4 Încercările Maşinilor de Curent

Capitolul 4 ÎNCERCĂRILE MAŞINILOR DE CURENT CONTINUU 171
CAPITOLUL 4
ÎNCERCĂRILE MAŞINILOR DE CURENT
CONTINUU
Extinderea utilizării maşinii de curent continuu, datorită proprietăţilor
sale cât şi a dezvoltării electronicii de putere, a făcut să crească exigenţele în
ceea ce priveşte comportarea acestui tip de maşină. Astfel, se impune ca la
prototip să fie extinse cercetările experimentale, în vederea stabilirii
performanţelor cu un grad ridicat de precizie, precum şi pentru a analiza
comutaţia ca fenomen specific maşinii de curent continuu. Pentru ca rezultatele
experimentale să evidenţieze corect cauzele fenomenelor analizate cât şi
interdependenţa lor şi să conducă la adoptarea unor soluţii corecte în faza de
proiectare, este necesară o metodologie, respectiv un ansamblu de metode de
încercare adecvate. De asemenea, pentru obiectivitatea rezultatelor cercetărilor,
este necesară o anumită ordine a încercărilor, fapt ce va asigura şi o eficienţă
economică şi ştiinţifică a metodologiei adoptate. Metodologia studiului
prevede amplasarea de bobine sondă şi traductoare de curent în maşină cât şi
determinarea cu erori minime a mărimilor de ieşire ale acestora pentru
regimurile de funcţionare analizate.
De regulă, se începe cu încercările de verificare tehnică, verificarea
rezistenţei de izolaţie, măsurarea rezistenţelor ohmice, urmate de studiul
experimental al comutaţiei. În situaţia în care studiul comutaţiei se face după
ridicarea caracteristicilor de funcţionare şi a încercării la încălzire, iar
rezultatele obţinute impun modificări în geometria polilor auxiliari sau a
întrefierului acestora, toate încercările trebuiesc refăcute. Experimentatorul are
posibilitatea să stabilească cea mai comodă ordine în succesiunea încercărilor,
care să-i permită reducerea la maxim posibilă a operaţiilor legate de trecerea de
la o încercare la alta.
Programul de încercări pentru maşinile de curent continuu
1. Verificarea tehnică generală.
2. Măsurarea rezistenţei de izolaţie între înfăşurări şi faţă de masa
maşinii, cu maşina în stare caldă. Ca încercare de lot, se executa cu maşina în
stare rece.
172 ÎNCERCĂRILE MAŞINILOR ELECTRICE
3. Determinarea rezistenţei înfăşurărilor în curent continuu, cu maşina

în stare rece. Ca încercare de lot, se execută numai dacă este prevăzută în
documentele tehnice normative.
4. Determinarea sensului de rotaţie.
5. Ridicarea caracteristicii de funcţionare în gol.
6. Determinarea curentului de excitaţie la funcţionarea în gol, la
generatoare.
7. Determinarea turaţiei la funcţionarea în gol la motoare, cu excepţia
celor cu excitaţie serie.
8. Încercarea la încălzire.
9. Ridicarea caracteristicilor în sarcină la generatoare: caracteristica
externă, caracteristica de reglaj (numai dacă este prevăzută în documentele
tehnice normative), caracteristica internă (numai dacă este prevăzută în
documentele tehnice normative).
10. Ridicarea caracteristicilor în sarcină la motoare: caracteristica
turaţiei în sarcină, caracteristica de reglaj a turaţiei.
11. Verificarea comutaţiei şi determinarea zonei de comutaţie fără
scântei la maşinile cu poli auxiliari cu putere mai mare de 50kW.
12. Determinarea pierderilor şi randamentului.
13. Încercarea la suprasarcină de curent.
14. Încercarea la suprasarcină de cuplu, la motoare.
15. Încercarea la supraturaţie.
16. Încercarea la tensiune a izolaţiei între înfăşurări şi faţă de masa
maşinii.
17. Încercarea izolaţiei între spire.
18. Măsurarea nivelului de vibraţii. Ca verificare de lot, se execută prin
eşantionare; numărul de motoare supuse încercării se stabileşte în documentele
tehnice normative.
19. Măsurarea nivelului de zgomot.
20. Verificarea gradului normal de protecţie. Este suficientă verificarea
unei singure tipodimensiuni pentru toate maşinile similare din punct de vedere
al gradului normal de protecţie.
La cererea beneficiarului se determină constantele de timp şi momentul
de inerţie al rotorului.
4.1 VERIFICAREA SUPRAFEŢEI COLECTORULUI

Starea suprafeţei colectorului reprezintă unul din cei mai importanţi
factori ce pot influenţa funcţionarea maşinii de curent continuu, motiv pentru
care înainte de începerea încercărilor este necesară îndeplinirea de către acesta
a următoarelor condiţii:
- colectorul să nu prezinte bătăi care să împiedice funcţionarea corectă a
sistemului de perii;
- generatoarele suprafeţei de lucru a colectorului să fie liniare;
- izolaţia dintre lamele să nu depăşească în afară suprafaţa de lucru a
colectorului;
- suprafaţa de lucru a colectorului trebuie să fie perfect curată, să nu
prezinte urme vizibile de zgârieturi, lovituri, pete de lac sau vopsele sau urme
de ardere datorate unei funcţionări anterioare nesatisfăcătoare a sistemului de
perii;
- lamelele de colector să nu prezinte muchii ascuţite, bavuri, în special
pentru maşinile de înaltă tensiune şi de mare putere;
- spaţiile dintre lamelele de colector să fie perfect curate; în acestea să
nu existe şpan sau pilituri metalice, praf, grafit, ulei, lac, colofoniu sau cositor
de la lipituri, etc.
Bătăile colectorului pot avea diferite cauze şi anume: bătăi datorate
deformărilor locale ale formei cilindrice a suprafeţei de lucru; bătăi datorate
excentricităţii suprafeţei colectorului; bătăi datorate prelucrării incorecte. În
acest caz armătura periilor poate fi complet deteriorată datorită ieşirii în afară a
unor lamele de colector, piesa de legătură din cupru poate fi ruptă sau niturile
ce o fixează de corpul periei sunt forfecate.
Cea mai periculoasă este bătaia datorată deformărilor locale ale formei
cilindrice a suprafeţei de lucru datorată proeminenţelor sau a adânciturilor
diferitelor lamele sau a unor grupuri de lamele.
Un tip mai puţin periculos este al bătăii datorate excentricităţii
suprafeţei colectorului din cauza strunjirii sau montării incorecte a acestuia.
Acest tip de bătaie este cu atât mai puţin admisă cu cât creşte viteza de rotaţie a
colectorului şi viteza periferică a acestuia. De exemplu, la maşinile cu o viteză
de rotaţie de până la 3000 rot/min şi cu viteza periferică de până la 45 -55 m/s
se admite o bătaie maximă admisibilă de 0,02 -0,025 mm, aceasta reducându-se
cu creşterea vitezei de rotaţie şi a vitezei periferice.
Datorită prelucrării incorecte a colectorului, acesta capătă o formă ce se

aproprie de un poliedru cu muchiile rotunjite, prezentând o situaţie
intermediară de bătaie între primele două prezentate. Prezenţa acestui tip de
bătaie va determina, de asemenea, deteriorarea periilor.
La turaţii mici şi mijlocii, sub 750 rot/min, existenţa excentricităţii se
percepe ca o mişcare oscilatorie continuă a periilor în portperie, iar zgomotul
datorită frecării periilor pe suprafaţa colectorului se percepe ca o vibraţie care
creşte sau scade în intensitate odată cu variaţia vitezei colectorului. De
asemenea, deformarea locală a formei suprafeţei colectorului se manifestă prin
şocuri bruşte sensibile, iar zgomotul datorită frecării periilor pe suprafaţa
colectorului capătă un caracter de şoc, separat pe fondul unui zgomot mai mult
sau mai puţin uniform.
La turaţii mai mari, atât perceperea mecanică cât şi perceperea acustică
se deosebesc mai greu deoarece creşte frecvenţa de vibraţie şi pe fondul
vibraţiilor şi zgomotului periilor se suprapun vibraţia generală a maşinii şi
zgomotul datorită ventilaţiei.
Pe lângă aceste vibraţii ale periilor datorate deformării colectorului, mai
pot apărea o serie de vibraţii ce se produc datorită unei relaţii
necorespunzătoare dintre coeficientul de frecare, particularităţile cinematice ale
portperiilor, viteza periferică, presiunea pe perii şi raportul dintre lăţimea periei
şi lăţimea lamelei de colector, cu posibilitatea apariţiei fenomenului de
rezonanţă. Acest tip de vibraţii distrug periile, fiind însoţite de un zgomot
şuierător de frecvenţă ridicată. Apariţia acestui zgomot depinde de valoarea
curentului în perii, scăzând cu creşterea densităţii de curent sub perie, în cazul
periilor cu coeficient mare de frecare. Zgomotul periilor, în acest caz, poate fi
diminuat prin ungerea suprafeţei colectorului cu parafină sau cu o altă
substanţă grasă, evitându-se murdărirea colectorului.
Neliniaritatea generatoarelor colectorului poate apărea datorită
prelucrării incorecte a colectorului, a uzurii acestuia de către perii sau arderii
lamelelor în urma scânteierilor puternice ce pot apărea la funcţionarea
defectuoasă a maşinii. Verificarea liniarităţii lamelelor de colector se poate
face cu o riglă de verificare a planeităţii. De asemenea, în prezenţa unui joc
axial al arborelui, deformările colectorului vor creşte posibilitatea apariţiei
scânteierilor.
Înrăutăţirea funcţionării sistemului de perii şi posibilitatea apariţiei
scânteierii în timpul funcţionării se mai poate datora uzurii inegale a lamelelor
de colector şi a izolaţiei dintre acestea, datorită durităţii superioare a izolaţiei

de mică. Din acest motiv, este obligatoriu ca înainte de începerea încercărilor,
colectorul să fie examinat cu o lumină locală puternică, verificându-se totodată
şi gradul de curăţenie, absenţa reziduurilor şi a prafului de cupru, absenţa
bavurilor.
De asemenea, după o perioadă foarte scurtă de funcţionare cu periile
aplicate poate fi apreciat caracterul prelucrării colectorului şi anume: la o
prelucrare corectă, periile vor forma pe lamelele de colector urme ce acoperă
uniform întreaga lăţime a acestora de la un capăt la altul, iar în caz contrar,
urmele periilor nu vor ajunge până la marginile lamelelor într-o măsură mai
mare sau mai mică. În cazul apariţiei unor zgârieturi longitudinale se vor
rotunji marginile proeminente, pentru a nu prezenta impedimente în
funcţionarea corectă a colectorului.
4.2 STUDIUL COMUTAŢIEI MAŞINII DE CURENT CONTINUU
4.2.1 Fenomenul comutaţiei
Una din cele mai importante şi complexe probleme care apare în studiul
maşinilor de curent continuu, legată de funcţionarea colectorului, este
problema comutaţiei. Comutaţia reprezintă ansamblul de fenomene care
însoţesc trecerea secţiunilor înfăşurării indusului, în timpul funcţionări maşinii,
dintr-o cale de curent în calea de curent următoare. Această trecere are loc
atunci când lamelele colectorului la care sunt legate capetele secţiunilor aflate
în comutaţie trec pe sub perii. Comutaţia, ca fenomen, limitează creşterea
puterii pe unitate, la maşina de curent continuu, fapt care impune acordarea
unei atenţii deosebite la proiectarea şi realizarea acestui tip de maşină. De
asemenea, fenomenul complex al comutaţiei permite aprecierea şi adoptarea
corectă a metodelor pentru studiul experimental al maşinii de curent continuu.
Ca urmare a modificării sensului curentului, la trecerea unei secţiuni
dintr-o cale de curent în cealaltă, cât şi a deplasării acesteia în câmpuri
magnetice exterioare, variaţia curentului în secţiunea aflată în comutaţie este o
funcţie aleatoare şi complexă. Forma de variaţie în timp a curentului se
modifică de la un bolţ al ansamblului port-perii la altul sau chiar sub acelaşi
bolţ, de la o trecere la alta, datorită multitudinii de cauze ce intervin, a
interdependenţei lor precum şi a modificării ponderii în timp a acestora.
În studiul fenomenului de comutaţie se consideră că variaţia rezistenţei
de contact perie-lamelă este liniară, se neglijează rezistenţa secţiunii aflată în
comutaţie şi a conductoarelor de legătură, iar lăţimea periei se adoptă egală cu

cea a lamelei de colector. De asemenea, se admite că în secţiunea aflată în
comutaţie se induce o tensiune de autoinducţie datorată variaţiei curentului în
secţiune cât şi a fluxurilor mutuale şi o tensiune electromotoare de rotaţie,
datorită câmpurilor exterioare din zona de comutaţie.
Luând în consideraţie aceste condiţii simplificatoare, expresia
curentului din secţiunea aflată în comutaţie are două componente, una liniară
şi una suplimentară:
⎛ 2t ⎞ u es + u ek
i = i a ⎜1 − ⎟ + = il + i s
⎝ T ⎠ R ⋅T ⋅ T (4.1)
t T −t
p
unde: ia - este curentul dintr-o cale de curent; T - perioada comutaţiei,

respectiv timpul în care curentul din secţiune variază de la valoarea +ia la
valoarea -ia; Rp - rezistenţa de contact a suprafeţei totale a periei; ues - tensiunea
de autoinducţie datorită variaţiei fluxului ce înlănţuie secţiunea de la valoarea
+Φa dată de curentul +ia; până la valoarea - Φa dată de curentul –ia; uek –
tensiunea indusă în secţiunea ce comută de către câmpul exterior din zona de
comutaţie.
În situaţia în care tensiunile induse sunt nule (ues+uek=0; is=0), se obţine
o comutaţie liniară, care asigură o densitate constantă a curentului la suprafaţa
de contact perie-colector. În situaţia în care acestea există (ues+uek≠0), prezenţa
componentei suplimentare măreşte densitatea de curent în zona de intrare sau
ieşire a periei, în funcţie de sensul sumei tensiunilor electromotoare ues+uek,
determinând o serie de fenomene ca: încălzirea suplimentară a periei şi
colectorului, apariţia de scântei, foc învârtitor la colector, încălzirea
suplimentară a înfăşurării, etc.
Prin urmare, complexitatea acestui fenomen implică cercetarea sa
experimentală prin analizarea concomitentă a unui număr cât mai mare de
factori ce concură la acesta, cât şi corelarea efectelor lor. Principiul de bază în
studiul comutaţiei va urmări:
- să abordeze studiul experimental al comutaţiei în asigurarea
condiţiilor corecte de funcţionare a maşinii;
- să evidenţieze şi să evalueze un număr maxim de mărimii electrice şi
magnetice care participă la procesul de comutaţie.
Condiţiile corecte de funcţionare, necesare a fi asigurate maşinii în
studiul comutaţiei, sunt următoarele:
- distribuţia spaţială a inducţiei câmpului de comutaţie şi a câmpului

principal din întrefier să fie identică ca formă şi valoare sub polii de acelaşi tip
când rotorul este în mişcare. Această condiţie este îndeplinită la realizarea
identică a polilor (principali şi auxiliari), dacă întrefierul este egal sub toţi polii
de acelaşi fel. Pentru întrefierul polilor principali, acesta trebuie să fie egal nu
numai în axa longitudinală a polilor, ci trebuie îndeplinită în plus şi condiţia:
δ (α ) = δ (− α ) (4.2)
unde: α - este unghiul polar (valoarea acestuia este nulă în axa polului şi
maximă la extremitatea cornului polar); δ - lăţimea întrefierului;
- asigurarea axialităţii periilor şi a unei presiuni identice pe acestea;
- amplasarea corectă a periilor în axa neutră geometrică a maşinii.
De asemenea, o analiză corectă a fenomenului de comutaţie impune
cunoaşterea, respectiv, înregistrarea şi determinarea valorilor repartiţiei spaţiale
a inducţiei câmpului principal, câmpului polilor auxiliari, câmpului de reacţie,
câmpului rezultant, a curentului pe calea de curent şi în secţiunea ce comută, a
variaţiei fluxului din dinţii şi jugul rotorului, în regim staţionar şi tranzitoriu.
4.2.2 Verificarea experimentală a comutaţiei
Datorită unei comutaţii nesatisfăcătoare, funcţionarea maşinii de curent
continuu este însoţită de scântei ce pot apărea în general în orice punct sub
perie. De regulă scânteile apar la muchia de ieşire şi mai rar la muchia de
intrare. Fenomenul apariţiei scânteilor la perii este periculos, deoarece,
depăşind anumite limite, perturbă funcţionarea maşinii. Scânteile la perii sunt
apreciate după mărimea gradelor de scânteiere cu explicaţiile corespunzătoare
(tabelul 1).
Gradele de scânteiere 1 1/4 şi 1 1/2 corespund condiţiilor de funcţionare
pentru care la o funcţionare de lungă durată, colectorul şi periile rămân în stare
bună, comutaţia fiind considerată fără scântei pentru toate regimurile nominale
de funcţionare ale maşinii.
Gradul 2 de scânteiere corespunde condiţiilor în care la o funcţionare de
lungă durată pe colector rămân urme de înnegrire, iar pe perii urme de ardere şi
se admite la suprasarcini de scurtă durată, la variaţii bruşte de sarcină şi la
inversarea sensului de rotaţie.
Gradul 3 de scânteiere corespunde condiţiilor în care la o funcţionare de
lungă durată are loc înnegrirea lamelelor colectorului şi arderea sau distrugerea
periilor, reprezentând zona "scânteilor periculoase". Acest grad de scânteiere se
admite numai pentru momentele cuplării directe la reţea sau inversarea sensului
de rotaţie, dacă după aceasta colectorul şi periile rămân în bună stare de

funcţionare a maşinii.
Tabelul 1
Evaluarea scânteilor la colector
Gradul de Caracteristica scânteierii
scânteiere
1 - lipsesc scânteile (comutaţie "întunecată")
1¼ - scântei slabe punctiforme pe o mică parte a periilor
la aproximativ un sfert din numărul total al periilor
1 1/2 - scântei slabe la aprox. jumătate din numărul total de
perii
2 - scântei sub cea mai mare parte din suprafaţa periei,
la majoritatea sau la toate periile
3 - scântei puternice la toate periile, nepermise la o
funcţionare de durată
Apariţia urmelor de înnegrire pe colector şi a urmelor de ardere pe perii
necesită o anumită durată de funcţionare, lipsa acestora nu poate fi apreciată în
cazul regimurilor de funcţionare de scurtă durată sau intermitente de scurtă
durată înainte ca periile şi colectorul să fi atins o temperatură practic stabilă. În
acest sens, standardele stabilesc ca durată minimă de funcţionare a maşinilor de
puteri sub 100 kW - două ore, iar pentru maşinile de puteri mai mari de patru
ore. În cazul regimurilor de scurtă durată, standardele prescriu verificarea stării
suprafeţelor periilor şi a colectorului după câteva cicluri de funcţionare, cu
durata totală de cel puţin două ore la maşinile de puteri sub 100 kW, şi de cel
puţin patru ore pentru maşinile de puteri mai mari.
Durata redusă de funcţionare a maşinilor sub sarcină, la platforma de
încercări, nu garantează o calitate bună a comutaţiei, aceasta fiind insuficientă
obţinerii temperaturii stabilizate a periilor şi colectorului. Din acest motiv
fabricile constructoare de maşini tind să livreze maşinile cu gradul de
scânteiere 1, iar în cazuri extreme, pentru maşinile cu condiţii de comutaţie
excesiv de grele, cu gradul de maxim 1 1/4.
Ca metode ce permit verificarea experimentală a comutaţiei la maşina
de curent continuu sunt:
- încercarea la suprasarcină de curent de scurtă durată;

