Caiet de practică

Rădulescu Marian Costin

Facultatea de Istorie, anul I

1. Muzeul si funcțiile sale

2. Patrimoniul cultural, patrimoniul muzeal și compunerea lor
3. Educația prin muzeu și educația pentru muzeu
4. Ocrotirea patrimoniului mobil în România
5. Obligațiile autorităților locale privind protejarea monumentelor și
patrimoniului național
6. Conservarea bunurilor culturale
7. Muzeele și cercetarea
8. Spațiul muzeal. Organizarea exponatelor în muzeu. Statutul juridic
al bunurilor culturale. Tendințe actuale de muzeologie.

1. Muzeu - instituţia publică de cultură, aflată în serviciul societăţii,

care colecţionează, conservă, cercetează, restaurează, comunică şi expune, în
scopul cunoaşterii, educării şi recreării, mărturii materiale şi spirituale ale
existenţei şi evoluţiei comunităţilor umane, precum şi ale mediului înconjurător.
Funcţiile principale ale muzeului sunt:

a) constituirea, conservarea şi restaurarea patrimoniului muzeal;

b) evidenţa, protejarea, cercetarea şi dezvoltarea patrimoniului muzeal;
c) punerea în valoare a patrimoniului muzeal în scopul cunoaşterii,
educării şi recreării1

2. Patrimoniul cultural național este format din totalitatea bunurilor

care reprezintă o mărturie și o expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor și
tradițiilor naționale, indiferent de regimul de proprietate al acestora. 2
Principalele categorii de bunuri ce compun patrimoniul cultural național sunt:

 patrimoniul construit;
1
Lege muzeelor şi a colecţiilor publice nr. 311 din 8 iulie 2003, cap I;
2
Legea 182/2000
  patrimoniul arheologic;
 patrimoniul cultural mobil;
 patrimoniul cultural imaterial
Obiectele ce compun patrimoniul cultural pot fi în proprietate publică sau
privată, dar sunt supuse unor limitări referitoare la utilizarea lor.3 Administrarea
listelor cu bunuri culturale incluse în patrimoniul cultural național este făcută
de Institutul Național al Patrimoniului.
Patrimoniul muzeal reprezintă totalitatea bunurilor, a drepturilor şi
obligaţiilor cu valoare patrimonială ce aparţin unui muzeu sau, după caz, unei
colecţii publice. Bunurile care se află în patrimoniul muzeal pot face obiectul
dreptului de proprietate publică a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale
sau, după caz, al dreptului de proprietate privată. Pot face obiectul unui
patrimoniu muzeal, conform legii:
a. bunurile clasate în patrimoniul cultural naţional mobil, de
valoare excepţională, istorică, arheologică, etnografică, artistică,
documentară, ştiinţifică şi tehnică, literară, cinematografică, numismatică,
filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică, reprezentând
mărturii materiale şi spirituale ale evoluţiei comunităţilor umane, ale
mediului înconjurător şi ale potenţialului creator uman;
b. bunurile imobile de valoare excepţională, istorică,
arheologică, etnografică, artistică, documentară, ştiinţifică şi tehnică;
c. siturile şi rezervaţiile care au caracter arheologic, istoric,
artistic, etnografic, tehnic şi arhitectural, constituite din terenuri, parcuri
naturale, grădini botanice şi zoologice, precum şi construcţiile aferente;
d. alte bunuri care au rol documentar, educativ, recreativ,
ilustrativ şi care pot fi folosite în cadrul expoziţiilor şi al altor manifestări
muzeale.

