Variante de construcţie a maşinii de c.c.

homopolare
La baza funcţionării maşinii homopolare este principiul discului lui Faraday, fig.1 a). Anume,
dacă între polii unui magnet MP se roteşte un disc D din material conductor (Cupru sau
Aluminiu), atunci între centrul discului şi generatoarea sa se induce o tensiune continuă, a cărei
valoare depinde de turaţia discului, n. Conform legii inducţiei a lui Faraday, porţiunea de disc,
interpretată ca un conductor C, luată pe direcţie radială, cuprinsă între axul discului şi punctul de
contact cu peria P2 este în mişcare faţă de câmpul magnetic, caracterizat prin inducţia B, iar
tensiunea indusă are valoarea:
E = B ⋅ l ⋅ vm = B ⋅ R ⋅ Ω ⋅ R / 2 = B ⋅ R 2 ⋅ π ⋅ n / 60 (1)
unde vm este viteza medie, luată la o rază egală cu jumătate din R.
D
A1 A2
R

I
n
P1 l P2 n
I P1
M Rotor
B
C Rs
Stator
MP
P2
a) b)
Fig. 1. Construcţia maşinii de c.c. homopolare

Luând un caz practic, pentru R=0,2 m, n=3000 rot/min, B=1 T, se obţine: E= 6,28 V, valoare
destul de mică pentru utilizările practice. Aşadar, maşina construită pe acest principiu
funcţionează ca generator de c.c. la tensiuni reduse, dar poate debita curenţi intenşi. Sensul de
circulaţie a curentului este dat de regula mâinii drepte, fiind indicat pe fig. 1 a), iar valoarea
acestuia depinde de Rs. O problemă de mare însemnătate în aplicaţiile practice este legată de
realizarea contactelor, în mod deosebit la peria P2. Există construcţii la care discul este imersat în
mercur, dar prezenţa acestuia este însoţită de alte probleme (de mediu).
Principiul maşinii homopolare se aplică şi la construcţia prezentată în fig. 1 b). Câmpul magnetic
creat de bobinele de excitaţie statorice, alimentate în c.c. este forţat să treacă în zona centrală a
maşinii de la statorul exterior la rotorul interior. Traseul luat pe generatoare, cuprins între periile
P1 şi P2 se consideră un conductor de lungime l ce se deplasează în câmpul inductor al maşinii,
tensiunea indusă fiind proporţională cu viteza (deci cu turaţia şi cu raza rotorului). De exemplu,
dacă l=0,5 m; R=0,2 m, n=3000 rot/min, B=1T, se obţine: E=Bl(2πn/60)R=31,4 V. Se poate creşte
tensiunea dacă se folosesc mai multe conductoare plasate pe periferia rotorului, izolate între ele şi
faţă de rotor, fiecare legate la câte 2 inele pe care calcă câte o perie, iar înserierea convenabilă a
circuitelor se face în exterior. Cu 5 conductoare şi 10 perii care calcă pe 10 inele, prin înseriere se
poate obţine o tensiune de 157 V
Evident, maşina este reversibilă, putând funcţiona şi ca motor. Cuplul electromagnetic al maşinii
se poate obţine astfel:
M = F ⋅ R = B⋅ I ⋅l ⋅ R (2)
Dacă se consideră: l=0,5m; R=0,2m, B=1T, iar curentul rotoric răspândit pe periferie ca o «pătură» având
încărcarea de A=40.000 [A/m], se obţine I=2πRA=16.000π [A], iar cuplul rezultă: M=2πRABlR=1.600π
[Nm]. Se poate observa egalitatea P=EI=MΩ, adică 31,4 × 16000 × 3,14 = 1600 × 3,14 × 314, unde
P=1.600.000 W este puterea electromagnetică a maşinii. Aşadar, este îndeplinită condiţia de reversibilitate.
 Câmpul magnetic inductor la maşinile de curent continuu
Câmpul magnetic inductor la maşinile de curent continuu este creat de înfăşurările plasate în jurul
polilor principali şi se mai numeşte şi câmp de excitaţie. Înfăşurările diverşilor poli sunt astfel conectate
între ele încât realizează pe periferia armăturii o succesiune de poli cu polarităţi care alterneză. Numărul
polilor magnetici pe întrega maşină este notat cu 2p, dintre aceştia p sunt de o polaritate (N), intercalaţi de
alţi p poli de polaritate inversă (S). Pe ansamblu, maşina are p perechi de poli. Înfăşurarea de excitaţie este
alimentată în curent continuu, de la o sursă separată, sau chiar de la periile maşinii (de la bornele
indusului), fiind conectate în derivaţie sau în serie cu circuitul indusului. Un caz tot mai frecvent întâlnit în
ultimul timp este cel al maşinii excitate cu magneţi permanenţi.
În fig. 1 este prezentată detaliat o porţiune dintr-o maşină cu 4 poli (tetrapolară) care se rezumă la

q WeIe d

Bδ0

T δ(α)
α

Fig. 1 Explicativă la calculul câmpului inductor al maşinii de c.c.

o pereche de poli. Înfăşurarea de excitaţie are We spire pe fiecare pol şi este parcursă de curentul Ie.
Solenaţia realizată de fiecare pol este Θe=WeIe. Pentru o analiză aproximativă se vor ignora atât crestăturile
rotorice cât şi cele statorice (dacă există, în acestea se introduce înfăşurarea de compensaţie).
Pe traseul închis T se aplică legea circuitului magnetic (suma căderilor de tensiune magnetică este
egală cu solenaţia care înlănţuie traseul închis considerat):
∫T
∑ ∑
H ⋅ dl = We I e ; sau : H i li = 2We I e ; 2 H Fe ⋅ lFe + 2 H δ 0 ⋅ δ (α ) = 2We I e ; unde : H Fe ≈ 0 (1)
Se fac precizările: - traseul T s-a considerat având 2 porţiuni prin fier, una prin jugul rotorului, alta
prin jugul (inclusiv polii cu tălpile polare) statorului, la care se mai adaugă 2 porţiuni prin aer (întrefier), de
lungimi δ – dependente de unghiul α luat faţă de o axă de referinţă orizontală; - intensitatea câmpului
magnetic prin porţiunea feromagnetică este neglijabilă (se consideră fierul de permeabilitate infinită) încât
primul termen din membrul stâng al ultimei egalităţi din relaţia (1) se poate ignora. Din ecuaţia (1) se
obţine expresia intensităţii câmpului magnetic şi a inducţiei în întrefier:
We I e Ie
Hδ 0 = ; respectiv : Bδ 0 = μ0 ⋅ H δ 0 = μ0 ⋅ We ⋅ (2)
δ (α ) δ (α )
Mărimea întrefierului variază, anume: δ(α) are o valoare minimă δmin în centrul polului, apoi valoarea sa
creşte spre marginile tălpii polare şi ajunge la o valoare maximă δmax pe direcţia dintre doi poli. Direcţia pe
care întrefierul este minim este axa longitudinală a maşinii (d), iar cea care trece printre doi poli alăturaţi
este numită axă transversală (q).
Pe baza expresiei (2) se poate trasa dependenţa inducţiei în întrefier, de unghiul α, care se vede pe
fig. 2. Este de remarcat faptul că inducţia în întrefier, creată de sistemul inductor, are o valoare maximă pe
direcţia axului polului, d, valoarea sa scăzând spre marginile tălpii polare, variaţia având formă
cvasitrapezoidală, cu schimbare a sensului liniilor de câmp pe direcţia axei transversale, q, numită şi axă
neutră din punct de vedere magnetic. Situaţia se repetă pe periferia maşinii, încât inducţia trece prin
maxime pozitive în dreptul a p poli magnetici de un nume şi trece prin maxime negative în dreptul celorlalţi
p poli magnetici de alt nume.
 Bδ0(α) (d) 1 2 (q) (d) (q)
Ie y1

½Ie

Bδ0(x0 π l spira 2π αel

0 α0
0 ½π π αg
x0

τ
Fig. 2 Câmpul magnetic inductor la maşina de c.c.

Pe fig. 2 s-a considerat o secţionare a maşinii cu un semiplan limitat de dreapta ce conţine axa de rotaţie a
rotorului şi o rază coliniară cu axa de referinţă pozitivă (caracterizată de α=0), după care se efectuează o
aşezare (întindere) în plan, astfel încât statorul se situează în partea inferioară (sub axa absciselor) iar
rotorul este plasat deasupra axei absciselor. În modul acesta unghiurile pozitive luate pe o circumferinţă
imaginară dusă prin mijlocul întrefierului (la distanţe aproximativ egale de cele două armături concentrice)
se vor regăsi la o anumită scară, pe direcţia pozitivă a axei absciselor. Dacă liniile de câmp au sensul de la
armătura statorică (exterioară) către armătura rotorică (interioară), atunci inducţia se reprezintă prin valori
pozitive.
Fie o spiră plasată pe rotor, în rotaţie, tensiunea indusă luată pe conturul spirei este maximă dacă de
exemplu, atunci când o latură a sa trece prin dreptul axei (d) a unui pol de un nume (intersectând numărul
maxim de linii de câmp magnetic), cealaltă latură a spirei se află în dreptul axei (d) a polului următor de alt
nume (intersectând, de asemenea, numărul maxim de linii de câmp magnetic). Dacă se notează cu y1
distanţa dintre cele 2 laturi ale spirei (mănunchiuri în cazul unei bobine), iar cu τ distanţa dintre axele a doi
poli consecutivi – pasul polar,atunci se cere indeplinirea condiţiei: y1= τ. În general pasul bobinei se ia y1≈
τ, deoarece nu totdeauna în practică este îndeplinită cu rigurozitate egalitatea. În fig.2 s-au trasat două curbe
de variaţie a inducţiei Bδ(α): una pentru curentul de excitaţie nominal Ie, -curba 1 şi alta pentru jumătate din
valoarea acestuia ½Ie, -curba 2. Dacă maşina este nesaturată, cele două curbe au ordonatele în raportul 2:1,
dacă maşina prezintă saturaţie, mai pronunţată la valori mari ale lui Ie, atunci raportul ordonatelor este mai
mic de 2. Având în vedere periodicitatea reprezentării, se poate constata că unghiul dintre axele a doi poli
consecutivi de nume contrare este de π rad. iar unghiul dintre axele a doi poli consecutivi de acelaşi nume
este de 2π rad.el. Revenind la fig. 1, la maşina cu p=2, se constată că unghiul dintre axele a doi poli
consecutivi de nume contrare este de π/2 rad.(geom.) iar unghiul dintre axele a doi poli consecutivi de
acelaşi nume este de π rad.(geom.). La o maşină multipolară, cu p perechi de poli, unghiul dintre axele a
doi poli consecutivi de nume contrar va fi de π/p, iar unghiul dintre axele a doi poli consecutivi de acelaşi
nume este de 2π/p rad.(geom.). Se poate scrie relaţia generală dintre unghiurile electrice şi cele geometrice:
α el = p ⋅ α g (3)
În cazul când spira luată în discuţie se află cu laturile sale în dreptul a două axe consecutive (q) (unde
câmpul magnetic este nul) numărul de linii intersectate în procesul rotirii este nul iar tensiunea indusă în
spiră este nulă. Acest moment este favorabil trecerii capetelor spirei prin situaţia de scurtcircuitare de către
perii. Se spune că periile trebuie plasate în axa neutră a maşinii pentru a se realiza o comutaţie acceptabilă.
Această exprimare se referă, de fapt, la poziţia laturilor sau mănunchiurilor bobinei care sunt scurtcircuitate
de perii. Dacă bobinele sunt realizate cu laturile plasate simetric faţă de axa spirei, aşa cum se vede pe fig.2,
având capetele legate la două lamele vecine ale colectorului, peria care scurtcircuitează spira trebuie să se
afle fizic, (văzută de un observator din exterior cu privirea orientată în direcţia axei longitudinale a
rotorului) -pe direcţia axei polului inductor.
 Tensiunea indusă la maşinile de curent continuu
Tensiunea indusă la mersul în gol, în regim de generator, este maximă dacă periile sunt plasate în
axa neutră.
Fie o maşină de c.c. bipolară, excitată, Fig.1.
Bδ(x)
α Bδ(α) y1
n x L1
D l L2
π 2π
X O α
O x dx
α es
Bδ(x+y1)
τ

a) b)
Fig. 1

Se va deduce valoarea tensiunii induse în regimul de funcţionare la gol. Inducţia magnetică în

întrefier, mai exact componenta sa radială (sau normală), se poate exprima din motive de simetrie
Bδ (x ) = − Bδ ( x + y1 ). (1)
Tensiunea indusă într-o spiră (secţie, dacă sunt înseriate ws spire) este dată de:
dϕ
es = ws (2)
dt
Dacă se notează cu v viteza liniară a conductorului spirei (secţiei) atunci:
dx dx
v= sau dt = (3)
dt v
Se consideră deplasarea spirei cu coordonata liniară dx echivalentă cu două secvenţe consecutive în
timp. În prima secvenţă se deplasează latura L1 cu dx, iar variaţia fluxului prin spiră datorită “scăderii“
suprafeţei este
dϕ1 = Bδ ( x) ⋅ dS = Bδ ( x) ⋅ l ⋅ dx (4)
În a doua secvenţă se deplasează L2 cu dx, iar variaţia fluxului prin spiră datorită “creşterii”
suprafeţei este:
dϕ 2 = Bδ ( x + y1 )(− dS ) = − Bδ ( x + y1 ) ⋅ l dx (5)
Variaţia fluxului prin spiră va fi cea obţinută prin suprapunerea efectelor (secvenţelor), adică:
dϕ = dϕ1 + dϕ2 = l dx[Bδ ( x ) − Bδ ( x + y )] (6)
Dacă spira este cu pas diametral, atunci Bδ ( x ) = − Bδ ( x + y ) iar relaţia (6) devine:
dϕ = 2 Bδ ( x ) ⋅ l ⋅ dx (6’)
Pentru secţia considerată, rezultă din (2) şi (3):
es ( x ) = 2 Bδ ( x ) ⋅ l ⋅ v ⋅ ws (7)
În cazul când periile sunt plasate în axa neutră, se obţine tensiunea la perii însumând expresia (7) de la x=0
la x=πD/2, sau dacă se face referire la unghiul α, atunci se iau limitele α=0, α=π, fig. 2 a, adică:
k k
E0 = ∑ es ( xi ) = 2ws ⋅ l ⋅ v∑ Bδ ( xi ) = 2ws ⋅ l ⋅ v ⋅ Bδmed ⋅ k (8)
i =1 i =1
k este numărul de secţii înseriate pe calea de curent, Bδmed este inducţia medie pe un pas polar,
2ws k = N / 2a este numărul de conductoare pe calea de curent, N este numărul de conductoare pe indus,
iar v = π D n / 60 = 2 p τ n / 60 . Se obţine:
p n
E0 = N Φ0 = ke nΦ0 = kmΩ Φ0 ; unde Φ 0 = Bδmed ⋅ l ⋅ τ (9)
a 60
Inducţia medie se poate calcula, dacă se consideră numai fundamentala inducţiei, din:
1 π 1 π 2
Bδ (α ) dα =
π∫ ∫
Bδmed = Bδ 1 sin α dα = Bδ 1m (10)
0 π 0 π

Bδ Bδmed Bδ Bδmed ⋅cosα0

O π O π
1 2 3 ... k α α0 π-α0 α
a) b)
Fig. 2
Dacă periile sunt decalate cu unghiul α 0 faţă de axa neutră, atunci:
k
E0 = ws ⋅ l ⋅ v ⋅ 2∑ Bδ ( xi ,α 0 ) (11)
i =1

unde suma se consideră pe intervalul de valori ale lui α de la α 0 la α 0 + π , fig. 2 b) .

Acestei sume îi corespunde o valoare medie care se determină astfel:
1 α 0 +π 1 π −α 0 1 α 0 +π
Bδmedα = ∫α Bδ (α ) dα = ∫α Bδ (α ) dα + ∫π α Bδ (α ) dα =
π 0 π 0 π − 0
(12)
1 π −α 0
=
π ∫α (Bδ
0
1m sin α + Bδ 3m sin 3α + ...) dα
întrucât curba inducţiei este simetrică în raport cu α = π .
Reţinând numai primul termen, fundamentala inducţiei, integrala (12) devine:
1 π −α 0 2
Bδmedα =
π ∫α 0
Bδ 1m sin α dα =
π
Bδ 1m cosα 0 = Bδmed ⋅ cosα 0 (13)

Aşadar, se poate aprecia că în cazul decalării periilor cu unghiul α 0 , indiferent de sens, inducţia
medie pe pol devine mai mică de cos α 0 ori decât în cazul când acestea sunt plasate în axa neutră. Se poate
ajunge imediat la expresia tensiunii induse la gol:
p n
E (α0 ) = N ⋅ ⋅ l ⋅ τ ⋅ Bδmed ⋅ cos α0 = E0 cos α0 (14)
a 60
E0 - este tensiunea maximă obţinută la perii când acestea sunt plasate în axa neutră.