- determinarea zonei comutaţiei fără scântei.
1. Verificarea experimentală a comutaţiei prin încercarea la
suprasarcină de scurtă durată
Această metodă de verificare a calităţii comutaţiei intră în programul
încercărilor de control. Maşinile de curent continuu destinate funcţionării
pentru un regim nominal de lungă durată sau intermitent de scurtă durată
trebuie să reziste în stare caldă, fără deteriorări şi deformaţii permanente, unei
suprasarcini de curent de 1,5 IN timp de un minut, iar excitatoarele având
raportul tensiunii maxime faţă de tensiunea nominală mai mare de 1,6, unei
suprasarcini de curent de două ori curentul de excitaţie al maşinii ce se excită
timp de 50 secunde. Deoarece această încercare trebuie efectuată cu maşina în
stare caldă, se recomandă să fie realizată după terminarea încercării la încălzire
sau după o oră de la terminarea încercării la sarcină nominală.
Metoda de încercare la suprasarcină poate să nu se deosebească de
metoda încărcării, premergătoare acesteia, cu menţiunea că tensiunea la
încercarea la suprasarcină de curent de scurtă durată nu este precizată de
standard şi de aceea ea poate fi micşorată faţă de aceea la care s-a efectuat
încărcarea dacă, datorită puterii insuficiente a utilajului, este dificil ca ea să fie
menţinută. De asemenea, în programul încercărilor se admite ca această
încercare să fie efectuată în regim de scurtcircuit.
Deoarece gradul de scânteiere la suprasarcină de curent nu se poate
pretinde a fi egal cu cel de la sarcină nominală acesta va fi admis de obicei cu o
treaptă mai sus. De exemplu, dacă la sarcină nominală este admis un grad de
scânteiere de 1 1/4, atunci la suprasarcină de curent scânteierea este
satisfăcătoare dacă nu depăşeşte gradul 1 1/2. Totuşi, se poate aprecia că, dacă
la terminarea suprasarcinii se stabileşte din nou sarcina nominală şi prin
aceasta gradul de scânteiere redevine ca înainte de suprasarcină, atunci gradul
de scânteiere maxim la suprasarcină a fost de 1 1/2. Dacă restabilirea are loc
după un timp în limitele celui prevăzut de standarde, gradul de scânteiere se
apreciază la maxim 2.
Pentru maşinile funcţionând în regim de scurtă durată nu este prevăzută
încercarea la suprasarcină de curent, excepţie făcând maşinile de tracţiune,
motoarele pentru ridicat şi transportat, maşinile din industria metalurgică.
2. Determinarea zonei de comutaţie fără scântei

Determinarea zonei de comutaţie fără scântei este considerată metoda
care furnizează cele mai multe şi mai complete date referitoare la desfăşurarea
fenomenului comutaţiei la maşina de curent continuu. Principiul metodei
constă în varierea tensiunii magnetomotoare a polilor auxiliari, începând de la
regimul de funcţionare în gol până la sarcini mai mari decât cea nominală şi
determinarea limitelor superioare şi inferioare de tensiuni induse ale polilor
auxiliari între care comutaţia rămâne practic fără scântei. Zona mărginită de
aceste limite constituie domeniul de funcţionare fără scântei. În afara limitelor
acestui domeniu, funcţionarea fără scântei nu este posibilă.
Metoda este într-adevăr eficientă numai dacă este aplicată după
realizarea condiţiilor corecte de funcţionare a maşinii. Dacă periile nu sunt
plasate în axa neutră geometrică, dacă nu este asigurată presiune identică sub
toate periile, dacă nu este realizată axialitatea lor şi dacă nu simt corect rodate
va apărea scânteiere numai la unele perii, ceea ce conduce la denaturarea
informaţiilor. De asemenea, dacă întrefierul nu este egal sub toţi polii auxiliari
şi dacă variaţia întrefierului nu este identică sub toţi polii principali,
informaţiile furnizate de metodă vor fi eronate.
Pentru prezentarea principiului metodei se consideră maşina de curent
continuu funcţionând în gol, în regim de generator la o turaţie constantă.
întrucât Ia = 0, tensiunea indusă ues este nulă. Dacă înfăşurarea polilor auxiliari
se alimentează progresiv cu curent continuu, câmpul magnetic astfel creat va
induce în secţia în comutaţie tensiunea indusă uek ce va determina apariţia
componentei suplimentare i, a curentului de comutaţie. Se măreşte curentul Ipa
în înfăşurarea polilor auxiliari, progresiv, într-un sens, până apar primele
scântei vizibile la perii. Se reduce treptat curentul din polii auxiliari până la
valoarea zero, după care se schimbă polaritatea curentului şi se creşte
progresiv, în noul sens, până la apariţia primelor scântei vizibile. Deci
tensiunea indusă din secţia în comutaţie este determinată numai de solenaţia
polilor auxiliari, singura în axa transversală în acest regim. Se conectează o
sarcină la bornele generatorului astfel încât în înfăşurarea indusului să se
stabilească curentul Ia solenaţia polilor auxiliari fiind nulă.
Câmpul de reacţie, a cărui valoare este maximă în axa transversală, va
induce tensiunea ues care va determina curentul i în secţia în comutaţie. Dacă şi
înfăşurarea polilor auxiliari este parcursă de curent, în axa transversală se va
stabili un câmp magnetic rezultant. Admiţând că sensul câmpului de comutaţie
este opus celui de reacţie, sensul câmpului este determinat de valorile celor
două solenaţii, rezultând astfel şi sensul curentului suplimentar.
Dacă pentru orice valoare a sarcinii maşina ar dispune de un câmp de
comutaţie de inducţie Bk a cărei valoare şi repartiţie să compenseze câmpul de
reacţie Ba, rezultanta tensiunii induse uep+uik; ar fi nulă şi deci şi curentul
suplimentar ar fi nul. Prin urmare, indiferent de valoarea sarcinii, ar fi necesară
aceeaşi valoare, pozitivă sau negativă a curentului de alimentare a polilor
auxiliari pentru ca să înceapă scânteierea la perii.
Pentru definirea curbelor ce limitează domeniul de funcţionare fără
scântei a maşinii, în care Ipa este curentul din înfăşurarea polilor auxiliari
pentru care apar primele scântei vizibile, se adoptă funcţia:
I pa ⎛ I ⎞
= f ⎜⎜ a ⎟⎟ (4.3)
I aN ⎝ I aN ⎠
În condiţiile de mai sus rezultă că, indiferent de valoarea sarcinii, suma
tensiunilor induse uep+uek, este nulă, deci curbele limită vor reprezenta două
drepte paralele cu axa absciselor, situate echidistant de o parte şi de alta a
acesteia. Axa de simetrie a curbelor limită corespunde situaţiei în care suma
uep+uek; este nulă, deci curentul suplimentar is este nul, în secţia în comutaţie
stabilindu-se numai curentul comutaţiei liniare i1.Dar la maşina de curent
continuu, forma repartiţiei spaţiale şi valoarea inducţiei câmpului inductor Bk
nu pot fi asigurate identice cu cele ale câmpului de reacţie Ba şi, ca urmare a
câmpului excendentar necompensat, apare un curent suplimentar de valoare
suficient de mare pentru a produce scântei la colector.
Astfel, chiar pentru un număr corect de spire pe polul auxiliar, există un
curent de sarcină limită pentru care prin nici un fel de reglaj al polilor auxiliari
nu se poate obţine o comutaţie lipsită de scântei. Această stare a maşinii poate
fi evidenţiată prin intermediul curbelor limită care, în acest caz, nu vor fi două
drepte paralele şi simetrice în raport cu axa absciselor. Trasarea curbelor limită
va consta în stabilirea valorii curentului prin înfăşurarea polilor auxiliari care,
la o valoare dată a curentului de sarcină, provoacă apariţia scânteilor vizibile la
perii.
3. Determinarea experimentală a curbelor limită
Conform principiului metodei, este necesară stabilirea în înfăşurarea
polilor auxiliari şi în înfăşurarea de compensaţie, dacă există, a unor valori bine
determinate ale curentului, independent de valoarea curentului din înfăşurarea
indusului. Acest deziderat se poate realiza în două moduri şi anume:
- Deconectarea înfăşurării polilor auxiliari şi a celei de compensaţie din

circuitul indusului şi alimentarea lor separat cu o tensiune variabilă, de la o
sursă de joasă tensiune, independentă;
- Alimentarea înfăşurări polilor auxiliari şi de compensaţie cu un curent
suplimentar într-un sens şi în celălalt, de la o sursă de joasă tensiune,
independentă.
Prima metodă se aplică în general la maşinile cu putere mică, iar a doua
metodă la maşinile de puteri mari, deoarece în acest caz sursa se
dimensionează numai pentru curentul suplimentar. Ridicarea curbelor limită se
face atât în regimul de funcţionare în scurtcircuit cât şi în regimul de
funcţionare în sarcină. Regimul de funcţionare în scurtcircuit este mai
economic, sub aspectul consumului de energie şi al necesarului de utilaje şi
aparatură şi de asemenea, este mai operativ şi mai simplu de realizat.
Regimul de funcţionare în sarcină impune o dotare care să permită
încărcarea maşinii studiate la parametrii necesari, consum de energie şi o
activitate mult mai laborioasă. Rezultatele obţinute, însă, în acest regim nu sunt
afectate de eroarea de metodă de determinare, întrucât curbele limită sunt
ridicate chiar în regimul de funcţionare în sarcină, în care repartiţia spaţială a
câmpului magnetic de-a lungul periferiei rotorului este cea reală, spre
deosebire de regimul de scurtcircuit în care lipseşte câmpul inductor. Având în
vedere că spectrul câmpului magnetic este determinant în procesul comutaţiei
rezultă că stabilirea curbelor limită în regim de scurtcircuit este afectată de
erori importante de metodă de determinare.
La ridicarea curbelor limită, un rol important îl are generatorul G, care
fumizează curentul suplimentar prin înfăşurarea polilor auxiliari şi înfăşurarea
de compensaţie. Acesta trebuie dimensionat să fumizeze un curent de valoare
importantă la tensiune joasă, parametri impuşi de valoarea redusă a rezistenţei
acestor înfăşurări parcurse de curenţi mari. în acest scop pot fi folosite
generatoare de sudare sau pentru galvanizare. Pentru facilitarea reglării în mod
continuu, cu valori mici, a curentului suplimentar din înfăşurările alimentate, în
serie cu generatorul auxiliar se poate conecta o rezistenţă dimensionată
corespunzător.
Se prezintă metoda de determinare a curbelor limită caracterizată prin
alimentarea suplimentară a polilor auxiliari, la funcţionarea maşinii în sarcină
(figura 4.1) în regim de generator.
G
Ia±Ipa
M
C
Ia
=
Figura 4.1
De asemenea, se impune ca generatorul să fie prevăzut cu o excitaţie
separată cu posibilităţi de modificare a sensului curentului ce o parcurge, iar
alimentarea să poată fi făcută în mod continuu într-un sens sau altul. Întrucât
generatorul este conectat în circuitul indusului maşinii încercate M, indusul său
trebuie să aibă aceeaşi clasă de izolaţie. În regimul considerat, curbele limită se
ridică cu ajutorul schemei de montaj în modul următor: se antrenează maşina
de încercat M, la turaţia nominală şi se excită la tensiunea nominală, circuitul
indusului fiind deschis. Apoi se aplică înfăşurării polilor auxiliari tensiune de
polaritate arbitrar stabilită şi se creşte progresiv curentul până la apariţia
primelor scântei vizibile la perii.
Este necesar ca pe colector să cadă o lumină cât mai slabă pentru a se
putea observa apariţia primelor scântei. Se reţine valoarea curentului prin polii
auxiliari la care apar primele scântei, după care se reduce încet, cu valori foarte
mici, curentul de alimentare. Scânteile nu vor dispare imediat, ci la curent de
alimentare ceva mai mic decât cel care le-a provocat, deoarece o dată apărute
sub perii, scânteile creează condiţii care contribuie la menţinerea lor chiar la o
valoare mai mică a curentului de alimentare. Pentru creşterea preciziei
determinării valorii curentului care provoacă apariţia primelor scântei, operaţia
de mai sus se repetă de mai multe ori. Se reduce treptat până la zero curentul
din înfăşurare, se inversează sensul său şi se repetă încercarea ca mai sus.
Valorile celor doi curenţi care provoacă primele scântei trebuie să fie
aproximativ egale.
Se încarcă apoi maşina la o valoare procentual redusă a sarcinii, care se
menţine constantă în timpul determinărilor. Se aplică înfăşurării polilor
auxiliari tensiune şi pentru fiecare din cele două polarităţi se reglează
progresiv, foarte fin, curentul suplimentar, până la vizualizarea primelor

scântei, reţinându-se valorile curentului prin înfăşurarea polilor auxiliari, a
curentului de sarcină şi a curentului furnizat de generatorul auxiliar. Pentru
fiecare valoare a curentului Ia al maşinii de încercat M, se determină valoarea
curentului Ipa al maşinii auxiliare G pentru care apar scântei. Curentul Ipa este
pozitiv dacă prin înfăşurarea C a polilor auxiliari are acelaşi sens cu Ia şi
negativ în caz contrar. Fiecărei valori Ia îi corespund două valori ale lui Ipa. Se
trasează curbele Ipa/IaN = f(Ia/IaN) care pot avea una din formele din figura 4.2.
Curbele au două ramuri care pleacă din punctele A şi B de pe axa ordonatelor
şi se apropie una de alta până se întâlnesc într-un punct ce poate fi C1 (pe axa
absciselor), C2 sau C3. Dacă maşina este echipată cu transformator de curent,
determinările pentru curbele limită pot fi însoţite şi de vizualizarea şi de
înregistrarea curentului din secţia în comutaţie, precum şi a câmpului magnetic
din diferitele zone ale circuitului magnetic.
Poziţia curbei medii în raport cu axa absciselor fumizează informaţii
asupra valorii solenaţiei polilor auxiliari. Curbele medii, cu punctul C1 (figura
4.2.a), corespund unei comutaţii puse la punct. Dacă curba medie cu punctul C2
este deplasată deasupra axei absciselor (figura 4.2.b), rezultă că valoarea
inducţiei creată de polii auxiliari este mai mică decât cea creată de câmpul de
reacţie, iar dacă curba medie cu punctul C3 este situată sub axa absciselor
(figura 4.2.c), inducţia polilor auxiliari este mai mare decât cea a câmpului de
reacţie.
Asupra valorii inducţiei polilor auxiliari se poate acţiona în două
moduri şi anume:
- modificând numărul de spire al înfăşurării polilor auxiliari;
- modificând valoarea întrefierului polilor auxiliari.
Ipa Ipa Ipa
IaN I
A aN I
A aN
C2 Ia
Ia Ia
C1 I
IaN 2,0 IaN 2,0 aN
1,0 2,0 1,0 1,0
C3
-Ipa B Ipa B
-Ipa
IaN IaN IaN
a. b. c.
Figura 4.2
Într-adevăr, conform figurilor 4.2 b şi c, rezultă că pentru o valoare

oarecare a curentului de sarcină Ia este necesar curentul suplimentar ±Ipa
determinat de poziţia curbei medii limită, pentru a produce scântei vizibile la
perii. Din expresia solenaţiei polilor auxiliari, în care se introduce valoarea
determinată pe cale experimentală, se obţine numărul de spire necesar
simetrizării curbelor limită în raport cu axa absciselor, adică:
w 'pa I a ± I pa
= (4.4)
w pa Ia
La maşinile de putere mare, numărul de spire al înfăşurării polilor
auxiliari este mic şi ca urmare, reglarea inducţiei Bk la valoarea rezultată nu
poate fi realizată prin modificarea numărului de spire al acestei înfăşurări. În
aceste cazuri este eficientă modificarea valorii întrefierului polilor auxiliari.
Acest reglaj se poate face modificând numărul de tole de fier ce se montează în
acest scop între carcasă şi corpul polului auxiliar. Pentru stabilirea valorii
întrefierului pe baza informaţiilor furnizate de curbele limită, se fac
următoarele considerente: la alimentarea suplimentară a înfăşurării polilor
auxiliari cu un curent ±ipa, se obţine un câmp de comutaţie uniform a cărui
inducţie sub polul auxiliar este dată de relaţia:
[ ]
Bk = 1,25 (w pa − wa )I a ± i pa ⋅
1
δ pa ⋅ k Cpa
(4.5)
unde: wpa - este numărul de spire al înfăşurării polului auxiliar, wa - este

numărul de spire al înfăşurării indusului, δpa- este întrefierul existent sub polul
auxiliar, kCpa - este coeficientul lui Carter al polului auxiliar, Ia - este curentul
la perii al înfăşurării indusului, ±ipa - este ordonata curbei medii limită pentru
valoarea Ia a curentului la perii.
Aceeaşi valoare a inducţiei de comutaţie se obţine fără alimentarea
suplimentară a polilor auxiliari dacă întrefierul este modificat la valoarea δ'pa
adică:
[ ]
Bk = 1,25 (w pa − wa )I a ⋅ '
1
δ pa ⋅ k Cpa
' (4.6)
Din egalitatea relaţiilor (4.5) şi (4.6) se obţine expresia pentru valoarea

necesară a întrefierului sub polul auxiliar:
δ pa
'
(w pa − wa )I a k Cpa
= ⋅ '
δ pa (w pa − wa )I a ± i pa w pa k Cpa
(4.7)
Aliura curbelor limită furnizează informaţii asupra saturaţiei circuitului

magnetic al polilor auxiliari, asupra influenţei lăţimii periei sau a vitezei de
rotaţie.
Saturaţia circuitului magnetic al polului auxiliar apare mai frecvent la
maşinile de putere mică, la care întrefierul polilor auxiliari este apropiat ca
valoare de cel al polilor principali. Prezenţa fenomenului de saturaţie este
evidenţiată de o ridicare bruscă a poziţiei curbelor limită. Aliura este
determinată de faptul că datorită saturaţiei tensiunea electromotoare uek este
mică şi, ca urmare, este necesar un curent suplimentar de alimentare a
înfăşurării polilor auxiliari cu mult mai mare. La maşinile de puteri mari, la
care întrefierul polilor auxiliari este mult mai mare decât cel al polilor
principali, fenomenul de saturaţie a polilor auxiliari este mai rar întâlnit. Din
cele prezentate, rezultă că, pentru a evita apariţia acestui fenomen este necesară
adoptarea unui întrefier mărit în dreptul polilor auxiliari.
Mărirea lăţimii periilor, la maşinile cu o singură secţie pe crestătură,
conduce la creşterea perioadei de comutaţie, deci la diminuarea tensiunii
induse de reacţie ues. Ca urmare, efectul creşterii lăţimii periei este favorabil.
La maşinile cu mai multe secţii pe crestătură, teoretic tensiunea indusă de
reacţie ues rămâne constantă dacă se măreşte lăţimea periei. Experimental s-a
constatat că mărirea lăţimii periei la aceste tipuri de maşini conduce la
ameliorarea procesului de comutaţie.
Turaţia la care funcţionează maşina are o mare influenţă asupra
procesului de comutaţie. Admiţând că circuitul magnetic al polilor auxiliari
este nesaturat, tensiunea indusă uek variază practic liniar cu valoarea curentului
de sarcină. La modificarea turaţiei variază proporţional cu viteza atât tensiunile
induse uek şi ues, cât şi rezultanta lor, care produce scântei la perii. Spre
exemplu, dacă turaţia se dublează, pentru ca rezultanta tensiunilor uek+ ues să
păstreze aceeaşi valoare, ca la turaţie mică, este necesar ca valoarea curentului
de sarcină, deci şi prin înfăşurarea polilor auxiliari, să se reducă la jumătate. În
general, la turaţie mare, datorită creşterii vibraţiilor rotorului, ca urmare a
neechilibrării acestuia sau a necentrării corecte a maşinii, comutaţia se
înrăutăţeşte şi mai mult, determinând o îngustare suplimentară a zonei de
funcţionare fără scântei.
4.3 AŞEZAREA PERIILOR ÎN AXA NEUTRĂ