3. Educația prin muzeu si educația pentru muzeu

Rolul muzeelor s-a schimbat în timp, de la susținător al dezvoltării

naționale, la cercetător ştiințific, la educator, la activist politic, la avocat al
comunității etc. Toate aceste funcții sunt valabile şi astăzi, şi probabil că
întotdeauna vor fi parte a filosofiei şi activității publice a oricărui muzeu. Este
rolul misiunii fiecărui muzeu de a stabili în mod clar care este scopul principal al
respectivei organizații. Totuşi funcția educativă nu va înceta niciodată să fie una
dintre cele mai importante, indiferent de tipul muzeului şi de dimensiunile
colecțiilor sale.
Unul dintre cele mai importante scopuri ale unui muzeu este de a educa
publicul, precum şi comunitatea pe care o deserveşte, în special în privința unor

3
 Atribuțiile INP
teme legate de natura colecțiilor sale, dar nu limitat la acestea. Educația
interdisciplinară trebuie să fie un scop pentru toate muzeele. Creşterea
importanței rolului educațional al unui muzeu, ca şi diversificarea mijloacelor de
îndeplinire a acestuia sunt reflectate în primul rând de activitățile variate ale
muzeelor (cum ar fi numărul şi importanța sporită a programelor publice şi
educative, adresate unor audiențe diverse, programe asociate tuturor expozițiilor,
de bază sau temporare).
În al doilea rând, literatura de specialitate s-a dezvoltat atât în ceea ce
priveşte numărul publicațiilor, cât şi în ceea ce priveşte diversitatea punctelor de
vedere exprimate (al muzeografului, educatorului, al diverselor segmente de
public, al comunităților deservite de muzee, etc). Temele abordate de aceste
publicații sunt de asemenea foarte variate: importanța programelor educative
pentru muzeu, interpretarea colecțiilor, impactul asupra audiențelor, planificarea
expozițiilor, proiectarea programelor educative etc. În România, atât teoria, cât
şi practica în domeniu sunt limitate. Se pot da numai câteva exemple pozitive.
Toate corespund unor muzee naționale, regionale sau județene cu colecții bogate
şi valoroase, cu o vizitare susținută şi contacte diverse cu muzee şi profesionişti
din străinătate. Aceste muzee sunt amplasate în principal în Bucureşti, dar şi în
Sibiu, Ploieşti, Braşov, Cluj Napoca, Zalău, Tulcea sau Brăila. De asemenea, se
pot menționa şi unele muzee mai mici şi dinamice, dar impactul lor educațional
este limitat datorită audienței restrânse. În ultimii ani, câteva muzee din întreaga
țară şi-au îmbunătățit activitatea publică şi programele educative, dar încă
trebuie făcute numeroase îmbunătățiri. Acest lucru este aproape imposibil fără
un cadru conceptual bine definit şi pregătirea personalului deoarece acesta nu
are experiența necesară şi nici acces la experiența teoretică şi practică din
străinătate.

