Curs 6

„Fuga de lume” la Părinţii filocalici

Diverse aspecte ale „fugii de lume”

Atitudinea omului faţă de lume şi faţă de Dumnezeu este o problemă
fundamentală a religiei. Se pare că, de la început, chiar, s-au oferit două
posibile soluţii. Nici una dintre acestea nu este satisfăcătoare. Sau “îl
căutăm pe Dumnezeu în lume şi atunci ne expunem pericolului
panteismului, monismlui, materialismului sau, din contră, declarăm că
Dumnezeu este prin esenţă altceva decât această lume şi atunci nu scăpăm
de obiecţiile materialiste care susţin că religia distrage atenţia omului
îndreptată asupra lumii” 1 . De altfel, chiar şi asceţii creştini repetă cu bună
ştiinţă că “că dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru lume sunt de
neîmpăcat”. În Evanghelia Sfântului Ioan, această idee se repetă dens şi
insistent (Ioan 15, 19). Şi totuşi, citim în aceeaşi Evanghelie o idee
contrară (Ioan 3, 16). “Iisus Hristos este Mântuitorul lumii” Care Îşi
trimite ucenicii ”în toată lumea” (cf. Marcu 16, 15) pentru ca aceştia să
devină “lumina lumii”(Matei 5, 14).
Multe sisteme filozofice şi religioase din antichitate erau dualiste:
vedeau răul în materie. Cele care nu erau dualiste, nu reuşeau să rezolve
satisfăcător relaţia între Dumnezeu şi lume. Se găseau în faţa unei dileme
“Ori Dumnezeu se ocupă de lume şi atunci devine dependent de ea, îşi
pierde a tot puternicia şi fericirea, ori Dumnezeu este - cum gândea
Aristotel- străin cu totul de mersul lumii şi atunci lumea îşi pierde
valoarea, iar omul ar face bine să fugă de această lume către Dumnezeu” 2 .
În frumoasele sale predici despre Hexaimeron, Sfântul Vasile arată
cum abisul dintre Dumnezeu şi lume este depăşit prin cuvântul Scripturii:
“La început a făcut Dumnezeu…” (Facere 1, 1). Cerul, pământul, plantele,
animalele, tot ce vedem nu este împotriva lui Dumnezeu, în afara
interesului Său, ci este lucrarea Sa. “Şi a văzut Dumnezeu că totul era
bun…” (Facere 1, 4). Lumea văzută este reprezentată de o gândire foarte
frumoasă, pregătită pentru cel ce o va locui, adică omul. În acest context
nu are sens să vorbim despre “fuga de lume”. Cărţile de spiritualitate
stabilesc, dimpotrivă, regulile pentru ”folosirea lumii”, “utilizarea corectă
a creaţiilor”, în sensul că putem şi trebuie să folosim toate lucrurile numai
în măsura în care servesc binelui. Lumea este “bună”, deci nu poate fi
folosită decât pentru bine. Orice altă utilizare a ei este perversă.
1. Atitudinea faţă de “spiritul lumii”
Lumea creată de Dumnezeu nu poate fi decât bună. Chiar şi acel
lucruri, care conduc uşor la păcat, sunt, în sine, lume. “Ce este rău în
aur?”, se întrebă Sfântul Maxim Mărturisitorul . Nimic pentru că este creat
de Dumnezeu. Există, deci, ceva rău în minte care se gândeşte la aur?
Chiar şi mintea aceea este creată de Domnul. Nici chiar un gând privitor la
aur nu poate fi rău, dacă este ceva natural. Unde este, atunci, răul? Numai

1
Tom as S pi dli k, Izvoarel e l umi ni i . Trat at de spi ri t ual it at e , Edi t ura Ars Longa, Iaşi
1994, p. 153.
2
Idem , p. 155.