Prin axă neutră, la maşinile de curent continuu, se înţelege acea poziţie
a periilor (de fapt a colierului port-perii) pentru care tensiunea indusă la mersul
în gol ca generator este maximă, celelalte condiţii, în general de simetrie
constructivă fiind îndeplinite.
4.3.1 Metoda tensiunii maxime induse ca generator
Această metodă are la bază chiar definiţia axei neutre. Se excită maşina
în curent continuu cu Ie=ct, se roteşte rotorul din exterior la o viteză apropiată
de viteza nominală (n=ct) şi se măsoară tensiunea indusă la perii, figura 4.3.
α
n
G U0 V
Ie
Figura 4.3
Se modifică poziţia colierului până când tensiunea măsurată este
maximă, în această poziţie fiind fixat colierul port-perii. Se ştie că la o decalare
a periilor din axa neutră cu un unghi α, valoarea tensiunii induse este dată de
relaţia aproximativă:
U 0 = U m 0 ⋅ cos α (4.8)
unde: Um0 - este tensiunea maximă indusă la perii când acestea sunt
plasate în axa neutră.
∆U 0
= U m 0 ⋅ sin α (4.9)
∆α
Sensibilitatea relativă tinde spre zero pentru unghiuri α tinzând la zero,
încât această metodă se poate considera de precizie redusă. Altfel spus, este
destul de greu de apreciat când valoarea tensiunii induse la perii este maximă
pentru a se obţine poziţia ideală a plasării periilor în axa neutră.
O altă influenţă importantă asupra mărimii tensiunii induse o are şi
curentul de scurtcircuit obţinut în secţiile aflate în comutaţie. De exemplu, la
deplasări reduse ale periilor în sensul rotaţiei maşinii, curenţii de scurtcircuit
tind să mărească fluxul rezultant al generatorului. Această influenţă este cu atât

mai pronunţată cu cât numărul secţiilor scurtcircuitate, aflate simultan în
comutaţie, este mai mare în raport cu numărul secţiilor cuprinse între perii. De
asemenea, influenţa spirelor scurtcircuitate asupra tensiunii induse depinde şi
de gradul de saturaţie a maşinii încât pentru creşterea preciziei metodei, este
indicat ca încercarea să se efectueze în condiţiile unui curent mare de excitaţie
şi pe cât posibil la viteză de rotaţie mică.
Alte cauze care pot conduce la diminuarea preciziei metodei sunt:
modificările de contact ale traseului perie-colector, variaţiile de viteză ale
motorului de antrenare pe timpul încercării, etc..
4.3.2 Metoda vitezelor egale ca motor
Se alimentează maşina, cu excitaţie separată, de la o sursă de tensiune
constantă (figura 4.4), în aşa fel încât, la mersul în gol, viteza măsurată cu un
tahogenerator să fie apropiată de cea nominală.
Tg n
U M Ex
Figura 4.4
Se modifică poziţia colierului port-perii până când viteza motorului este
maximă (poziţionare grosieră). Viteza de rotaţie a motorului depinde de fluxul
polilor principali, al polilor de comutaţie (auxiliari), al reacţiei indusului şi al
secţiilor scurtcircuitate de perii, primul fiind, evident, preponderent. Întrucât
motorul trebuie să realizeze un cuplu electromagnetic care să învingă cuplul de
pierderi în gol, în situaţia ideală a existenţei în maşină numai a fluxului de
excitaţie, din condiţia:
M = k m ⋅ Φ 0 ⋅ I A0 ⋅ cos α = M r 0 (4.10)
rezultă că la α= 0, curentul IA0 este minim. Aşadar, o poziţionare aproximativă
a periilor în axa neutră se poate realiza dacă se caută situaţia IA0 = minim.
Pentru o poziţionare mai precisă se inversează sensul tensiunii aplicate,
păstrându-se valoarea precedentă a acesteia şi se urmăreşte ca în celălalt sens
de rotaţie viteza de regim permanent să fie egală cu cea de la prima încercare
(curentul fiind, de asemenea, la aceeaşi valoare şi trecând prin minim). După

câteva încercări succesive, se poate considera drept poziţie acceptabilă cea
pentru care vitezele în cele două sensuri de rotaţie şi curenţii absorbiţi au valori
egale. Sensibilitatea se poate creşte dacă se fac încercările la curenţi de
excitaţie reduşi. De asemenea, este important ca periile să fie rodate şi să calce
în acelaşi mod în ambele sensuri de rotaţie ale maşinii.
4.3.3 Metoda utilizării transformatorului de curent
Această metodă, mai mult didactică, se poate aplica numai dacă maşina
este echipată corespunzător cu un transformator (TC), pentru studiul
comutaţiei, plasat pe partea frontală a rotorului (figura 4.5.a).
Bδ
b.
(K) (L) α=π/2

k l c.
ia(t)
α=0
d.
a.
Figura 4.5
Primarul acestui transformator este unul din conductoarele indusului,
dezlipit de la steguleţ, trecut prin interiorul miezului toroidal al TC şi apoi lipit
la steguleţ. De la secundarul TC, conectat pe o rezistenţă, se culeg, cu ajutorul
a două inele şi perii în contact permanent cu acestea, semnale pentru un
osciloscop. Maşina funcţionează ca generator la gol cu excitaţie separată. Dacă
periile maşini sunt plasate în axa neutră, atunci tensiunile induse şi deci
curenţii obţinuţi în secţiile în comutaţie vor fi nuli (figura 4.5 d). Când periile
nu sunt plasate în axa neutră, tensiunile induse în secţiile aflate în comutaţie
sunt diferite de zero (maxime când periile sunt aşezate la unghiul α=π/2), iar
curenţii prin secţiile în comutaţie vor fi diferiţi de zero, prezentând variaţii ce
pot fi sesizate de TC şi osciloscopul OSC (figura 4.5 c). Aşadar, se urmăreşte
la osciloscop forma curentului i(t) şi se modifică poziţia colierului port-perii
până când la osciloscop nu se obţin variaţii în timp ale curentului ia(t) (figura
4.5 d). Se apreciază că metoda este precisă dar se poate aplica, efectiv, la
maşinile de curent continuu din laboratoarele de încercări echipate
corespunzător. În figura 4.5 b s-a reprezentat repartiţia spaţială a inducţiei, la

funcţionarea în gol a generatorului de curent continuu.
4.3.4 Metoda alimentării cu curent variabil
Această metodă se aplică în condiţiile când maşina se află în repaos
(figura 4.6).
Figura 4.6
O primă variantă a acestei metode presupune utilizarea unei surse de
curent alternativ (reţeaua industrială) pentru alimentarea înfăşurării polilor
principali. La periile maşinii se conectează un voltmetru (milivoltmetru) şi se
urmăreşte calarea periilor în aşa fel încât tensiunea indusă la perii să fie nulă.
În această situaţie, chiar dacă maşina posedă înfăşurări ale polilor auxiliari sau
de compensaţie înseriate cu indusul, tensiunea obţinută este nulă întrucât
indusul constituie secundarul unui transformator cu întrefier, având secundarul
cu axa în cuadratură faţă de primar. Modificând poziţia colierului faţă de axa
neutră se constată apariţia unor tensiuni induse diferite de zero. Metoda este
destul de precisă dacă maşina este realizată simetric (constructiv). În caz
contrar pot apărea tensiuni induse la perii, iar axa neutră va corespunde
aproximativ situaţiei când valorile acestor tensiuni sunt minime.
O altă variantă a metodei implică folosirea unei surse de curent
continuu şi a unui întrerupător (poate fi un contactor static) ansamblu care
realizează alimentarea în impulsuri a înfăşurării de excitaţie. Variaţiile bruşte
ale curentului de excitaţie conduc la variaţii ale fluxului în maşină. Dacă periile
nu sunt aşezate în axa neutră, la perii se obţin tensiuni variabile sesizate de un
aparat de măsură magnetoelectric. Oscilaţiile aparatului magnetoelectric, cu
zero la mijloc, vor fi la conectare într-un sens, iar la deconectarea sursei, în
sens contrar. Se modifică poziţia colierului port-perii până când la aparatul de
măsură nu se obţin oscilaţii faţă de zero ale acului, nici la închiderea nici la
deschiderea întrerupătorului. Se recomandă ca în apropierea poziţiei α= 0 a
colierului să se utilizeze un milivoltmetru sau un aparat de mare precizie pentru

aflarea cât mai exactă a poziţiei axei neutre. În timpul încercărilor se cere
acordată o atenţie deosebită măsurilor de protecţie a muncii. întrucât
întreruperea curenţilor intenşi poate produce apariţia unor tensiuni induse de
valori ridicate. Este indicată utilizarea unei surse de tensiune continuă,
reglabilă, pornind de la valori reduse, astfel încât curentul care se stabileşte în
înfăşurarea de excitaţie să fie 5-10 % din curentul de excitaţie nominal. Pentru
protejarea aparatului magnetoelectric se recomandă folosirea în prima fază a
încercărilor a unui aparat cu o scară a tensiunilor de valoare ridicată, întrucât
este posibil ca la rotirea colierului faţă de α = 0, numai prezenţa magnetismului
remanent să conducă la obţinerea unor tensiuni induse de valori mari.
Supratensiunile de valori ridicate, obţinute la întreruperea bruscă a curentului,
pot pune în pericol viaţa operatorului sau pot conduce la străpungeri ale
izolaţiei bobinelor.
În vederea înlăturării acestor neajunsuri se poate proceda astfel: se
alimentează înfăşurarea indusului, cu rotorul în repaus, în impulsuri şi se
urmăreşte tensiunea indusă în înfăşurarea de excitaţie. Se modifică poziţia
colierului şi se caută situaţia pentru care voltmetrul conectat la bornele
înfăşurării de excitaţie nu oscilează la întreruperea curentului prin indus.
Metoda aceasta prezintă erori datorită faptului că la rotirea colierului se obţin
variaţii ale curentului prin indus cauzate de contactul perii-lamele de colector şi
de modificarea numărului de secţii parcurse de curent, în raport cu numărul
celor scurtcircuitate de perii. Pentru creşterea preciziei de determinare se pot
folosi numai două perii speciale + şi - frezate corespunzător (restul periilor
fiind scoase din lăcaşele portperiilor), cu ajutorul cărora se efectuează operaţia
de calare a colierului. Precizia de calare a periilor în axa neutră este mult
influenţată de îndeplinirea condiţiei de simetrie constructivă a maşinii, mai ales
în ceea ce priveşte întrefierul.
4.3.5 Metoda alimentării indusului şi polilor auxiliari
Această metodă, elaborată în laboratorul de Maşini electrice al
Universităţii Tehnice „Gh. Asachi" Iaşi, se poate aplica cu succes numai la
maşinile care posedă poli auxiliari (în mod deosebit la motoarele serie de
curent continuu utilizate în tracţiune). Metoda constă în alimentarea indusului
înseriat cu înfăşurarea polilor auxiliari (şi cea de compensaţie, dacă există) de
la o sursă de curent continuu, reglabilă (un generator de sudură în curent
continuu, de exemplu), motorul fiind în gol (figura 4.7).
Se creşte curentul până la o valoare apropiată de cea nominală şi se

urmăreşte calarea colierului port-perii în poziţia pentru care rotorul rămâne
imobil. În cazul când colierul de perii nu este aşezat în axa neutră, câmpul creat
de polii auxiliari are şi o componentă transversală în raport cu axa periilor, care
interacţionează cu curentul prin indus şi dă naştere la un cuplu care roteşte
rotorul.
Justificarea teoretică este: la un motor de curent continuu cu periile
decalate din axa neutră conform ecuaţiilor din teoria generală a maşinilor
electrice, rezultă valoarea cuplului:
Ld − L q 2
M = p ⋅ LDe ⋅ I e ⋅ I a ⋅ cos α − p ⋅ ⋅ I A ⋅ sin 2α − M ex + M er (4.11)
2
unde: p- este numărul de perechi de poli, LDE este inductanţa mutuală
pe axa longitudinală între înfăşurarea rotorică şi cea de excitaţie, Ld, Lq sunt
inductanţele înfăşurării rotorice pe cele două axe (longitudinală şi transversală),
IA este curentul rotoric, Ie este curentul de excitaţie.
A
α IPA
U S
M
A
Figura 4.7
Din analiza figurii 4.7, se deduce expresia cuplului în condiţiile α→π/2-
α, adică:
M ≈ p ⋅ L AE ⋅ I A2 ⋅ sin α (4.12)
unde s-a reţinut numai termenul cuplului de excitaţie exercitat de fluxul creat
de polii auxiliari, LAe fiind inductanţa mutuală între înfăşurarea polilor auxiliari
şi a indusului. Aşadar, la o decalare cu un unghi α a axei periilor, asupra
rotorului se manifestă un cuplu proporţional cu sinusul acestui unghi şi orientat
în sensul de rotire a colierului faţă de axa neutră. Practic se procedează astfel:
cu motorul în gol, alimentând polii auxiliari înseriaţi cu indusul, dacă se
constată o rotire a rotorului într-un sens se decalează colierul în sens contrar
sensului de rotire până când rotorul are tendinţa de inversare a sensului de
rotaţie. Se stabileşte drept poziţie a colierului în axa neutră cea pentru care
rotorul rămâne imobil. Din încercările efectuate pe motoare de tracţiune s-a
constatat eficienţa acestei metode în raport cu celelalte expuse, inclusiv cu cea
a alimentării în curent variabil. Metoda are avantajul că poate fi aplicată direct
la locul de utilizare a motorului acesta fiind decuplat de la maşina de lucru,
singura problemă fiind cea legată de aplicarea unei tensiunii reduse, scop în
care poate fi folosit un rezistor reglabil sau o sursă de curent continuu
comandată. Încercarea se efectuează la curenţi intenşi, maşina fiind în condiţii
apropiate regimului nominal de lucru, contactul perii-lamele realizându-se
normal.
PP
PA
Figura 4.8
În figura 4.8 se explică apariţia cuplului care acţionează asupra
rotorului în sensul decalării periilor. Se ştie că în regim de motor, din motive de
comutaţie, înfăşurarea polilor auxiliari se conectează în serie cu indusul în aşa
mod încât câmpul creat de polii auxiliari (PA) să aibă aceeaşi polaritate cu
câmpul polului principal (PP) în faţa căruia se află. Sensul curentului prin
conductoarele indusului este cel figurat în interiorul cerculeţelor
corespunzătoare de pe rotor (conform regulii mâinii stângi). La decalarea
periilor cu un unghi α în sensul de rotaţie n, în faţa polului auxiliar se află o
zonă de conductoare rotorice parcurse de curenţi, care interacţionează cu fluxul
polilor auxiliari, cuplul având sensul vitezei n.
Se poate stabili, aşadar, regula dedusă şi analitic, valabilă pentru
regimul de motor, anume: dacă la o decalare a periilor cu un unghi oarecare
motorul se roteşte într-un sens atunci poziţia axei neutre se obţine decalând
colierul de perii în sens contrar rotirii rotorului.
4.4 VERIFICAREA CONEXIUNILOR DIFERITELOR PĂRŢI ALE
ÎNFĂŞURĂRILOR
Maşinile de curent continuu prezintă cele mai complicate şi variate
conexiuni interne ale înfăşurărilor. Majoritatea erorilor de conectare, făcute la
asamblarea maşinilor de curent continuu, privesc conexiunile din interiorul
sistemului magnetic. Pentru creşterea gradului de eficienţă a încercărilor, de
regulă, se recomandă verificarea corectitudinii conexiunilor înaintea asamblării
maşinii, când sistemul electromagnetic este complet accesibil.
Conexiunile interioare ale maşinii de curent continuu se împart în două
grupe:
1. conexiuni între diferitele părţi (bobine sau secţii) ale unei înfăşurări;
2. conexiuni ale înfăşurărilor întregi între ele sau la placa de borne.
Conexiunile între diferitele părţi ale unei înfăşurări sunt conexiunile
dintre bobinele diferiţilor poli principali şi auxiliari.
Pe polii principali pot exista următoarele înfăşurări:
- de excitaţie (în serie, în derivaţie sau independentă);
- de pornire;
- de egalizare (echipotenţiale);
- cu destinaţie specială.
Pe polii auxiliari pot exista următoarele înfăşurări:
- principale (conectate în serie);
- auxiliare (alimentate în paralel sau independent).
De asemenea, există şi înfăşurări de compensare, introduse în
crestăturile pieselor polare ale polilor principali, ce creează o magnetizare
suplimentară pe axa polilor auxiliari. De regulă, înfăşurările sunt uniform
distribuite între toţi polii, existând situaţii în care una din înfăşurările amintite
poate fi montată distribuit numai pe jumătate din numărul polilor (sărind câte
un pol). Bobinele acestor înfăşurări se vor conecta între ele astfel încât să
formeze la fiecare doi poli alăturaţi, polarităţi opuse. Realizarea acestui lucru
poate fi făcută prin una din următoarele metode:
- înfăşurările sunt realizate din bobine identice pentru toţi polii şi se
conectează între ele astfel încât polii alăturaţi să fie parcurşi de curent
alternativ în sensuri opuse (figura 4.9 a);
- bobinele, perfect identice, sunt conectate între ele, sărindu-se un pol,