Deducerea expresiei cuplului electromagnetic a maşinii de c.c. (în regimul de motor)

Pentru a deduce expresia cuplului se pleacă de la energia magnetică înmagazinată în două circuite
cuplate: o secţie a indusului (a) şi inductorul (e). Se deduce mărimea cuplului electromagnetic, Me exercitat
asupra secţiei (x):
⎛1 1 ⎞
d ⎜ La I a2 + Le I e2 + M ae I a I e ⎟
M e ( x) =
dWmx
= ⎝
2 2 ⎠ = d (M ae I a I e ) , (15)
dα dα dα
unde Mae este inductanţa mutuală dintre secţia indusului considerată avand ws spire, înfăşurarea inductoare
având We spire. Rezultă:
 M ae = ws ⋅ We ⋅ λse ( x ) (16)
λse (x ) este permeanţa fluxului care traversează spira, variabilă cu poziţia spirei în câmpul de excitaţie.
Se obţine:
d [We I eλse ( x )] d [Φ( x )]
M e ( x ) = ws I a = ws I a =
dα dα
(17)
d [Φ ( x )] D 2p
= ws I a ⋅ R = ws I a ⋅ ⋅ 2 Bδ ( x )l = ⋅ ws I a ⋅ τl ⋅ Bδ ( x )
dx 2 π

We Ie Bδ(x)

n x
Ia
α
IA X
ws O
Bδ(x+y)

Fig. 3 Explicativă la deducerea cuplului

Dacă periile maşinii sunt plasate în axa neutră se poate obţine cuplul total al maşinii astfel:
k k
2p 2p
M e = ∑ M ( xi ) = ws I a ⋅ τ l ⋅ ∑ Bδ ( xi ) = ws I a ⋅ τ ⋅ l ⋅ Bδmed ⋅ k =
i =1 π i =1 π
(18)
2 p N IA p N
= ⋅ ⋅ ⋅ 2a ⋅ (τ l Bδmed ) = ⋅ ⋅ I A ⋅ (Φ P ) = km I A ⋅ Φ P
π 4a 2a a 2π
unde s-au introdus: 2a – numărul de căi de curent, I A = I a ⋅ 2a curentul total al indusului, N - numărul de
conductoare pe întregul indus. S-au folosit relaţiile (6), (7), (8), (9).
Mărimea Φ P este numită flux polar şi poate fi asimilată cu Φ0 din relaţia (9), doar în condiţiile
neglijării reacţiei indusului, adică la I A = 0 .
În condiţiile funcţionării în sarcină fluxul polar este obţinut ca sumă a fluxurilor elementare, adică:
k
Φ P = τ ⋅ l ⋅ ∑ Bδ (xi ) (19)
i =1
Valorile inducţiei, Bδ ( xi ) , se obţin prin compunerea curbelor Bδ 0 ( x ) , a inducţiei la gol şi Bδa ( x )
- corespunzătoare reacţiei indusului.
Dacă maşina este nesaturată se constată că inducţia rezultantă pe un pol (valoarea medie) este egală
cu Bδmed de la mersul în gol. În realitate, se constată, în sarcină, o diminuare a inducţiei medii polare faţă
de cea de la mersul în gol.
În condiţiile decalării periilor cu un unghi α 0 în sensul rotirii rotorului, de exemplu, se obţine
fluxul polar, prin integrarea inducţiei Bδrez (α ) între limitele α 0 şi α 0 + π . Există o zonă cu inducţii
pozitive urmată de o zonă cu inducţii negative, încât valoarea fluxului rezultant scade, faţă de cazul
α 0 = 0 . Se poate propune o funcţie de aproximare a mărimii Bδrez (α ) , care se descompune în serie Fourier
şi se poate reţine numai o parte din această serie (2-3 termeni) pentru o tratare analitică.
 Reversibilitatea maşinii de curent continuu

În cazul ideal, al neglijării pierderilor într-o maşină de c.c., puterea de natură electrică vehiculată de
rotor (indus) numită şi putere electromagnetică se determină astfel:
p N p N
Pel = E ⋅ I A = ⋅ ⋅ n ⋅ Φ ⋅ I A = k m ⋅ Ω ⋅ Φ ⋅ I A , unde k m = ⋅ . (20)
a 60 a 2π
Dacă se recurge la mărimi de natură mecanică, puterea se defineşte astfel:
⎛p N ⎞ p N
Pmec = M e ⋅ Ω = ⎜ ⋅ ⋅ I A ⋅ Φ ⎟ ⋅ Ω = km ⋅ Ω ⋅ Φ ⋅ I A , unde km = ⋅ (21)
⎝ a 2π ⎠ a 2π
Maşina electrică se poate considera ca un sistem de conversie a puterii, ideal având două “căi de
interacţiune” cu exteriorul: una caracterizată prin mărimile electrice U=E şi IA, iar cea de-a doua
caracterizată prin mărimile mecanice corespondente Me şi Ω .Reprezentarea, în cazul general este dată în
fig. 4a), fiind satisfăcut principiul conservării energiei (sau puterilor), adică: Pel+ Pmec = 0.

IA Ω IA Ω
Pel Maşină Pmec Pel Motor Pmec Pel Generator P
mec
de curent de curent de curent
continuu U=E continuu Me E continuu Me
ideală ideal ideal
a) b) c)
Fig. 4 Regimurile de funcţionare a maşinii de curent continuu ideală
În regimul de motor, Pel egală cu EIA este pozitivă, mărimile E (=U) şi IA se consideră de acelaşi
semn (pozitive, asociate după regula de la receptoare), în schimb Pmec egală cu Me Ω este negativă,
deoarece mărimile Me şi Ω sunt de semne contrare, aşa cum se vede din fig. 4 b). În regimul de generator
Pel egală cu EIA este negativă, mărimile E şi IA se consideră de semne contrare (una pozitivă şi alta negativă,
asociate după regula de la receptoare), în schimb Pmec egală cu Me Ω este pozitivă, mărimile Me şi Ω sunt
de acelaşi semn, aşa cum se vede din fig. 4 c). În ambele situaţii, valorile absolute ale acestor puteri de
naturi diferite sunt egale, după cum se observă din relaţiile de mai sus (20) şi (21), adică
Pel = Pmec (22)
În cazurile reale intervin şi pierderile în maşină, încât ecuaţia generală de bilanţ al puterilor se
scrie:
Pel + Pmec = Σp (23)
unde, în membrul drept, se evidenţiază suma pierderilor (de altă natură – calorică în cazul sistemelor
electromecanice).
 ÎNFĂŞURĂRILE INDUSULUI MAŞINII DE C.C.
1. DEFINIŢII, paşi, generalităţi
Totalitatea căilor parcurse de curenţii induşi - în regim de generator, sau de curenţii absorbiţi de la
sursă – în regim de motor constituie înfăşurarea indusului sau rotorică a maşinii de curent continuu.
Accesul spre sau dinspre exterior la această înfăşurare se realizează prin intermediul periilor, aflate în
contact electric cu lamelele de colector, la care sunt sudate capetele secţiilor aparţinând înfăşurării
indusului. Există 2 categorii de înfăşurări, în funcţie de forma rotorului: în inel (toroidală) sau în tobă.
Elementul primar al înfăşurării indusului este conductorul activ, plasat în crestătura rotorică. La
înfăşurările în tobă, aproape în exclusivitate folosite în practică, o spiră are 2 conductoare elementare
(active): unul de ducere – plasat într-o crestătură şi altul de întoarcere, plasat în altă crestătură (aproximativ
la un unghi de π rad.el.). Închiderea spirei se realizează de părţile frontale (neactive) ale spirei.
Mai multe spire înseriate alcătuiesc o secţie a înfăşurării. Secţia este elementul tehnic de bază care
se fasonează pe un şablon, fig.i.1 a), după a cărei execuţie urmează introducerea în crestături, sudarea
capetelor la steguleţele lamelelor de colector, consolidarea părţilor active din crestături şi a celor frontale,
impregnarea, echilibrarea dinamică a rotorului etc. Secţia are un mănunchi de ducere plasat într-o
crestătură situat într-un strat (superior, pe fig.i.1 b) şi un mănunchi de întoarcere plasat în altă crestătură
situat în celălalt strat (inferior).

părţi u=3
frontale
mănunchi de
ducere d1
ws=3
d2 i1
mănunchi de d3 i2
întoarcere
i3
a) b) c)

Fig.i.1 Elemente de construcţie a înfăşurărilor de c.c.: a) secţie compusă din 3 spire înseriate, b) secţie introdusă în
crestături, c) crestătură fizică echivalentă cu 3 crestături elementare.

O crestătură elementară este ansamblul constituit dintr-un mănunchi de ducere al unei secţii şi mănunchiul
de întoarcere al altei secţii, d1 cu i1 pe fig. i.1 c). O secţie are 2 capete de acces (unul de la mănunchiul de
ducere şi altul de la mănunchiul de întoarcere), care se vor lega la 2 lamele de colector diferite. Fie: S –
numărul de secţii, fiecare secţie are 2 capete de acces şi 2 mănunchiuri. O crestătură elementară cuprinde 2
mănunchiuri: unul într-un strat iar celălalt în al doilea strat. Aşadar, S = Ze= K, unde Ze este numărul de
crestături elementare, iar K este numărul de lamele la colector (la fiecare lamelă de colector se leagă 2
capete de la 2 secţii diferite. La cele mai multe maşini întâlnite în practică, o crestătură fizică (reală)
înglobează mai multe crestături elementare, încât Ze = u Z, unde Z este numărul de crestături fizice de pe
indus. În fig. i.1 c) este prezentat cazul u=3 (u este număr natural).
Distanţa dintre un mănunchi de ducere şi cel de întoarcere corespunzător secţiei se numeşte pas în
spate şi se notează cu y1 (prin convenţie, partea din faţă este cea unde este plasat colectorul, în raport cu
indusul). În general, y1≈τ , unde τ este pasul polar al maşinii (distanţa dintre axele a doi poli consecutivi).
Pasul polar se exprimă în unităţi de lungime sau în număr de crestături, adică:
πD Z
τ= in m, sau : τ = e fara unitate (i.1)
2p 2p
unde D este diametrul indusului, iar Ze este numărul de crestături elementare pe întreg indusul.
În funcţie de relaţia dintre y1 şi τ avem situaţiile: y1=τ, înfăşurarea are pas diametral, y1<τ, înfăşurarea are
pas scurtat şi y1>τ, înfăşurarea are pas alungit. În general, se calculează pasul în spate, astfel:
Z
y1 = e + ε , ∈ Ν (i.2)
2p
unde: ε este apropiat de 0. Dacă: ε=0 înfăşurarea este cu pas diametral, dacă ε<0 înfăşurarea este cu pas
scurtat, iar dacă ε>0 înfăşurarea este cu pas alungit.
După modul cum se leagă între ele secţiile înfăşurării se disting: înfăşurări buclate (fig. i.2 a1, a2) şi
înfăşurări ondulate (fig.i.2 b1, b2).
 y1 y1

1 2 3 4 5 K-1 K 1 2 3 4 5 6 7 8 9
y
y y2 y2

yk yk

K 1 2 3 K 1 2 3 8
a1) înfăşurare buclată neîncrucişată b1) înfăşurare ondulată neîncrucişată

y1 y1
y2
K 1 2 K-1 K 1 2 3 4 5 6 7 8 9
y
y y2

yk yk

K 1 2 1 2 3 9
a2) înfăşurare buclată încrucişată b2) înfăşurare ondulată încrucişată

Fig.i.2 Tipuri de înfăşurări: a1), a2) - buclate, b1), b2) - ondulate

La înfăşurările buclate capetele mănunchiurilor de ducere, de exemplu, a două secţii consecutive se leagă la
două lamele de colector aflate în apropiere, chiar vecine (fig. i.2 a1, a2), iar la înfăşurările ondulate, capetele
mănunchiurilor de ducere, a două secţii consecutive se leagă la două lamele de colector aflate la o distanţă
mare - apropiată de dublul unui pas polar ( 7, respectiv 8 în cazul din fig. i.2 b1, b2),
Distanţa - în crestături, dintre mănunchiul de întoarcere al unei secţii şi mănunchiul de ducere al secţiei
următoare (care o succede din punct de vedere electric pe prima) se numeşte pas în faţă şi se notează cu y2.
Pentru înfăşurarea buclată acest pas este negativ, aşa cum se vede pe fig. i.2 a), unde y2 = -3. Mărimea:
y = y1 + y2 (i.3)
se numeşte pas rezultant al înfăşurării.
În cazul concret al unei înfăşurări buclate simple, reprezentată în fig.i.2 a1), a2), pasul rezultant este
y=±1. Distanţa (în număr de lamele) dintre lamelele la care sunt sudate capetele a 2 secţii consecutive se
numeşte pas la colector şi se notează cu yk. În cele 2 situaţii prezentate în fig. i.2 a1 şi b1, avem yk=+1,
respectiv yk=+7. Este posibil ca la o înfăşurare buclată simplă să fie adoptat yk = -1, caz în care se obţine o
înfăşurare încrucişată, în general neconvenabilă, când bobinarea avansează spre stânga (fig. i.2 a2).
După cum pasul rezultant al unei înfăşurări buclate este yk==±1 sau este yk==±m (2,3,...) aceasta
se numeşte înfăşurare buclată simplă sau înfăşurare buclată multiplă de ordinul m.
Pentru a reprezenta în plan o înfăşurare buclată trebuie cunoscute: Ze=K, 2p şi m, după care se
determină paşii, adică: y=yk=m , apoi se aplică relaţia (i.2), unde se adoptă ε, determinându-se y1, şi în final
se determină y2 = y- y1.
Mănunchiurile de ducere se reprezintă prin linie plină iar cele de întoarcere prin linie întreruptă. În
fiecare crestătură elementară se află 2 mănunchiuri, unul de ducere şi altul de întoarcere.
La rândul lor şi înfăşurările ondulate pot fi simple sau multiple. Pasul rezultant este dat de:
Z ±m
y = yk = e , ∈Ν (i.4)
p
Dacă m=1, impus prin temă, atunci înfăşurarea este ondulată simplă, iar dacă m=2, 3, ... atunci înfăşurarea
este ondulată multiplă, de ordin 2, 3 etc. Noţiunea de neîncrucişare se referă la faptul că la avansarea spre
dreapta prin legarea la lamele a p capete de secţii consecutive se parcurge aproximativ o periferie a
indusului, iar reluarea înserierilor de secţii trebuie să se facă pornind de la o lamelă vecină cu cea iniţială 1,
situată în stânga (notată cu K în fig. i.2 b1), caz când nu se încrucişează capetele. Dacă s-ar lua m=0 atunci
după parcurgerea unei periferii se va ajunge chiar în lamela 1, de unde s-a pornit iniţial, deci înfăşurarea nu
va mai putea fi continuată. Dacă m este pozitiv atunci după parcurgerea unei periferii a maşinii se ajunge la
o lamelă situată la dreapta celei iniţiale, în zona legăturilor către lamele există o încrucişare a capetelor.
Aşadar, la înfăşurarea ondulată, între Ze=K, 2p şi m trebuie să existe o relaţie riguroasă (i.4). După aflarea
lui y cu (i.4) se determină y1 după (i.2) şi y2 după (i.3). Se trece la reprezentarea desfăşurată a înfăşurării,
considerând ws =1.
2. EXEMPLE de înfăşurări : a) Exemplu de înfăşurare buclată simplă
Se impun parametrii: Ze=K=S=16, 2p=4. Se determină pasul în spate, după relaţia (i.2) adică:
Z 16
y1 = e + ε = + 0 = 4, ∈ Ν , unde ε = 0 .
2p 4
n

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16

2Ia
15 16 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
P1 P2 P3 P4

IA =4Ia Ru
IA
A1 A2 a)

P1
1 2 3 4
Ia 5' 6' 7' 8' P2

Ia 8 7 6 5
12' 11' 10' 9'
P3

Ia P4
16 15 14 13
4' 3' 2' 1'

9 10 11 12
Ia 13' 14' 15' 16'
A1 Ru IA=4Ia A2

b)
Fig.i3. Înfăşurare buclată simplă (Ze=16=K=S , 2p=4) cu pas diametral: la t=0
Se spune că s-a adoptat pasul diametral. Deoarece, prin temă, înfăşurarea este simplă se subînţelege că
y=m=1 (se adoptă varianta neîncrucişată). Din relaţia (i.3) se obţine valoarea pasului în faţă, adică: y2 =y –
y1=1-4=-3. Cu aceste elemente se poate reprezenta înfăşurarea buclată, fig. i.3 a).
n

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16

Ia
15 16 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
P1 P2 P3 P4

4Ia Ru
A1 A2
a)

P1 16
4'

1 2 3
5' 6' 7' P2

4
8'

7 6 5
11' 10' 9'
P3
8
12'
P4
15 14 13
3' 2' 1'

12
16'
9 10 11
13' 14' 15'
A1 Ru A2

b)

Fig.i4. Înfăşurare buclată simplă cu pas diametral la t=Tk/2 ( Ze=16=K=S , 2p=4)

De la lamela de colector 1 se pleacă spre stânga cu mănunchiul de ducere al primei secţii, (se parcurge o
distanţă egală cu 1,5 paşi de crestătură – din motive de simetrie a reprezentării), se ocupă stratul 1 al
crestăturii 1; mănunchiul de întoarcere al secţiei respective se plasează în stratul 2 al crestăturii 5 (unde 5=
1+y1= 1+4); acest mănunchi se leagă la lamela 2 a colectorului (adică 2=1+yk= 1+1, deoarece
y=yk=m=1).