4. Ocrotirea patrimoniului mobil în România

Patrimoniul cultural naţional mobil este alcătuit din bunuri cu valoare

istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică,
literală, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă,
cartografică şi epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluţiei mediului
natural şi ale relaţiilor omului cu acesta, ale potenţialului creator uman şi ale
contribuţiei româneşti, precum şi a minorităţilor naţionale la civilizaţia
universală.
Patrimoniul cultural naţional cuprinde:
I. Bunuri arheologice şi istoric-documentare de valoare deosebită sau
excepţională, cum sunt:
a. descoperirile arheologice terestre şi subacvatice, unelte, ceramică,
inscripţii, monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentaţie şi
harnaşament, arme, însemne funerare
b. elemente provenite din dezmembrarea monumentelor istorice;
 c. mărturii materiale şi documentare privind istoria politică,
economică, socială, militară, religioasă, ştiinţifică, artistică,
sportivă sau din alte domenii;
d. manuscrise, incunabule, cărţi rare şi cărţi vechi, cărţi cu valoare
bibliofilă;
e. documente şi tipărituri de interes special: documente de arhivă,
hărţi şi alte materiale cartografice;
f. obiecte cu valoare memorialistică;
g. obiecte şi documente cu valoare numismatică, filatelică, heraldică:
monede, medalii, ponduri, decoraţii, insigne, sigilii, brevete, mărci
poştale, drapele şi stindarde;
h. piese epigrafice;
i. fotografii, clişee fotografice, filme, înregistrări audio şi video;
j. instrumente muzicale;
k. uniforme militare şi accesorii ale acestora;
l. obiecte cu valoare tehnică;
m. alte bunuri din această categorie.
II. Bunuri cu semnificaţie artistică, de valoare deosebită sau excepţională,
cum sunt:
a. opere de artă plastică: pictură, sculptură, desen, gravură, fotografie
şi altele;
b. opere de artă decorativă şi aplicată din sticlă, ceramică, metal,
lemn, textile şi alte materiale, podoabe;
c. de cult: icoane, broderii, orfevrărie, mobilier şi altele;
d. proiecte şi prototipuri de design;
e. materialele primare ale filmelor artistice, documentare şi de
animaţie;
f. alte bunuri din această categorie.
III. Bunuri cu semnificaţie etnografică, de valoare deosebită sau
excepţională, cum sunt:
a. unelte, obiecte de uz casnic şi gospodăresc;
b. piese de mobilier;
c. ceramică;
d. textile, piese de port, pielărie;
e. alte obiecte din metal, lemn, os, piatră, sticlă;
f. obiecte de cult;
g. podoabe;
h. ansambluri de obiecte etnografice;
i. alte bunuri din această categorie.
IV. Bunuri de importanţă ştiinţifică, de valoare deosebită sau excepţională,
cum sunt:
a. specimene rare şi colecţii de zoologie, botanică, mineralogie şi
anatomie;
 b. trofee de vânat;
c. alte bunuri din această categorie.
V. Bunuri de importanţă tehnică, de valoare deosebită sau excepţională,
cum sunt:
a. creaţii tehnice unicat;
b. rarităţi, indiferent de marcă;
c. prototipurile aparatelor, dispozitivelor şi maşinilor din creaţia
curentă;
d. creaţii tehnice cu valoare memorială;
e. realizări ale tehnicii populare;
f. matriţele de compact-discuri şi CD-ROM;
g. alte bunuri din această categorie.
Proprietarii, titularii altor drepturi reale sau ai dreptului de administrare,
precum şi deţinătorii cu orice titlu ai bunurilor culturale mobile clasate au
următoarele obligaţii:
a) să asigure cele mai bune condiţii de păstrare, conservare şi, după caz, de
depozitare a bunurilor, prevenind orice degradare, deteriorare sau
distrugere a acestora;
b) să nu deterioreze şi să nu distrugă aceste bunuri, iar în cazul celor din
metal nici să nu le topească;
c) să asigure securitatea acestor bunuri;
d) să înştiinţeze în termen de maximum 5 zile direcţiile judeţene pentru
cultură şi patrimoniul cultural naţional în cazul constatării unui pericol
iminent de distrugere sau de degradare gravă a acestor bunuri;
e) să nu utilizeze şi să nu permită utilizarea acestor bunuri la organizarea de
spectacole, parade ale modei, ca recuzită cinematografică sau teatrală,
precum şi în orice alte scopuri care le-ar periclita integritatea sau le-ar
expune pierderii, deteriorării ori sustragerii;
f) să permită accesul specialiştilor din cadrul direcţiilor judeţene pentru
cultură şi patrimoniul cultural naţional în scopul constatării stării de
conservare a acestor bunuri; în cazul deţinătorilor persoane fizice şi al
persoanelor juridice de drept privat accesul specialiştilor direcţiilor
judeţene pentru cultură şi patrimoniul cultural naţional va fi posibil numai
cu acordul scris al proprietarului privind condiţiile de acces.
 5. Obligațiile autorităților locale privind protejarea
monumentelor și patrimoniului național

Statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale, precum şi

autorităţile administraţiei publice locale, protejează muzeele, colecţiile publice şi
colecţiile private accesibile publicului, garantează libera lor funcţionare şi
dezvoltare şi poate acorda proprietarilor şi titularilor de alte drepturi reale sprijin
financiar şi logistic, conform prevederilor legale.4