împărţindu-se în două grupe: bobine ale polilor pari şi bobine ale polilor
impari. Aceste grupe pot fi conectate între ele atât în serie cât şi în paralel
(figura 4.9 b);
- bobinele pentru polii pari se bobinează într-un sens, iar bobinele
pentru polii impari în alt sens (figura 4.9 c).
N S N S N S
S N S N S N
a. b. c.
Figura 4.9
În cazul maşinilor de mare putere (curent mare), se va folosi conectare
paralelă sau mixtă a diferitelor bobine ale înfăşurărilor din circuitul serie atât al
polilor principali cât şi al celor auxiliari.
Verificarea corectitudinii conexiunilor acestor înfăşurări se poate face
prin una din următoarele metode: verificarea sensului de trecere a curentului
prin înfăşurare; metoda acului magnetic; metoda bobinei de probă.
1. Verificarea sensului de trecere a curentului prin înfăşurare
Metoda necesită accesul total la bobine şi la legăturile acestora putând
fi aplicată atunci când bobinele nu sunt acoperite cu învelişurile
electroizolante. De asemenea, poate fi aplicată uşor pentru bobinele formate
dintr-un număr mic de spire, realizate din conductor cu secţiune mare, când se
poate urmări sensul de bobinare. De regulă, metoda se aplică înaintea
asamblării maşinii, respectiv, la maşinile în execuţie deschisă putându-se aplica
şi după asamblare.
2. Metoda acului magnetic
Această metodă se utilizează înaintea asamblării maşinii, alimentând
înfăşurarea examinată a sistemului electromagnetic şi apropiind cu atenţie un
ac magnetic suspendat pe un fir subţire şi flexibil spre suprafeţele interioare ale
pieselor polare, urmărindu-se uşor şi rapid sensul liniilor de câmp. Pentru

precizia metodei se recomandă ca înaintea alimentării bobinei să se determine
cu acul magnetic prezenţa magnetismului remanent. Menţinând acul suspendat
la distanţă de pol, astfel încât firul să devieze foarte puţin faţă de verticală, se
începe apoi alimentarea bobinei, urmărindu-se acul magnetic. Această metodă
se poate aplica la maşina asamblată, dacă există acces la piesele polare. În
cazul maşinilor în construcţie închisă, când piesele polare nu sunt accesibile, se
procedează astfel: după aplicarea alimentării la bobina considerată, acul
magnetic se aproprie de capetele şuruburilor ce fixează polii de jug. Acul va
indica în acest caz polaritatea opusă aceleia pe care o are polul dat pe suprafaţa
lui activă. Procedând astfel, la aplicarea metodei va fi necesară o alimentare
puternică a înfăşurării considerate, neputându-se folosi la înfăşurările cu
alimentare serie.
3. Metoda bobinei de probă
Metoda presupune alimentarea înfăşurării considerate, iar drept
instrument se foloseşte o bobină plată realizată dintr-un număr cât mai mare de
spire concentrice din conductor de cupru de diametru mic, izolat, lipite într-un
strat pe o placă de carton sau celuloid. Pentru evitarea deteriorării spirelor
bobinei de probă, aceasta se introduce într-o cutie dintr-un material subţire,
nemagnetic. Bobina se conectează la un fluxmetru sau un aparat
magnetoelectric de mare sensibilitate sau chiar un milivoltmetru industrial.
Metoda poate fi aplicată în două moduri:
- bobina de probă se aplică pe suprafaţa polului alimentat şi apoi se
scoate brusc, observându-se deviaţia acului indicator al aparatului la care este
conectată;
- bobina de probă se aplică pe suprafaţa polului alimentat, după care se
întrerupe alimentarea înfăşurării acestuia şi se observă sensul de deviaţie a
acului indicator al aparatului la care aceasta este conectată.
De regulă, metoda se aplică maşinii neasamblate, iar pentru maşina
asamblată metoda se aplică atunci când este posibilă introducerea bobinei de
probă în întrefierul dintre poli şi rotor. De asemenea, metoda poate fi aplicată şi
prin urmărirea magnetizării capetelor şuruburilor de la poli. Practic, din cele
două posibilităţi de aplicare a metodei, se preferă cea în care se foloseşte
întreruperea alimentării înfăşurării în locul celei de retragere a bobinei de
probă. Urmărind ca bobina de probă să fie orientată întotdeauna spre poli cu
una şi aceeaşi parte, conectarea bobinelor înfăşurării este corectă dacă sub
fiecare doi poli alăturaţi abaterea acului indicator al aparatului este în sensuri
diferite. Folosirea fluxmetrului ca aparat indicator permite pe lângă o apreciere
calitativă şi una cantitativă a rezultatelor verificării.
4.5 VERIFICAREA CORECTITUDINII CONEXIUNII
ÎNFĂŞURĂRILOR ÎN ANSAMBLU
Problema verificării corectitudinii legăturilor înfăşurărilor, între ele sau
la placa de borne, implică stabilirea începuturilor şi sfârşiturilor acestor
înfăşurări. Bornele înfăşurărilor maşinilor de curent continuu cu colector se
notează astfel: bornele înfăşurărilor principale: A - indus; B - poli auxiliari;
C – compensare; bornele înfăşurărilor de excitaţie: D - derivaţie; E - serie; F
– separată; bornele înfăşurărilor suplimentare (înfăşurări corectoare ale
polilor auxiliari, înfăşurări de captare a variaţiilor de flux, etc.): H - pentru axa
longitudinală, coaxială cu axa electrică a periilor; G - pentru axa transversală
(normală pe axa electrică a periilor). De regulă, începuturile înfăşurărilor se
specifică prin litera de bază urmată de cifra 1, iar sfârşiturile urmate de cifra 2.
În cazul existenţei mai multor înfăşurări de acelaşi fel, numărul de ordine al
acelei înfăşurări se notează cu o cifră înaintea literei de simbolizare a acesteia.
De exemplu, în cazul existenţei a trei înfăşurări de excitaţie derivaţie la o
maşină, acestea se vor nota astfel: prima înfăşurare de excitaţie derivaţie 1B1-
1B2; a doua 2B1-2B2, respectiv, a treia 3B1-3B2.
Ordinea de notare a bornelor rotorice
În cazul existenţei a două borne rotorice, ordinea de notare se stabileşte
arbitrar. În cazul existenţei a mai mult de două borne, se procedează astfel: se
alege o pereche dintre cele ce corespund la două grupe de perii de polarităţi
contrare, ca borne de referinţă, ordinea lor de notare stabilindu-se arbitrar.
Pentru celelalte borne, se alimentează indusul prin bornele de referinţă
(stabilite anterior), de la o sursă exterioară de curent continuu, polul pozitiv al
sursei conectându-se la borna de referinţă notată Al, iar polul negativ la cea
notată A2. La borna de referinţă A2, se va conecta polul negativ al unei a doua
surse exterioare de curent continuu, al cărui pol pozitiv se va conecta pe rând la
bornele rotorice rămase libere, urmărindu-se sensul de rotaţie ce se obţine.
Astfel, bornele pentru care sensul de rotaţie este cel orar se vor nota cu indici
impari, iar cele pentru care sensul de rotaţie rezultă antiorar, se vor nota cu
indici pari. Sensul de parcurgere în notarea bornelor se va face plecând de la
periile conectate la borna de referinţă, notată cu 1, periile conectate la celelalte

borne parcurgându-se în ordinea corespunzătoare sensului orar de rotaţie.
Ordinea de notare a bornelor statorice
Indusul se alimentează de la o sursă exterioară de curent continuu, polul
pozitiv al acesteia conectându-se la borna indusului notată cu 1, iar polul
negativ la cea notată cu 2 (dacă indusul are mai mult de două borne,
alimentarea acestuia se va face prin bornele de referinţă), după care se
alimentează pe rând fiecare înfăşurare statorică de sine stătătoare, de la o altă
sursă exterioară de curent continuu, astfel încât să rezulte sensul orar de rotaţie.
În acest caz, borna statorică legată la polul pozitiv al sursei exterioare de
continuu se va nota cu 1.
Ordinea de notare a bornelor înfăşurărilor polilor auxiliari şi a
celor coaxiali cu axa periilor
Pentru stabilirea ordinii de notare a bornelor înfăşurărilor polilor
auxiliari şi a înfăşurărilor coaxiale cu axa periilor legate la bornele menţionate
anterior, se calează rotorul, iar bornele a căror notare se doreşte se vor alimenta
astfel încât la întreruperea alimentării, tensiunea indusă între bornele
menţionate mai sus, ale indusului, să conducă la o polaritate pozitivă a bornei
rotorice notate cu 1. Problema verificării corectitudinii legăturilor înfăşurărilor
între ele sau la placa de borne va trebui de asemenea să păstreze o serie de
reguli cum ar fi: începutul înfăşurării rotorice notat A1 se va afla la periile la
care se conectează conductorul pozitiv al reţelei, indiferent de regimul de
funcţionare al maşinii (generator sau motor, figura 4.10). La rotoarele având
înfăşurări cilindrice şi simetrice, periile pe colector se vor aşeza aproximativ în
dreptul polilor principali. Determinarea polarităţii periilor faţă de polaritatea
polilor principali se va face conform tabelului de mai jos:
Sensul de rotaţie
Tipul bobinei Sensul bobinei Dreapta Stânga
N S N S
Cu sens direct....... + - - +
Buclată
Cu sens invers...... - + + -
Cu sens direct....... - + + -
Ondulată
Cu sens invers...... + - - +
- la schimbarea regimului de funcţionare, de la motor la generator sau

invers, cu păstrarea sensului de rotaţie, sensul curentului în toate înfăşurările
alimentate în serie (inclusiv în rotor) se inversează, iar în cele alimentate în
derivaţie sau independent, va rămâne neschimbat;
Motor
Rotire dreapta Rotire stânga
(B1)A1 (A2)B2 (B1)A1 (A2)B2
Excitaţie
derivaţie D1 D1
D2 D2
(B1)A1 (A2)B2 (B1)A1 (A2)B2

Excitaţie
serie E1 E1
E2
E2
(B1)A1 (A2)B2 (B1)A1 (A2)B2
Excitaţie mixtă
adiţională E1 E1
E2 E2
D1 D1
D2 D2
(B1)A1 (A2)B2 (B1)A1 (A2)B2
E1 E1
Excitaţie mixtă
E2 E2
diferenţie
D1
D1 D2
D2
Figura 4.10 a
- la păstrarea regimului de funcţionare (motor sau generator), cu
schimbarea sensului de rotaţie, se va inversa fie sensul curentului în toate
înfăşurările alimentate serie, fie se sensul curentului în toate înfăşurările
alimentate derivaţie sau independent, ale polilor principali;
- trecerea de la un pol la altul, în sensul de rotaţie al maşinii, are în

vedere faptul că la funcţionarea în regim de motor, după fiecare pol principal
urmează unul auxiliar de aceeaşi polaritate, iar la funcţionarea în regim de
generator, după fiecare pol principal urmează unul auxiliar, de polaritate
inversă cu a acestuia;
- un capăt al înfăşurării polilor auxiliari se conectează direct cu
portperia, legătura corect făcută nu se va mai desface atâta timp cât portperia
rămâne fixată;
Generator
Rotire dreapta Rotire stânga
(B1)A1 (B2)A2 (B1)A1 (B2)A2
Excitaţie
derivaţie
D1 D1
D2 D2
(B1)A1 (B2)A2 (B1)A1 (B2)A2

Excitaţie
serie E1 E1
E2
E2
(B1)A1 (B2)A2 (B1)A1 (B2)A2
Excitaţie mixtă
E1 E1
adiţională E2
E2
D1
D1 D2
D2
(B1)A1 (B2)A2 (B1)A1 (B2)A2
Excitaţie mixtă E1 E1
diferenţială E2 E2
D1
D1
D2
D2
Figura 4.10 b
- toate bobinele diferitelor înfăşurări ale circuitului serie se conectează

între ele, după care se realizează conectarea între înfăşurările distincte.
Excepţie va face înfăşurarea de compensare, la care, fiecare bobină se
conectează în serie cu bobina polului auxiliar cuprins de aceasta;
- la orice maşină se vor putea inversa între ele locurile de notare a
începuturilor şi sfârşiturilor tuturor înfăşurărilor, concomitent.
În concluzie, determinarea începuturilor şi sfârşiturilor tuturor
înfăşurărilor se poate face cu o atenţie corespunzătoare, dacă în urma verificării
conectărilor dintre diferitele bobine ale înfăşurărilor s-a stabilit dependenţa
polarităţii polilor creată de toate înfăşurările, în funcţie de sensul curentului din
aceste înfăşurări şi de asemenea, se cunoaşte tipul înfăşurării rotorului. în caz
contrar se vor efectua o serie de încercări suplimentare.
Dacă datele înfăşurării nu se cunosc, determinarea tipului înfăşurării se
va face prin una din următoarele metode: metoda alimentării cu curent a
rotorului; metoda rotirii rotorului; metoda pornirii în regim de motor.
1. Metoda alimentării cu curent a rotorului
La alimentarea cu curent prin perii, a rotorului în repaos, pe fiecare pas
polar, în toate conductoarele înfăşurării, sensul curentului va fi unul şi acelaşi
pentru:
- înfăşurarea buclată cu sens direct sau ondulată cu sens invers (tipuri
de înfăşurări utilizate în mod normal), la pasul polar în dreptul mijlocului
căruia se află periile legate la polul pozitiv al alimentării, curentul este orientat
dinspre colector;
- înfăşurarea buclată inversă şi ondulată directă (tipuri de înfăşurări mai
rar folosite), sensul curentului va fi spre colector.
La paşii polari alăturaţi, în dreptul cărora se află periile legate la polul
negativ al alimentării, sensurilor curenţilor din conductoare vor fi inverse.
Curentul din înfăşurarea rotorului va crea câmpul de reacţie al cărei poli vor fi
aşezaţi la mijloc, între polii principali, sau în dreptul celor auxiliari. La tipurile
obişnuite de înfăşurări, privind suprafaţa rotorului de sus şi dinspre colector, la
stânga penilor de polaritate pozitivă se vor afla polii nord ai câmpului de
reacţie, iar la dreapta acestora cei sud. Pentru înfăşurările rar utilizate
fenomenul este invers: la stânga periilor de polaritate pozitivă se vor afla polii
sud ai câmpului de reacţie, iar la dreapta acestora cei nord.
În concluzie, această metodă a alimentării cu curent a rotorului (evitând
înfăşurarea polilor auxiliari) implică determinarea polarităţii câmpului de
reacţie prin metoda acului magnetic (la maşinile fără poli auxiliari), sau prin
metoda bobinei de probă, utilizând fluxmetrul şi deconectarea alimentării (la
maşinile cu poli auxiliari).
2. Metoda rotirii rotorului
După alimentarea înfăşurării polilor principali şi determinarea
polarităţii acestora, se conectează la perii un aparat magnetoelectric, cu a cărui
deviere se va aprecia polaritatea tensiunii electromotoare induse în rotor la
rotirea acestuia. Cu ajutorul tabelului anterior, se determină tipul înfăşurării,
comparând polaritatea tensiunii electromotoare induse în rotor cu polaritatea
polilor principali şi cu sensul de rotaţie al rotorului.
3. Metoda pornirii în regim de motor
Cunoscând polaritatea polilor principali excitaţi, se va alimenta prin
perii rotorul, astfel încât, în dreptul polilor de polaritate nord să se afle periile
de polaritate pozitivă şi rotorul se va roti, pentru tipurile de înfăşurări normale,
spre dreapta, iar în cazul tipurilor de înfăşurări utilizate mai rar spre stânga.
4.6 VERIFICAREA CORECTITUDINII SCHEMEI ÎNFĂŞURĂRII
ROTORULUI ŞI A LIPSEI ÎNTRERUPERILOR ŞI
SCURTCIRCUITELOR
Când nu este posibilă încercarea în fabrica producătoare a maşinii
complet asamblate, sau a unei părţi a acesteia, se va efectua verificarea
corectitudinii schemei, a lipsei întreruperilor sau scurtcircuitelor dintre secţii
sau spire, prin măsurarea rezistenţei diferitelor secţii. La înfăşurarea buclată,
măsurarea se va face între fiecare pereche de lamele alăturate ale colectorului,
iar la înfăşurarea ondulată, între lamelele ale căror numere diferă pe colector cu
mărimea pasului întreg al înfăşurării. Pentru verificarea pasului la înfăşurarea
ondulată, se vor găsi lamelele de colector între care rezistenţa măsurată este
minimă, distanţă ce va reprezenta aproximativ dublul pasului polar. Abaterea
cu o lamelă într-un sens sau altul va determina în mod normal o creştere de
câteva ori a rezistenţei măsurate. În acest mod, se măsoară rezistenţa unui
circuit complex, din care secţia dată reprezintă una din ramurile paralele ale
acestuia, cealaltă ramură fiind constituită din restul înfăşurării. Rezistenţa unei
secţii fiind de regulă de câteva ori mai mică decât rezistenţa restului înfăşurării,
orice modificare bruscă a valorii rezistenţei măsurate în sensul de creştere arată
existenţa întreruperilor, sau în sensul de descreştere arată scurtcircuitarea
întregii secţii sau a unei părţi.
Modificarea periodică a valorii rezistenţei măsurate pe circumferinţa

rotorului va arăta faptul că secţiile nu sunt perfect identice. Starea perfectă a
legăturilor echipotenţiale se poate verifica prin măsurarea rezistenţelor dintre
lamelele aflate la distanţa unui pas al legăturilor echipotenţiale pe colector,
distanţă apreciată ca fiind egală cu raportul dintre numărul total de lamele şi
numărul de perechi de poli. În cazul unei înfăşurări cu un număr total de
legături echipotenţiale, rezistenţa măsurată între două astfel de lamele trebuie
să fie aceeaşi. Orice creştere importantă a acestei rezistenţe faţă de o valoare
medie, indică o întrerupere sau defectarea unei lipituri. Pentru înfăşurări cu
legături echipotenţiale executate parţial, valoarea măsurată a rezistenţei se va
succeda între un minim, corespunzător lamelelor prevăzute cu legături
echipotenţiale şi un maxim, corespunzător lamelelor cele mai depărtate de cele
prevăzute cu legături echipotenţiale.
Încercările enumerate făcându-se cu maşina asamblată toate periile
trebuie ridicate. De asemenea, în cazul în care tensiunea creşte şi se preia
sarcina, pot apărea în înfăşurarea rotorului, în mişcare, întreruperi sau
scurtcircuitări care nu au existat anterior. Aceste operaţii prezintă o importanţa
deosebită în verificarea corectitudinii executării înfăşurării, mai ales la
rotoarele cu înfăşurări complexe având un număr incomplet de legături
echipotenţiale, la conectarea cărora se pot produce erori.
4.7 PARTICULARITĂŢILE MĂSURĂRII REZISTENŢELOR
ÎNFĂŞURĂRILOR MAŞINII DE CURENT CONTINUU
4.7.1 Măsurarea rezistenţelor înfăşurărilor de pe stator