1
în pasiunea care, după Sfântul Maxim Mărturisitorul este dorinţa de a
folosi rău un lucru bun.
Răul nu este deci în lucruri, ci în noi înşine. Nu există în femeie,
cum spune acelaşi autor, ci în bărbatul care are sufletul necurat. Acest
lucru este confirmat de vechiul principiu: “La cei curaţi, totul est curat”.
Cine însă, poate fi socotit curat? Desigur că nu acela care presupune
aceasta. Toţi purtăm urmările păcatului. De aceea multe din cele care sunt
bune, devin nu numai ocazia, dar şi ispita, incitarea la rău: banul, viaţa
sexuală, hrana, distracţiile, societatea. Este destul să privim, să ezităm, şi
să cedăm ispitei. Desigur nu suntem cu toţii la fel de slabi. Totuşi, e un val
tulbure al pericolelor obişnuite, în care individul se înneacă uşor. Aceste
este numit de către autorii duhovniceşti “sfârşitul lumii”, spre deosebire de
“spiritul lui Hristos”. Este un ansamblu de ispite, de principii greşite şi
perverse, falsa armonie în a face răul sub influenţa spiritului rău, numit de
Sfântul Pavel, “regele acestui veac” (1 Corinteni 2, 68).
Văzută astfel “lumea” este “duşmanul neîmpăcat al Evangheliei, al
Sfântului Duh” 3 . Lumea, spune Sfântul Vasile , este suma dorinţelor răului.
Este evident că trebuie să respingem această lume, să luptăm cu ea , să
fugim de ea, să n-o iubim. Nu iubiţi nici lumea, nici lucrurile lumeşti!
Dacă cineva iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este într-însul.
Pentru că tot ce este în lume, adică, pofta trupului şi pofta ochilor şi
deşarta slavă a vieţii, nu vine de la tatăl, ci este din lume. Iar lumea trece
cu pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac”(1 Ioan 2,
15-17).
2. A fi nemulţumit de lume
Atitudinea creştinului faţă de această lume, est, deci, dublă: pozitivă
şi negativă. Aceasta depinde de semnificaţia pe care vrem să o dăm
termenului: creaţie a lui Dumnezeu sau ispită a răului. Ne surprinde poate
faptul că un singur cuvânt poate să aibă semnificaţii atât de opuse. Dar pe
de altă parte, acest lucru ne arată că trecerea de la o atitudine la alta este
posibilă şi uşoară. De la corectul uz până la abuz este o distanţă atât de
mică. Există chiar şi o atitudine faţă de lume care este “de mijloc”, între
pozitiv şi negativ.
Să luăm lumea, în sensul bun, ca fiind tot ceea ce există mai bun şi
mai nobil pe pământ: arta, ştiinţele, prietenia; cel ce posedă toate aceste
lucruri ar trebui să fie fericit şi mulţumit. Şi totuşi nu este...
Tot ce este bun şi frumos pe acest pământ este numai o oglindire a
bunătăţii şi frumuseţii divine. Trebuia să-L admirăm pe Dumnezeu şi să
fim recunoscători pentru acest cadou făcut nouă. Dar, în mod definitiv,
sufletul nu va reuşi să se mulţumească numai cu oglindirea şi vrea să vadă
lumina cea adevărată. Nu est deci, surprinzător că în unele momente
simţim întreaga lume ca pe un lucru ciudat şi chiar duşmănos, chiar şi
prietenii, munca proprie, viaţa proprie ne dezgustă. “Cât îmi pare de urât
pământul când privesc cerul!”, exclamă Ignaţiu de Loyola când deschidea
seara uşa pentru a privi stelele. Iar dimineaţa se întorcea la munca
obişnuită, intensă.
Această nostalgie a cerului, a Paradisului pierdut, se face simţită în
inimile tuturor oamenilor, este ca şi vocea patriei pentru cei care trăiesc în
3
Idem , p. 159.