6. Conservarea bunurilor culturale

Lucrările de conservare şi restaurare a bunurilor culturale mobile clasate

se efectuează numai de către experţi, acreditaţi pe baza unui contract încheiat
potrivit dispoziţiilor dreptului comun.
Acreditarea experţilor care efectuează lucrări de conservare şi restaurare a
bunurilor culturale mobile se face de Comisia Naţională a Muzeelor şi
Colecţiilor, potrivit normelor de acreditare a conservatorilor şi restauratorilor,
care vor cuprinde şi proceduri de contestare.
Pe baza acreditării obţinute Ministerul Culturii eliberează experţilor
certificate de liberă practică, potrivit normelor de acreditare a conservatorilor şi
restauratorilor.
Laboratoarele şi atelierele, care efectuează lucrări de conservare şi
restaurare a bunurilor culturale mobile, funcţionează pe baza unei autorizaţii
eliberate de Ministerul Culturii, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi
Colecţiilor, potrivit normelor privind autorizarea laboratoarelor şi atelierelor de
conservare şi restaurare.
În cazul comiterii de erori profesionale, constatate de Comisia Naţională a
Muzeelor şi Colecţiilor, aceasta va suspenda pe termen de până la 2 ani
acreditarea respectivilor experți.5

7. Muzeele și cercetarea

Una din funcțiile principale ale muzeului o reprezintă cercetarea

patrimoniului propriu pentru dezvoltarea si protejarea acestuia. Desigur, pentru
fiecare muzeu în parte, în conformitate cu specificul lui, activitatea de cercetare
este diferită.

4
Lege muzeelor şi a colecţiilor publice nr. 311 din 8 iulie 2003, cap I, art. 6;
5
Lege nr. 182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, cap IV, alin.1-5;
 De exemplu, în cazul muzeelor etnografice, implicate în cercetarea
complexă a unui întreg mod de viaţă, cercetarea de teren şi de arhivă constituie
baza activităţii muzeografice. În acelaşi timp, necesitatea de a conecta colecţiile
existente la situaţia actuală a patrimoniului din teren – în rapidă dispariţie –
pretinde o studiere aprofundată a colecţiilor şi o permanentă corelare a acestora
cu informaţiile de teren.
În funcţie de planul general de cercetare al instituţiei, specialiştii şi
experţii muzeului au abordat şi abordează domenii diverse, cum ar fi: arhitectura
tradiţională, ocupaţiile, meşteşugurile, portul, arta populară, obiceiurile, viaţa
socială, problemele de interculturalitate, schimbările intervenite în perioada
postbelică şi contemporană.
Aceste cercetări sunt finalizate prin publicarea de studii, în ţară şi/sau
străinătate, prin elaborare de cataloage de colecţie, prin organizarea unor
expoziţii tematice, prin transferarea de monumente în secţia în aer liber, prin
completarea şi îmbogăţirea colecţiilor, prin organizarea unor evenimente
culturale cu caracter major şi prin organizarea unor simpozioane cu participare
largă.

8. Spațiul muzeal. Organizarea exponatelor în muzeu. Statutul

juridic al bunurilor culturale. Tendințe actuale de muzeologie.