Legături echipotenţiale de specia I

n

16 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15

2Ia
14 15 16 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
P1 P2 P3 P4

4Ia Ru
A1 A2
a)

P1
16 1 2 3
Ia 4' 5' 6' 7' P2

Ia
7 6 5 4
11' 10' 9' 8'
P3

Ia P4
15 14 13 12
3' 2' 1' 16'

8 9 10 11
Ia 12' 13' 14' 15'
A1 Ru 4Ia A2
b)

Fig.i5. Înfăşurare buclată simplă (Ze=16=K=S , 2p=4) cu pas diametral: la t= Tk

Prima secţie, notată 1-5’ are mănunchiul de ducere plasat în crestătura 1 (stratul 1), legat la lamela
de colector 1, iar mănunchiul de întoarcere, plasat în crestătura 5 (stratul 2), legat la lamela 2, aflată la
dreapta lamelei 1.
 Următoarea secţie, notată 2-6’, va avea mănunchiul de ducere plasat în crestătura 2 (stratul 1) (cifra
2 se obţine din 5 +y2=5-3), legat la lamela de colector 2, iar mănunchiul de întoarcere, plasat în crestătura 6
(6= 2+y1=2+4 situat în stratul 2), legat la lamela 3, vecină cu lamela 2. Urmând aceste reguli se desenează
înfăşurarea şi se verifică dacă ultima secţie, 16-4’ are mănunchiul de întoarcere în crestătura 4 (stratul 2) şi
este legat la lamela 1 a colectorului. Se spune că înfăşurarea este închisă de m=1 ori (spre deosebire de
înfăşurările trifazate la care fazele se constituie în trei înfăşurări distincte). Înfăşurările simple au şi această
proprietate că se închid (pe ele însele) o singură dată. Înfăşurările multiple se pot închide de mai multe ori
(de m ori).
Aşezarea polilor, plasarea periilor pe colector, cale de curent
Pe periferia rotorului sunt 16 crestături, sau pasul unei crestături reprezintă un unghi geometric de
2π/16 rad. Distanţa dintre 2 poli consecutivi este de τ = 16/2p = 4 crestături. Dacă se acceptă că piesa
polară acoperă 3/4 din pasul polar, iar primul pol cu semnul “×”este situat cu centrul între crestăturile 2 şi
3, atunci polul următor de semn “·” va fi plasat cu centrul între crestăturile 6 şi 7. Între doi poli consecutivi
de nume contrare este o distanţă de 1 crestătură. Aşadar, cei 4 poli sunt plasaţi echidistant pe periferia
armăturii, iar în faţa lor se deplasează, cu o viteză v=πDn/60, perpendicular pe liniile de câmp,
conductoarele indusului. Se presupune că maşina funcţionează ca generator şi se aplică regula mâinii
drepte. Sensul curentului indus este cel reprezentat prin săgeţi: astfel crestăturile 1, 2, 3, şi 4 sunt parcurse
de curenţi având sensul dinspre lamelele de colector spre spatele maşinii, iar curenţii prin crestăturile 5, 6,
7, şi 8 au sensuri contrare. În continuare urmează 4 crestături: 9, 10, 11 şi 12 cu sensuri ale curenţilor ”de
jos în sus” şi alte 4 crestături: 13, 14, 15 şi 16 cu sensuri ale curenţilor “de sus în jos”. Sensurile curenţilor
prin mănunchiurile secţiilor legate la lamelele: 1 (în contact cu peria P1), adică 1 şi 4’, respectiv 9 (în
contact cu peria P3), adică 9 şi 12’ sunt aceleaşi, anume de la colector spre spatele maşinii. Faptul acesta
justifică plasarea periilor de un nume în contact cu lamelele 1 şi 9. În mod analog se justifică plasarea
periilor de nume contrar: P2 şi P4 în dreptul lamelelor 5 şi 13. În cazul înfăşurărilor simple se poate
considera lăţimea periei egală cu lăţimea unei lamele. În practică, de cele mai multe ori, se adoptă o lăţime
a periei mai mare decât a unei lamele. Se remarcă faptul că după aşezarea corectă a primei perii, celelalte se
succed echidistant pe colector. În afara criteriului folosit mai sus, pentru plasarea corectă a periilor, care
implică urmărirea sensurilor curenţilor prin lamele, se mai poate utiliza altul, anume: când peria
scurtcircuitează o secţie de înfăşurare se impune ca laturile secţiei să se găsească în zona neutră magnetică,
adică între 2 poli de nume contrar, unde inducţia magnetică este nulă. Într-adevăr, dacă se consideră un
moment t=Tk/2, când indusul, împreună cu colectorul, a efectuat o rotire cu o jumătate de lamelă (fig. i.4
a), peria P1 este în contact cu lamelele 16 şi 1, scurtcircuitează secţia 16-4’, ale cărei laturi sunt situate între
polii magnetici, unde inducţia este nulă. Pe scurt se spune că periile se aşează în axa neutră a maşinii, deşi
pentru un privitor din exterior acestea sunt situate chiar pe direcţia axelor polilor. Această poziţionare este
valabilă dacă secţia maşinii este fasonată simetric faţă de axa proprie. Este cel mai frecvent caz întâlnit în
practică.
Cale de curent este un traseu al înfăşurării parcurs de acelaşi curent, de la o perie de un nume la o
perie de nume contrar. O cale de curent cuprinde un anumit număr de secţii înseriate prin care circulă un
curent continuu, notat cu Ia. În cazul prezentat în fig. i 3, de exemplu, o cale de curent care pleacă de la
peria P1 şi se închide la peria P2 cuprinde următoarele secţii înseriate: 1-5’ / 2-6’ / 3-7’ / 4-8’. În fig. i 3 b)
sunt prezentate în detaliu căile de curent pentru această înfăşurare, anume: de la P1 la P2, de la P1 la P4, de
la P3 la P2 şi de la P3 la P4. În total s-au obţinut 4 căi de curent. Se poate generaliza acest rezultat şi
anume: la o înfăşurare buclată simplă numărul de căi de curent, notat cu 2a (număr par) este egal cu
numărul de poli ai maşinii. Deci:
2a = 2 p (i.5)
Întrucât se presupune că maşina este realizată simetric, periile P1 şi P3 se pot lega împreună, la fel şi P2 cu
P4, obţinându-se în final cele 2 borne de acces ale indusului, notate cu A1 şi A2. Dacă se notează cu Ia
curentul prin fiecare cale, atunci curentul prin bornele de acces, numit curentul prin indus sau rotoric, este:
I A = 4 I a sau, in general : I A = 2a ⋅ I a (i.6)
După o rotire cu jumătate de lamelă de colector a rotorului, adică la t=Tk/2 - fig.i.4 se constată că fiecare
din căile de curent conţine doar câte 3 secţii înseriate, anume, în calea de la P1 la P2 sunt numai secţiile: 1-
5’ / 2-6’ / 3-7’, în timp ce cea de-a patra secţie, 4-8’ este scurtcircuitată de P2. Analog, peria P3
scurtcircuitează secţia 8-12’, peria P4 scurtcircuitează secţia 12-16’, iar P1 – secţia 16-4’. Continuând
rotirea cu încă o jumătate de lamelă (t=Tk) se ajunge la situaţia prezentată în fig. i.5a. Se constată că cele 4
căi de curent cuprind câte 4 secţii înseriate. De exemplu, calea de curent de la P3 la P2 cuprinde secţiile:
 11’-7 / 10’-6 / 9’-5 şi 8’-4. Dacă se urmăreşte îndeaproape secţia 4-8’se constată că la momentul t=0, face
parte din calea de curent de la P1 la P2 şi este parcursă de Ia care circulă de la latura 4 spre latura 8’; la
momentul t=Tk/2 curentul poate fi apreciat ca nul (secţia fiind în scurtcircuit); iar la t=Tk secţia trece în altă
cale de curent, de la P3 la P2, este parcursă de curentul Ia care circulă însă de la latura 8’ spre latura 4,
adică de la latura 4 spre 8’ prin secţia 4-8’ circulă curentul -Ia. În concluzie, pe intervalul de timp cât
rotorul se roteşte cu o lamelă, Tk – numit timp de comutaţie, curentul prin secţia 4-8’ îşi modifică valoarea
de la +Ia la -Ia. Această variaţie rapidă a curentului prin spirele secţiei este însoţită de unele procese
tranzitorii mai complexe, cunoscute prin fenomenul de comutaţie. Se poate interpreta comutaţia unei secţii
a maşinii ca o “răsturnare a unei bobine”- rotire cu 180 grade- în câmpul magnetic propriu peste care se mai
suprapune un câmp magnetic exterior, existent în general în zona neutră a maşinii (fig. i.6). Este evident că
în această “manevră” au loc anumite procese de conversie a energiei electromagnetice, intervenind şi
manifestări calorice, mai ales la contactul imperfect perie – lamelă de colector (chiar apariţia de scântei). În
ipoteza neglijării câmpului magnetic în care are loc fenomenul de inversare a curentului prin secţie se poate
accepta o variaţie liniară în timpul Tk a curentului prin secţia în discuţie (fig. i.6 b).
Fenomene similare se petrec simultan şi în alte secţii ale înfăşurării, anume în 16-4’, 16’-12 şi 8-12’.

i
4 +Ia

4 -Ia
8’
+Ia 8’ 4 t=Tk/2
0 t

8’ t=Tk
t=0 t=Tk/2 t=Tk

-Ia
a)
b)
Fig. i. 6. Variaţia curentului printr-o secţie în comutaţie: a) Trei secvenţe consecutive, b) Curentul prin secţie

În fig. i. 7 se prezintă o “vedere frontală” a colectorului şi periilor, unde se poate urmări conţinutul fiecărei
căi de curent, dintre perechile de perii de nume contrare, la diverse momente. Situaţia desenată corespunde
momentului t=0. Între fiecare din perechile de perii se obţine câte o cale de curent care cuprinde 4 secţii
înseriate. De exemplu, între periile P1 şi P2 se înseriază secţiile: 1-5’; 2-6’; 3-7’ şi 4-8’, parcurse de +Ia. La
momentul t=Tk , în dreptul periei P1 ajunge lamela de colector 16, iar în calea de curent dintre P1 şi P2 se
înseriază secţiile: 16-4’;1-5’; 2-6’ şi 3-7’, în timp ce secţia 4-8’trece în calea de curent dintre P2 şi P3,
sensul lui Ia se schimbă, secţia fiind parcursă acum de -Ia. Se vede că la un moment intermediar periile
scurtcircuitează câte două lamele vecine, secţiile respective aflându-se în comutaţie.
Situaţia desenată corespunde momentului t=0. Între fiecare din perechile de perii se obţine câte o cale de
curent care cuprinde 4 secţii înseriate. De exemplu, între periile P1 şi P2 se înseriază secţiile: 1-5’; 2-6’; 3-
7’ şi 4-8’, parcurse de +Ia. La momentul t=Tk , în dreptul periei P1 ajunge lamela de colector 16, iar în
calea de curent dintre P1 şi P2 se înseriază secţiile: 16-4’;1-5’; 2-6’ şi 3-7’, în timp ce secţia 4-8’trece în
calea de curent dintre P2 şi P3, sensul lui Ia se schimbă, secţia fiind parcursă acum de -Ia. Se vede că la un
moment intermediar periile scurtcircuitează câte două lamele vecine, secţiile respective aflându-se în
comutaţie. În fig. i.7 secţiile ocupă, în ceea ce priveşte mănunchiurile de ducere, crestăturile
corespunzătoare numerotate prin cifrele fără accent. De exemplu, secţiile 1-5’, 2-6’, 3-7’ şi 4-8’ocupă, cu
mănunchiurile de ducere, straturile 1 ale crestăturilor 1, 2, 3 şi 4. Crestăturile 2 şi 3 sunt situate în zone de
câmp inductor intens, iar 1 şi 4 – în zone de câmp mai slab, la colţurile piesei polare a polului N1 (fig.i.3).
Această observaţie justifică plasarea polilor N1; S1; N2; S2 în raport cu crestăturile indusului pe fig. i.7.
 P2

6 4
S1 N1
5
6 4 3
7 9’ 8’
7’ 3
7 10’
8 n 6’
2 2
11’
8
5’ Ia P1
P3 2Ia 1
12’
9 4’ I 2Ia
a

13’ 16
3’
10 16
10
14’ 2’ 15
11 15’
16’ 1’
11 14 15
12 13 S2
N2
12 14

P4

A1 IA A2

Fig. i. 7. Explicativă la căile de curent ale înfăşurării buclate

Figura i.7 argumentează într-o oarecare măsură opţiunea de a reprezenta periile în spaţiile dintre
polii inductori, sugerând în acest mod faptul că secţiile în comutaţie trebuie să se afle cu mănunchiurile de
ducere în crestăturile care taie un număr cât mai mic de linii de câmp inductor, ideal să fie situate în axa
neutră magnetică. La momentul t=Tk/2 secţia 16-4’, care este în comutaţie, fiind scurtcircuitată de P1, are
mănunchiul de ducere situat, în crestătura 16, care se află între polii N1 şi S2 – deci în zona neutră.
Steaua crestăturilor, factorul de ondulaţie a tensiunii
Steaua crestăturilor se referă la reprezentarea grafică-fazorială a tensiunilor induse (t.i) în secţiile unei
înfăşurări în condiţiile rotirii rotorului. Se va considera cazul înfăşurării buclate analizată mai sus. T.i. în
latura de ducere a secţiei notate cu 1-5’, situată în crestătura 1 este alternativă, cu variaţie în timp
aproximativ sinusoidală (armonică dacă se face referire doar la fundamentala acesteia). Se poate reprezenta
t.i. în crestătura 1 printr-un fazor orizontal, notat cu 1(fig.i. 8), adică aceasta se consideră origine de fază
(cu defazaj iniţial nul). Aşa cum se observă pe fig. i. 7, crestătura 1 este situată, la momentul considerat
drept t=0, în zona neutră dintre polii N1 şi S2. T.i. în crestătura 9 se va reprezenta tot printr-un fazor
orizontal, notat 9 în fig. i.8 a), coliniar cu 1, întrucât la momentul t=0, crestătura 9 ocupă o poziţie similară
cu crestătura 1, dar între polii celeilalte perechi N2-S1 (maşina este executată, ideal, simetrică). Celelalte
crestături: 2, 3, 4,...,8 vor fi sediile unor t.i. decalate între ele cu un unghi electric, dat de raportul:
2π 2π 2πp
α el = = = = pα α = α geom (i.7)
Z ep Z e / p Z e
unde: Zep =Ze/p este numărul de crestături pe o pereche de poli. Raţionamentul este simplu: dacă t. i. în
crestăturile 1 şi 9 sunt coliniare, adică unghiul dintre ele este 2π rad. electrici, iar între aceste crestături sunt
Zep=8 intervale egale, atunci unghiul (care defineşte defazajul în timp) dintre t.i. în 2 crestături vecine va fi
de 2π/8 rad. (sau 45 grade). Astfel, se va obţine o reprezentare a t.i. în crestăturile maşinii compusă din
„două stele suprapuse”, având fiecare câte 8 raze. Relaţia (i.7) arată că pentru o maşină multipolară având
 p perechi de poli (a cărei periferie este evaluată prin unghiul geometric de 2π rad), unghiul exprimat în rad.
el este de p·2π rad., adică de p ori mai mare. În general se lucrează cu unghiuri electrice, sau cu mărimea
pα.

1 5’ A 1-5’ C E
7, 15
O A 8-12’ 9-13’ 2-6’
6, 14 8, 16 1-5’ A’
b1 ) 4’ 10-14’
1-4’ αel
αel 3-7’
O 7-11’ Emax
5, 13 1, 9 O 11-15’
b2 ) 1 14-2’ Emin
1 αel/2 12-16’
O 14-2’ t
6-10’ 4-8’
4, 12 2, 10 b 3) 13-1’
1-6’ 6’
3, 11 5-9’ B
a) b) A” c) d)
Fig.i.8 a) Steaua crestăturilor, b) tensiuni induse în secţii, c) poligonul tensiunilor, d) forma t.i. la perii

Tensiunea indusă într-o secţie de înfăşurare care are mănunchiul de ducere în crestătura 1 şi
mănunchiul de întoarcere – în crestătura 5, se obţine prin însumarea dintre fazorul 1 şi fazorul 5 luat cu
semn contrar, notat 5’, întrucât la parcurgerea unei spire mănunchiul de ducere este considerat de la
colector (partea din faţă) spre partea opusă (din spate), iar mănunchiul de întoarcere este evident considerat
de la partea din spate spre partea opusă (din faţă) –colectorul. Când pasul înfăşurării este diametral, y1=τ,
cei doi fazori care se însumează conduc la o valoare maximă a t.i. egală cu dublul t.i. într-o crestătură, aşa
cum se observă pe fig. i. 8.b1), unde |OA|=2E’ (E’ fiind t.i. într-un mănunchi al crestăturii). Dacă , y1<τ, de
exemplu dacă , y1=3, atunci t.i. se obţine prin însumarea fazorilor 1 cu 4’, aşa cum se vede pe fig. i. 8.b2),
iar |OA’|<|OA|. În sfârşit, dacă , y1>τ, de exemplu dacă y1=5, atunci t.i. se obţine prin însumarea fazorilor 1
cu 6’, aşa cum se vede pe fig. i. 8.b3), iar |OA”|<|OA|. Tensiunea rezultantă în secţie este maximă dacă pasul
y1 este diametral.
Tensiunile induse în secţiile maşinii se pot reprezenta şi în poligon, aşa cum se observă în fig. i.8
c), unde s-a folosit altă scară de reprezentare a mărimii t.i., diferită de cea din fig. b) şi c). S-a obţinut un
poligon regulat cu 8 laturi (octogon), (de fapt sunt 2 octogoane suprapuse).
Pentru a afla tensiunea dintre 2 perii de nume contrar (de exemplu dintre P1 şi P2) se adună fazorii care
definesc t.i. din secţiile care compun calea de curent corespunzătoare. Anume, la momentul t=0 sunt
cuprinse în calea de curent secţiile 1-5’ / 2-6’ / 3-7’ / 4-8’, iar prin sumarea fazorilor corespunzători se
obţine unul rezultant de modul |AB|. La momentul t=Tk/2 secţia 1-5’ este în scurtcircuit, iar tensiunea
indusă la periile P1 şi P2 se obţine prin însumarea t.i. în secţiile 2-6’ / 3-7’ / 4-8’. Modulul acestei t.i. este
|CB|.Se poate observa că cele 2 situaţii evidenţiate mai sus se succed în timp, iar t.i. la perechea de perii
aflată în studiu variază între o valoare maximă |AB| şi alta minimă |CB|. Se spune că tensiunea la perii
prezintă o anumită ondulaţie faţă de o formă ideală de tensiune continuă, care, se ştie, trebuie să fie
constantă în timp.
Se defineşte o mărime, numită factor de ondulaţie a tensiunii la perii, astfel:
⎛ α ⎞
| AB | ⋅⎜1 − cos el ⎟ 1 − cos α el
E
k o = max
− E min | AB | − | CB |
= = ⎝ 2 ⎠
= 2 = tg 2 α el (i.8)
E max + E min | AB | + | CB | ⎛ α el ⎞ α 4
⎟ 1 + cos
el
| AB | ⋅⎜1 + cos
⎝ 2 ⎠ 2
În practică este indicat ca acest factor să fie cât mai mic, ceea ce se poate realiza dacă unghiul dintre
crestături este cât mai mic. Din relaţia (i.7) se constată că este necesară o creştere a lui Ze, adică se impune
o crestare pronunţată a indusului, deci o tehnologie costisitoare. Aşadar, se cere realizarea unui compromis
între costurile maşinii şi performanţele acesteia, care se referă printre altele şi la forma tensiunii la perii. De
exemplu la tahogeneratoarele de c.c., unde forma tensiunii trebuie să fie cât mai aproape de cea ideală –
perfect continuă, se folosesc multe crestături, respectiv multe lamele de colector, iar costurile cresc mult.
De exemplu, tensiunea obţinută la perii, în cazul prezentat este redată în fig. i.8 d), iar factorul de ondulaţie
este sub 4%. Pentru a obţine o formă acceptabilă a tensiunii la perii (borne), fără o crestare exagerată a
indusului se introduc mai multe crestături elementare într-o crestătură fizică (notate cu u) şi se adoptă un
pas adecvat, încât mănunchiurile de întoarcere ale secţiilor care au toate mănunchiurile de ducere într-o
aceeaşi crestătură să fie plasate în crestături vecine (nu toate în aceeaşi crestătură). În această situaţie există
relaţia: Ze=u Z , unde Z este numărul de crestături fizice pe indus (fig. i.1 c). În general numărul de lamele
la colector este K= Ze. În reprezentarea înfăşurărilor se foloseşte numărul de crestături elementare, Ze.
Legături echipotenţiale. Dacă se are în vedere înfăşurarea buclată simplă prezentată în fig. i. 5, se
constată că există anumite elemente ale înfăşurării în care tensiunile induse sunt egale, de exemplu în
mănunchiul de ducere al crestăturii 4 şi în mănunchiul de ducere al crestăturii 12. Cele două mănunchiuri
au aceleaşi t.i. deoarece ocupă poziţii similare în câmp. Această egalitate a t.i. este valabilă dacă maşina
este realizată cu precizie, fapt care nu este practic respectat cu rigurozitate, intervenind unele erori inerente
de execuţie: inegalităţi ale valorilor întrefierurilor sub poli, poziţionări asimetrice ale periilor pe periferia
colectorului, existenţa unor excentricităţi ale rotorului şi altele. Dacă se are în vedere partea din faţă
(dinspre colector), în condiţiile când cele 2 t.i. diferă, datorită existenţei unei diferenţe de potenţial pe
traseul „mănunchi 4 – lamelă 4 –perie P2 – legătură între perii – perie P4 –lamelă 12 – mănunchi 12” are
loc o circulaţie de curent, care „încarcă” nedorit contactele perii-lamele, chiar în situaţia funcţionării
maşinii la gol. Existenţa acestor curenţi se manifestă mai ales printr-o comutaţie dificilă a maşinii.
Circulaţia pe anumite „trasee pretenţioase” a unor curenţi de „egalizare” a potenţialelor unor puncte, care
ideal ar trebui să fie egale, poate fi evitată dacă se folosesc „legături echipotenţiale” care unesc prin
material conductor (cupru) acele puncte. Se pot practica aceste legături „prin spatele maşinii”, aşa cum se
observă pe fig. i.5 sau se pot efectua legături pe partea din faţă chiar la lamelele de colector. Aceste legături
se numesc „legături echipotenţiale de specia I”. La unele înfăşurările buclate multiple, în general la maşini
mari şi cu regim greu de lucru, punctele care trebuie să aibă teoretic acelaşi potenţial sunt situate pe părţile
opuse ale maşinii, unele pe partea din faţă iar altele pe partea din spate. Legăturile echipotenţiale vor avea
un traseu longitudinal parcurgând anumite canale sau găuri practicate pe direcţia axului rotorului şi se
numesc „legături echipotenţiale de specia a II-a”, fig. i. 9. De asemenea, se folosesc legături echipotenţiale
şi pentru înfăşurările ondulate multiple, pentru aducerea la acelaşi potenţial a unor puncte ce fac parte din
căi de curent diferite (atunci când a=2 de exemplu), între care, teoretic, diferenţa de potenţial este 0.