2
exil. Nu trebuie însă să degenereze într-un sentiment sterp şi nici în a
judeca nedrept oamenii şi lucrurile care nu sunt vinovate de faptul că nu
suntem cu totul mulţumiţi. Nemulţumirea faţă de această lume inspiră
artiştii în exprimarea idealului unei lumi mai bune, simţind în interior
nostalgia “paradisului pierdut” 4 . Sfinţii au fost inspiraţi de aceeaşi
nemulţumire în lucrarea lor pentru realizarea “noului pământ şi a noului
cer”(Apocalipsa 21, 1).
Aşa cum spunea iubitorul de Dumnezeu, Sfântul Ioan Gură de Aur ,
“nimic nu tulbură şi nu înceţoşează atât ochiul sufletului ca mulţimea
grijilor acestui veac şi poftele lui ” 5 . Fuga de lume coincide, aşadar cu
amerimnia “ lipsa de griji ” 6 .
Mintea nu poate “intra în extazul cunoştinţei duhovniceşti” decât
după ce a respins umbra lumii, observă Filoxen din Mabugg 7 . Pentru el
fuga de lume e denumirea generică a unei realităţi desemnate sub diferite
nume: făgăduire, renunţare, înfrânare, nevoinţă…; fiecare din ele
exprimând o nuanţă specială pe o bază comună: desfiinţarea obstacolelor în
calea unirii cu Dumnezeu. “Dacă vrei să te rogi în chip vrednic de laudă -
scrie Evagrie -leapădă-te de tine în tot ceasul” 8 , “dacă doreşti să te rogi,
lepădă-te de toate, ca să moşteneşti toate” 9 .
3. Fuga de mulţime
Pentru Titto Colliander, fuga de lume înseamnă fuga de mulţime:
“Un om smerit nu poate fi stânjenit de ceilalţi, poate fi cel mult,
stânjenitor. Caută deci să fii cât mai şters, fereşte-te să ieşi în faţă,
ascunde-te. Intră în camera ta şi închide uşa (Mat 6,6), chiar şi atunci când
eşti nevoit să te afli în vârtejul mulţimii. Iar dacă aşa ceva este peste
puterile tale, pleacă, du-te încotro vezi cu ochii, numai să poţi rămâne
singur şi să poţi striga din tot sufletul tău către Dumnezeu, cerându-I
ajutorul, iar Domnul te va auzi” 1 0 .
4. Nebunia pentru Hristos, formă a lepădării de lume în mijlocul
lumii
Nebunia întru Hristos este una dinte cele mai grele şi mai măreţe
nevoinţe ale evlaviei creştine, pe care din iubire de Dumnezeu şi de oameni
au luat-o asupra lor unii dintre cei mai râvnitori binecredincioşi creştini.
“Nebunia întru Hristos este o nevoinţă creştinească, pe cât de rară, pe atât
de anevoioasă şi de înaltă la care sunt chemaţi de Domnul Dumnezeu numai
bărbaţi şi femei dintre cei mai aleşi, puternici şi cu trupul şi cu sufletul” 1 1 .
Aceşti slăviţi nevoitori- asceţi însufleţiţi de o nestinsă râvnă şi de o
înflăcărată dragoste de Dumnezeu- au renunţat de bunăvoie nu doar la toate
4
Idem , p. 161.
5
Li vre de l a perf ect i on , II, 8 (44), î n CS C O 253, S yri 111, p. 12; cf. Ioan Hri sost om ,
Expos. in Psal mum , 6, 4, î n P G. 55, 77, după T. S pi dl i k, Spi rit ual i t at ea răsări t ul ui
creşt i n , II, « Rugăci unea », Edi t ura Dei si s, Si bi u, 1998, p. 283.
6
Exhort at i on à un j ui f convert i , t rad. M. Al bert , în “Ori ent S yri en”, 6, P ari s, 1961, p.
44, n. 5, după T. Spi dl i k, op. ci t . , p. 283.
7
Idem , p. 283.
8
De Orat i one 18, Hausherr, p. 34, după T. S pi dli k, op. ci t . , p. 283.
9
Idem , p. 283.
10
Ti t t o Col l i ander, Cal ea asceţ i l or , cap. “ L i psa de măsură t rebui e ocol i t ă” , EIB MB OR ,
B ucureşt i , 1997, p. 66.
11
Jean Koval evsky, Feri ci ţ ii nebuni pent ru Hri st os , Edi t ura Anast asi a, B ucureşt i , 1997,
p. 15.