În construirea unui muzeu azi trebuie să se țină seama de următoarele

deziderate esențiale, și anume:
a) Amplasarea edificiului;
b) Mobilitatea și funcționalitatea spațiului inerior în raport cu colecția
existentă și cu tema principală a muzeului.
De asemenea, trebuie specificat faptul că astăzi, spațiul muzeal, ce
reprezintă spațiul în care sunt prezentate publicului exponatele după o anumită
idee, poate fi atât fizic cât și digital.
Cele două activități sențiale ale muzeului – conservarea și cercetarea –
condiționează modul de organizare a colecțiilor sub forma expozițiilor
permanente și temporare, ca și a depozitelor de studiu.
Noțiunea de expoziție, legată de aceea de muzeu, în concepția actuală,
înseamnă prezentarea obiectelor, urmărind o anumită temă, organizată după un
șir de idei conducătoare.
Tematica muzeului sau a expoziției reprezintă organizarea teoretică a
materialului după o anumită idee, care va fi ilustrată sau demonstrată prin
obiectele special alese și grupate într-un sistem.
 Statutul juridic al bunurilor culturale.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 68/1994, patrimoniul cultural naţional cuprinde
bunurile mobile şi imobile cu valoare deosebită, de interes public, mărturii de
neînlocuit ale potenţialului creator uman în relaţia sa cu mediul natural şi cu
mediul istoriceşte constituit pe teritoriul ţării noastre, ale istoriei şi civilizaţiei
naţionale şi universale.
Bunurile imobile sau ansamblurile de bunuri imobile care prezintă valoare
din punct de vedere arheologic, istoric, arhitectural, artistic, religios, urbanistic,
peisagistic sau tehnico-ştiinţific sunt monumente istorice, clasate pe categorii
(art. 2).
Procedura de clasare se declanşează la solicitarea persoanelor fizice sau
juridice de drept privat, titulari ai dreptului de proprietate sau ai altor drepturi
reale asupra unor bunuri culturale imobile, sau din oficiu.
Monumentele istorice ce aparţin statului sau unităţilor sale administrativ-
teri-toriale se declară, potrivit legii, ca făcând parte din domeniul public sau
domeniul privat al statului, respectiv al unităţilor administrativ-teritoriale, prin
lege, la propunerea ministerului de specialitate [art. 7 alin. (1)].
Deţinătorii cu orice titlu ai monumentelor istorice, precum şi ai bunurilor
culturale mobile clasate pot fi: instituţii publice specializate, precum muzee',
arhive, case memoriale, colecţii, biblioteci; instituţii publice nespecializate;
instituţii cu caracter militar ori de apărare a ţării; instituţiile de cult; persoane
juridice specializate în comerţul cu astfel de bunuri, precum anticariate,
consignaţii, agenţii de intermediere, case de licitaţii şi altele; alte persoane
juridice; persoane fizice [art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 68/1994],
Monumentele istorice se bucură de o protecţie specială, care se realizează
prin instituirea, pentru ele, a unei zone de protecţie, cu scopurile determinate de
lege (art. 17-18).
Potrivit art. 29 din ordonanţă, monumentele istorice clasate, aflate în