Pe statorul maşinii de curent continuu sunt plasate înfăşurările de
excitaţie, de tip derivaţie şi separată (pentru curenţi mici) şi de tip serie (pentru
curenţi de valori mari, curentul de sarcină al maşinii). Măsurarea rezistenţelor
înfăşurărilor derivaţie sau separată se face prin metoda voltmetrului şi
ampermetrului în montajul amonte, deoarece valorile acestor rezistenţe sunt
mai mari de 1 Ω. Măsurarea rezistenţelor înfăşurărilor de excitaţie tip serie
(înfăşurările polilor principali, a polilor auxiliari şi cele de compensare) se face
prin aceeaşi metodă, utilizând montajul aval. Pentru această încercare, se va
acorda o importanţă deosebită rezistenţelor de contact din circuitul de măsurare
a tensiunii. Astfel, se vor lua măsuri ca ordinul de mărime al rezistenţelor de
contact să fie inferior celui al rezistenţelor înfăşurării măsurate. De asemenea,
se va urmări atent modul în care sunt realizate contactele dintre elementele unei
înfăşurări. Dacă creşte valoarea rezistenţei măsurate faţă de valoarea obţinută

prin calcul, acest fapt se va datora rezistenţelor de contact dintre diferitele părţi
sau elemente ale înfăşurării, respectiv contacte imperfecte între aceste
elemente.
4.7.2 Măsurarea rezistenţei înfăşurării rotorului

Datorită varietăţi tipurilor de înfăşurări rotorice, a existenţei legăturilor
echipotenţiale şi a periilor, această încercare ridică probleme cu totul deosebite.
Prezenţa legăturilor echipotenţiale şi a periilor va face ca distribuirea curenţilor
prin secţiile înfăşurării să nu poată fi controlată, datorită contactului aleatoriu
perie-colector. Datorită acestor particularităţi privind înfăşurarea rotorului
maşinii de curent continuu, este necesar să se stabilească, iniţial, scopul pentru
care se efectuează măsurarea rezistenţei, tipul înfăşurării, lamelele între care se
măsoară rezistenţa, cât şi modul în care se introduce curentul în înfăşurare (prin
periile maşinii sau electrozi speciali).
Scopurile pentru care este necesară cunoaşterea valorii rezistenţei
înfăşurării rotorului sunt:
- calculul pierderilor principale din înfăşurarea rotorului, necesare
determinării parametrilor maşinii, respectiv a randamentului (prin metoda
pierderilor separate), cât şi a căderii de tensiune din înfăşurarea rotorului
(pentru determinarea prin calcul a variaţiei de tensiune sau a vitezei de rotaţie);
- determinarea supratemperaturii înfăşurării rotorului prin metoda
variaţiei rezistenţei cu temperatura.
Stabilirea lamelelor între care se măsoară rezistenţa este impusă de unul
din cele două scopuri. Dacă valoarea rezistenţei serveşte calculului pierderilor,
lamelele între care se măsoară rezistenţa se vor alege astfel încât să se obţină o
valoare cât mai apropiată de cea de calcul, respectiv, dacă măsurarea rezistenţei
urmăreşte determinarea încălzirii înfăşurării, lamelele se aleg din condiţia ca
repartiţia curenţilor în înfăşurare să fie identică, în stare caldă şi în stare rece,
situaţie în care, valoarea rezistenţei măsurate va depinde numai de temperatură.
Datorită faptului că rezistenţa de contact perie-colector este aleatorie, se va
modifica distribuţia curenţilor în înfăşurare, influenţând în mod determinant
valoarea rezistenţei măsurate. Din acest motiv, introducerea curentului în
înfăşurare nu se va face prin perii ci prin nişte electrozi special realizaţi.
Măsurarea rezistenţei înfăşurării rotorului pentru determinarea

parametrilor maşinii
Măsurarea rezistenţei înfăşurării rotorului, în acest caz, are drept scop
verificarea rezistenţei de calcul. Valoarea rezistenţei de calcul este dată de
relaţia:
Rc =
K
⋅ R =
∑ Rs (4.13)
(2a )2 s
(2a )2
unde: K - reprezintă numărul de lamele de colector; Rs - rezistenţa unei
secţii a înfăşurării rotorului; 2a - numărul de căi de curent; K·Rs=ΣRs -
reprezintă suma rezistenţelor tuturor secţiilor înfăşurării rotorului.
Rezistenţa de calcul reprezintă o mărime convenţională, deoarece în
timpul funcţionării numărul secţiilor din fiecare ramură paralelă a înfăşurării
rotorului este mai mic decât K/2a, datorită periilor care scurtcircuitează o parte
din ele. Relaţia de legătură dintre valoarea măsurată şi cea de calcul a
rezistenţei înfăşurării rotorului, cât şi lamelele între care se măsoară rezistenţa
acestei înfăşurări, depinde esenţial de tipul înfăşurării.
Înfăşurări buclate simple (p=l) şi înfăşurări ondulate simple (p
număr întreg). Aceste înfăşurări prezintă un număr 2a=2 de căi de curent.
Rezistenţa se va măsura între lamelele de colector distanţate cu un număr impar
de paşi polari. Numărul de ordine a acestor lamele de colector diferă cu una din
valorile date de următoarele rapoarte, rotunjite la cel mai apropiat număr
întreg:
..(2 p − 1)
K K K K
;3 ;5 (4.14)
2p 2p 2p 2p
Pentru aceste tipuri de înfăşurări, între valoarea de calcul Rc şi valoarea
măsurată Rm, a rezistenţei înfăşurării, există relaţia:
Rc = R m (4.15)
Înfăşurări buclate având 2a=2p, respectiv p>l
1. Înfăşurări fără legături echipotenţiale
În acest caz, rezistenţa Rm se va măsura între două lamele ale căror
numere de ordine diferă cu valoarea L, rămânând M lamele în ramura în
paralel. Rezistenţa unei secţii va fi:
K
Rs = ⋅ Rm (4.16)
L⋅M
respectiv, valoarea de calcul a rezistenţei înfăşurării este dată de relaţia:
K K2
Rc = ⋅ Rs = ⋅ Rm (4.17)
(2a )2 L ⋅ M ⋅ (2a )
2
Dacă numărul K al lamelelor de colector este impar, iar măsurarea

rezistenţei se face între două lamele diametral opuse, valoarea rezistenţei de
calcul va fi determinată cu relaţia:
1
Rc = 2 ⋅ R m (4.18)
p
2. Înfăşurări prevăzute cu legături echipotenţiale
Pentru înfăşurările prevăzute cu legături echipotenţiale de speţa întâi, se
neglijează efectul acestora asupra valorii măsurate a rezistenţei înfăşurării
rotorice.
Pentru înfăşurările prevăzute cu un număr incomplet, dar par, de
legături echipotenţiale, măsurarea rezistenţei se va face între lamelele de
colector al căror număr de ordine diferă cu una din valorile:
K 1
± ; 3
K 1
± ; ..
(2 p − 1) K ± 1
(4.19)
2p 2 2p 2 2p 2
Valoarea rezistenţei de calcul va fi egală cu cea a rezistenţei măsurate.
Pentru înfăşurările prevăzute cu un număr incomplet şi impar de
legături echipotenţiale, valoarea rezistenţei de calcul este dată de relaţia:
K2
Rc = 2 ⋅ Rm (4.20)
K − g 2 ⋅ p2
unde: g - este numărul posibil de legături echipotenţiale.
3. Înfăşurări complexe
Pentru această categorie de înfăşurări (ondulată dublă cu două circuite
independente şi buclată dublă cu un singur circuit independent), valoarea de
calcul a rezistenţei rotorului se determină cu relaţia 4.20.
Măsurarea rezistenţei înfăşurării rotorului pentru determinarea

încălzirii
În acest caz, nu este obligatorie măsurarea rezistenţei între aceleaşi
lamele stabilite în scopul determinării valorii de calcul a rezistenţei înfăşurării.
Stabilirea lamelelor între care se măsoară rezistenţa trebuie să se facă astfel
încât, porţiunea respectivă de înfăşurare să nu conţină legături echipotenţiale,
deoarece acestea se încălzesc diferit în timpul funcţionării în comparaţie cu
secţiile înfăşurării. De asemenea, se va înlătura influenţa periilor, a căror
rezistenţă de contact diferă în cele două stări, caldă şi rece, prin măsurarea
rezistenţei unei porţiuni de înfăşurare cuprinsă între două bolţuri port-perii
consecutive, lamelele respective fiind marcate. Măsurarea rezistenţei, atât în
stare caldă cât şi în stare rece, trebuie efectuată obligatoriu în acelaşi mod şi
între aceleaşi puncte (marcate vizibil).
Atât lamelele cât şi poziţia rotorului în raport cu un punct fix, de pe
scut, se vor marca cu vopsea. Pentru maşinile de mare putere, la care rotirea
rotorului după oprire este dificilă, se recomandă ca măsurarea rezistenţei în
stare rece să se facă în câteva locuri ale colectorului astfel încât, după oprire, să
poată fi folosite acele puncte care sunt cel mai comod aşezate.
4.8 PARTICULARITĂŢILE ÎNCERCĂRII LA SUPRATURAŢIE A
MAŞINILOR DE CURENT CONTINUU
Datorită complexităţii construcţiei maşinii de curent continuu, a
prezenţei unor elemente greu de controlat (bandajele de sârmă de la părţile
frontale ale înfăşurării), cât şi prezenţei colectorului, a cărei deformaţie oricât
de mică poate duce la funcţionarea defectuoasă a maşinii, este necesară o
verificare mai atentă a robusteţii mecanice a părţii rotative la aceste maşini.
Acest lucru mai este impus şi de faptul că maşina de curent continuu,
funcţionând în regim de motor, poate fi adusă la viteze de rotaţie importante,
prin slăbirea excitaţiei. Pentru maşinile având tensiunea nominală peste 400 V,
standardele prevăd ca la încercarea efectuată în regim de motor, pentru
maşinile cu excitaţie derivaţie sau independentă, mărirea turaţiei se va efectua
numai prin slăbirea excitaţiei. Pentru maşinile cu tensiunea nominală sub
400 V, aceasta nu se va mări cu mai mult de 20% peste valoarea nominală a
turaţiei.
Pentru maşinile cu excitaţie serie, se recomandă efectuarea încercării
alimentându-se independent înfăşurarea de excitaţie. De asemenea, dacă o
astfel de maşină poate fi încărcată, de regulă cu (15-20)% peste puterea
nominală, atunci încercarea la supraturaţie poate fi făcută prin mărirea tensiunii
aplicate dar nu cu mai mult de (10-15)% peste valoarea nominală.
Încercarea la supraturaţie se efectuează în stare caldă, după încercarea
la încălzire a maşinii, pentru a avea posibilitatea verificării totodată şi a
robusteţii colectorului şi înaintea încercărilor de verificare a stării izolaţiei
(rigiditatea dielectrică a izolaţiei între spire şi rigiditatea dielectrică a izolaţiei
înfăşurărilor faţă de masa maşinii).
Astfel, dacă colectorul nu a fost corect format, izolaţia acestuia în stare

caldă se înmoaie, permiţând deplasarea lamelelor, fapt care în starea rece a
maşinii nu poate fi pus în evidenţă. Din acest motiv, după încercarea la
supraturaţie se va măsura bătaia colectorului.
4.9 ÎNCERCAREA IZOLAŢIEI DINTRE SPIRELE ÎNFĂŞURĂRII
ROTORULUI
Această încercare se execută imediat după încercarea la supraturaţie,
pentru a putea detecta unele scurtcircuitări ce pot apărea datorită unor posibile
deplasări în înfăşurarea rotorului. De asemenea, scurtcircuitarea spirelor poate
avea forme instabile, în sensul că poate apărea atunci când rotorul este în
mişcare, la turaţii peste cea nominală, după care poate dispărea.
Pentru încercarea izolaţiei dintre spire, maşina se aduce la turaţia
nominală în regim de generator la gol şi se alimentează înfăşurarea de excitaţie
cu un curent astfel încât tensiunea la rotor să atingă valoarea de 130 % din
tensiunea nominală. Această tensiune trebuie suportată timp de 5 minute. La
maşinile pentru care valoarea tensiunii medii dintre două lamele de colector
alăturate poate prezenta pericolul conturnării, tensiunea maximă admisibilă de
încercare se va adopta considerând o tensiune medie între lamelele alăturate de
maximum 24 V la maşinile cu mai mult de patru poli, iar la celelalte o tensiune
mai mare. Pericolul apariţiei focului la colector poate apărea şi la tensiuni
medii între lamele sub 24 V, cu cât puterea maşinii şi viteza periferică a
colectorului sunt mai mari. Apariţia focului învârtitor la colector în timpul
încercării impune acordarea unei atenţii deosebite acestei încercări. De
asemenea, tensiunea se va mări cu atenţie, în mod gradat, recomandându-se
pentru maşinile de mare putere şi înaltă tensiune o creştere ce nu va depăşi
100V pe minut. Indiferent de tipul excitaţiei, se recomandă ca la această
încercare, excitaţia să fie alimentată de la o sursă independentă, asigurându-se
astfel un reglaj stabil al tensiunii.
În cazul excitatoarelor prevăzute cu posibilitatea de forţare, când
tensiunea depăşeşte valoarea de 130 % din tensiunea nominală, încercarea se
va face la tensiunea limită de forţare, dar nu mai mult de 1 minut.
Pentru generatoarele de sudare, încercarea se va efectua cu o tensiune
ce depăşeşte cu 30% tensiunea de mers în gol corespunzătoare regimului în
care această tensiune este maximă.
În cazul în care încercarea nu poate fi efectuată cu maşina funcţionând

în regim de generator la gol, aceasta va fi efectuată în regimul de motor fără
sarcină, cu o tensiune peste 130% din tensiunea nominală, cu condiţia ca viteza
de rotaţie să nu depăşească valoarea sa nominală. Creşterea tensiunii trebuie
efectuată lin, pentru a avea posibilitatea opririi încercării în cazul depăşirii
turaţiei nominale. Pe circuitul de alimentare va fi prevăzută o protecţie după
curent, reglată la o astfel de valoare încât la o eventuală scurtcircuitare a
spirelor înfăşurării rotorice sau la apariţia focului învârtitor, maşina să fie
deconectată automat de la sursa de alimentare.
4.10 STUDIUL REGIMULUI DE MERS ÎN GOL AL MAŞINII DE
CURENT CONTINUU
4.10.1 Regimul de funcţionare în gol ca generator

Maşina de curent continuu, având rotorul antrenat la turaţie nominală,
fără sarcină şi având înfăşurarea de excitaţie alimentată, funcţionează în regim
de generator.
Determinarea caracteristicii de mers în gol Caracteristica de mers în
gol este comod să se determine după încercarea izolaţiei dintre spire, deoarece
nu necesită nici o modificare în schema încercării. Prin caracteristică de mers
în gol se înţelege relaţia dintre tensiunea la bornele înfăşurării rotorului
generatorului fără sarcină şi curentul de excitaţie, la turaţie nominală. Datorită
fenomenului de histerezis, această relaţie nu este univocă, tensiunea depinzând
de modul în care s-a obţinut valoarea respectivă (prin mărirea sau micşorarea
curentului de excitaţie). Pentru înlăturarea neunivocităţii acestei caracteristici,
se pot ridica două ramuri ale acesteia, una pentru curentul de excitaţie crescător
şi alta pentru curentul de excitaţie coborâtor, după care se va determina grafic
caracteristica corespunzătoare valorilor medii ale absciselor ramurilor
ascendentă şi descendentă. Practic, acest lucru nu este necesar, deoarece
standardele prevăd ca pentru maşinile cu puteri mai mari de 1 kW, să se
determine numai ramura descrescătoare a caracteristicii. Pentru aceasta, se
stabileşte o valoare maximă a curentului de excitaţie, pentru care se obţine
valoarea maximă a tensiunii admise pentru periile generatorului, după care
curentul de excitaţie se reduce progresiv până la zero.
Se poate considera că cele două ramuri ale caracteristicii complete de
mers în gol reprezintă o aceeaşi curbă deplasată faţă de axa ordonatelor cu
aceeaşi valoare, dar în sensuri diferite, (figura 4.11). Considerând că partea
inferioară a caracteristicii descendente este liniară, prin extrapolarea acesteia

până la intersecţia cu axa absciselor, se obţine o corecţie ∆Ieo ,cu care se
determină atât caracteristica medie cât şi ramura ascendentă a caracteristicii de
mers în gol.
Ee E0
∆Ie0
∆Ie0
∆Ie0 -Ie0max Ie0