3
comodităţile şi bunurile vieţii pământeşti şi la toate avantajele vieţii
sociale, la cele mai apropiate legături de sânge şi rudenie, ci au renunţat în
deplină cunoştinţă de cauză şi de la ceea ce deosebeşte în mod esenţial
omul de celelalte fiinţe de pe pământ: modul obişnuit al folosirii raţiunii,
asumându-şi de bunăvoie, înfăţişarea de om care nu este în toate minţile şi,
uneori, şi decăzut moral, care nu cunoaşte nici decenţa, nici ruşinea şi care
îşi îngăduie uneori căderi în ispită…
Cercetând felul de viaţă al nebuniei întru Hristos am putea spune că
sunt “nişte oameni nefericiţi, osândiţi să împărtăşească amara soartă a
demenţei” 1 2 . Nesocotind practicile îndeobşte acceptate ale lumii, “neluând
în seamă regulile societăţii civile şi în unele cazuri, însuşi hotărârile
Bisericii, toate acestea îl vor fi exclus de bună seamă din ordinea comună a
existenţei. Aceşti oameni păreau veniţi dintr-o altă lume, socotind că nu le
era de trebuinţă să practice ceea ce în accepţia generală reprezintă
exigenţele elementare ale vieţii pe acest pământ” 1 3 . Trăind în trup se
socoteau pe sine ca şi cum nu ar fi avut timp, sau ”s-ar fi găsit într-un timp
străin” 1 4 .
Din cauza aparentei lor nebunii, aceşti nevoitori au înlăturat toate
obstacolele care ar fi putut să le apară în cale, au rupt toate contactele cu
lumea. De aici înţelegem că “modul lor de a se arăta lumii, existenţa
exterioară devenea pentru ei acel teren pe care se manifestau ca unii care
au renunţat la supremaţia minţii. De fapt, ei au renunţat la raţiune în sfera
noţiunilor practice ale acesteia” 1 5 . Dar, fiindcă şi latura exterioară a vieţii
noastre se află legată în modul cel mai intim de raţiune, e confirmată de
legile acesteia, se ordonează după regulile şi prescripţiile ei, renunţând la
minte în planul acestei vieţi este firească ca şi manifestările exterioare ale
nevoitorilor care trec drept “nebuni” să acuze o anumită dezordine. De
aceea, nebunii pentru Hristos au putut fi luaţi în viaţa socială, drept nişte
copii fără minte. “Grija hranei, a îmbrăcămintei, buna cuviinţă, într-un
cuvânt toate obligaţiile a căror îndeplinire de către majoritatea oamenilor
dau sens activităţii unei fiinţe raţional-sensibile, pentru ei erau ca şi
necunoscute sau inutile” 1 6 . Vedem că modul de viaţă al nebunilor pentru
Hristos, este rodul unui autosacrificiu, în care ei au renunţat la acea parte a
raţiunii sub influenţa căreia se regularizează activitatea omului ca fiinţă
sensibilă, ca locuitor al lumii sensibile, s-au lepădat de această lume
pentru ca, rupând legăturile cu ea, să lărgească cercul activităţii consacrate
lui Dumnezeu, pentru ca, nemaifiind stingheriţi de nici un fel de relaţii de
altă natură, să trăiască şi să lucreze numai pentru Dumnezeu.
Pentru Părinţii filocalici, fuga de lume poate însemna atât fuga
materială, separarea de oameni, retragerea în locuri pustii, cât şi
renunţarea la poftele lumii, golirea cugetării de lucrurile lumii sau fuga
lăuntrică prin înfrânarea simţurilor.
Fuga de lume în sens material este recomandată celor neexersaţi în
cele duhovniceşti, neiniţiaţilor, cu scopul de consolidare a firii lor în bine