proprietate publică, sunt inalienabile; înstrăinarea acestora cu orice titlu şi pe
orice cale va fi lovită de nulitate absolută.
Textul nu face altceva decât să reia principiul inalienabilităţii bunurilor
proprietate publică. în orice caz, din moment ce ea nu prevede nimic în privinţa
celor proprietate privată, tragem concluzia că acesta este cel de drept comun, cu
respectarea obligaţiilor specifice rezultate din clasarea lor.

Regimul juridic al bunurilor din patrimoniul cultural naţional mobil.

Acest regim este cuprinzător reglementat prin Legea nr. 182/2000,
republicată. Preluând aproape în aceiaşi termeni textul art. 1 din O.G. nr.
68/1994 evocat mai sus, art. 1 din Legea nr. 182/2000 determină bunurile care
fac parte din acest patrimoniu, iar în art. 2 este reluat principiul constituţional al
garantării dreptului de proprietate asupra bunurilor cuprinse în patrimoniul
naţional, de către stat, cu precizarea că exercitarea lui, precum şi a altor drepturi
reale asupra acestor bunuri se face în condiţiile prevăzute de lege.
 După importanţa lor, aceste bunuri sunt împărţite în două categorii:
a) fondul patrimoniului cultural naţional, alcătuit din bunuri culturale cu
valoare deosebită;
b) tezaurul patrimoniului cultural naţional, alcătuit din bunuri culturale cu
valoare excepţională pentru umanitate (art. 4).
Bunurile culturale mobile pot fi proprietatea publică sau privată a statului
ori a unităţilor administrativ-teritoriale, asupra lor putându-se constitui, potrivit
formei de proprietate, în condiţiile legii, un drept de administrare sau alte
drepturi reale, sau proprietatea privată a persoanelor fizice şi a persoanelor
juridice de drept privat (art. 5).
Autorităţile publice, proprietarii, titularii altor drepturi reale, precum şi
titularii dreptului de administrare asupra bunurilor culturale au obligaţia de a le
proteja împotriva oricăror acte comisive sau omisive care pot duce la
degradarea, distrugerea, pierderea, sustragerea sau exportul lor ilegal (art. 8).
Aceste bunuri sunt supuse cercetării de către cercetători specializaţi, în
principal pentru cele deţinute de instituţii, clasării în fond şi tezaur, după
distincţia arătată mai sus, şi evidenţei (art. 9-21).
Dreptul proprietarului bunului de a cere clasarea acestuia este
imprescriptibil [art. 18 alin. (1)].
În anumite situaţii, se poate face şi declasarea bunului, la cererea
proprietarului sau din oficiu (art. 19), caz în care el va intra în regimul de drept
comun.
Proprietarii, titularii altor drepturi reale sau ai dreptului de administrare,
precum şi deţinătorii cu orice titlu ai bunurilor culturale mobile clasate au
obligaţiile prevăzute de lege privitoare la păstrarea, depozitarea şi asigurarea
securităţii lor (art. 22-26).
Menţionăm că, în cazul bunurilor mobile culturale proprietate privată,
pentru efectuarea de studii şi lucrări de specialitate asupra lor este necesar
acordul proprietarului.
În sfârşit, bunurile culturale mobile clasate pot fi supuse restaurării, în
condiţiile legii (art. 28-31 din Legea nr. 182/2000).