Ie0max
∆Ie0 Ie0
∆Ie0
Figura 4.11 Figura 4.12
Considerând această deplasare ∆IeO, lăţimea buclei caracteristicii
complete, considerată pe direcţia absciselor va fi egală cu 2 ∆IeO. Astfel, pentru
determinarea completă a caracteristicii de mers în gol, este suficientă
determinarea unei singure ramuri, după care la toate abscisele acesteia să se
facă corecţia ∆Ieo, într-un sens sau altul. Practic, se preferă ramura descendentă
deoarece la începutul determinării caracteristicii, circuitul magnetic al maşinii
prezintă un magnetism remanent datorită căruia se induce în rotor o tensiune
(de valoare redusă, Eo), numită remanentă, chiar în lipsa curentului de excitaţie.
Ramura descendentă nu prezintă abateri pe parcursul ei, începând de la
valoarea maximă a curentului de excitaţie până la anularea acestuia, când există
posibilitatea măsurării tensiunii remanente. Este obligatoriu ca în timpul
încercării curentul de excitaţie să varieze într-un singur sens, în caz contrar pe
caracteristică vor apărea bucle care vor duce la deformarea acesteia. Există
situaţii când pentru excitatoarele maşinii sincrone sau pentru maşini de curent
continuu de puteri sub 1 kW, să se determină curba de magnetizare completă,
figura 4.12. Pentru aceasta, se porneşte de la valoarea maximă a curentului de
excitaţie din cadranul I şi se reduce treptat valoarea acestuia până la zero, după
care se inversează polaritatea curentului de excitaţie. Se continuă cu creşterea
curentului de excitaţie de polaritate negativă, trecând prin valoarea pentru care
se anulează magnetismul remanent (Eo=0 schimbându-şi polaritatea), până la
valoarea sa maximă din cadranul III. De la această valoare, se reduce din nou
treptat valoarea curentului până la zero. În continuare, se schimbă polaritatea

curentului, revenind la cea iniţială, după care se creşte progresiv valoarea
acestuia până la valoarea sa maximă pentru care valoarea tensiunii este aceeaşi
cu cea obţinută pentru ramura descendentă. Drept caracteristică de funcţionare
de mers în gol se consideră curba medie a căror abscise sunt egale cu media
aritmetică a absciselor celor două ramuri. Suprafaţa mărginită de ciclul de
magnetizare este proporţională cu pierderile în fier prin fenomenul de
histerezis.
Dacă încercarea de determinare a caracteristicii de mers în gol nu se
face la turaţia nominală a maşinii, este necesară recalcularea caracteristicii
pentru fiecare punct în parte cunoscând exact valoarea turaţiei n. Considerând
nN - turaţia nominală şi E'0 - valoarea tensiunii măsurate la turaţia n, rezultă
valoarea tensiunii E0 pentru caracteristica de mers în gol ca fiind:
n
E 0 = N ⋅ E 0' (4.21)
n
4.10.2 Regimul de funcţionare în gol ca motor
Maşina de curent continuu având înfăşurarea indusului conectată la
reţea, înfăşurarea de excitaţie parcursă de curent, iar cuplul la arbore nul,
funcţionează în regim de motor la gol.
Determinarea turaţiei motorului la funcţionarea în gol
Motorul de curent continuu funcţionează în gol la tensiunea nominală
aplicată înfăşurării indusului, la curent de excitaţie nominal şi la temperatura
înfăşurării de excitaţie şi a lagărelor egală cu cea corespunzătoarea serviciului
nominal. Această încercare are drept scop determinarea turaţiei rotorului când
cuplul la arbore este nul, toate celelalte condiţii corespunzând sarcinii
nominale.
Determinarea variaţiei turaţiei motorului la funcţionarea în gol
Această încercare se face de regulă la tensiune constantă sau la curent
de excitaţie constant.
1. Încercarea la tensiune constantă se efectuează pentru valoarea
nominală a acesteia. Menţinând tensiunea constantă şi un cuplu nul la arbore,
se modifică valoarea curentului de excitaţie până la scurtcircuitarea reostatului
de reglaj din circuitul de excitaţie şi se măsoară corespunzător viteza de rotaţie.
Se reprezintă caracteristica n=f(Ieo) pentru U=UN=ct. şi M2=0.
2. Încercarea la curent de excitaţie constant se efectuează cu
rezistenţa circuitului de excitaţie constantă şi se modifică valoarea tensiunii
aplicate până la valori apropiate celei de la încercarea izolaţiei dintre spire,

măsurându-se corespunzător turaţia. Se va trasa caracteristica n=f(U) pentru
Ieo=ct. şi M2=0. Pentru maşinile cu mai multe turaţii nominale, corespunzătoare
diferitelor regimuri de funcţionare, caracteristica vitezei de mers în gol se va
determina pentru turaţia cea mai mică, deoarece aceasta oferă posibilitatea de a
verifica gradul de saturaţie al maşinii.
4.11 STUDIUL REGIMULUI DE FUNCŢIONARE ÎN
SCURTCIRCUIT A MAŞINII DE CURENT CONTINUU
Pentru maşina de curent continuu, regimul de scurtcircuit se studiază
numai pentru generator. Deoarece pornirea motoarelor de curent continuu, cu
rezistenţe introduse în circuitul indusului sau cu tensiune redusă, studiul
acestuia în acest regim nu apare necesar sub aspectul informaţiilor oferite.
Regimul de scurtcircuit ca generator poate fi folosit pentru
determinarea încălzirii maşinii prin metoda indirectă, în timp ce caracteristica
de scurtcircuit Iasc=f(Iesc) se poate utiliza la determinarea curentului de excitaţie
corespunzător sarcinii nominale sau a altor parametri ai maşinii.
Realizarea încercării presupune o atenţie deosebită, deoarece
generatorul se poate autoexcita, fapt ce conduce la apariţia unui curent mărit în
indus, dificil de controlat, care poate distruge maşina. Pentru evitarea acestui
neajuns, la maşinile care au şi excitaţie serie, aceasta se va conecta în opoziţie
cu înfăşurarea de excitaţie ce se alimentează separat. Acest lucru este
obligatoriu a fi verificat experimental. La bornele indusului se va conecta un
întrerupător automat prevăzut cu protecţie maximală de curent reglată la (0,25-
0,5) din curentul nominal al maşinii, care intervine dacă înfăşurările sunt
conectate adiţional.
La maşinile care nu prezintă înfăşurare serie, fenomenul de autoexcitare
poate fi declanşat de polii auxiliari, prin acţiunea lor de magnetizare. Pentru
realizarea încercării la aceste maşini se va monta o înfăşurare serie provizorie
pe polii principali, cu ajutorul unui cablu flexibil montat în spaţiul dintre
aceştia şi polii auxiliari (figura 4.13 a). Această spiră nu trebuie să înlănţuie şi
polii auxiliari, deoarece astfel s-ar crea o magnetizare suplimentară a maşinii
(figura 4.13 b).
Iasc[%]
.
120
80
a.
40
0
40 80 Iesc/Ie0[%]
b.
Determinarea caracteristicii de scurtcircuit

Condiţiile de încercare fiind asigurate se scurtcircuitează generatorul la
borne, printr-un şunt, iar înfăşurarea de excitaţie se alimentează de la o sursă
separată corelată ca tensiune şi curent cu parametrii înfăşurării alimentate.
Pentru maşinile cu excitaţie serie, încercarea se va efectua ca la maşina cu
excitaţie separată. Se reglează curentul în înfăşurarea de excitaţie, reţinându-se
valoarea acestuia concomitent cu cea a curentului prin indus. Se trasează
caracteristica Iasc=f(Iesc) pentru U=0 şi n=nN. Forma caracteristicii este dedusă
din ecuaţia de tensiuni a generatorului pentru acest regim şi anume:
0 = E 0 − ∑ Ra ⋅ I asc (4.22)
unde: ΣRa - reprezintă suma rezistenţelor din circuitul indusului.
Deoarece circuitul magnetic în acest regim este nesaturat, tensiunea Eo va fi
proporţională cu curentul de excitaţie, Eo=K·Iesc. Astfel, rezultă pentru curentul
de scurtcircuit Iasc o dependenţă practic liniară, figura 4.14, dată de relaţia:
K ⋅ I esc
I asc = (4.23)
∑ Ra
Abaterea de la liniaritate este dată de variaţia rezistenţelor din circuitul
indusului, datorită încălzirii înfăşurării sau modificării rezistenţei de contact
perie-colector, în funcţie de curent. Pentru reducerea influenţei variaţiei
rezistenţei datorită temperaturii, ridicarea caracteristicii se va face în regim
termic stabilizat, după încercarea la încălzire.
4.12 STUDIUL REGIMULUI DE FUNCŢIONARE ÎN SARCINĂ A

MAŞINII DE CURENT CONTINUU
4.12.1 REGIMUL DE FUNCŢIONARE ÎN SARCINĂ CA

GENERATOR
Utilizarea maşinii de curent continuu ca generator se practică într-o arie
mai restrânsă şi anume în tracţiune sau în acţionări cu caracteristici particulare
(instalaţii de sudare, în domenii de cercetare, etc.). Caracteristicile de
funcţionare în sarcină ale generatorului de curent continuu folosesc la analiza
comportării maşinii în acest regim.
Caracteristica externă Această caracteristică reprezintă dependenţa
dintre tensiunea la borne U şi curentul prin indus Ia, la turaţie constantă şi
curent de excitaţie constant, la maşinile cu excitaţie separată, sau rezistenţa
circuitului de excitaţie constantă, la maşinile cu autoexcitaţie [U=f(Ia) pentru
n=ct. Ie=ct. sau Re=ct.]. Generatorul se încarcă la parametrii corespunzători
serviciului nominal tip, respectiv IaN; UN; nN, rezultând valoarea IeN. Valoarea
obţinută IeN se menţine constantă şi se creşte sarcina, până la valoarea maximă
posibilă, după care se reduce treptat curentul de sarcină până la zero, citindu-se
valorile corespunzătoare pentru U şi Ia .Se trasează caracteristica ce reprezintă
dependenţa acestor mărimi. Se va determina, de asemenea şi variaţia tensiunii:
E0 − U N
∆U [% ] = ⋅ 100 (4.24)
UN
U U
2
UN UN
3 1
2
1
Ia 3
Ia
IaN IaN
a b
Figura 4.15
Forma caracteristicii externe este dată de modul de excitaţie a
generatorului. În figura 4.15 a, se prezintă caracteristicile generatorului cu
autoexcitaţie: curba 1 - excitaţie derivaţie, curba 2 - excitaţie mixtă adiţională,

curba 3 - excitaţie mixtă diferenţială.
Aliura caracteristicii este influenţată de asemenea, de prezenţa
înfăşurării de excitaţie serie, de ponderea solenaţiei sale în raport cu cea
principală cât şi de modul în care aceasta intervine, adiţional sau diferenţial. În
figura 4.15 b, se prezintă caracteristicile generatorului cu excitaţie separată:
curba 1 - fără excitaţie serie, curba 2 - cu excitaţie mixtă adiţională, curba 3 -
cu excitaţie mixtă diferenţială. Ridicarea experimentală a caracteristicii fiind
limitată la valori ale curentului de sarcină admise de norme.
Caracteristica de reglaj Această caracteristică poate fi ridicată atât
pentru maşini cu autoexcitaţie cât şi pentru cele cu excitaţie independentă şi
reprezintă dependenţa dintre curentul de excitaţie şi cel din indus la turaţie şi
tensiune constante şi egale cu valorile lor nominale [Ie=f(Ia) pentru n=nN=ct.
U=UN=ct.]. Caracteristica de reglaj se ridică atât pentru valori crescătoare cât şi
descrescătoare ale sarcinii, deoarece datorită fenomenului de histerezis aceasta
este neunivocă. Ramura obţinută pentru valorile crescătoare ale sarcinii este
situată deasupra ramurii corespunzătoare valorilor descrescătoare ale sarcinii.
Pentru maşinile a căror putere nu depăşeşte 200 kW, se vor trasa cele două
ramuri, după care se determină caracteristica medie, calculând pentru fiecare
abscisă ordonata medie. Pentru maşinile a căror putere este peste 200 kW, se
admite ridicarea numai a ramurii pentru valori descrescătoare ale sarcinii.
Aliura caracteristicii de reglaj este influenţată de prezenţa şi ponderea
înfăşurării serie, a modului în care aceasta acţionează (figura 4.16), şi anume:
curbele 1 - excitaţie derivaţie, curbele 2 - excitaţie mixtă adiţională, curbele 3 -
excitaţie mixtă diferenţială.
Ie
3
Ie0
1
2
Ia
0
Figura 4.16
Deoarece variaţia rezistenţelor înfăşurărilor din circuitul indusului

influenţează forma caracteristicii, se recomandă determinarea acesteia cu
maşina în stare caldă.
Caracteristica în sarcină Această caracteristică reprezintă dependenţa
dintre tensiunea la borne şi curentul de excitaţie, pentru turaţie şi curent de
sarcină constante [U=f(Ie), pentru n=ct. Ia=ct.], fiind un regim specific
generatoarelor ce alimentează consumatori la un curent constant, rezistenţa
acestora modificându-se în timp (bateriile de acumulatoare, băile galvanice,
înfăşurările de excitaţie la maşinile electrice, etc.). Determinarea caracteristicii
în sarcină se face începând de la o valoare maximă a tensiunii, pentru curentul
de sarcină dat, reducând curentul de excitaţie şi valoarea rezistenţei de sarcină
astfel încât curentul de sarcină să rămână constant. Limitele de reglare a
tensiunii generatorului cu autoexcitaţie sunt date de intersecţia caracteristicii de
sarcină U=f(Ie), cu dreapta volt-amper a circuitului de excitaţie Uex=RexIe
(figura 4.17). Aceste limite ale reglării tensiunii se vor determina folosind
valoarea rezistenţei înfăşurării de excitaţie, raportată la temperatura
convenţională corespunzătoare clasei de izolaţie a acesteia. Din acest motiv, se
impune ridicarea caracteristicii cu maşina în stare caldă. Panta tangentei la
caracteristica internă determină valoarea maximă a rezistenţei circuitului de
excitaţie, punctul de tangenţă separând regimurile de funcţionare (pe porţiunea
2-3 generatorul va funcţiona stabil în timp ce pe porţiunea 1-3 a caracteristicii -
instabil).
U
2 (d)
Umax
U=f(Ie)
3
Umin
1
Ie
Figura 4.17
4.12.2 Regimul de funcţionare în sarcină ca motor
Motorul de curent continuu este utilizat cu precădere în tracţiunea
electrică şi acţionările electrice, datorită posibilităţilor pe care le oferă privind
reglajul turaţiei. Caracteristicile de funcţionare în sarcină permit analizarea
comportării acestuia, în aplicaţiile practice aliura lor depinzând de tipul

înfăşurării de excitaţie.
Caracteristica turaţiei cu sarcina Această caracteristică, la motorul cu
excitaţie derivaţie (separată), reprezintă dependenţa dintre turaţie şi curentul de
sarcină sau funcţie de puterea utilă, pentru tensiune şi curent de excitaţie
constante [n=f(Ia sau n=f(P2) pentru U=ct., Ie=ct.]. Deoarece temperatura
înfăşurărilor trebuie să fie egală cu cea corespunzătoare serviciului nominal tip,
caracteristica se va determina în regim termic stabilizat, cu înfăşurările
conectate corespunzător serviciului nominal tip. Încercare începe de la o
sarcină maximă de 150% IaN, iar sarcina minimă până la care se determină
caracteristica va fi impusă de tipul excitaţiei; ca sarcină minimă fiind admisă
cea corespunzătoare turaţiei maxime admise pentru maşina respectivă. Regimul
de funcţionare la sarcină redusă se ia ca regim de bază pentru raportarea
turaţiei. Variaţia nominală a turaţiei este definită astfel:
n − nN
∆n N = ⋅ 100 [%] (4.25)
nN
Limitele de variaţie a turaţiei sunt date în standarde în funcţie de
raportul kW/(rot/min). Forma caracteristicii turaţiei cu sarcina depinde de tipul
de excitaţie (figurile 4.18 şi 4.19).
La motoarele cu excitaţie mixtă, aliura caracteristicii este influenţată de
ponderea şi modul de conectare a înfăşurărilor de excitaţie (figura 4.18), şi
anume: curba 1 - fără înfăşurare serie, curba 2 - cu înfăşurare mixtă adiţională,
curba 3 - cu înfăşurare mixtă diferenţială.
n n
nmax
nN 3
1
nN
2 Ia Ia
IaN IaN
La motoarele cu excitaţie serie (de tracţiune) caracteristicile sunt moi,
iar pentru diverse trepte de şuntare a excitaţiei, cu rezistenţe de reglaj, se
trasează familia de curbe prezentă în figura 4.19. Se observă că prin şuntarea

excitaţiei se obţine aceeaşi viteză la un curent absorbit Ia mai mare.
Caracteristica de reglaj Această caracteristică reprezintă dependenţa
dintre curentul de excitaţie şi cel de sarcină sau de cuplul util la ax, pentru
tensiune constantă şi turaţie nominală constantă [Ie=f(Ia) sau Ie=f(M2), pentru
U=ct. şi n=nN=ct.] şi se determină în regim termic stabilizat, corespunzător
serviciului nominal tip. Caracteristica se trasează atât pentru valori crescătoare
ale sarcinii cât şi pentru valori descrescătoare ale acesteia, determinându-se
caracteristica medie de reglaj ale cărei ordonate vor fi obţinute ca medie
aritmetică a ordonatelor de pe cele două ramuri.
La motoarele cu excitaţie serie, pentru determinarea caracteristicii de
reglaj, se vor utiliza caracteristicile de turaţie ridicate pentru diverse valori ale
rezistenţei de şuntare a înfăşurării de excitaţie (figura 4.19).
La motoarele cu excitaţie mixtă forma caracteristicii de reglaj este
determinată de ponderea şi modul de conectare a înfăşurării de excitaţie serie în
raport cu înfăşurarea de excitaţie derivaţie (figura 4.20), şi anume: curbele 1 -
fără înfăşurare serie, 2 - cu înfăşurare mixtă adiţională, 3 - cu înfăşurare mixtă
diferenţială.
Ie
3
Ie0 1
Ia
0
Figura 4.20
4.13 DETERMINAREA CARACTERISTICILOR MOTORULUI DE
CURENT CONTINUU CU EXCITAŢIE SERIE PRIN METODA GRUP
MOTOR-GENERATOR
Această metodă de determinare a caracteristicilor de funcţionare în
sarcină a motorului de curent continuu este o metodă directă şi se aplică atunci
când avem la dispoziţie două maşini identice, schema de principiu fiind
prezentată în figura 4.21. Motorul serie de încercat M este cuplat ax în ax cu
generatorul G, provenit dintr-un motor serie identic cu cel de încercat, la care

înfăşurarea de excitaţie este alimentată de la o sursă separată de curent
continuu de tensiune Ue, reglabilă. Înfăşurarea de excitaţie a motorului de
încercat este prevăzută cu posibilitatea de şuntare prin reostatul Rc , în vederea
reglării vitezei acestuia în limite largi (prin subexcitare).
KG
Rp KM
Ra Ie Ue
+ Rs Re
M.c.c G
U Is=kI n
E UG Ru
Rc
Rpa Rpa
–
Figura 4.21
1. Caracteristica vitezei Considerând asocierea sensurilor de referinţă
a mărimilor, conform figurii 4.21, ecuaţia de tensiuni a motorului este:
U = E + RPA I + Rs' I + Ra I + ∆U p (4.26)
unde: E - este tensiunea indusă obţinută la perii (E=KEnΦ; n este viteza
de rotaţie şi Φ fluxul polar al maşinii); RPA - rezistenţa înfăşurării polilor
auxiliari; Ra - rezistenţa înfăşurării indusului; R's - rezistenţa echivalentă a
grupării în paralel a rezistenţei înfăşurării de excitaţie serie Rs şi a rezistenţei de
şuntare Rc:
R ⋅R
Rs' = c s (4.27)
Rc + R s
Mărimea curentului prin înfăşurarea de excitaţie este Is=K·I, unde:
Rc
K= ≤1 (4.28)
Rc + Rs
este coeficientul de slăbire a excitaţiei. Neglijând căderea de tensiune pe perii
(∆Up=0), ecuaţia de tensiuni devine:
U = E + (RPA + Ra + K ⋅ Rs )I (4.29)
Considerând maşina funcţionând în regim nesaturat:
Φ = C ⋅ Is = K ⋅C ⋅ I (4.30)
rezultă expresia vitezei de rotaţie a motorului:

U R + Ra + K ⋅ R s
n= ' − PA ; K’=KE·K (4.31)
K ⋅C ⋅ I K ' ⋅C
Pentru o tensiune a reţelei de alimentare constantă (U=ct.) şi o
temperatură a înfăşurărilor egală cu cea corespunzătoare serviciului nominal
tip, se obţine dependenţa n=f(I), reprezentând caracteristica turaţiei la
funcţionarea în sarcină a motorului de încercat. Această caracteristică, poate fi
trasată pentru diverse valori ale coeficientului de şuntare (K=l; 0,87; 0,75,
figura 4.22).
n/nN IS/IN
(nmax)
k=1
k=0,87
k=0,75 N
N M L 1
I c M
0,87
b L
a 0,75
1 1,5 I/IN 1 1,5 I/IN