c) Exemplu de înfăşurare ondulată simplă

Se va trata cazul concret: Ze = 17 = K, 2p=4. Se vor determina paşii. Se începe cu pasul rezultant,
egal cu pasul la colector, care se va calcula după relaţia (i.4):
Z ±m
y = yk = e , ∈Ν
p
unde se va lua m=1, iar semnul adoptat este “-“, întrucât alegem varianta neîncrucişată. Se obţine y = yk=8.
Z
Mai departe se află pasul în spate, adică y1 = e + ε , ∈ Ν , deci y1=4 , unde ε=-1/4 (cu pas scurtat). Se
2p
porneşte, de exemplu, cu mănunchiul de ducere din crestătura 3 legată la lamela de colector 3 (fig. 1.10 a),
se trece cu mănunchiul de întoarcere prin crestătura 3+y1=7, care se va lega la lamela de colector 3+
yk=3+8=11. Următoarea secţie va avea mănunchiul de ducere în crestătura 11 (legată la lamela de colector
11) şi mănunchiul de întoarcere în crestătura 11+y1=15. Acest mănunchi se va lega la lamela 11+
yk=11+8=19 adică 2 (întrucât 19-17=2). S-a ajuns, după parcurgerea indusului, la o lamelă de colector 2
situată în stânga (chiar vecină) lamelei de la care s-a pornit iniţial 3. Din acest motiv se spune că
înfăşurarea este neîncrucişată. În continuare se realizează următoarele înserieri de secţii: 2-6’ &10-14’ &1-
5’ &9-13’ &17-4’ &8-12’ &16-3’ &7-11’ &15-2’ &6-10’ &14-1’ &5-9’ &13-17’ &4-8’ &12-16’, (care se
adaugă la primele două: 3-7’&11-15’) . Mănunchiul de întoarcere, 16’ se va lega la lamela 12+8=20, adică
3 (întrucât 20-17=3), ceea ce înseamnă că s-a ajuns la lamela de pornire a execuţiei înfăşurării. (întrucât 19-
17=2), sau se spune că înfăşurarea s-a închis.

Se plasează acum periile pe colector. Se ia lăţimea unei perii egală cu o lamelă de colector: prima perie se
plasează în dreptul lamelei 5, de exemplu (luată arbitrar). Dacă din totalul de 17 lamele, 4 sunt acoperite de
perii, rezultă că intervalul dintre 2 perii consecutive este (17-4)/4=3,25 lamele de colector; periile se
situează echidistant pe colector. Un raţionament similar se urmăreşte şi privitor la plasarea polilor. Se
adoptă lăţimea unui pol egală cu 3 intervale de crestături (paşi dentari rotorici).
 n

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17

Ia Ia Ia Ia
3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 1 2

P1 P2 Ia P3 2Ia P4 Ia

2Ia Ru

A1 A2 a)
P1

1’ 14
P2
9’
5
Ia 17’ 8’ 16’ 7’ 15’ 6’
13 4 12 3 11 2
5’
P3 1

9
13’

10
14’
Ia 6 15 7 16 8 17
10’ 2’ 11’ 3’ 12’ 4’

P4

A1 Ru A2
2Ia
b)
Fig.i.10 Înfăşurare ondulată simplă ( Ze=17=K=S , m=1, 2p=4)

Din totalul de 17 paşi dentari se scad 4 x 3=12 - acoperiţi de poli, şi se obţine distanţa dintre 2 poli
consecutivi, adică: 5/4 paşi dentari. Se are în vedere ca periile să fie coliniare cu axele polilor. Pentru
conductoarele unor crestături aflate sigur sub acţiunea câmpului magnetic creat de un anumit pol, se pot
duce săgeţile care semnifică sensul curenţilor induşi, aplicând regula mâinii drepte presupunând că maşina
este în regim de generator. Pentru celelalte crestături vor rezulta sensurile după stabilirea căilor de curent.
În fig. i. 10 b) sunt prezentate căile de curent ale înfăşurării ondulate simple, care arată că sunt în număr de
2. Aceasta este una din proprietăţile acestei înfăşurări. Indiferent de numărul de perechi de poli este
valabilă relaţia:
2 a = 2 sau IA=2 Ia (i. 13)

Cele 2 căi de curent conţin câte 6 secţii înseriate, spre deosebire de cazul unei înfăşurări buclate
simple când cele 4 căi cuprindeau un număr mai mic: 3 sau 4. Este evident că la alt moment se realizează
altă dispunere în căile de curent a secţiilor înfăşurării, iar căile de curent se pot închide între alte perechi de
perii. Dacă la momentul surprins pe fig. i.10 b), căile de curent se realizează între perechile P3-P2 şi P3-
P4, există momente când aceste perechi sunt: P1-P2 şi P1-P4 sau P1-P2 şi P3-P4 sau P1-P4 şi P3-P2. În
modul acesta conduc curenţi, rând pe rând toate cele 4 perii; aceste perii „se încarcă egal” pe un interval
mare de timp. Înfăşurarea nu este simetrică, deci nu necesită legături echipotenţiale. Se poate apela şi la
steaua tensiunilor, care este un poligon cu 17 laturi. Înfăşurarea este folosită pentru tensiuni mari la curenţi
mici.
 Regimul de motor al maşinii de curent continuu
Bilanţul de puteri la motorul de c.c.
În fig. 1a) este prezentată schema unei maşini de c.c. cu excitaţie separată în regim de motor.
+ Ue IA
+
IA
Rc RAIA
Ie
R U
U E M E M
n Mmec R e Φe
MFe ΔUp
Mr
b)
Me -
- M2 ML
U E RAIA+ΔUp
a) G
IA c)
Fig. 1 Schema motorului de curent continuu cu excitaţie separată
Se presupune că acumulatorul care alimentează indusul maşinii are tensiunea mai mare decât
tensiunea indusă corespunzătoare turaţiei n, adică U ≥ E. Acest fapt conduce la circulaţia prin
indus a unui curent IA cu sensul exprimat prin săgeată, în fig. 1a). Ecuaţia de tensiuni pentru
circuitul indusului, este prezentată în detaliu în fig. 1 b), unde s-au scos, prin convenţie, în afara
indusului, căderile de tensiune: pe rezistenţa proprie şi la contactul perie-colector. Se poate scrie:
U − E − R A ⋅ I A − ΔU p = 0 sau U = E + R A ⋅ I A + ΔU p (c.1)
Maşina devine receptor de putere electrică, întrucât produsul U · IA este pozitiv, aspect evidenţiat
şi de reprezentarea „prin fazori” pe axa orizontală a mărimilor, fig.1 c). Cuplul electromagnetic,
M e = k m ⋅ φe ⋅ I A (c.2)
este pozitiv – în acelaşi sens cu sensul de rotaţie, n (în rot/min). Acest cuplu este antagonist cu cel
corespunzător frecărilor (de natură mecanică, inclusiv ventilaţiei Mmec,), cu cel corespunzător
pierderilor în fier (datorită curenţilor turbionari şi histerezisului magnetic şi suplimentare MFe) şi
cu cel al maşinii de lucru – ML, notat cu Mr, care în cazul de faţă este un tambur înfăşurat cu un
lanţ care ridică o greutate,G, adică, ecuaţia de echilibru al cuplurilor se scrie:
M e + M r + M mec + M Fe = 0 sau : M e = − M r − M mec − M Fe , sau : M e = M r + M mec + Fe , M r = M 2 (c.3)
Cuplul M2, care este egal ca valoare cu cel al maşinii de lucru, se numeşte cuplul util al
motorului electric, maşina fiind cu atât mai performantă cu cât valoarea acestui cuplu este mai
mare decât a cuplului de frecări mecanice (pierderi - de puteri - mecanice), în lagăre, prin
ventilaţie precum şi cuplul corespunzător pierderilor în fier şi a altor pierderi suplimentare. Din
ecuaţia (c.1), prin înmulţirea cu IA se obţine ecuaţia echilibrului de puteri:
2
UI A = EI A + R A ⋅ I A + ΔU p I A sau P1 = P + p ja + pc− p unde : P = PMec + pmec + p Fe (c.4)
P1= UIA este puterea absorbită de la reţea,
P= EIA este puterea electromagnetică: EIA=MeΩ, unde: Ω=2πn/60 (în rad/s)
PMec= M2Ω – puterea mecanică utilă,
p ja , pc − p , pmec , pFe − sunt: pierderi prin efect Joule în rezistenţa indusului; pierderi electrice
la contactele perii-colector; pierderi mecanice prin frecări, ventilaţie; pierderi în fierul rotoric (prin
curenţi turbionari, histerezis şi suplimentare). Bilanţul de puteri sub forma unei diagrame, în care
puterile care intră în discuţie sunt proporţionale cu distanţele până la un reper superior, se prezintă
în fig. 2.
Se mai face menţiunea că relaţia dintre puteri se aduce la forma generală:
P1 + P2 = Σp, sau P1 = P2 + Σp, unde : P1 ≥ 0, P2 ≤ 0 (c.5)
adică, suma algebrică a puterilor de natură electrică şi mecanică aferente unei maşini este egală cu
suma pierderilor.
 PMec= M2 Ω
P1= UIA P=EIA = Me Ω (P2)

pje= ReI2e pc-p=∆UpIA pmec, pFe

pja= RAI2A
Fig. 2 Bilanţul de puteri la motorul de c.c.

Dacă puterea electrică este pozitivă (P1 pe diagramă), iar cea mecanică este negativă (P2 pe
diagramă), maşina lucrează în regim de motor electric; iar dacă puterea electrică este negativă (P2
pe o altă diagramă de la generatorul de c.c. ) , iar cea mecanică este negativă (P1 pe o altă
diagramă de la generatorul de c.c.), maşina lucrează în regim de generator electric.
Se poate defini o mărime tehnică pozitivă - randamentul maşinii de c. c. prin relaţia
generală:
P2 P1 − Σp Σp
η= = = 1− (c.5)
P1 P1 P1
deci ca raportul dintre modulul puterii cedate (care este de fapt negativă) şi modulul puterii
absorbite (pozitivă). La motoarele de puteri mari, sute de kW, randamentul ajunge la 90-92 %, iar
la motoare de puteri mici, sute de W, randamentul scade la 60-70 %. În calculul randamentului
maşinii cu excitaţie separată intră în Σp şi pierderile prin excitaţie, date de: pje= Re (Ie)2 , când
Rc=0 (reprezentate prin săgeata dusă cu linie întreruptă în partea stângă a fig. 2), care conduc la o
diminuare a valorii acestuia. Dacă maşina este excitată cu magneţi permanenţi, aceste pierderi nu
intervin, randamentul fiind mai bun.

Caracteristicile de funcţionare a motoarelor de c.c.

1.Generalităţi
Motoarele de c.c. se utilizează în cele mai diverse acţionări electromecanice, unde se pot
distinge 2 clase mari, care diferă prin tipul sursei de alimentare, anume: a) de la sursă de c.c., b) de
la sursă de c.a. În prima categorie intră variantele clasice de motoare de tracţiune (tramvaie,
troleibuze), motoarele de la electrocare, automobile şi de la alte sisteme similare de transport - în
toate cazurile se foloseşte excitaţia conectată în serie, iar reglarea turaţiei se realizează prin
reostate, în trepte cu dispozitive de genul controlerelor. Aceste soluţii au evoluat în ultimul timp,
fiind înlocuite o dată cu introducerea controlului tensiunii cu choppere construite pe baza
schemelor de întrerupătoare comandate de tipul ventilelor de putere. În a doua categorie intră
motoarele a căror alimentare se efectuează pornind de la reţeaua de c.a. O variantă mai veche este
clasicul sistem Ward-Leonard în care motorul de c.c. (excitat separat) este alimentat de la un
generator de c.c., rotit de un motor asincron sau sincron, alimentat de la reţeaua trifazată,
tensiunea curentului continuu fiind modificată prin variaţia excitaţiei generatorului. Sistemele
moderne folosesc semiconductoare de putere cu comutaţie naturală pe bază de diode sau tiristoare
(în configuraţii diode / chopper), precum şi sisteme redresoare cu comutaţie forţată – comandate,
pe baza tranzistoarelor bipolare, tiristoarelor GTO (gate turn-off) sau IGBT –urilor. Întrucât aceste
motoare au posibilităţi de reglare în limite largi a vitezei prin procedee relativ simple au fost şi
sunt în continuare folosite în acele acţionări în care se cere o reglare a turaţiei şi în general o
adaptare a acesteia la procesul tehnologic urmărit.
Performanţele maşinilor de c.c. în regim de motor sunt date de anumite caracteristici:
A) de pornire, care se referă la cuplul în timpul procesului tranzitoriu, curentul, viteza etc.
inclusiv variaţiile acestor mărimi, la pornirea în condiţii impuse;
B) de funcţionare care se referă la dependenţa dintre diversele mărimi care caracterizează
comportarea maşinii, de exemplu: puterea utilă, P2 , curentul prin indus, IA, randamentul, η, cuplul
electromagnetic, Me, turaţia (viteza unghiulară), n (Ω) etc. în condiţiile când anumite mărimi sunt
considerate constante (de exemplu tensiunea aplicată indusului, U=ct.). De cele mai multe ori se
analizează: -caracteristicile de funcţionare propriu-zise care se referă la dependenţele n, Me,η,...,=
f(P2); -caracteristicile de viteză: n=f(IA), n=f(Ie); -caracteristica mecanică: n=f(Me);
C) de reglare a vitezei care se referă la posibilităţile de modificare a vitezei, domeniul de reglare
(limita superioară şi cea inferioară), modalităţile de reglare, economicitatea procedeelor
respective;
D) de frânare care se referă la posibilitatea micşorării controlate a turaţiei, eventual menţinerea
acesteia la anumite valori, dictate de mecanismul acţionat.
După tipul de excitaţie electromagnetică folosită se adoptă următoarea împărţire a
motoarelor de c.c.: -m.c.c. cu excitaţie derivaţie (separată), -m.c.c. cu excitaţie serie, -m.c.c. cu
excitaţie mixtă (compund). Aceste variante de maşini diferă prin modul cum se conectează
înfăşurarea de excitaţie faţă de înfăşurarea indusului. Din acest motiv este diferită şi construcţia
acestor înfăşurări, astfel: la înfăşurarea serie, - înseriată cu cea a indusului (deci curentul de
excitaţie este mare), secţiunea conductorului trebuie să fie mare, rezistenţa este mică, numărul de
spire este mic; la înfăşurarea derivaţie, dimpotrivă Ie este redus, rezistenţa proprie este mare,
numărul de spire – mare, iar secţiunea conductorului este redusă. La motorul cu excitaţie mixtă se
montează în jurul polilor atât o înfăşurare cu secţiune a conductorului mare şi număr mic de spire
(serie) cât şi una cu secţiune mică şi număr mare de spire (derivaţie), iar fluxurile create de aceste
două înfăşurări pot acţiona în acelaşi sens - montaj adiţional sau în sensuri contrare - montaj
diferenţial.
2. Caracteristicile de funcţionare a motoarelor de c.c. cu excitaţie derivaţie (separată)
La acest motor, înfăşurarea de excitaţie, cu număr relativ mare de spire şi rezistenţă mare
este conectată în paralel cu indusul la aceeaşi sursă, sau este alimentată separat de la altă sursă
(deşi această altă sursă poate proveni de la reţeaua de c.a. prin intermediul unui transformator de
adaptare a tensiunii şi un redresor).
A. Pornirea motorului cu excitaţie derivaţie (separată)
Pornirea este un proces tranzitoriu care implică variaţia vitezei de rotaţie de la 0 până la
valoarea nominală, proces însoţit şi de o modificare a valorii curentului prin indus, adică
IA=iA=variabil. Se presupune că înfăşurarea de excitaţie este deja conectată la sursă, în maşină
existând un flux magnetic Φe (fig. 3a).
IA= iA Ue iA
+ +
K RA Ie
RAiA
M LA U
U E n M
Re Φe E
J
LA diA/dt
Me Mr
- ML
-
a) M2= -Mr b)

Fig. 3 Pornirea unui motor de c. c. cu excitaţie separată

Dacă se aplică principiul echilibrului de cupluri pe arborele motorului, inclusiv al maşinii de lucru
(suma algebrică a cuplurilor este egală cu momentul de inerţie înmulţit cu acceleraţia unghiulară,
acest produs se numeşte cuplu dinamic) se obţine ecuaţia:
dΩ
Me − Mr = J (c.6)
dt
unde J este momentul de inerţie al ansamblului în rotaţie. S-au neglijat cuplurile corespunzătoare
pierderilor.
Indusul maşinii, conectat la reţea prin închiderea întrerupătorului K, parcurs de un curent variabil,
este echivalent cu o bobină, caracterizată prin rezistenţa proprie RA şi inductanţa LA. Circuitul
echivalent este prezentat în fig. 3 b), iar ecuaţia de echilibru al tensiunilor este:
di A
U − E = RA ⋅ i A + LA (c.7)
dt
Pe intervalul pornirii (n>0) turaţia se modifică de la 0 la nN -valoarea nominală, la fel şi Ω se
modifică de la 0 la ΩN. Curentul porneşte din 0 ajunge în foarte scurt timp la o valoare de vârf,
după care tinde asimptotic către valoarea de regim permanent dictată de sarcină. Pentru o analiză
simplificată şi pentru a justifica cele enunţate mai sus se va rezolva sistemul de ecuaţii diferenţiale
neliniare, format din (c.6) şi (c.7), în care se introduc expresiile lui Me şi E, adică:
M e = km ⋅ φe ⋅ I A ; E = ke ⋅ φe ⋅ n = km ⋅ φe ⋅ Ω ; unde φe = φe 0 − φa (c.8)
Se menţionează faptul că în sarcină fluxul de excitaţie – rezultant este mai mic în general decât cel
de la mersul în gol, iar dependenţa sa de curentul prin indus, iA , ca urmare a reacţiei indusului, nu
este exprimabilă analitic simplu. Sistemul format din (c.6), (c.7) şi (c.8), se poate soluţiona cu
oarecare precizie numai în cazuri concrete date. Se va rezolva acest sistem în anumite condiţii
idealizate. Se consideră inductanţa proprie a indusului neglijabilă, LA≈0 şi se obţine curentul:
U −E
iA = (c.8)
RA
În primul moment al pornirii, la n=0 rezultă E=0, deci:
U
iA = = I AP = (10 ÷ 20) I AN (c.9)
RA
Aşadar, o primă problemă constă în diminuarea curentului mare de pornire, de obicei limitele
admise sunt de (1,5÷2)IAN. În cazul când nu se iau măsuri de limitare a acestui curent se constată o
variaţie în timp a lui iA ca în fig.4, curba 1, iar turaţia n variază după curba 2 din aceeaşi figură.