Circulaţia bunurilor culturale mobile.

Bunurile culturale mobile clasate, aflate în proprietatea publică a statului
sau a unităţilor sale teritoriale, au regimul juridic general al bunurilor proprietate
publică, adică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile (art. 33 din
Legea nr. 182/2000).
Instituţiile publice deţinătoare de bunuri culturale mobile pot să le
împrumute, pentru organizarea unor expoziţii sau realizarea de alte proiecte
culturale, altor instituţii publice sau unor persoane juridice de drept privat din
ţară, în condiţiile dreptului comun, cu avizul de specialitate al Comisiei
Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor şi cu aprobarea Ministerului Culturii.
 La rândul lor, în aceleaşi condiţii ale dreptului comun, persoanele fizice şi
cele juridice de drept privat pot împrumuta instituţiilor publice specializate
bunurile mobile clasate din proprietatea lor.
Dacă bunurile în discuţie aparţin cultelor religioase, împrumutul se face
tot în condiţiile dreptului comun, dar cu aprobarea şefilor de cult.
Organizatorul expoziţiei sau iniţiatorul ori autorul proiectului cultural
răspunde civil, material, disciplinar, contravenţional sau penal, după caz, de
integritatea bunurilor expuse şi este obligat să ia toate măsurile necesare de
securitate, de conservare, de asigurare şi de menţinere a cotei valorice a bunului
împrumutat (art. 34).
Potrivit art. 35 din Legea nr. 182/2000, bunurile culturale pot fi înstrăinate
prin vânzare publică. Aceasta, ca şi intermedierea ei, se efectuează numai prin
agenţi economici autorizaţi, cu respectarea următoarelor obligaţii:
a) afişarea la loc vizibil a normelor privind comerţul cu bunuri culturale
mobile:
b) deţinerea unui registru în care să fie menţionate, corect şi complet,
numele şi adresa ofertantului, descrierea şi preţul fiecărui bun; informaţiile
cuprinse în registru au caracter confidenţial
c) înştiinţarea în scris, în termen de 5 zile de la data ofertei, a direcţiilor
judeţene pentru cultură şi patrimoniu cultural naţional despre existenţa unor
bunuri susceptibile a fi clasate;
d) înştiinţarea în scris, în acelaşi termen, a proprietarului bunului cu
privire la posibilitatea declanşării procedurii de clasare;
e) pentru bunurile culturale mobile de tezaur, comunicarea în scris, în
termen de 3 zile de la data înregistrării acestora în registrul propriu, direcţiei
judeţene pentru cultură şi patrimoniu cultural naţional despre punerea bunului în
vânzare, în condiţiile art. 36 din Legea nr. 182/2000, în vederea exercitării
dreptului de pre-empţiune instituit de lege în favoarea statului.
Bunurile proprietate privată a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice
de drept privat, clasate bunuri culturale mobile de tezaur, pot face obiectul unei
vânzări publice numai în condiţiile exercitării dreptului de preempţiune de către
statul român, prin Ministerul Culturii (art. 36). Termenul exercitării dreptului de
preempţiune este de 30 de zile de la data primirii comunicării scrise cu intenţia
de vânzare, de către agentul economic specializat. Valoarea de achiziţionare a
bunului este cea negociată cu vânzătorul sau cu agentul economic specializat ori
cea rezultată din licitaţia publică [art. 36 alin. (3)].
Vânzarea acestor bunuri cu nerespectarea dreptului de preempţiune al
statului este sancţionată cu nulitatea absolută a actului [art. 36 alin. (5)].
Potrivit Legii nr. 182/2000, scoaterea peste frontieră a bunurilor culturale
mobile este considerată operaţiune de export, care poate fi temporar sau
definitiv. Exportul temporar sau definitiv al bunurilor culturale mobile clasate
sau neclasate se poate efectua pe baza unui certificat de export, emis de direcţiile
judeţene de specialitate.
 Bunurile culturale mobile clasate bunuri de tezaur, proprietatea
persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat, pot fi exportate
numai temporar, cu avizul comisiei de specialitate din minister şi cu aprobarea
ministrului culturii.
De asemenea, temporar, pot fi exportate bunurile mobile clasate aflate în
proprietatea statului sau a unităţilor sale teritoriale şi numai pentru organizarea
de expoziţii în străinătate, pentru investigaţii de laborator, pentru restaurare sau
pentru expertizare [art. 38 alin. (1) şi (2)].
Totuşi, în anumite situaţii, bunurile culturale mobile clasate de fond,
proprietatea privată a statului sau a unităţilor sale teritoriale, pot fi exportate
definitiv numai în cadrul unui schimb de bunuri culturale de aceeaşi importanţă
şi semnificaţie culturală şi numai în cazuri cu totul excepţionale, atunci când
prevalează interesul istoric, ştiinţific sau cultural.
Acest schimb se aprobă prin hotărâre a Guvernului, respectiv a Consiliului
Judeţean sau Local, după caz, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi
Colecţiilor, ca organ administrativ central de specialitate, iar bunul cultural
obţinut prin schimbul astfel efectuat va urma regimul juridic al bunului dat în
schimb (art. 40 din Legea nr. 182/2000).
Potrivit art. 43 din Legea nr. 182/2000, persoanele fizice sau juridice de
drept privat care au în proprietatea lor bunuri culturale mobile clasate au
obligaţia de a anunţa în scris serviciile publice descentralizate ale Ministerului
Culturii despre orice transfer al unui asemenea bun în proprietatea altei persoane
în termen de 15 zile de la data efectuării unui asemenea transfer, aceeaşi
obligaţie, în acelaşi termen, revine şi oricărei persoane fizice ori juridice de
drept privat care constituie un alt drept real asupra unui astfel de bun. De
asemenea, în cazul pierderii sau furtului
Bunurilor culturale mobile clasate, proprietarii sau titularii de alte drepturi
reale, titularii dreptului de administrare, precum şi deţinătorii cu orice titlu ai
unor asemenea bunuri au obligaţia de a anunţa în scris organul de poliţie din
raza teritorială despre un astfel de eveniment, în termen de 24 de ore de la
constatarea producerii lui.