Această caracteristică reprezintă dependenţa curentului de excitaţie Is,
în funcţie de curentul de sarcină I, [Is = f(I)], menţinând constante turaţia
(n=nN) şi tensiunea aplicată la bornele motorului (U=UN). Expresia analitică a
caracteristicii de reglaj se deduce din ecuaţia de tensiuni:
U = K E ⋅ n ⋅ C ⋅ I s + (RPA + Ra )I + Rs I s (4.32)
rezultând de forma:
U RPA + Ra
Is = − ⋅ I = IN − a ⋅ I (4.33)
K E ⋅ n ⋅ C + Rs K E ⋅ n ⋅ C + Rs
unde:
U RPA + Ra
IN = ; a= (4.34)
K E ⋅ n ⋅ C + Rs K E ⋅ n ⋅ C + Rs
Această expresie reprezintă ecuaţia unei drepte şi pune în evidenţă
faptul că, în condiţiile nN=ct., U=ct, la creşterea curentului de sarcină, curentul
de excitaţie scade. Pentru aprecierea performanţelor energetice ale motorului
de încercat, în urma evaluării pierderilor de putere, pot fi trasate şi
dependenţele următoarelor mărimi: I, n, M, P1, η în funcţie de puterea utilă a

motorului. Aceste caracteristici vor fi trasate prin metode corespunzătoare,
prevăzute de standardele în vigoare (STAS 9904/8-77). Încercarea motorului
de curent continuu utilizat, de regulă, în tracţiunea electrică urbană (figura
4.24), se realizează astfel:
k
Rp
AM
AG
Rc Rs
AT kG
VG
VM M G T N Ru
c.c. U
n ∼
Ae
Figura 4.24
- Iniţial rezistenţa de şuntare RC nu este introdusă în circuitul înfăşurării
de excitaţie (K=l).
- Se închide KG conectându-se astfel indusul generatorului G pe
reostatul de utilizare Ru. Valoarea acestui reostat este determinată de raportul
U/IN corespunzător regimului nominal de funcţionare (Ru =UGN/IGN).
- Se închide K având grijă ca reostatul de pornire Rp să fie pe valoarea
maximă. Odată cu creşterea vitezei de rotaţie a grupului M-G se va reduce
valoarea rezistenţei reostatului de pornire Rp până la scurtcircuitare, tensiunea
aplicată indusului motorului ajungând la valoarea nominală. În această situaţie
motorul funcţionează în condiţii apropiate de cele nominale. Se va păstra acest
regim, conform standardelor în vigoare, timp de cel puţin 5 minute astfel încât
temperatura din înfăşurări să se stabilească la valoarea de regim nominal.
- Se creşte curentul de excitaţie al generatorului Ie, prin intermediul
autotransformatorului AT, urmărindu-se creşterea valorii curentului absorbit de
motor până la 1,5IN.
- Se descarcă generatorul modificându-se în sens descrescător Ie, până

la o valoare de minim 25% din valoarea nominală sau până când turaţia atinge
valoarea maximă indicată în cartea tehnică a motorului. Se trasează
caracteristica vitezei n=f(I) pentru motorul de încercat (figura 4.22, curba a).
- În mod asemănător vor fi luate aceleaşi date experimentale
corespunzătoare introducerii rezistenţei de şuntare Rc (K=0,87, K=0,75),
avându-se în vedere limitarea vitezei sub valoarea maximă admisă (la sarcinii
reduse).
- Pentru cele trei situaţii se va determina variaţia nominală relativă de
viteză:
nrM − n N
∆n M = ⋅ 100 [%] (4.35)
nN
unde: nrM - reprezintă turaţia la încărcare redusă (valoarea maximă
atinsă în timpul încercării); nN - este turaţia nominală a motorului.
- Se trasează pentru cele trei cazuri caracteristicile vitezei la
funcţionarea în sarcină n = f(I), în mărimi relative (figura 4.22 a,b,c).
Măsurarea turaţiei se poate face utilizând un tahogenerator sincron, semnalul
de ieşire al acestuia fiind o tensiune alternativă monofazată de valoare efectivă
dependentă de turaţie. Această tensiune este măsurată cu ajutorul unui
voltmetru etalonat direct în [rot/min] (în schema electrică acesta este simbolizat
cu N).
- Se trasează caracteristica randamentului motorului η=f(P2)
determinând valoarea acestuia pentru fiecare încărcare cu relaţia:
UG ⋅ IG
η= ⋅ 100 (4.36)
UM ⋅ IM
Se consideră puterea utilă a motorului de încercat: P2=UGIG.
- Caracteristica de reglaj Is=f(IM) pentru n=nN=ct. şi U=UN=ct, se va
determina analitic folosind datele experimentale obţinute. Considerând
caracteristicile turaţiei pentru cele trei cazuri: K=l; K=0,87; K=0,75 (figura
4.22, curbele a,b,c) se duce o paralelă la axa absciselor corespunzătoare turaţiei
nominale nN. Aceasta va intersecta curbele a,b şi c, în punctele N, M şi L.
Raportul K fiind cunoscut se va obţine caracteristica, în mărimi relative,
Is=f(IM) prin cele trei puncte (figura 4.23).
4.14 DETERMINAREA PIERDERILOR ŞI A RANDAMENTULUI

MAŞINILOR DE CURENT CONTINUU
4.14.1 Categorii de pierderi la maşina de curent continuu

Pierderile totale, la maşinile de curent continuu, rezultă din însumarea
următoarelor componente:
1. Pierderi în circuitul de excitaţie.
Pierderi în înfăşurările de excitaţie, derivaţie (separată), sau în
reostatele de excitaţie. Aceste pierderi se calculează cu ajutorul rezistenţei
înfăşurării de excitaţie măsurată în curent continuu şi recalculată la temperatura
de referinţă, şi curentul de excitaţie. Dacă curentul de excitaţie nu poate fi
măsurat în cursul unei încercări în sarcină, acesta se admite:
- pentru generatorul cu excitaţie derivaţie sau separată, cu sau fără poli
de comutaţie, ca fiind 110% din curentul de excitaţie corespunător la mersul în
gol, la o tensiune egală cu tensiunea nominală majorată cu căderea de tensiune
din circuitul indusului, la curentul nominal de sarcină;
- pentru generatoarele compensate cu excitaţie derivaţie sau separată,
este curentul de excitaţie corespunzător mersului în gol la o tensiune egală cu
tensiunea nominală majorată cu căderea de tensiune din circuitul indusului, la
curentul nominal de sarcină;
- pentru generatorul cu excitaţie mixtă compensată, este curentul de
excitaţie corespunzător mersului în gol la tensiune nominală;
- pentru motorul cu excitaţie derivaţie, este curentul de excitaţie
corespunzător mersului în gol la tensiunea nominală.
Pierderile în înfăşurarea de excitaţie sunt date de relaţia :
p e = Re ⋅ I e2 (4.37)
unde: Re- este rezistenţa înfăşurării de excitaţie; Ie- curentul ce parcurge
înfăşurarea de excitaţie.
În cazul motoarelor de curent continuu cu excitaţie serie aceste pierderi
sunt date de relaţia:
p e = Rs ⋅ I s2 (4.38)
unde: Rs- este rezistenţa înfăşurării de excitaţie serie; Is- curentul ce
străbate înfăşurarea de excitaţie.
Pierderi în excitatoare când aceasta este folosită exclusiv pentru
excitarea maşinii (fiind antrenată mecanic de la arborele principal), precum şi
pierderile în reostatul de excitaţie al excitatoarei (cu excepţia pierderilor prin

frecare şi a pierderilor prin ventilaţie). Aceste pierderi rezultă ca diferenţă între
puterea absorbită la arborele excitatoarei şi puterea utilă pe care ea o furnizează
la borne. Dacă excitatoarea este excitată de la o sursă separată se vor considera
şi pierderile în circuitul de excitaţie ale excitatoarei.
În cazul unei înfăşurări de excitaţie separată, alimentată de la o baterie,
redresor sau grup motor-generator, nu se va ţine seama de pierderile în sursa de
excitaţie şi în conexiunile dintre sursă şi perii. Dacă se cer, pierderile din
sistemul de excitaţie separată, acestea vor fi indicate separat şi considerate ca
diferenţa dintre raportul puterii de excitaţie la randamentul sistemului de
excitaţie şi puterea de excitaţie.
2. Pierderi constante Acestea reprezintă:
- pierderile în fier şi pierderile suplimentare în gol în alte părţi metalice;
- pierderile prin frecare în lagăre şi perii, excluzând pierderile în
sistemul independent de ungere. Pierderile în lagărele comune vor fi indicate
separat, indiferent dacă ele sunt sau nu acoperite din puterea absorbită de
maşină. Dacă se impune, pierderile dintr-un sistem independent de ungere vor
fi indicate separat.
- pierderile prin ventilaţie, incluzând puterea absorbită de ventilatoarele
care fac parte integrantă din maşină şi de maşinile auxiliare (dacă acestea există
şi fac parte integrantă din maşină). Pierderile din maşinile auxiliare ca:
ventilatoare externe, pompe de apă sau ulei, care nu fac parte integrantă din
maşină, dar sunt folosite exclusiv pentru maşina respectivă (vor fi cuprinse
doar pe baza unui acord între producător şi beneficiar). Dacă se impune,
pierderile într-un sistem independent de ventilaţie pot fi indicate separat.
Pierderile constante pot fi determinate prin metoda de mers în gol ca
motor, la tensiunea nominală. Viteza va fi menţinută la valoarea sa nominală
prin reglarea excitaţiei, alimentată de preferinţă de la o sursă separată. Suma
pierderilor constante este egală cu diferenţa între puterea electrică totală
absorbită şi pierderile în înfăşurarea indusului şi în înfăşurarea de excitaţie
(dacă este cazul, puterea absorbită de excitatoare).
Pierderile în fier sunt dependente de tensiunea indusului şi de
frecvenţa tensiunii induse, fiind date de relaţia:
p Fe = K ⋅ U α ⋅ f β (4.39)
unde: U- tensiunea la bornele indusului ; α,β- sunt coeficienţi a căror
valoare este: α=2 şi β=1,4-1,6.
3. Pierderi variabile Acestea reprezintă:

- pierderile în înfăşurarea indusului şi în înfăşurările parcurse de
curentul indusului (de exemplu în înfăşurările de comutaţie, compensare,
excitaţie şi orice alte înfăşurări conectate în serie cu înfăşurarea indusului);
- pierderile prin curenţi turbionari în conductoarele indusului datorită
variaţiei fluxului şi daorită comutaţiei;
- pierderile în perii datorită comutaţiei.
Pierderi prin efect Joule în înfăşurarea indusului, înfăşurarea
polilor auxiliari şi înfăşurarea de compensaţie. Aceste pierderi sunt date de
relaţia:
p ja = (Ra + RPA + RK )I a2 (4.40)
unde: Ra- este rezistenţa înfăşurării indusului; RPA- este rezistenţa
înfăşurării polilor auxiliari; RK- este rezistenţa înfăşurării de compensaţie, dacă
aceasta există; Ia- este curentul prin înfăşurarea indusului.
Pierderi prin curenţi turbionari în conductele indusului datorită
variaţiei fluxului şi fenomenului de comutaţie. Aceste pierderi se iau în
consideraţie printr-o creştere echivalentă a valorilor rezistenţelor ce intervin în
relaţia de determinare a pierderilor prin efect Joule în înfăşurări. Deoarece
pentru conductoarele de secţiune redusă influenţa acestor pierderi este
neglijabilă, aceste pierderi se vor include în pierderile suplimentare.
Pierderi la contactul perie-colector. Aceste pierderi depind de
căderea de tensiune pe perii şi de curentul ce trece prin perie, fiind date de
relaţia:
p p = ∆U p ⋅ I (4.41)
unde: ∆Up - este căderea de tensiune la perii având valoarea cuprinsă
între (0,6-2)V, în funcţie de calitatea periei (∆Up=2V, pentru perii din grafit;
∆Up=0,6V, pentru perii din metal şi cărbune); I - curentul ce străbate peria.
4. Pierderi suplimentare. Aceste pierderi se produc în înfăşurarea
indusului datorită efectului pelicular (de refulare a curentului în conductoare), a
armonicilor din curba curentului, a deformării fluxului din cauza reacţiei
indusului. Acestea se consideră ca fiind variabile cu pătratul curentului iar
valoarea lor se adoptă procentual din puterea nominală a maşinii:
- la maşini necompensate: 1% din puterea nominală absorbită, pentru
motoare şi 1%din puterea nominală utilă, pentru generatoare.
- la maşini compensate: 0,5% din puterea nominală absorbită, pentru
motoare şi 0,5% din puterea nominală utilă, pentru generatoare
Puterea nominală absorbită sau utilă va fi puterea corespunzătoare, la

viteză constantă, curentului nominal maxim şi tensiunii nominale maxime.
Pentru alte sarcini decât cea nominală, pierderile suplimentare p's se
raportează la sarcina nominală cu relaţia:
2
⎛ I ⎞ Un ⋅ In
p = ⎜⎜
'
s
⎟⎟ ⋅ p s [%] (4.42)
⎝ In ⎠ 100
unde: ps [%] - reprezintă una din valorile procentuale indicate mai sus.
Pierderile suplimentare pot fi obţinute prin încercarea în sarcină sau
opoziţie, scăzând din pierderile totale măsurate toate celelalte pierderi
cunoscute.
4.14.2 Metode de încercare pentru determinarea pierderilor şi
a randamentului pentru maşina de curent continuu
Metodele pentru determinarea randamentului maşinilor de curent
continuu pot fi împărţite în: directe şi indirecte.
Metodele directe permit determinarea randamentului, la funcţionarea
în sarcină a maşinii, prin măsurarea directă a puterilor utilă Pu şi absorbită Pa,
utilizând relaţia:
Pu
η= ⋅ 100 [%] (4.43)
Pa
Determinarea directă a randamentului la maşinile de curent continuu, ca
şi la celelalte maşinii electrice rotative, se admite numai în acele cazuri în care
diferenţa dintre puterea absorbită (primită) şi puterea utilă (produsă de maşina)
reprezintă un ordin de mărime pentru care eroarea în măsurarea puterilor are o
influenţă neglijabilă asupra rezultatului. Aceasta ar corespunde maşinilor care
au o valoare garantată a randamentului sub 85%.
Metodele indirecte de determinare a randamentului au la bază o serie
de încercări ce permit determinarea pierderilor totale, sau încercări care permit
determinarea separată a diferitelor categorii de pierderi în scopul determinării
sumei pierderilor. În acest caz, dacă suma pierderilor se notează cu Σp,
randamentul se va determina cu relaţiile:
⎛
η G = ⎜⎜1 −
∑ p ⎞⎟ ⋅ 100 [%] (4.44)
⎝ Pu + ∑ p ⎠
⎟
pentru maşina de curent continuu în regim de generator, respectiv,
⎛
η G = ⎜⎜1 −
∑ p⎞
⎟ ⋅ 100 [%] (4.45)
P ⎟
⎝ a ⎠
pentru maşina de curent continuu în regim de motor.

Valoarea randamentului, obţinută pe baza determinării separate a
pierderilor, poate fi considerată ca randament garantat al maşinii de curent
continuu.
4.14.3 Tipuri de încercări pentru determinarea randamentului
maşinilor de curent continuu
Încercarea cu motorul tarat Această încercare se foloseşte numai la
generatoarele electrice. Maşina de încercat va fi separată de reţea, decuplată de
motorul de antrenare şi antrenată la viteza nominală cu un motor tarat. Motorul
tarat este un motor la care pierderile au fost anterior măsurate astfel încât este
posibil determinarea puterii mecanice pe care o fumizează la arbore, cunoscând
puterea electrică absorbită şi viteza sa de rotaţie. Încercarea se efectuează la o
temperatură cât mai apropiată de cea atinsă la sfârşitul timpului corespunzător
serviciului nominal. Nu se efectuează corecţia datorată variaţiei rezistenţei cu
temperatura. Puterea mecanică fumizată de motorul tarat la arborele maşinii de
încercat reprezintă pierderile care au loc în maşina de încercat. Maşina de
încercat poate să funcţioneze în gol sau în scurtcircuit, excitată sau nu, cu
periile ridicate sau nu, în funcţie de tipul de pierderi care se măsoară. În locul
motorului tarat se poate folosi o maşina dinamometrică sau un alt motor care să
acţioneze maşina de încercat prin intermediul unui arbore de torsiune, existând
posibilitatea măsurării cuplului fumizat la arborele maşinii încercate şi deci a
puterii mecanice absorbite de aceasta. În acest caz, se impune o măsurare cât
mai precisă a vitezei de rotaţie.
Încercarea cu maşina tarată Metoda se foloseşte atât pentru motoare
cât şi pentru generatoare. Maşina de încercat se cuplează cu o maşina tarată la
care curba randamentului η = f(Pa) sau η = f(Pu), este cunoscută sau a fost
determinată în prealabil. Puterile electrice (absorbită, respectiv utilă) se
determină cu aparate electrice de măsură (voltmetre şi ampermetre).
Temperatura este apropiată de cea din regimul nominal şi nu se mai efectuează
corecţia datorită variaţiei rezistenţei înfăşurărilor cu temperatura.
În cazul încercării unui motor, puterea sa utilă se determină ţinând
seama că ea este practic egală cu puterea absorbită de generatorul tarat (puterea
absorbită de generator se determină din puterea lui utilă cu ajutorul

randamentului său ηG):
P
PuM ≈ PaG = uG (4.46)
ηG
Randamentul motorului va fi:
PuM PuG
ηM = ⋅ 100 = ⋅ 100 [%] (4.47)
PaM η G ⋅ PaM
În cazul încercării unui generator, puterea absorbită a generatorului se
determină ţinând seama că este practic egală cu puterea utilă a motorului.
Acesta fiind tarat, puterea lui utilă se determină din puterea lui absorbită cu
ajutorul randamentului său ηM:
PaG ≈ PuM = η M ⋅ PaM (4.48)
Randamentul generatorului va fi:
PuG
ηG = [%] (4.49)
η M ⋅ PaM
Pentru a obţine o precizie bună a rezultatelor, puterea maşinii tarate
trebuie să fie de acelaşi ordin de mărime cu a maşinii de încercat. Tararea
maşinii se efectuează cu una din metodele de determinare indirectă a
randamentului, de preferinţă metoda pierderilor separate.
Încercarea cu frâna Această metodă se aplică numai motoarelor
electrice de curent continuu. Încercarea are la bază faptul că puterea utilă a
motorului este proporţională cu produsul dintre turaţia măsurată şi cuplul
măsurat cu ajutorul unei instalaţii de frânare (un dinamometru sau o maşină
dinamometru). Puterea electrică absorbită de motor se măsoară cu ajutorul
aparatelor electrice (voltmetru şi ampermetru).
Încercarea tip grup motor-generator Metoda se aplică pentru două
maşini identice care se cuplează mecanic între ele, una funcţionând în regim de
generator şi alta în regim de motor. Puterea electrică absorbită de motor şi
puterea electrică utilă a generatorului se măsoară cu ajutorul aparatelor
electrice de măsurat. Întrucât încercarea se efectuează la o temperatură
apropiată de cea atinsă în funcţionare, corespunzătoare serviciului nominal, nu
se va lua în considerare corecţia datorată variaţiei rezistenţei înfăşurării cu
temperatura.
Maşinile fiind cuplate ax în ax, puterea utilă a motorului este absorbită
direct de generator, adică PuM=PaG.
Randamentul total al grupului, ηt, va fi egal cu produsul randamentelor