IAP 2

nN
iA

IAN
0
t
Fig. 4 Variaţiile curentului şi turaţiei la pornire

În primul moment, iA creşte mult, apare un cuplu mare asupra rotorului, care provoacă o accelerare
puternică a arborelui, însoţită de creşterea turaţiei, deci o creştere a tensiunii induse E, conform
relaţiei (c.8). Faptul acesta duce la scăderea curentului absorbit de indus şi stabilirea sa, după un
anumit timp, la valoarea nominală, interval de timp în care şi turaţia se va duce spre valoarea sa
nominală. Dacă pornirea se efectuează în gol sau la sarcini reduse, curentul se va stabili la o
valoare finală mai mică, iar turaţia – la o valoare mai mare, egală cu cea corespunzătoare mersului
în gol.
Prezenţa curentului mare la pornire poate crea scântei pronunţate la contactul perie – colector,
determinând o uzură exagerată a periilor şi colectorului. Totodată, puterea disipată ΔUpIAP fiind
mare, la fel şi RA (IAP)2 , apar încălziri exagerate ale maşinii, cu atât mai periculoase cu cât
pornirile sunt mai frecvente.
 Pentru limitarea curentului de pornire se utilizează procedeele:
- a) introducerea unei rezistenţe în serie cu indusul, care se diminuează ca valoare, treptat sau
continuu;
- b) utilizarea unei surse de tensiune reglabilă, de la valori reduse (apropiate de 0) până la cea
nominală.
La motoarele de mică putere (câţiva Waţi) se admite pornirea prin cuplare directă, întrucât
curentul ia valori de vârf reduse, în plus nu se justifică economic folosirea procedeelor de mai sus.
a) Schema de lucru în vederea încercării pe platformă a motorului de c.c. derivaţie, cu
pornire folosind reostat înseriat în circuitul indusului, este dată în fig. 5.
Rc
Ie
Rp
+ 32
10
IA= iA
I=IA+ Ie
P C
K R
U U=var. M
n LA R e Φe
J
Mr
S E M
M2= -Mr
-
Fig. 5 Pornirea unui motor de c. c. cu excitaţie derivaţie
În primul moment se închide K, se alimentează circuitul de excitaţie, adică se stabileşte Ie, deci
maşina este excitată. Pentru ca fluxul să aibă valoare maximă este indicat ca reostatul de câmp, Rc
să fie adus în situaţia de scurtcircuit (Rc = 0). Cursorul C al reostatului de pornire Rp este în
contact cu borna P (neconectată la reostat). Se roteşte C până când ajunge în contact cu plotul 3 al
Rp. Prin circuitul indusului se va stabili un curent dat de:
U
I AP = ∈ (1,5 ÷ 2) I AN (c.10)
R A + R P3
unde Rp3 este valoarea totală a rezistenţei de pornire. Această valoare se determină din condiţia
(c.10). După un timp destul de redus, t3, când rotorul a căpătat o anumită turaţie, iar curentul a mai
scăzut întrucât numărătorul expresiei de mai sus a scăzut (pentru că apare E care se scade din U)
se trece cursorul C pe plotul 2 al Rp a cărui valoare devine mai mică Rp2 < Rp3. Curentul din indus
va avea un salt ajungând la valoarea care îndeplineşte condiţia (c.10). În continuare rotorul
accelerează, curentul scade din nou, iar după un timp t2 se trece cursorul pe plotul 1 şi, în sfârşit,
după un alt timp, t1, se trece C pe plotul 0, când manevra de pornire s-a încheiat. Procesul de
pornire se va încheia doar după un timp în care curentul ajunge la valoarea de regim staţionar. Pe
timpul manevrelor de pornire turaţia creşte cu pante diferite ajungând la valoarea nominală. Acest
proces tranzitoriu de pornire este prezentat în fig.6, relativ la modificarea în timp a curentului
(curba 1) şi turaţiei (curba 2). S-a avut în vedere ca pe tot timpul pornirii curentul să se situeze
între limitele (1,5 ÷ 2 )IAN pentru a menţine cuplul produs de motor la valori ridicate. În practică se
pot impune şi alte limite, funcţie de acestea se aleg treptele de rezistenţă şi timpii după care se
execută manevrele. Pe circuitul indusului este prevăzută o siguranţă care deconectează indusul de
la sursă atunci când apar suprasarcini aleatorii în funcţionare. Pe circuitul de excitaţie nu se
prevăd siguranţe, întrucât la întreruperea accidentală a alimentării excitaţiei motorul se
„ambalează”, existând pericolul distrugerii mecanice datorită forţelor centrifuge exagerat de mari.
Procedeul expus are dezavantajul implicării unui consum suplimentar de energie electrică pe
rezistenţa Rp. De asemenea, costul acestui reostat este ridicat, ajungând, în ultimul timp,
comparabil cu al motorului de c.c.
 IAPmax
2

IAPmin
nN
iA
2 IAN
IAN
n
1,5 IAN IAN
1

t3 t2 t1
0 t
Fig. 6 Variaţiile curentului şi turaţiei la pornirea cu reostat
b) În ultimul timp, tot mai frecvent se foloseşte pornirea cu tensiune variabilă aplicată
indusului, asociată şi cu posibilităţi de reglaj al vitezei în limite largi. În fig. 7 este prezentată o
schemă, care foloseşte pentru alimentarea indusului, un variator de tensiune continuă (VTC) (de
tipul chopper-ului, de exemplu). Înfăşurarea de excitaţie este alimentată de la sursa de alimentare
a VTC (sau - separat) având, în anumite cazuri şi posibilităţi de reglare a curentului de excitaţie,
Ie. În momentul pornirii tensiunea la ieşirea VTC este redusă (apropiată de 0), creşterea valorii
acesteia se face urmărind şi evoluţia vitezei.

Rc Ie
+ IA
V

T Uvar R
K U M
n R e Φe
C J
Mr
E M
S M2= -Mr
-
Fig. 7 Pornirea unui motor de c.c. derivaţie cu tensiune reglabilă
Curentul prin indus se exprimă prin:
U var − E (n)
I AP = (c.10’)
RA
Aşadar, o dată cu creşterea turaţiei tensiunea la VTC creşte, încât curentul prin indus se
menţine la o valoare impusă. Soluţia capătă, din ce în ce mai mult, răspândire în practică.
B. Caracteristicile de funcţionare a motorului de c.c. derivaţie (separată)
B.1. Caracteristici de viteză
B.1.1. Caracteristica vitezei la mersul în gol
Reprezintă dependenţa n = f(Ie) pentru U=ct.; la mersul în gol (ceea ce înseamnă că practic
M2=0 sau P2=0).
Ecuaţia echilibrului de tensiuni (c.1) este:
U = E + R A I A + ΔU p ; unde ΔU p = 0 (c.11)
Rezultă: U = E + RA I A (c.12)
Se ştie că: E = k e ⋅ n ⋅ φe (c.13)
Din (c.12), deoarece IA≅0, rezultă: U = ke ⋅ n ⋅ φe (c.14)
U U
şi n= = (c.15)
ke ⋅ φe ke ⋅ kφ ⋅ I e
S-a considerat caracteristica magnetică a maşinii liniară, fluxul este proporţional cu Ie : φe = kφ ⋅ I e .
Notă: Toate caracteristicile la care nu se fac referiri la tensiune se consideră în condiţia U = const.
Din (c.15) se observă că la creşterea curentului de excitaţie viteza scade; ideal când Ie=0,
n→∞, dependenţa fiind hiperbolică (Fig. 8 a). Practic, însă, în orice maşină există un flux
remanent de la utilizările anterioare. Aşadar, n tinde spre o valoare ridicată, oricum - periculoasă
pentru maşină şi din acest motiv nu se conectează siguranţe pe circuitul de excitaţie, evitând
ambalarea motorului la dispariţia excitaţiei.
În general, rotorul rezistă mecanic la (1,25÷1,5)nN (corespunzător punctului N' din fig. 8 a).
Punctul N corespunde valorilor nominale ale mărimilor. Motorul de c.c. nu poate funcţiona timp
îndelungat în condiţii de dezexcitare. La curenţi de excitaţie mari intervine saturaţia circuitului
magnetic, adică fluxul nu mai creşte, iar viteza de rotaţie tinde spre o valoare pozitivă, nf.
nm n n
n0 N1
nN
2 N
N'
1
nN N

nf

0 IeN IAN IA
Ie
Fig. 8 Caracteristica vitezei la gol Fig. 9 Caracteristica vitezei în sarcină
Facultativ: (Se pot justifica aceste afirmaţii dacă se utilizează o expresie omografică de
kφ ⋅ I e
aproximare a curbei de magnetizare, adică: φe = + φr
1 + m ⋅ Ie
(m.1)
unde m – subunitar, caracterizează saturaţia magnetică, iar φr - magnetismul remanent. Când m=0
caracteristica de magnetizare este liniară - maşina nesaturată. Fie φr=0, rezultă, din (c.15):
U (1 + m ⋅ I e ) U U ⋅m U U ⋅m
n= = + = + n f , unde : n f = (m.2)
ke kφ ⋅ I e ke kφ ⋅ I e ke kφ ke kφ ⋅ I e ke kφ
Cu cât maşina se saturează mai rapid o dată cu creşterea curentului de excitaţie, cu atât mai mare
va fi turaţia la care se stabileşte rotorul maşinii. Dacă maşina este nesaturată, dar are magnetism
U
remanent, rezultă: n= (m.3)
ke (kφ ⋅ I e + φ r )
U
Când Ie este nul se obţine: nm = , care reprezintă o valoare maximă a turaţiei. Cum valoarea
keφr
fluxului magnetic remanent este aleatorie, este indicat ca maşina să nu rămână dezexcitată.)
B.1.2. Caracteristica vitezei în sarcină
Reprezintă dependenţa n = f(IA), la U = ct.; Ie = ct., (în condiţiile încărcării maşinii).
Se porneşte tot de la ecuaţia echilibrului de tensiuni în forma (c.12):
U = ke nφe + RA I A (c.16)
Se ajunge la expresia turaţiei:
U R R
n= − A ⋅ I A = n0 − A ⋅ I A (c.17)
k eφe keφe keφe
Relaţia (c.17) reprezintă ecuaţia unei drepte (notată cu 1 în fig. 9).
În sarcină, viteza scade cu câteva procente faţă de cea de la mersul în gol, n0. În practică, la sarcini
mari se produce o curbare a acestei dependenţe deoarece la creşterea lui IA scade fluxul φe aşa cum
s-a văzut la Reacţia indusului, deci creşte n0 compensând scăderea vitezei (curba 2 din fig. 9).
(Se poate justifica analitic această afirmaţie dacă se consideră o influenţă liniară a reacţiei
indusului, în sensul că fluxul rezultant scade liniar cu creşterea curentului prin indus, adică:
φe = φ0 − r ⋅ I A = φ0 (1 − ρI A ) (r.1)
unde φ0 este fluxul polar al maşinii la mers în gol - ideal când IA=0, iar ρ este un factor de reacţie
a indusului, astfel încât ρIA<<1. Introducând dezvoltarea în serie: 1/(1-x) = 1+x-x2+..., redusă
doar la primii 2 termeni, se obţine, din (c.17), unde s-a introdus (r.1):
RA ⎡ R ⎤ ⎡ R ⎤
n = n0 (1 + ρI A ) − ( I A + ρI A2 ) = ⎢n0 − A I A ⎥ + ⎢n0 ρI A − A ρI A2 ⎥ (r.2)
keφ0 ⎣ k φ
e 0 ⎦ ⎣ k φ
e 0 ⎦
Din această expresie se constată că faţă de dependenţa liniară, dată de (c.17), apare un alt termen
dependent după o funcţie de gradul al doilea (parabolic) de IA care conduce la curbarea
caracteristicii. Alura acestei curbe depinde de ponderea reacţiei indusului, de gradul de saturaţie a
maşinii, de poziţia geometrică a axei periilor, în general - de construcţia maşinii.)
B.1.3 Caracteristica mecanică
Reprezintă dependenţa n = f(Me); la U = ct.; Ie = ct., fiind de mare interes în exploatare.
Se porneşte de la ecuaţia (c.2) în care se introduce (c.8), adică M e = k mφe ⋅ I A şi rezultă:
U RA
n= − ⋅Me (c.18)
k e ⋅ φ e k e ⋅ k m ⋅ φ e2
n 2-real Me N
n0 MN
Δn 1-ideal
nN
N
1-ideal
3-Mr
2-real

Me0 IA
MN Me IAN
0 0 IA0
Fig. 10 Caracteristica mecanică Fig. 11 Caracteristicile cuplului
Dependenţa (c.18) este ecuaţia unei drepte şi reprezintă caracteristica cea mai importantă a
maşinii în regim de motor.
Caracteristica mecanică este, ideal, o dreaptă care arată că la creşterea cuplului turaţia scade.
Această scădere este redusă (2÷3 procente - la maşini obişnuite). În realitate, odată cu creşterea
cuplului creşte curentul prin indus IA şi scade φe, deci creşte n0.
Căderile de viteză reale sunt mai mici decât cele date de expresia matematică.(c.18).
Se spune că motorul de c.c. derivaţie are caracteristică mecanică rigidă, sau este motor pentru
acţionări cu viteze constante.
Caracteristica mecanică se mai exprimă şi în mărimi relative. Pentru aceasta se împarte ec. (c.18)
n M
la n0 = U keφe şi rezultă: =1− e ; (c.19)
n0 M ep
U U
unde se introduc: cuplul -, respectiv curentul de pornire: M ep = k m ⋅ ⋅ φe ; I Ap = (c.20)
RA RA
Rezultă o relaţie între viteza şi cuplul relativ: ν = 1− m (c.21)
Ecuaţia (c.21) este o caracteristică cu care se lucrează în sisteme automate: viteza scade liniar
odată cu creşterea cuplului. IAp - este curentul la pornirea directă fără reostat; Mep – cuplul de
pornire.
B.2 Caracteristicile în sarcină
B.2.1 Caracteristicile cuplului
Reprezintă dependenţele: Me= f(IA); M2= f(IA), când U=constant.
Între cuplul electromagnetic Me şi cuplul util M2=⎪Mr⎪ există o diferenţă de câteva procente
corespunzătoare cuplurilor de pierderi (mecanice, prin ventilaţie , în fier, suplimentare).
Presupunem: M2= 0; (P2= 0) , motorul absoarbe un curent deci o putere electromagnetică care
trebuie să compenseze pierderile mecanice şi în fier: P=pmec+pFe. Acestei puteri îi corespunde un
cuplu electromagnetic la gol, adică:
M e 0 = k M ⋅ φe ⋅ I A0 (c.22)
IA0 este curentul absorbit la gol (câteva procente din IAN). Dependenţa Me= f(IA ) este, ideal, o
dreaptă conform relaţiei (c.8) (notată cu 1 în fig.11).
Odată cu creşterea lui IA, datorită reacţiei indusului, scade φ, deci scade şi Me.dependenţa
devenind o curbă (notată cu 2 în fig. 11). Relaţia dintre cupluri se poate scrie:
`
M e = M 2 + M mec+ Fe sau M 2 = M r = M e − M mec+ Fe (c.23)
unde s-a introdus cuplul datorat pierderilor: Mmec+Fe= Mmec+vent.+ MFe+supl (c.24)
Pierderile: mecanice (frecări), prin ventilaţie şi în fier pot fi aproximate la 3-6 procente din puterea
nominală şi nu depind de curentul IA.
Dependenţa M r = f ( I A ) este o curbă situată sub 2, notată cu 3 în fig. 11.
B.2.2. Caracteristicile de funcţionare propriu-zise ale motoarelor de c.c. derivaţie
Sunt dependenţele: curentului IA, cuplului electromagnetic Me, cuplului util (rezistent) M2, vitezei
n, randamentului η, puterii absorbite P1 în funcţie de puterea utilă: IA,...,P1=f(P2), la U=ct., Ie= ct.).
Aceste curbe se prezintă în fig. 12. În ceea ce priveşte puterea utilă, se ştie că:
P2= M2·Ω (c.25)
Întrucât Ω este proporţional cu n, care variază nesemnificativ cu sarcina (aşa cum s-a văzut pe fig.
10), rezultă că M2 variază aproximativ liniar cu P2, doar la sarcini mari trebuie să compenseze prin
creşterea sa scăderea de viteză. Cuplul Me este suma dintre M2 şi cuplurile de pierderi care, rămân
aproape constante, deci curba Me = f(P2) are o alură similară cu a cuplului util, dar plasată mai
sus. Datorită proporţionalităţii dintre Me şi curentul prin indus IA (deşi la sarcini mai mari intervine
şi reacţia demagnetizantă a indusului), rezultă aproximativ o variaţie liniară pentru IA, acesta
pleacă de la o valoare IA0, înregistrată la mersul în gol (având o valoare de 5-10 % din IAN).