Regimul juridic al bunurilor arheologice mobile descoperite

întâmplător sau prin cercetări sistematice.
Potrivit art. 46 din Legea nr. 182/2000, bunurile arheologice de orice fel.
descoperite întâmplător sau în urma unor cercetări sistematice, prin lucrări de
orice natură, efectuate în locuri care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice,
conform art. 136 alin. (3) din Constituţia României, republicată, intră în
proprietate publică, potrivit dispoziţiilor legale. Legea nu face altceva decât să
aplice cunoscutul principiu accesorium sequitur principale. Din momentul
descoperirii lor, aceste bunuri sunt supuse procedurii de clasare şi intră, ca
principiu, în administrarea instituţiei care finanţează cercetările.
 Cât priveşte cercetările arheologice efectuate pe terenurile proprietate
privată ce aparţin persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau
cultelor religioase, art. 48 dispune că acestea se fac numai cu acordul
proprietarului sau, după caz, al şefului cultului.
Dacă proprietarul terenului nu îşi dă acordul pentru efectuarea cercetărilor
arheologice, acestea vor putea fi autorizate de instanţa judecătorească
competentă, la cererea autorităţii publice sau a instituţiei publice, după caz, în
subordinea căreia se află iniţiatorul cercetării arheologice.
Legea îl îndreptăţeşte pe proprietarul terenului să solicite negocierea unui
termen maxim pentru efectuarea lucrărilor şi să primească despăgubiri, anterior
începerii lucrărilor, de la autorităţile publice sau de la instituţiile publice în
subordinea cărora se află iniţiatorul cercetării arheologice pentru daune aduse
solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru orice alte prejudicii
cauzate prin efectuarea cercetărilor solicitate.
Despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de
neînţelegere, de către instanţele judecătoreşti competente.
Persoanele fizice care au descoperit în mod întâmplător bunuri
arheologice sunt obligate să le predea, în termen de 72 de ore de la descoperire,
primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază a fost făcută
descoperirea, care, la rândul lui, este obligat să înştiinţeze, tot în 72 de ore,
despre aceasta, direcţia judeţeană de cultură şi patrimoniu cultural naţional şi să
ia toate măsurile de protecţie şi de conservare a bunurilor descoperite. în termen
de 10 zile de la data descoperirii lor, primarul este obligat să le predea direcţiei
judeţene de specialitate (art. 49 din Legea nr. 182/2000).
Autorii descoperirilor întâmplătoare, care au predat bunurile autorităţilor
publice locale, au dreptul la o recompensă bănească de 30% din valoarea
bunului, calculată în momentul acordării recompensei, iar, în cazul descoperirii
unor bunuri culturale de valoare excepţională, se poate acorda şi o bonificaţie
suplimentară de până la 15% din valoarea bunului. Valoarea bunurilor astfel
descoperite se stabileşte de experţi acreditaţi, de regulă, pe lângă organele
judeţene de specialitate.
În cazul neprimirii recompensei, autorul descoperirii se poate adresa
instanţei de judecată competente cu o acţiune scutită de taxă de timbru (art. 49).

Tendințe actuale de muzeologie. Evoluţia conceptului de muzeu către o

nouă mu zeologie a condus treptat la deplasarea accentului dinspre obiect spre
vizitator. Totodată, prin introdu cerea unui discurs narativ deschis interpretării, a
fost acceptat şi însuşit caracterul heterogen al publicului, în această ordine de
idei, ieşirea muzeelor în întâm pinarea potenţialilor vizitatori şi a nevoilor
acestora reprezintă o consecinţă firească a poziţiei centrale pe care vizitatorul o
capătă în conceperea discursului muzeal. Muzeele contemporane îşi depăşesc
limitele fizice, adaptându-se încontinuu cerinţelor societăţii din care fac parte.
 Astfel, muzeele devin instituţii ce oferă inclusiv servicii de asistenţă
socială şi suport comunitar, cum se întâmplă, de exemplu, în cazul muzeelor
dedicate comunităţilor de imigranţi (pentru care spaţiul muzeal devine un ajutor
în procesul de adaptare la o nouă societate şi păstrător, în acelaşi timp, al
valorilor locului de origine), sau în cazul comunităţilor reprimate (pentru care un
astfel de spaţiu are un rol important în procesul de vindecare). În acest context,
urmărim să identificăm rolul arhitecturii şi modurile prin care aceasta dublează
activităţile muzeale dedi cate comunităţii.
Noile activităţi dezvoltate de instituţiile muzeale conduc totodată la
necesitatea adaptării arhitecturii și discursului muzeal (ca părţi componente ale
spaţiului conceput) la cerinţele publicului către care sunt îndreptate. Această
adaptare presupune o foarte bună cunoștere a modului în care spaţiul este
perceput și o foarte mare flexibilitate care să permită interacţiunea cu factorul
uman, recunoscând astfel importanţa crescută a conceptului de spaţiu trăit. Se
așteaptă de la muzeul contemporan nu numai să răspundă nevoilor diferite ale
publicului, ci și să își dezvolte încontinuu rolul în cadrul comunităţilor pe care le
deservește.

Bibliografie

1. Atribuțiile INP;
2. Lege muzeelor şi a colecţiilor publice nr. 311 din 8 iulie 2003.
3. Lege privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil nr. 182 din
25 octombrie 2000;
4. Ordonanța Guvernamentală nr. 68 din 1994.