motorului, ηM şi generatorului, ηG:
P P P
η t = η M ⋅ η G = uM ⋅ uG = uG ⋅ 100 [%] (4.50)
PaM PaG PaM
Dacă maşinile sunt identice randamentul va rezulta:
PuG
η M = ηG = ⋅ 100 [%] (4.51)
PaM
Deoarece ηM= ηG rezultă că tararea maşinii nu mai este necesară.
Încercarea prin metoda opoziţiei Această metodă se aplică atunci
când există disponibile două maşini de încercat identice. Maşinile vor fi cuplate
atât mecanic (ax în ax) cât şi electric. Metoda oferă posibilitatea recuperării
energiei produsă de maşina care funcţionează în regim de generator aceasta
debitând pe cealaltă ce funcţionează în regim de motor. Pierderile de putere din
cele două maşini vor fi acoperite de la o sursă exterioară de putere. Modul în
care este fumizată această energie din exterior diferenţiază principiul de
aplicare a metodei şi anume: metoda cu motor auxiliar, metoda cu alimentare
suplimentară de la reţea şi metoda combinată care necesită ca surse exterioare
un motor auxiliar şi o sursă înseriată cu indusurile celor două maşini.
4.14.4 Determinarea randamentului maşinilor de curent
continuu prin metoda separării pierderilor
Caracteristica randamentului maşinii de curent continuu reprezintă
dependenţa η=f(P2) pentru tensiune constantă, celelalte condiţii fiind specifice
tipului de maşină. La determinarea pierderilor prin diferite metode, maşinile
sunt puse adesea să funcţioneze în alt regim decât regimul pentru care au fost
construite; spre exemplu, generatoarele sunt puse să funcţioneze în regim de
motor sau invers. În asemenea situaţii trebuie să se asigure condiţiile nominale
de funcţionare pentru producerea pierderilor: turaţia, inducţia magnetică în
întrefier, pierderile în înfăşurări, solenaţia de reacţie transversală şi altele.
Metoda separării pierderilor, ca metodă indirectă, constă de fapt în
efectuarea unor măsurători asupra maşinii de încercat la funcţionarea în gol
neexcitată (pentru determinarea pierderilor mecanice), respectiv excitată
(pentru separarea pierderilor în miezul feromagnetic) şi la funcţionarea în
sarcină (pentru separarea pierderilor prin indus).
Încercarea se realizează cu schema de montaj dată în figura 4.25, în

care maşina este alimentată de la o sursă de curent continuu, reglabilă, iar
înfăşurarea de excitaţie de la o sursă separată în modul următor:
- Se măsoară rezistenţa indusului Ratm şi se recalculează valoarea pentru
temperatura convenţională tN:
t N + 235
Ra = Ratm (4.52)
t m + 235
unde: Ratm - este rezistenţa măsurată la temperatura tm; tm - temperatura
la care s-a făcut măsurarea; tN - temperatura convenţională de regim ce se
consideră 75° C pentru izolaţia în clasă A, E, B şi 115° C pentru izolaţia în
clasă F sau H.
U=
AT Rc
A A
Ex
U M
V =
~
P2
Figura 4.25
- Se determină pierderile mecanice şi în fier. Maşina de încercat este
pusă să funcţioneze ca motor la gol, la o turaţie şi un flux util corespunzătoare
sarcinii pentru care se determină randamentul. Pentru a stabili acelaşi flux util
la mersul în gol ca şi la funcţionarea în sarcină la aceeaşi turaţie, este necesar
ca tensiunea electromotoare pe care ar avea-o maşina la curentul Ia să fie egală
cu tensiunea electromotoare la mersul în gol. În acest scop, pentru regimul de
generator al maşinii se va aplica o tensiune la borne UoG>Un dată de:
U 0G = U n + Ra I a + ∑ ∆U p (4.53)
iar în regim de motor tensiunea UoM< Un:
U 0 M = U n − Ra I a − ∑ ∆U p (4.54)
unde: Un - este tensiunea nominală a maşinii (înscrisă pe plăcuţa
indicatoare).
- Se alimentează înfăşurarea de excitaţie cu reostatul de câmp Rc, pe

poziţie minimă şi se alimentează indusul cu tensiune reglabilă până când
motorul ajunge la turaţia nominală. Puterea absorbită de motor de la reţea
reprezintă pierderile la mersul în gol Po. Aceste pierderi sunt aceleaşi la
funcţionarea ca motor şi la funcţionarea ca generator, dacă viteza şi tensiunea
electromotoare sunt aceleaşi.
Scăzând din Po pierderile în indus la mersul în gol, se determină suma,
pierderilor în fier şi mecanice, pm+pFe:
p m + p Fe = P0 − Ra I 02 = U 0 I 0 − Ra I 02 (4.55)
unde: Ra - este rezistenţa recalculată la temperatura convenţională a
indusului.
- Se calculează pierderile în rezistenţa de contact perie-colector
pp=Σ∆Up·Ia, ştiind că Σ∆Up=2V pentru periile din cărbune şi Σ∆Up=0,6V
pentru periile din metale sau aliaje.
- Se calculează pierderile suplimentare ps din înfăşurarea indusului, care
se adoptă, conform STAS 9904/8-77, între 1% şi 0,5% din puterea nominală a
maşinii.
- Se calculează pierderile în înfăşurarea de excitaţie (pje =Re·I2eN) şi
pierderile în înfăşurarea indusului (pj =Ra·I2a ), la diverşi curenţi prin indus.
- Se calculează suma totală a pierderilor:
∑ p = p m + p Fe + p j + p je + p p + p s (4.56)
- Se determină valoarea randamentului, pentru cele două regimuri de
motor:
η M = 0 M a ∑ ⋅100 [%]
U ⋅I − p
(4.57)
U 0M ⋅ I a
şi generator:
U 0G ⋅ I a
ηG = ⋅100 [%]
U 0G ⋅ I a + ∑ p
- Se trasează caracteristica randamentului în funcţie de puterea utilă P2
folosind relaţiile (4.57), dând valori pentru Ia până la 1,2IaN.
Separarea pierderilor mecanice de pierderile în fier
Pentru separarea pierderilor mecanice de pierderile în fier din suma
determinata pm + pFe, există mai multe posibilităţi şi anume:
1. Separarea pierderilor mecanice de pierderile în fier prin

reducerea excitaţiei
pm+pFe
A
K1 U=
A,V,W K2
Ia=0
Rc
B MA M Ex
3∼ =
C V
pm Iex
Rp
0 P2=0

Se reduce treptat tensiunea de alimentare pornind de la o valoare U >
Un şi curentul de excitaţie, păstrând viteza constantă, determinându-se pentru
fiecare valoare a tensiunii U suma pm+pFe (maşina este în gol) trasându-se
curba AB: pm+pFe=f(Ie) (figura 4.26). Se prelungeşte curba AB (porţiunea BC),
iar ordonata la origine OC va reprezenta valoarea pierderilor mecanice.
2. Separarea pierderilor mecanice de pierderile în fier cu ajutorul
motorului tarat
- Se antrenează maşina de încercat, neexcitată (K2 deschis, figura 4.27),
la viteza nominală, cu ajutorul unui motor a cărui curbă de randament este
cunoscută (motor tarat). Puterea furnizată de motorul de antrenare MA maşinii
de încercat este necesară numai acoperii pierderilor mecanice :
p m = η ⋅ Pabs (4.58)
unde: η- este randamentul maşinii MA iar Pabs puterea absorbită de
maşina MA de la reţea.
- Se antrenează maşina excitată la gol (K închis, la viteza nominală
astfel încât la borne să avem U=Un. Puterea furnizată de maşina MA reprezintă
pm+pFe:
p m + p Fe = η ⋅ Pabs (4.59)
Cunoscând pm de la determinarea a) se obţine prin diferenţa pFe:
p Fe = ( p m + p Fe ) − p m (4.60)
3. Separarea pierderilor mecanice de pierderile în fier prin metoda

lansării
Maşina funcţionează ca motor la gol la o viteza no>nn. Se întrerupe
brusc atât alimentarea indusului cât şi curentul de excitaţie prin deschiderea
întrerupătorului K2, figura 4.28 a.
U=
K1
K2 n
Rp Rc n0
A I
II A’ A
M nN
= A
Ex
P2=0 C” B’C B t
a. b.
Figura 4.28
În baza principiului inerţiei maşina îşi încetineşte mersul; se trasează
caracteristica vitezei n=f(t), curba I, până la oprire, figura 4.28 b. Se
construieşte tangenta la curbă în punctul A, corespunzător vitezei nominale şi
subnormala BC. Pierderile mecanice vor fi proporţionale cu produsul dintre
momentul de inerţie (J) şi subnormala BC:
p m = K ⋅ J ⋅ BC (4.61)
unde: K - reprezintă constanta de scară pentru timp.
Suma pm+pFe se determină prin lansarea maşinii, ca motor în gol, de la
no>nn, lăsând alimentat circuitul de excitaţie (K2-închis, K1- deschis). Frânarea
se va face mai rapid trasându-se de această dată curba II, n=f(t). În mod
asemănător:
p m + p Fe = K ⋅ J ⋅ B ' C ' (4.62)
Din raportul pm/(pm+pFe)=BC/B'C' se separă pierderile mecanice:
pm =
BC
( pm + p Fe ) (4.63)
B 'C '
4.15 ÎNCERCAREA LA ÎNCĂLZIRE A MAŞINII DE CURENT

CONTINUU
Supratemperatura subansamblurilor maşinii de curent continuu, se
determină, de regulă, urmărind încălzirea acestora în urma încercării maşinii în
serviciul nominal tip, prin încărcare directă. Supratemperaturile înfăşurărilor
maşinii de curent continuu, pot fi determinate, de regulă, prin metode indirecte,
urmărind încălzirea acestora în regimuri particulare de funcţionare (regim de
funcţionare în scurtcircuit şi în gol, ca generator).
Metoda directă de determinare a supratemperaturii
subansamblelor maşinii de curent continuu prin încărcarea în serviciul
nominal tip
Această metodă urmăreşte determinarea supratemperaturilor
subansamblelor maşinii, pe baza încălzirii acesteia, în urma încărcării în
serviciul nominal tip. Metodele de încărcare a maşinilor de curent continuu
oferă multiple posibilităţi de încercare a acestora, caracterizate prin tehnologii
uşoare şi sigure, având un grad de economicitate ridicat. Aceste considerente
sunt justificate şi de posibilitatea conectării în opoziţie a două maşini de curent
continuu şi încărcarea lor la parametrii doriţi, când pierderile lor simt acoperite
de o sursă exterioară electrică, mecanică sau combinată. Metodele directe de
încărcare a maşinilor de curent continuu sunt cele prezentate în paragraful în
care s-a tratat determinarea randamentului.
Metodele de măsurare a temperaturii subansamblelor maşinii şi a
agenţilor de răcire sunt prezentate de asemenea, la încercările comune
maşinilor electrice rotative, cât şi în paragraful privind măsurarea rezistenţei
înfăşurării indusului maşinii de curent continuu, pentru determinarea încălzirii
acesteia.
Metoda indirectă de determinare a supratemperaturii înfăşurărilor
maşinii de curent continuu
Metoda indirectă constă în realizarea celor două regimuri limită de
funcţionare, regim de funcţionare în scurtcircuit ca generator şi regim de
funcţionare la mers în gol ca generator, în care se vor determina
supratemperaturile înfăşurărilor. Aceste regimuri limită implică consumuri
reduse de energie şi standuri de minimă complexitate, metoda aplicându-se în
general maşinilor de mare putere. Pentru încercarea în regimul de scurtcircuit
la un curent egal cu cel nominal al indusului, pierderile ce apar prin efect Joule,
în înfăşurările indusului şi în înfăşurările înseriate cu acesta, vor fi practic egale
cu cele stabilite în serviciul nominal tip. Se consideră, în acest caz, că în rotor

nu vor apărea pierderi principale în fier.
Pentru încercarea de funcţionare în gol ca generator, vor apărea pierderi
principale şi suplimentare în fierul rotoric, cât şi cele suplimentare pe
armăturile fixe, la valoarea fluxului stabilit în întrefier. Această încercare se
face cu periile scoase, deoarece pierderile prin frecarea periilor cu colectorul
sunt de regulă dependente de valoarea curentului, diferind esenţial de cele
stabilite la încercarea în serviciul nominal tip sau de scurtcircuit.
Pentru considerarea separată a pierderilor mecanice, se va realiza o
încercare de încălzire în gol a maşinii fără excitaţie, având scoase periile din
casete. Astfel, supratemperatura fiecărei părţi a rotorului, corespunzătoare
sarcinii nominale, se va determina ca sumă a supratemperaturilor părţii
respective, determinată în cele două regimuri limită. După caz, se poate scade
supratemperatura părţii corespunzătoare, determinată la funcţionarea în gol fără
excitaţie. În acest mod de determinare a încălzirii subansamblelor rotorului, s-a
considerat că acestea nu sunt influenţate de încălzirea subansamblelor
statorului, presupunere apropiată de realitate în majoritatea cazurilor.
Pentru înfăşurarea de excitaţie derivaţie, având în vedere că fluxul de
căldură este diferit în cele două regimuri limită şi diferit în raport cu cel de la
funcţionarea la sarcină nominală, se va face o încercare de încălzire la mers în
gol ca generator cu periile scoase, la un curent de excitaţie egal cu cel
corespunzător serviciului nominal tip. Temperatura înfăşurării de excitaţie
derivaţie se va adopta ca fiind egală cu suma dintre temperatura determinată în
acest regim de gol şi cea determinată la regimul limită de scurtcircuit. După
caz, se poate lua în considerare şi încălzirea la funcţionarea în gol fără curent în
circuitul de excitaţie.
Literatura de specialitate apreciază că eroarea dintre metoda directă şi
metoda indirectă de determinare a supratemperaturii înfăşurărilor maşinii de
curent continuu este de ordinul gradelor, în plus sau minus.

4 Încercările Maşinilor de Curent

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

4 Încercările Maşinilor de Curent

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 4 ÎNCERCĂRILE MAŞINILOR DE CURENT CONTINUU 171

3. Determinarea rezistenţei înfăşurărilor în curent continuu, cu maşina

4.1 VERIFICAREA SUPRAFEŢEI COLECTORULUI

Datorită prelucrării incorecte a colectorului, acesta capătă o formă ce se

de colector şi a izolaţiei dintre acestea, datorită durităţii superioare a izolaţiei

comutaţie şi a conductoarelor de legătură, iar lăţimea periei se adoptă egală cu

unde: ia - este curentul dintr-o cale de curent; T - perioada comutaţiei,

- distribuţia spaţială a inducţiei câmpului de comutaţie şi a câmpului

de rotaţie, dacă după aceasta colectorul şi periile rămân în bună stare de

- încercarea la suprasarcină de curent de scurtă durată;

2. Determinarea zonei de comutaţie fără scântei

- Deconectarea înfăşurării polilor auxiliari şi a celei de compensaţie din

progresiv, foarte fin, curentul suplimentar, până la vizualizarea primelor

Într-adevăr, conform figurilor 4.2 b şi c, rezultă că pentru o valoare

unde: wpa - este numărul de spire al înfăşurării polului auxiliar, wa - este

Din egalitatea relaţiilor (4.5) şi (4.6) se obţine expresia pentru valoarea

Aliura curbelor limită furnizează informaţii asupra saturaţiei circuitului

4.3 AŞEZAREA PERIILOR ÎN AXA NEUTRĂ

tind să mărească fluxul rezultant al generatorului. Această influenţă este cu atât

(curentul fiind, de asemenea, la aceeaşi valoare şi trecând prin minim). După

(K) (L) α=π/2

corespunzător. În figura 4.5 b s-a reprezentat repartiţia spaţială a inducţiei, la

colierului să se utilizeze un milivoltmetru sau un aparat de mare precizie pentru

Se creşte curentul până la o valoare apropiată de cea nominală şi se

- bobinele, perfect identice, sunt conectate între ele, sărindu-se un pol,

pieselor polare, urmărindu-se uşor şi rapid sensul liniilor de câmp. Pentru

periile conectate la borna de referinţă, notată cu 1, periile conectate la celelalte

- la schimbarea regimului de funcţionare, de la motor la generator sau

(B1)A1 (A2)B2 (B1)A1 (A2)B2

(B1)A1 (A2)B2 (B1)A1 (A2)B2

- trecerea de la un pol la altul, în sensul de rotaţie al maşinii, are în

(B1)A1 (B2)A2 (B1)A1 (B2)A2

(B1)A1 (B2)A2 (B1)A1 (B2)A2

- toate bobinele diferitelor înfăşurări ale circuitului serie se conectează

Modificarea periodică a valorii rezistenţei măsurate pe circumferinţa

4.7.1 Măsurarea rezistenţelor înfăşurărilor de pe stator

înfăşurări. Dacă creşte valoarea rezistenţei măsurate faţă de valoarea obţinută

4.7.2 Măsurarea rezistenţei înfăşurării rotorului

Măsurarea rezistenţei înfăşurării rotorului pentru determinarea

Dacă numărul K al lamelelor de colector este impar, iar măsurarea

Măsurarea rezistenţei înfăşurării rotorului pentru determinarea

Astfel, dacă colectorul nu a fost corect format, izolaţia acestuia în stare

În cazul în care încercarea nu poate fi efectuată cu maşina funcţionând

4.10.1 Regimul de funcţionare în gol ca generator

inferioară a caracteristicii descendente este liniară, prin extrapolarea acesteia

∆Ie0 -Ie0max Ie0

treptat valoarea curentului până la zero. În continuare, se schimbă polaritatea

aplicate până la valori apropiate celei de la încercarea izolaţiei dintre spire,

Determinarea caracteristicii de scurtcircuit

4.12 STUDIUL REGIMULUI DE FUNCŢIONARE ÎN SARCINĂ A

4.12.1 REGIMUL DE FUNCŢIONARE ÎN SARCINĂ CA

autoexcitaţie: curba 1 - excitaţie derivaţie, curba 2 - excitaţie mixtă adiţională,

Deoarece variaţia rezistenţelor înfăşurărilor din circuitul indusului

comportării acestuia, în aplicaţiile practice aliura lor depinzând de tipul

trasează familia de curbe prezentă în figura 4.19. Se observă că prin şuntarea

generatorul G, provenit dintr-un motor serie identic cu cel de încercat, la care

rezultă expresia vitezei de rotaţie a motorului:

1 1,5 I/IN 1 1,5 I/IN

Figura 4.22 Figura 4.23

dependenţele următoarelor mărimi: I, n, M, P1, η în funcţie de puterea utilă a

- Se descarcă generatorul modificându-se în sens descrescător Ie, până

4.14 DETERMINAREA PIERDERILOR ŞI A RANDAMENTULUI

4.14.1 Categorii de pierderi la maşina de curent continuu

pierderile în reostatul de excitaţie al excitatoarei (cu excepţia pierderilor prin