n0

n
η
Me M2
IA
M1 sau P1

IA0 P2N P

Fig. 12 Caracteristicile de funcţionare propriu-zise ale motorului

derivaţie: P1, Me, M2, IA, n, η=f(P2)
Mărimea P1= M1 Ω =U IA este puterea absorbită de la reţea, alura ei, ca şi a cuplului corespunzător
M1, este similară cu a curentului. În ceea ce priveşte randamentul:
η = |P2| / P1= 1-Σp/P1 (c.26)
când puterea utilă este nulă acesta este nul; la creşterea lui P2 randamentul creşte, ajunge la
valoarea sa maximă (de 85-90 % , de exemplu la maşini de ordinul 10-100 kW) la aproximativ
75% din puterea sa nominală, după care suferă o oarecare scădere. Caracteristicile prezentate mai
sus sunt, în general, furnizate de întreprinderile constructoare potenţialilor cumpărători, în scopul
promovării produselor şi a efectuării de către cei interesaţi a comparaţiilor dintre produse similare,
pe scurt spus, pentru câştigarea pieţei de desfacere, unde concurenţa este din ce în ce mai dură.
C. Reglajul vitezei motorului de c. c. cu excitaţie derivaţie (separată)
Una din calităţile deosebite care recomandă folosirea motoarelor de c. c. cu excitaţie
derivaţie (separată) în practică decurge din posibilităţile reglajului de viteză în limite largi prin
procedee accesibile din punctul de vedere al costurilor. Pentru fixarea ideilor, se presupune că
m.c.c antrenează un tambur care ridică o greutate G în câmpul gravitaţional (c.g). Se spune că
motorul are un cuplu rezistent potenţial Mr=G r. Valoarea cuplului se menţine constantă.
IA Ue
+ n Caracteristica naturală
n0 UN N
K nN
Ie
RA Re
V 3/4UN N1
U= M Caracteristici
T var n Φe
Mr artificiale
C 2/4UN
N2
E Me ML P
- M2= -Mr r 1/4UN N
3
a) G b) MeN Me

Fig. 13 Reglajul turaţiei unui motor de c.c. cu excitaţie separată prin U- variabil

Se pune problema modificării vitezei de ridicare a G (sau a modificării turaţiei la arbore). Pentru
simplificare se consideră pierderile în motor neglijabile, încât ⎢Mr⎢= Me.
Se porneşte de la ecuaţia de echilibru al tensiunilor indusului, se foloseşte expresia
cuplului şi se ajunge la relaţia (c.18), a caracteristicii mecanice:
U RA
n= − ⋅ Me (c. 18)
ke ⋅ φe ke ⋅ km ⋅ φe2

C.1. Reglajul vitezei prin variaţia tensiunii U

Pe circuitul indusului se foloseşte o sursă de tensiune variabilă (VTC în cazul de faţă, dar
pot fi folosite şi redresoare comandate, sau alte circuite electronice specializate), schema este dată
în fig.13 a)
Din relaţia de mai sus (c. 18) se constată că dacă U=var, se obţine o familie de drepte de pante
egale şi tăieturi variabile. De exemplu, pentru Me=MeN se obţin la diverse tensiuni, punctele de
funcţionare (p.f.), notate cu N, N1, N2, N3, care arată că prin micşorarea tensiunii turaţia scade. Se
pot obţine astfel p.f. situate în tot cadranul I al reprezentării (fig. 13 b). Dacă maşina de lucru este
de tip ventilator, atunci cuplul rezistent variază după o parabolă P. Se poate extinde reprezentarea
şi în celelalte cadrane dar se schimbă regimul de funcţionare a maşinii. Metoda este folosită din ce
în ce mai mult în ultimul timp, întrucât permite şi controlul curentului la pornire. Este tipul ideal
de acţionare cu largă aplicabilitate în practică. Sursele sunt încă scumpe dar este o tendinţă de
scădere a preţului în comparaţie cu cel al motorului.

C.2. Reglajul vitezei prin variaţia rezistenţei înseriate în indus

Se porneşte de la expresia caracteristicii mecanice (c.18), unde în loc de RA se introduce RA+Rreg.
 U RA + Rreg
n= − ⋅ Me (c.18')
ke ⋅ φe ke ⋅ k m ⋅ φe2
Rreg este rezistenţa reglabilă înseriată pe circuitul indusului. Schema este prezentată în fig. 14,
unde se utilizează un reostat de reglaj calculat pentru funcţionare îndelungată. Pentru diverse
valori ale rezistenţei de reglaj se obţin drepte de pante diferite, anume cu cât Rreg este mai mare cu
atât viteza va fi mai mică.
Rc Caracteristica naturală
n
Ie n0 0
Rreg RA N
nN
+ 1
32 0 IA= iA
1
I=IA+ Ie 2 RA+ Rreg1
C N1
3
K R RA+ Rreg2
U U=var. M Caracteristici N2
n R e Φe artificiale
J RA+ Rreg2
Mr
S E M N3
M2= -Mr P MeN Me
- O
a) b)
Fig. 14 Reglajul vitezei unui motor de c. c. cu excitaţie derivaţie prin Rreg înseriate cu indusul

Curbele notate cu 0, 1, 2, 3 în fig. 14 a) corespund cu ploturile 0, 1, 2, 3, pe care se găseşte

cursorul reostatului de reglaj. Metoda are dezavantajul unei investiţii mari în reostat cât şi
consumului mare de putere prin efect electrocaloric în rezistenţa de reglaj.
C.3. Reglajul vitezei prin variaţia fluxului de excitaţie
Se porneşte de la expresia caracteristicii mecanice, unde în loc de φe se introduce o valoare mai
mică, φereg. Acest lucru se obţine prin micşorarea curentului Ie, adică prin creşterea lui Rc.
U RA
n= − ⋅ Me (c.18")
ke ⋅ φereg ke ⋅ km ⋅ φereg
2

Rc este rezistenţa reglabilă înseriată pe circuitul inductorului. Schema este prezentată în fig. 15,
unde se utilizează un reostat de reglaj calculat pentru modificarea curentului de excitaţie până la
aproximativ jumătate din valoarea sa nominală. Pentru diverse valori ale rezistenţei de reglaj se
obţin drepte de pante diferite, anume cu cât Rc este mai mare cu atât viteza va fi mai mare, întrucât
fluxul este mai mic. Cursorul C rămâne în contact cu plotul 0, deci pornirea este realizată.
Rc n caract. artificiale
2 1/2ΦN
Ie
+ 2 10 N2
3 1 3/4ΦN
I=IA+Ie IA=iA
C N1
n
RA Re 0 H ΦN
U M nN
K U N
n Φereg caract. naturală
J
Mr
S E Me
- M2=-Mr MeN Me
a) O b)
Fig. 15 Reglajul vitezei unui motor de c. c. cu excitaţie derivaţie prin R înseriat cu inductorul
Se admit puncte de funcţionare numai în stânga hiperbolei H. Se spune că prin diminuarea
fluxului se poate realiza reglajul vitezei la putere constantă (cuplul este mai mic decât cel
nominal).
 3. Caracteristicile de funcţionare a motoarelor de c.c. cu excitaţie serie

La acest motor, înfăşurarea de excitaţie, cu număr relativ mic de spire şi rezistenţă mică
este conectată în serie cu indusul la sursă, care poate proveni de la reţeaua de c.a. prin intermediul
unui transformator de adaptare a tensiunii şi un redresor (fig.16).
Motorul de c.c. cu excitaţie serie (MS) este motorul specific tracţiunii electrice, datorită
caracteristicii moi (adaptarea vitezei la cuplul rezistent) şi pentru că are cuplul de pornire ridicat.
Motorul cu excitaţie serie poate funcţiona atât în curent continuu cât şi în curent alternativ (motor
universal)
Rreg (Rp)
IA= Ie = I
+ 210
I S 3
K C
E
U Re RA
Ie M J
Φe n
Me Mr
Rs
ML
- M2= -Mr
Fig. 16 Schema de pornire a unui motor de curent continuu cu
excitaţie serie prin Rp înseriat cu indusul şi inductorul
Pe circuitul indusului se înseriază un reostat cu rol de reostat de pornire sau de reglaj al turaţiei,
Rreg(Rp). În paralel cu circuitul de excitaţie se poate conecta şi un reostat de şuntare, Rs, necesar
pentru reglarea turaţiei prin dezexcitare. Relaţia dintre curenţi (în cazul când Rs tinde la infinit -
neconectat) este:
IA= Ie = I (c.19)
A. Pornirea MS se realizează introducând o rezistenţă de pornire Rp în serie cu motorul
sau folosind o sursă de tensiune variabilă (în locul Rp pe figură se poate utiliza un VTC- variator
de tensiune continuă).
În general, un VTC –chopper, permite pe lângă pornire, şi reglajul vitezei motorului. Această
metodă se utilizează din ce în ce mai mult în sistemul de transport urban, nu la locomotive.
În acest caz se scrie ecuaţia de echilibru a tensiunilor:
U = E + (R p + RA + Re )⋅ I A (c.20)
La pornire, întrucât n=0, rezultă E= 0, iar curentul de pornire este:
U
I Ap = ≅ 2 ⋅ I AN (c.21)
RA + Re + R p
Pornirea se face de obicei în trepte: odată cu creşterea vitezei în timp se scurtcircuitează câte o
porţiune din Rp, până când acesta este scurtcircuitat complet. În ceea ce priveşte cuplul, la pornire,
se poate scrie:
M p = km ⋅ φe ⋅ I Ap (c.22)
Dacă se ţine seama de faptul că la maşina nesaturată: φe = kφ ⋅ I e ; I e = I Ap ;φe = kφ ⋅ I Ap ; (c.23)
rezultă : 2
M p = k m ⋅ kφ ⋅ I Ap ( 2
)
= k m ⋅ kφ ⋅ (2 I AN ) = 4 ⋅ k m ⋅ kφ ⋅ I AN
2
= 4 MN (c.24)
2
unde M N = k m ⋅ kφ ⋅ I AN este cuplul nominal.
Cuplul de pornire este proporţional cu pătratul curentului de pornire, deci este mai mare
decât la motorul derivaţie (unde curentul de excitaţie se consideră constant, iar dublarea
curentului prin indus duce doar la dublarea cuplului de pornire). Faptul acesta face ca MS să fie
folosit în tracţiune unde poate prelua gripările inerente, iniţiale ale vehiculului.
Treptat, sub acţiunea cuplului Me, rotorul se accelerează, creşte n, deci creşte E, adică:
 U − E (n )
I Ap = (c.25)
RA + Re + R p
se micşorează, făcând posibilă şi micşorarea Rp. Procesul de micşorare a Rp continuă până la
scurtcircuitarea sa când pornirea este terminată.
B. Caracteristici de funcţionare a motorului serie
B.1.1 Caracteristica vitezei la mers în gol nu se poate trasa practic, întrucât la gol IA =0=
Ie deci fluxul magnetic este teoretic nul, sau egal cu cel remanent, iar turaţia n creşte mult.
Motorul serie nu poate fi lăsat la gol, întrucât se poate distruge mecanic din cauza forţelor
centrifuge mari. Motorul serie se porneşte numai în sarcină.
B.1.2 Caracteristica vitezei în sarcină este dependenţa n = f(IA) în sarcină, la U =
constant. Se pleacă de la relaţia (c.20) unde Rp = 0. Se obţine
ke nφe = U − Rt I A , unde : Rt = RA + Re ; (c.26)
U R
sau: n= − t IA (c.27)
keφe keφe
Se presupune funcţionarea la curenţi mici, maşina este nesaturată, când: φe = kφ ⋅ I A , rezultă:
U R
n= − t (c.28)
ke kφ ⋅ I A ke kφ
Dacă se presupune funcţionarea la curenţi mari, maşina este saturată, deci: Φe = Φsat., rezultă:
U Rt
n= − IA (c.29)
ke ⋅ φsat ke ⋅ φsat
Aşadar, dependenţa n=f(IA) are 2 zone: -o primă zonă, la curenţi reduşi, când variaţia este
hiperbolică, viteza scade mult la variaţia curentului de sarcină IA, spre deosebire de motorul
derivaţie la care această scădere era redusă, (la curenţi IA reduşi, motorul serie se ambalează); a
doua zonă -la curenţi mari când variaţia este liniară , scăderea de viteză este nesemnificativă,
maşina apropiindu-se de comportarea motorului derivaţie.
În concluzie, până la curentul nominal caracteristica are o alură apropiată de o hiperbolă, iar la
valori mai mari de curenţi, aceasta se apropie de o dreaptă.
n n

nN N
nN 1
N
0

IAN IA MN Me
Fig. 17. Caracteristica vitezei Fig. 18. Caracteristica mecanică

B.1.3. Caracteristica mecanică reprezintă dependenţa n = f(Me) la U=ct. De obicei se

poate lua Me≈M2, M2 – cuplul rezistent util pe arbore. Această caracteristică arată modul cum se
modifică turaţia în funcţie de cuplul rezistent al maşinii de lucru, întrucât în practică trebuie să se
adapteze de obicei tipul de motor de acţionare la maşina de lucru. Se va deduce expresia
caracteristicii mecanice pe două domenii de variaţie a cuplului.
- La valori reduse ale sarcinii, expresia cuplului în funcţie de curentul prin indus este dată de (c.8),
adică:
 2
M e = k m ⋅ φe ⋅ I A = k m ⋅ kφ ⋅ I A ; unde : φe = kφ I A ; sau : I A = c1 M e (c.30)
Prin substituire în (c.27), se obţine expresia, pentru porţiunea nesaturată:
U
n= − cr1 , (c.31)
kr ⋅ M e
- La sarcini mari expresia cuplului în funcţie de curentul prin indus, dată de (c.8), este:
M e = kmφsat ⋅ I A ; unde : φe = φsat ≅ const ; (c.32)
Prin substituire în (c.27), se obţine expresia, pentru porţiunea saturată:
U Rt
n= − Me (c.33)
ke ⋅ φsat ke km ⋅ φsat2

Caracteristica mecanică reprezintă aşadar, caracteristica obţinută prin racordarea unei curbe
“semi-hiperbolice”, dată de (c.31) cu o dreaptă, dată de (c.33), aşa cum se observă în fig. 18 -
curba 0.
Caracteristica mecanică este suplă (moale), la cupluri reduse viteza este mare. Nu este
admisă funcţionarea în gol sau la sarcini mici a motorului serie deoarece creşte mult viteza (2…3
ori faţă de cea nominală). Motorul serie trebuie să funcţioneze întotdeauna în sarcină pentru a
menţine viteza la o valoare nepericuloasă. Se spune că motorul serie este autoregulator de putere,
pe când cel derivaţie este autoregulator de viteză. Din curba prezentată pe fig. 18 se vede că
produsul Me n se menţine aproape constant, adică puterea mecanică rămâne aproximativ
constantă. Dacă motorul serie este alimentat de la o reţea de tensiune constantă, puterea absorbită
se va menţine şi ea aproximativ constantă, deci curentul absorbit se va menţine aproximativ
constant (având o creştere semnificativă la cupluri mari). Comparativ cu motorul derivaţie,
preluarea sarcinilor mari, aleatorii -în tracţiune, de exemplu-, se realizează cu şocuri moderate de
curenţi absorbiţi la motorul serie, fapt care îl recomandă în asemenea scopuri.

B.2 Alte caracteristici în sarcină

B.2.1 Caracteristica cuplului. Reprezintă dependenţa: Me= f(IA); când U=constant.
Între cuplul electromagnetic Me şi cuplul util M2=⎪Mr⎪ există o diferenţă de câteva procente
corespunzătoare cuplurilor de pierderi (mecanice, prin ventilaţie, în fier, suplimentare).
Dependenţa Me= f(IA ) este, ideal, o parabolă conform relaţiei (c.30) (notată cu 1 în fig.19). În
practică, această dependenţă se trasează începând de la curenţi de sarcină de aproximativ 0,25 IAN,
(pentru a nu se depăşi viteza limită admisă).
Me 1 η

3-mot. deriv. id.

P1N
MeN N
2-motor deriv.
1-motor serie P1

Memin
IAmin IAN IA IAmin IAN IA
Fig. 19 Caracteristicile cuplului Fig. 20 Caracteristici energetice

Odată cu creşterea lui IA, datorită reacţiei indusului, scade φe, deci scade şi Me, dependenţa
ajungând o curbă cu tendinţa de a deveni dreaptă. Relaţia dintre cupluri se poate scrie:
`
M e = M 2 + M mec+ Fe sau M 2 = M r = M e − M mec+ Fe (c.34)
unde s-a introdus cuplul datorat pierderilor: Mmec+Fe= Mmec+vent.+ MFe+supl
Dependenţa M r = f ( I A ) este o curbă situată sub 1, netrasată în fig. 19.
Pentru comparaţie s-au trasat: prin curba 2 caracteristica Me= f(IA ) pentru motorul derivaţie – real
şi prin curba 3 - pentru motorul derivaţie ideal, la care se neglijează reacţia indusului şi saturaţia.
B.2.2. Alte caracteristici de funcţionare ale motoarelor de c.c. serie
Se referă la performanţele energetice şi sunt dependenţele randamentului η şi a puterii absorbite P1
în funcţie de curentul prin indus: η, P1 = f(IA), la U = ct. Aceste curbe se prezintă în fig. 20. În
ceea ce priveşte puterea absorbită, se ştie că:
P1= IA·U (c.35)
Întrucât U=ct. rezultă că P1 este proporţional cu IA, fiind o dreaptă care trece prin origine.
Randamentul trece prin valoarea sa maximă la un curent de aproximativ 75% din valoarea
nominală.
C. Reglajul vitezei motorului de c. c. cu excitaţie serie
La fel ca la motoarele de c. c. cu excitaţie derivaţie una din calităţile care recomandă
folosirea în practică a MS decurge din posibilităţile reglajului de viteză în limite largi prin
procedee simple şi comode. Se pune problema modificării turaţiei la arbore în condiţiile
simplificatoare când se consideră pierderile în motor neglijabile, încât ⎢Mr⎢= Me.
Se porneşte de la ecuaţia de echilibru a tensiunilor indusului, se foloseşte expresia cuplului
şi se ajunge la relaţiile (c.31) şi (c.33) a caracteristicii mecanice pe cele două porţiuni:
U ΣR A U ΣRA
n= − -zona nesaturată n = − ⋅ M e -zona saturată (c. 36)
k r ⋅ M e k e kφ ke ⋅ φesat ke ⋅ km ⋅ φesat
2

S-a notat prin ΣRA suma rezistenţelor înseriate pe circuitul indusului, adică RA+ Re+ Rreg, unde Rr
este o rezistenţă de reglare a turaţiei, dimensionată pentru timp îndelungat de menţinere în circuit.

C.1. Reglajul vitezei prin variaţia tensiunii U

Pe circuitul indusului se foloseşte o sursă de tensiune variabilă (VTC în cazul de faţă, dar
pot fi folosite şi redresoare comandate, sau alte surse electronice). Schema este dată în fig.21 a)
IA
n Caracteristica naturală
+
U=
V var RA UN
Re
T MS N
n Mr nN
C Fe 3/4UN
N1
Me ML 2/4UN
E N2
M2= -Mr
- 1/4UN
N3
Caracteristici
a) b) MeN Me
artificiale

Fig. 21 Reglajul turaţiei unui motor de c. c. serie prin U- variabil

Din relaţia de mai sus (c.36) se constată că dacă U=var, se obţine o familie de curbe de pante
egale - cvasiparalele (fig.21 b). Astfel, pentru Me=MeN se obţin la diverse tensiuni, punctele de
funcţionare, notate cu N, N1, N2, N3, care arată că prin micşorarea tensiunii turaţia scade. Se pot
obţine astfel p.f. convenabile situate în tot cadranul I al reprezentării. Metoda este folosită din ce
în ce mai mult în ultimul timp, la mijloacele de transport, permiţând şi controlul curentului la
pornire.

C.2. Reglajul vitezei prin variaţia rezistenţei înseriate în indus

Se porneşte de la expresia c. m. (c.36), unde în loc de ΣRA se introduce ΣRA+ Rreg. Adică:
 U ΣRA + Rreg U ΣRA + Rreg
n= − -zona nesaturată n= − ⋅ M e -zona saturată (c. 36)
kr ⋅ M e ke kφ ke ⋅ φesat ke ⋅ km ⋅ φesat
2

Rreg este rezistenţa reglabilă înseriată pe circuitul indusului. Schema este prezentată în fig. 22a),
unde se utilizează un reostat de reglaj calculat pentru funcţionare îndelungată. Pentru diverse
valori ale rezistenţei de reglaj se obţin curbe de pante diferite, anume cu cât Rreg este mai mare cu
atât viteza va fi mai mică.

Rreg IA
n Caracteristica naturală
+
0 1 2 3 0
C RA Rreg=0
Re
U= ct MS 1 N
Φe n Mr nN
Rreg1
2 N1
Me ML
E Rreg2
M2= -Mr
- 3 N2
Caracteristici Rreg3
a) b) artificiale N3 Me

Fig. 22 Reglajul turaţiei unui motor de c. c. serie prin Rreg- variabil

Curbele notate cu 0, 1, 2, 3 în fig. 22 b) corespund cu ploturile 0, 1, 2, 3 pe care se găseşte
cursorul C al reostatului de reglaj, din fig. 22 a), în ordinea crescătoare a rezistenţelor de reglaj.
Metoda are dezavantajul unei investiţii mari în reostat cât şi în ceea ce priveşte consumul
însemnat de putere prin efect electrocaloric în acesta.

C.3. Reglajul vitezei MS prin variaţia fluxului de excitaţie

Se porneşte de la expresia caracteristicii mecanice, unde în loc de φe se introduce o valoare
mai mică, φereg. Această situaţie se obţine prin micşorarea curentului prin înfăşurarea de excitaţie,
Ie<IA, adică prin şuntarea acesteia cu Rs, conform schemei din fig. 16. Cu cât rezistenţa de şuntare
este mai mică cu atât mai mic va fi curentul de excitaţie, fluxul va fi mai mic, deci viteza va
creşte. Caracteristica mecanică obţinută în acest caz se va situa deasupra celei naturale, curba 1
din fig. 18. Este de remarcat faptul că diminuarea fluxului atrage creşterea curentului prin indus,
astfel încât maşina să dezvolte acelaşi cuplu nominal – de exemplu. Se admit puncte de
funcţionare în regim de lungă durată situate în stânga verticalei dusă prin valoarea cuplului
nominal. Se acceptă şi în acest caz, formularea că prin diminuarea fluxului se realizează reglajul
vitezei la putere constantă (cuplul dezvoltat este mai mic decât cel nominal).
C.4. Alte metode de reglare a vitezei MS .
În multe aplicaţii practice, mai ales din tracţiunea electrică de mică şi medie putere se
adoptă unele metode combinate de reglare a vitezei motoarelor serie. De exemplu, la pornirea
vehiculului, dacă acesta este prevăzut cu două motoare (sau perechi de motoare), se înseriază
circuitele acestora, inclusiv cu rezistenţe de pornire alese convenabil, astfel încât fiecărui motor i
se aplică o tensiune mai mică decât jumătate din tensiunea reţelei, curentul de pornire fiind limitat
la valori prescrise. Ulterior se diminuează aceste rezistenţe în trepte (prin scurtcircuitări de
porţiuni ale acestora), urmează o conectare în paralel a circuitelor motoarelor, fiecare dintre ele
având încă porţiuni de rezistenţe înseriate, după care se şuntează succesiv rezistenţele de pornire
ale ambelor motoare, ajungând ca în regim normal ambele motoare să funcţioneze la tensiunea
reţelei de alimentare. Se mai poate modifica viteza grupului de motoare dacă se aplică procedeul
şuntării excitaţiilor acestora.
Este posibilă o modificare a vitezei motorului serie şi prin şuntarea indusului. În acest
scop se prevede o rezistenţă variabilă conectată în paralel la periile maşinii, prin care este dirijată
o parte din curentul absorbit de motor. Se micşorează astfel curentul prin indus, IA; curentul prin
excitaţie Ie, deci şi fluxul se menţine constant, ceea ce provoacă o diminuare a cuplului, şi în
consecinţă, micşorarea vitezei.
4. Caracteristicile de funcţionare a motoarelor de c.c. cu excitaţie mixtă
Motorul cu excitaţie mixtă (compund) posedă pe polii principali două înfăşurări de
excitaţie distincte. Înfăşurarea de excitaţie, cu număr relativ mic de spire şi rezistenţă mică este
conectată în serie cu indusul la sursă, iar înfăşurarea de excitaţie, cu număr mare de spire şi
rezistenţă mare este conectată în derivaţie cu indusul (fig.23).
Motorul de c.c. cu excitaţie mixtă poate fi conectat în montaj adiţional, când fluxurile
create de cele două excitaţii se adună, sau poate fi conectat în montaj diferenţial, când fluxurile
create de cele două excitaţii se scad.

I Rreg IA Ie
+
0 1 2 3
C RA
Re
K MC
U ±Φs Φd
n
Mr
Me
Sig
- M2= -Mr ML
Rc

Fig. 23 Schema unui motor de c. c. cu excitaţie mixtă (compund)

Pe circuitul indusului se înseriază un reostat cu rol de reostat de pornire sau de reglaj al turaţiei,
Rreg(Rp). În serie cu excitaţia derivaţie se conectează un reostat de câmp, Rc, necesar pentru
reglarea turaţiei prin dezexcitare. Relaţia dintre curenţi este:
I = IA +Ie (c.37)
A. Pornirea motorului cu excitaţie mixtă se realizează utilizând o rezistenţă de pornire
Rp în serie cu indusul (sau folosind o sursă de tensiune variabilă).
Pornirea, conform fig.23, se face de obicei în trepte: odată cu creşterea vitezei în timp se
scurtcircuitează câte o porţiune din Rp, până când acesta este scurtcircuitat complet. În ceea ce
priveşte cuplul, la pornire, se poate scrie:
M p = km ⋅ (φd ± φs ) ⋅ I Ap (c.38)
Cuplul de pornire este proporţional cu curentul de pornire, iar la montajul adiţional este
mai mare decât la motorul derivaţie. Pentru a obţine cuplu mare de pornire se cere ca reostatul de
câmp să fie scurtcircuitat.
Treptat, sub acţiunea cuplului Me, rotorul se accelerează, creşte n, deci creşte E, adică:
U − E (n )
I Ap = (c.39)
RA + Re + R p
se micşorează, făcând posibilă şi micşorarea Rp. Operaţia de micşorare a Rp continuă până la
scurtcircuitarea sa când pornirea este finalizată.
Observaţie: La motoarele de mică putere, în jurul a maximum 0,6-0,75 kW şi tensiuni până la 220
V c.c., se foloseşte pentru pornire în gol sau în sarcină redusă, o rezistenţă fixă, calculată astfel
încât curentul de pornire să fie aproximativ egal cu 2 IN. Imediat după cuplarea la sursă curentul
prin indus scade, turaţia creşte, iar când valoarea acesteia ajunge la 80 % din nN, rezistenţa este
scurcircuitată, şocul nou de curent înregistrat fiind de aproximativ 2,5 IN În continuare, curentul
atinge valoare corespunzătoare sarcinii reduse ≈IA0 iar viteza se apropie asimptotic de cea de mers
în gol.
 B. Caracteristici de funcţionare a motorului cu excitaţie mixtă

În general la motoarele mixte se foloseşte o înfăşurare serie astfel calculată încât pentru o anumită
sarcină, în montaj adiţional, produce o întărire convenabilă a fluxului polar în maşină (care
compensează diminuarea datorită reacţiei indusului). În montaj diferenţial, la o sarcină impusă,
deobicei mare, fluxul scade, determinând o creştere a vitezei, fapt ce provoacă o creştere a
curentului prin indus, deci o nouă creştere a vitezei, regimul devenind instabil, necontrolat, care se
încheie prin întreruperea alimentării, datorită acţionării protecţiei (siguranţa Sig, a cărei prezenţă
este obligatorie). Acest regim trebuie evitat în practică.
n/nN n
Me/MN Me
η 1 2 3 4
1
N n N
1 nN
2 1- excitaţie serie
η 2- mixt adiţional
3- derivaţie
3 4- mixt diferenţial
0 1 IA/IN 0 MN Me
a) b)
Fig.24 Caracteristicile de funcţionare a motoarelor cu excitaţie mixtă
B.1 Caracteristica vitezei în sarcină este dependenţa n = f(IA) în sarcină, la U = constant.
Se porneşte de la relaţia (c.20) unde Rp = 0. Se obţine
ke n(φd ± φs ) = U − Rt I A , unde : Rt = RA + Re ; (c.40)
U Rt
sau: n= − IA (c.41)
k e (φd ± φ s ) k e (φd ± φs )
Aşadar, la montajul adiţional viteza are o scădere sesizabilă la creşterea curentului de sarcină IA,
spre deosebire de motorul derivaţie la care această scădere era redusă, (la curenţi IA crescători,
termenii de la numitor cresc, deci viteza va scădea). Dacă înfăşurarea serie este realizată dintr-un
număr mic de spire maşina se apropie de comportarea motorului derivaţie.
În concluzie, până la curentul nominal caracteristica are o alură apropiată de o dreaptă cu o pantă
moderată, iar la valori mai mari de curenţi, aceasta se curbează având loc o creştere a pantei
(curba 1 din fig.24 a).
B.2 Caracteristica mecanică reprezintă dependenţa n = f(Me) la U=ct. Dacă se neglijează
pierderile se poate lua Me≈M2, M2 – cuplul rezistent util pe arbore. Această caracteristică arată că
turaţia se modifică în funcţie de cuplul rezistent al maşinii de lucru, alura sa depinzând de gradul
de compundare, adică de ponderile celor două înfăşurări in producerea fluxului rezultant. Se
obţine expresia caracteristicii mecanice din relaţia (c.41) cumulată cu cea a cuplului (c.38), adică:
U Rt
n= − Me (c.42)
ke (φd ± φs ) ke (φd ± φs ) 2
-În cazul montajului adiţional cu înfăşurare derivaţie preponderentă, la valori reduse ale
sarcinii, efectul înfăşurării de excitaţie serie este slab, adică dependenţa este aproximativ o
dreaptă. La sarcini mari creşte efectul înfăşurării serie, şi prin urmare căderea de viteză este mai
pronunţată, curba 2 din fig. 24 b) :
- În cazul montajului diferenţial, efectul înfăşurării serie este demagnetizant, deci prin
creşterea sarcinii turaţia va creşte. Se obţine o curbă, notată cu 4 în fig. 24 b), cu o creştere a
vitezei, mai pronunţată la sarcini mari, unde pot apărea oscilaţii periculoase ale vitezei, maşina
intrând în regim instabil, necontrolabil.
Pe aceeaşi figură s-au reprezentat pentru comparaţie şi caracteristicile mecanice: a
motorului serie - care este suplă, curba 1 şi a motorului derivaţie – dură, curba 3.
 B.3 Alte caracteristici în sarcină
Caracteristica cuplului. Reprezintă dependenţa: Me= f(IA); când U=constant.
Între cuplul electromagnetic Me şi cuplul util M2=⎪Mr⎪ există o diferenţă de câteva procente
corespunzătoare cuplurilor de pierderi (mecanice, prin ventilaţie, în fier, suplimentare).
Dependenţa Me= f(IA ) este, ideal, conform relaţiei
M e = km ⋅ (φd ± φs ) ⋅ I A (c.42)
la motorul adiţional, o dreaptă racordată cu o parabolă, ultima manifestându-se mai pregnant la
curenţi mari (notată cu 2 în fig.24 a). În practică, această dependenţă se menţine apropiată de o
dreaptă, întrucât la curenţi mari apar şi efecte demagnetizante însemnate ale reacţiei indusului,
adică odată cu creşterea lui IA, datorită reacţiei indusului, scade φd, deci scade şi Me.
Alte caracteristici ale motoarelor de c.c. mixte se referă la performanţele energetice şi
sunt dependenţele randamentului η şi a puterii absorbite P1 în funcţie de curentul prin indus: η, P1
= f(IA), la U = ct. Randamentul se reprezintă în fig. 24 a) prin curba 3: porneşte din 0 ajunge la o
valoare maximă la 0,7-0,8 IN, după care înregistrează o scădere lentă. În ceea ce priveşte puterea
absorbită, se ştie că: P1= IA·U şi întrucât U=ct. rezultă că P1 este proporţional cu IA, fiind o
dreaptă care trece prin origine, care nu a mai fost reprezentată.

C. Reglajul vitezei motorului de c. c. cu excitaţie mixtă

La fel ca la motoarele de c. c. cu excitaţie derivaţie una din calităţile care recomandă
folosirea în practică a motorului mixt se datorează posibilităţilor reglajului de viteză în limite largi
prin procedee simple şi ieftine. Expresia c.m. (c.42) scoate în evidenţă modalităţile de reglare a
vitezei, anume:
-prin modificarea tensiunii aplicate indusului, caz în care excitaţia derivaţie se alimentează de la o
sursă separată;
-prin înserierea de rezistenţe pe circuitul indusului;
-prin modificarea fluxului de excitaţie derivaţie, deci a curentului Ie.
În principiu, problemele întâlnite sunt similare cu cele de la motorul derivaţie, analizate anterior.

F. Regimul de frână al maşinii de curent continuu

F.1. Generalităţi,

Maşinile de c.c. folosite în diverse aplicaţii permit şi o frânare comodă a instalaţiilor pe

care le acţionează. În general, frânarea este o operaţie tehnică care implică o micşorare controlată
a vitezei până la oprirea unui ansamblu mecanic, o menţinere a stării staţionare (în nemişcare) a
unui lanţ cinematic de transmitere a mişcării, sau chiar o menţinere constantă a stării cinematice
(vitezei) a unor mecanisme. Modalităţile de frânare clasice, mecanice se bazează pe folosirea unor
saboţi care presează asupra unui tambur, iar ca urmare a frecărilor se degajă o cantitate de căldură
echivalentă cu energia mecanică a instalaţiei de frânat. Evident, acest sistem este supus uzurii, fapt
care constituie un incovenient, în raport cu modalităţile oferite de maşinile electrice, la care este
posibilă uneori şi recuperarea energiei mecanice-cinetice sau o parte a acesteia.
Pe caracteristica mecanică a unui motor electric, extinsă la cele 4 cadrane se pot fixa regimurile de
funcţionare a maşinii de c.c. Anume: -dacă punctul de funcţionare (p.f.) este situat în cadranul I
maşina funcţionează ca motor într-un anumit sens (notat cu 1, n>0, Me>0); -dacă punctul de
funcţionare este situat în cadranul III maşina funcţionează ca motor în celălalt sens (notat cu 2,
n<0, Me<0); -dacă punctul de funcţionare este situat în cadranul IV maşina funcţionează ca frână
propriu-zisă întrucât cuplul electromagnetic rămâne pozitiv dar turaţia îşi schimbă sensul, Me>0,
n<0; -dacă punctul de funcţionare este situat în cadranul II maşina funcţionează ca frână cu
generare a energiei electrice întrucât cuplul electromagnetic devine negativ iar turaţia îşi
păstrează sensul, Me<0, n>0;
 N'' n N

Frână Motor sens 1

Me<0, n>0 n>0, Me>0

II I Me

Motor sens 2 III IV Frână

n<0, Me<0 Me>0, n<0
N' N'''
Fig. F.1 Regimurile de funcţionare ale maşinii de c.c.

F.2 Regimul de frână propriu-zisă, bilanţul de puteri în regim de frână

a) Fie o maşină de c.c. cu excitaţie separată în regim de motor, care antrenează un tambur ce urcă
o sarcină, caracterizată prin greutatea G. Punctul de funcţionare se găseşte pe caracteristica
naturală

Rfi n Caract. naturală

+ Ue n0
nN N RA
0 1 2 3K Rc RA+Rf1
RA Ie nA
A
U E Mcc
Φe O M N Me
n
B
ML RA+Rf2
IA Me M
r
-nC RA+Rf3
- G C
a) b)

Fig. F.2 Frânarea propriu-zisă a maşinii de curent continuu

în N, fig. F.2 b). Cursorul K al reostatului Rfi înseriat pe circuitul indusului se află în contact cu
plotul 0, fig. F.2 b). Sarcina este urcată cu turaţia nN , maşina dezvoltând un cuplu motor MN care
învinge câmpul gravitaţional (c.g.). Dacă se doreşte diminuarea vitezei, atunci se înseriază pe
indus o rezistenţă de frânare Rf1, operaţie care se execută trecând cursorul K pe plotul 1. Expresia
analitică a caracteristicii mecanice este dată mai jos, rel. (f.1)
U R + R fi
n= − A Me (f.1)
keφe ke kmφe 2
P.f. se stabileşte după un scurt timp (se ignoră regimul tranzitoriu) în A la viteza nA. Dacă se
doreşte oprirea sarcinii, atunci se trece cursorul K de pe plotul 1 pe plotul 2, rezistenţa înseriată pe
indus devine Rf2>Rf1, astfel punctul de funcţionare trece pe o caracteristică mecanică mai
înclinată, care intersectează axa absciselor în B . Sarcina este menţinută în repaus (viteză nulă)
atâta timp cât cuplul dezvoltat de maşină este egal cu cel creat de câmpul gravitaţional. Dacă se
trece cursorul pe plotul 3, rezistenţa înseriată este Rf3>Rf2, caracteristica mecanică devine şi mai
înclinată, turaţia rotorului îşi schimbă sensul, sarcina coboară controlat cu viteza nC. Acesta este
regimul de frână propriu-zisă al maşinii. În această situaţie maşina primeşte putere electrică prin
indus, de la sursă, primeşte şi putere mecanică pe la rotor din câmpul gravitaţional, iar suma lor se
regăseşte în cvasitotalitate în rezistenţa totală a indusului, RA+Rf3, ca pierderi prin efect
electrocaloric (Joule-Lenz), adică p jA = (RA + R f 3 )I A2 . Bilanţul de puteri se scrie tot în forma
generală cunoscută:
P1 + P2 = Σp, unde : P1 ≥ 0, P2 ≥ 0 (f.2)
adică, de data aceasta, ambele puteri: de natură electrică şi de natură mecanică intră în maşină,
suma lor se regăseşte preponderent sub formă de pierderi electrocalorice în rezistenţa de frânare.
Bilanţul de puteri se poate reprezenta sugestiv în fig. F.3, unde se observă că cele două puteri de
natură electrică şi mecanică intră în maşină, disipându-se sub formă calorică.
Dacă ulterior se doreşte oprirea sarcinii, atunci se revine cu cursorul K pe poziţia 2, rezistenţa de
frânare se modifică corespunzător, iar punctul de funcţionare revine din C în B.

P1= UIA P=IA (-E) P2= MMecΩ

El Mec
pje=

pjA=(RA +Rfr )I2A pmec, pFe

Fig. F.3 Bilanţul de puteri la m.c.c. în regim de frână propriu-zisă

Se mai pot face comentariile următoare: Ecuaţia de tensiuni a maşinii în regim de motor este
U − E = ΣR A I A (f.3)
care, prin înmulţire cu IA, conduce la ecuaţia de bilanţ al puterilor:
UI A − EI A = ΣRA I A2 , sau : P1 + P2 = p jA , unde : P2 = − EI A < 0, caˆnd : n > 0 (f.4)
În regim de frână propriu-zisă, turaţia îşi schimbă semnul, la fel şi E, deci şi P2, adică
n < 0; UI A − (− E ) I A = ΣRA I A2 , sau : P1 + P2 = p jA , unde : P2 = −(− E ) I A = EI A > 0, (f.5)
În acest regim, se inversează turaţia, deci E şi prin urmare, pe circuitul indusului trebuie înseriată
o rezistenţă însemnată ca valoare, rezistenţă de frânare, căreia aplicându-i-se acum suma dintre U
şi E, curentul să se menţină la aceeaşi valoare (sau una rezonabilă). Inversarea sensului unei
mărimi mecanice - n, turaţia, (a unei puteri mecanice), se manifestă prin inversarea sensului unei
mărimi electrice - E, tensiunea indusă, cu consecinţa inversării semnului puterii electrice
corespunzătoare, care devine acum generată şi disipată sub formă de căldură. Din puterea
mecanică primită de rotor din c.g., se pierde o parte prin frecări (inclusiv ventilaţie), pmec, o altă
parte prin încălzirea miezului, pFe, iar cea mai mare parte este puterea electromagnetică, ce se
generează fiind disipată de rezistenţa totală sub formă de căldură.
b) O altă situaţie de frânare propriu-zisă a maşinii de c.c. este cea care se obţine prin
contraconectare (sau contracurent), adică la inversarea polarităţii sursei de alimentare a indusului.
Acest procedeu se utilizează când se impune oprirea bruscă a unui utilaj (maşină de lucru).
Rfi Ue Car. nat. n
+ n0 1
A n
0 1 2 3K Rc RA+Rf3 N N
RA Ie nA 2
E Mcc
U D B MN
n Φe
-MA 3 O Me
ML
IA Me RA+Rf2
-
a) b) C -n0
Fig. F.4 Frânarea contracurent a maşinii de curent continuu
Fie o maşină de c.c. care antrenează o piesă în procesul de strunjire (pe un strung, de exemplu).
Punctul de funcţionare, N, se află pe c.m.n., notată cu 1 în fig. F.4 b), rotorul rotindu-se în sensul
de rotaţie direct, 1, cuplul dezvoltat de maşină, pozitiv, fiind MN. Dacă se doreşte oprirea bruscă a
rotirii piesei, se inversează polaritatea tensiunii aplicate indusului şi se înseriază o rezistenţă
însemnată pe circuitul indusului, Rf3. Relaţia dintre tensiuni, respectiv expresia caracteristicii
mecanice devin, prin trecerea lui U în -U:
U R + Rf 3 R + Rf 3
− U − E = ΣRA I A ; n = − − A M e ; sau : n = −n0 − A Me (f.6)
keφe ke kmφe
2
ke kmφe
2

Din relaţia de echilibru a tensiunilor se constată că IA trebuie să-şi schimbe sensul, iar rezistenţa
indusului trebuie să crească pentru a menţine curentul la valori acceptabile pentru maşină. Din
expresia c.m. se observă inversarea sensului lui n0, adică noua c.m., notată cu 2, va trece prin C,
care are ordonata în origine -n0. Inversarea semnului lui IA duce şi la inversarea semnului cuplului,
adică: în primul moment al inversării polarităţii sursei, viteza se conservă (datorită inerţiei maselor
în rotaţie), cuplul îşi schimbă semnul, de la valoarea MN trece la -MA, iar punctul de funcţionare
trece instantaneu din N în A. Cuplul fiind acum negativ, va decelera maşina, punctul de
funcţionare se va deplasa pe c.m., spre valori din ce în ce mai mici ale vitezei, ajungând în B când
rotorul devine nemişcat, situaţie care se păstrează dacă se deconectează acum indusul de la sursă.
În caz contrar rotorul îşi va continua rotirea în sens contrar, punctul de funcţionare stabilindu-se în
cadranul III, între B şi C, ca motor în sensul 2 de rotaţie. Cadranul II, pentru motorul în sensul 2
de rotaţie este echivalent cu cadranul IV, pentru motorul cu sensul 1 de rotaţie. Din dependenţa
n=f(Me) din regimul de frânare, notată cu 2 se observă că punctul de funcţionare se deplasează pe
porţiunea AB astfel încât, în timp, valoarea cuplului de frânare scade. Menţinerea cuplului de
frânare la o valoare ridicată se poate realiza dacă odată cu diminuarea vitezei se micşorează şi
rezistenţa de frânare. De exemplu, dacă în timpul frânării cursorul K trece de pe plotul 3 pe plotul
2, deci Rf3 trece în Rf2 iar c.m. devine curba (dreapta) 3, punctul de funcţionare ajungând în D,
când la n=0 cuplul este tot -MA. Pentru a nu trece în regim de motor cu sensul 2, se foloseşte, în
unele aplicaţii, un senzor de viteză care deconectează indusul de la sursă la trecerea prin 0 a
turaţiei.
F.3 Regimul de frână cu generare şi recuperare de energie electrică
În acest regim maşina electrică menţine viteza de rotaţie a instalaţiei acţionate la o valoare
controlată (împiedică accelerarea acesteia datorită cuplului exterior). Pentru clarificarea
fenomenelor se va presupune că un tren este tractat cu un motor de c. c. excitat separat. Cât timp
trenul rulează pe plan orizontal, motorul va învinge cuplurile rezistente la înaintare datorate
frecărilor cu aerul, calea de rulare etc. Viteza se stabileşte la o valoare unde cuplul
electromagnetic echilibrează cuplurile ce se opun mişcării, punctul N pe fig. F.5.
RA+Rre n n
C nC 1 1
2 n0
nB (car. nat.) car. nat.
B n0 A nN
A N
nN N 2

-MB O MN Me -MA O M N Me
Fig. F.5 Frânarea cu recuperare Fig. F.6 Frânarea fără recuperare

Dacă apare o declivitate (pantă), trenul în coborâre va fi accelerat de componenta paralelă cu

direcţia de deplasare a forţei gravitaţionale (greutăţii), viteza va creşte (întrucât cuplul rezistent la
înaintare este preluat, cel puţin în parte de această componentă). Punctul de funcţionare se va
deplasa pe caracteristica naturală 1 din fig. F.5, din N spre A. În A trenul este antrenat numai de
forţa din câmpul gravitaţional, care învinge forţele rezistente la înaintare. Maşina devine motor
funcţionând în gol. Dacă panta devine abruptă viteza va creşte peste n0, iar punctul de funcţionare
ajunge în B, unde nB > n0, valoarea vitezei rămânând acceptabilă (creşterea vitezei peste valoarea
de la mersul în gol este doar de câteva procente). Cuplul maşinii este -MB, deci sensul de circulaţie
a puterii se inversează, aceasta generând reţelei electrice de alimentare puterea preluată de la
câmpul gravitaţional. Dacă se revine la echilibrul tensiunilor, întrucât n > n0 rezultă că E > U,
sau:
U −E U RA RA
IA = ≤ 0; M e = EI A ≤ 0; n = − M e ; sau : n = n0 + Me (f.7)
RA keφe ke kmφe 2
ke kmφe
2

Se mai pune problema consumatorului puterii generate, care poate fi un alt tren în urcare sau
serviciile auxiliare. Dacă sursa de c.c. este un redresor comandat acesta îşi schimbă regimul
devenind invertor. Se poate creşte viteza de coborâre a trenului dacă se înseriază pe circuitul
indusului o rezistenţă, adică în ultima relaţie din (f.7) în locul lui RA se introduce RA+Rreg. Noua
caracteristică de funcţionare este curba 2 din fig. F.5, punctul de funcţionare trece din B în C la
valoarea nC a vitezei, când cuplul rămâne constant. Din valoarea rezistenţei de reglaj se poate
controla viteza de coborâre a trenului. La motoarele serie de tracţiune este posibilă frânarea cu
recuperare a energiei, dacă se trece la excitaţia separată a acestuia.
F.4 Regimul de frână cu generare fără recuperare (frânare dinamică)
Acest regim se întâlneşte frecvent pentru opriri bruşte ale instalaţiei acţionate viteza variind
controlat de la o valoare iniţială (de regulă cea nominală) până la 0. Pentru clarificarea lucrurilor
se va presupune că un tren este tractat cu un motor de c. c. excitat separat, punctul de funcţionare
se stabileşte în N pe caracteristica naturală 1 din fig. F. 6. Dacă se doreşte oprirea rapidă, se
deconectează indusul de la reţea şi se închide pe o rezistenţă, circuitul de excitaţie rămânând în
continuare alimentat. Rotorul îşi continuă rotirea în acelaşi sens, tensiunea indusă E îşi păstrează
sensul, ecuaţia de tensiuni şi expresia vitezei devin:
0−E ΣRA
IA = ≤ 0; M e = EI A ≤ 0; n = − Me; (f.8)
ΣRA ke kmφe
2

Curentul şi implicit cuplul electromagnetic îşi schimbă semnul, maşina trece în regim de
generator, punctul de funcţionare notat cu A se va găsi pe caracteristica mecanică dată de relaţia
(f.8), care are panta dependentă de valoarea rezistenţei înseriate (de fapt - de sarcină pentru
maşina în regim de generator). Această caracteristică trece prin origine, dreapta 2 din fig. f.6.
Viteza se conservă în primul moment, în schimb cuplul electromagnetic trece la o valoare
negativă, -MA. În continuare, sub acţiunea acestui cuplu negativ, maşina îşi micşorează viteza,
simultan scade şi valoarea cuplului de frânare, iar în final viteza ajunge la 0. Se poate interveni pe
timpul frânării modificând valoarea rezistenţei în sensul diminuării acesteia, cu scopul de a se
menţine cuplul de frânare la valori mari. Ideal, se poate obţine o deplasare a punctului de
funcţionare pe segmentul vertical de dreaptă dus prin A.

PROBLEME REZOLVATE:

A. Caracteristica de viteza in sarcina nominala (la UN –nominal), la un motor de c.c. derivatie

(sau excitaţie separată) este liniară şi trece prin punctul N (IAN=10A, nN=1000 rot/min). Turaţia
la mers în gol este 1050 rot/min . Care este valoarea turaţiei de mers în gol şi în sarcină (la
IAN=10A) când se realizează alimentarea la ½ UN ?

Soluţie:

Schema motorului este dată în fig.A1).

Pentru circuitul indusului este valabilă ec. echilibrului de tensiuni: U = E + RA I A , unde
E = ke ⋅ n ⋅ Φ e (E – tensiunea indusă la perii, Φe este fluxul de excitaţie= const. , iar n este turaţia
în rot/min). Adică: E = k ⋅ n . Rezultă: U = k ⋅ n + RA I A , de unde se scoate:
U RA
n= − IA (1)
k k
care este ecuaţia unei drepte: n=f(IA).
În fig. A2) se reprezintă prin dreapta 1 - caracteristica naturală, pentru U=UN, care trece prin punctul
N caracterizat prin: IA=IAN=10A şi n=nN=1000 rot/min. Ecuaţia (1) este verificată pentru valorile nominale
din enunţ, adică:
U R
1000 = N − A ⋅ 10 (2)
k k
Regimul de mers în gol se obţine când curentul absorbit IA este, ideal, nul. În această situaţie din
ecuaţia (1) se obţine turaţia de mers în gol:
U N RA U U
n0 = − ⋅ 0 sau : n0 = N , adica : 1050 = N , deci : k = U N / 1050 ; (3)
k k k k
R
care se poate înlocui în (2) şi se obţine: 1000 = 1050 − A ⋅10 , de unde rezultă:
k
RA
5= (4)
k
Din ecuaţia (1), unde se introduc (3) si (4), se obţine:
U U
n= − 5 ⋅ I A , sau : n = ⋅1050 − 5 ⋅ I A (5)
U N / 1050 UN
Formula (5) este ecuaţia caracteristicii n=f(IA) pentru un anumit raport U/UN -dat şi un anumit IA -impus.

IA Ue
+ n Caracteristica naturală
n0 UN N
K nN
Ie
RA Re 1
V
U= M Caracteristica
T n Φe=ct.
var Mr artificială
C n'0 U=1/2U N
E Me ML n'N N1
2
- M2= -Mr
1) 2) IaN Ia

Fig. A Reglajul turaţiei unui motor de c.c. cu excitaţie separată prin U- variabil
În cazul nostru concret:
′ 1
-pentru mersul în gol, adică la IA=0 şi U/UN =1/2 se obţine: n0 = ⋅ 1050 − 5 ⋅ 0 = 525 rot/min,
2
1
-pentru mersul în sarcină, adică la IAN=10 şi U/UN =1/2 se obţine: nN ′ = ⋅1050 − 5 ⋅10 = 475 rot/min.
2
Caracteristica artificială pentru acest caz este dreapta 2 din fig. A2), paralelă cu dreapta 1.
Obs. Turaţiile la mers în gol sunt în acelaşi raport cu al tensiunilor (adică ½) dar turaţiile la
curentul nominal nu mai respectă acelaşi raport, adică 475/1000<1/2!!!
B. Un motor serie având rezistenţa rotorului (inclusiv a excitaţiei serie şi polilor auxiliari) egală
cu 2 ohmi, absoarbe la pornirea directă un curent IP= 15 IN . Care este valoarea rezistenţei de
pornire, înseriată cu indusul, astfel încât IP= 1,5 IN. Cât este raportul dintre cuplul de pornire şi
cel nominal în acest caz.
Soluţie. Schema motorului este dată în fig.B.
Rp
IA= Ie = I
+ 0
I K C
E
U Re RA
M J
Φe n
Ie Me Mr
ML
- M2= -Mr
Fig. B Schema de pornire a unui motor de curent continuu cu
excitaţie serie prin Rp înseriat cu indusul şi inductorul

Pentru circuitul indusului este valabilă ec. echilibrului de tensiuni: U = E + ΣR ⋅ I A (1),

unde E = ke ⋅ n ⋅ Φ e ; E – tensiunea indusă la perii, Φe este fluxul de excitaţie, Φe = kφ IA = kφ Ie , n
este turaţia în rot/min, iar ΣR = RA + Re + R p = 2 + R p .
a. Întrucât: E = k ⋅ n , deci la pornire, când n=0, rezultă E=0, iar din ec.(1) se obţine:
U U
U = k ⋅ 0 + ΣR ⋅ I p , de unde se scoate: I p = = .
ΣR 2 + R p
În cazul când se efectuează o pornire directă, deci cursorul C este pe plotul 0, pe circuitul
alimentat la tensiunea U rămâne doar indusul şi înfăşurarea de excitaţie serie, în total 2 Ω, iar
U U
curentul absorbit este: I pD = = = 15 I AN (2). Când se foloseşte reostatul de pornire, curentul
ΣR ′ 2
U U
este: Ip = = = 1,5I AN (3). Din relaţiile (2) şi (3), prin împărţire se obţine:
ΣR 2 + R p
2 1,5I AN 2 1
= , sau: = ⇒ R p = 18Ω .
2 + R p 15 I AN 2 + R p 10
b. Cuplul electromagnetic este M e = km ⋅ I A ⋅ Φ e = km ⋅ I A ⋅ kφ ⋅ I A = k m′ ⋅ ( I A ) 2 ⋅ În cazul pornirii cu
reostat curentul este I p = 1,5I AN , iar cuplul este: M ep = k m′ ⋅ ( I p ) 2 = k m′ ⋅ (1,5 ⋅ I AN ) 2 = k m′ ⋅ 2,25 ⋅ ( I AN ) 2 ⋅
Când motorul este în regim nominal absoarbe curentul IAN, iar cuplul nominal este:
M eN = k m′ ⋅ ( I AN ) 2 . Deci, raportul dintre cuplul de pornire şi cel nominal este:
M ep / M eN = k m′ ⋅ ( I p ) 2 / k m′ ⋅ ( I AN ) 2 = 2,25 .