12
Idem , p. 16.
13
Idem , p. 16.
14
Idem , p. 16.
15
Idem , p. 61.
16
Ibi dem , p. 63.

4
şi pentru dobândirea liniştii lor lăuntrice. Din punct de vedere
duhovnicesc , liniştea cea mai înaltă este cea a inimii, adică dobândirea
isihiei ,dar potrivit isihaştilor, ea este inseparabilă de cea dintâi, de liniştea
materială, de fuga de lume şi de capcanele pe care aceasta le oferă la tot
pasul.
Fără a ignora importanţa fugii de lume în sens material, Filocalia
insistă în scrierile sale mai mult pe o fugă de tentaţiile acestei lumi , pe o
interiorizare şi o înfrânare a simţurilor tentaculare ce vin în întâmpinarea
obiectelor lumii, pe o moarte spirituală faţă de realităţile lumii.
5. Fuga de lume ca fugă de pofta ochilor, pofta trupului, trufia
gândurilor şi amăgirea celor văzute
Fără fuga de această “lume” care este quintesenţa cercului pătimaş,
al lumii de patimi, fuga de lume văzută nu are nici o valoare. Cel ce
reuşeşte să fugă de această lume, primeşte inevitabil darurile lui
Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Nichita Stithatul: “ De vei fugi de
această lume, îţi va răsări ţie lumina de dimineaţă, vei vedea viaţa în
Dumnezeu şi-ţi vor izvorî curând leacurile sufletului tău, adică lacrimile.
Te vei schimba cu schimbarea dreptei Celui Preaînalt şi de atunci nu se va
mai apropia de cortul tău biciul patimilor ”. Astfel, cel ce fuge de aceste
patimi, petrecând în mijlocul lumii şi al poporului va fi ca unul care
petrece în pustiu şi nu vede om, iar dacă nu va fugi în acest mod de lumea
aceasta, fuga de lume văzută nu-i va aduce nici un folos pentru unirea cu
Dumnezeu 1 7 .
6. Fuga de lume ca înfrânare a simţurilor
Sfântul Ioan Scărarul spune că: “reîntoarcerea omului din lume spre
Dumnezeu cu toată fiinţa sa, adică convertirea, se realizează doar prin
părăsirea lumii în primul rând; sau, ceea ce este tot una, prin înfrânarea
simţurilor 1 8 . Înfrânarea simţurilor, care caută să se împlinească potrivit cu
modul lor propriu de a “raţiona” şi reorientarea lor spre lumea spiritualului
înduhovnicit “reuşeşte să le dea sens şi să le înnobileze, devenind ferestre
ale pătrunderii harului divin”.
7. Fuga de lume ca re-orientare a omului spre Hristos
Cel ce se leapădă de lume, o face în sensul că nu se alipeşte ei ca
singurei realităţi. Dezlipirea aceasta de lume se face pentru Hristos,
întrucât “monahul ştie că Iisus are asigurată o viaţă netrecătoare şi infinit
mai bogată decât cea pe care i-o poate da lumea”. În sensul acesta
dezlipirea de lume e dezlipirea întru cunoştinţa adevărului. Cel ce se
dezlipeşte de lume pentru Hristos e ca cel ce a aflat mărgăritarul de mult
preţ, infinit mai preţios decât toată lumea şi decât orice avuţie” 1 9 . Dar în
Hristos lumea nu e pur şi simplu negată, ci regăsită în strălucirea ei
adevărată, care îi vine din El.
8. Fuga de lume ca despătimire

17
Ni chi t a St it hat ul , “100 capet e despre făpt ui re”, capăt ul 75, î n Fi l ocal i a , VI, Edi t ura
Hum ani t as, Bucureşt i , 1997, p. 216.
18
S fânt ul Ioan S cărarul , Despre l epădarea de l ume , î n Fil ocal i a , IX, EIB MB OR , 1980,
p. 153.
19
Teol i pt al F il adel fi ei , “Despre ost enel i l e vi eţ ii căl ugăr eşt i ”, î n Fil ocal i a , VII, Edi t ura
Hum ani t as, Bucureşt i 1999, p. 44.

5
 Nichita Stithatul spune că “sensul autentic al acestei retrageri sau
lepădări de lume îl constitue despătimirea, omorârea deplină a voii
proprii” 2 0 .
9. Fuga de lume ca insensibilitate la ispitele lumii
Moartea faţă de lume nu constă doar în a se depărta cineva pur şi
simplu de legătura cu lucrurile, de vecinătatea lor, de intimitatea relaţiei
cu ele, ci şi în “a nu mai dori vreuna din bunătăţile ei în convorbirea
cugetului lui” 2 1 . El nu mai doreşte nici un lucru al acestei lumi pentru că a
dobândit supremul lucru de care avea nevoie, relaţia sa cu Dumnezeu în
firea sa nepătimaşă, neintenţionată spre vreunul din lucrurile lumii. Firea
sa nu mai doreşte spre lume ci se vrea în Dumnezeu şi spre Dumnezeu, prin
înţelegerea corectă a lumii, ca treaptă în procesul ascetic. Sfântul Simeon
spune că trebuie să urmărim omorârea patimilor, iar nu asceza, în locuri
pustii şi lipsite de pericole. Scopul celor ce luptă după cuvântul Domnului
este de a fugi de lume pentru a fugi de păcat, căci nu cel ce fuge de lume şi
de ispite devine sfânt şi nepătimitor mai repede decât cel ce în plină lume
şi vâltoare se luptă contra patimilor sale. Iar dragostea de lume nu este
vătămătoare prin ea însăşi. ci “pentru că alipirea noastră de ar fi păcătoasă,
ne-ar îndepărta de Dumnezeu. Căci odată ce ne-am deprins cu plăcerile,
chiar dacă ne ferim de cauzele care le provoacă, totuşi poftele şi dorinţele
către ele rămân în inima noastră” 2 2 .
10.Fuga de lume ca fugă de păcat
Pentru spiritualitatea ortodoxă, Creaţia ca operă a Tatălui prin Fiul
în Duhul Sfânt, nu este rea în sine, nu este un rebut, un eşec al Sfintei
Treimi, ci după cuvântul Scripturii este ceea ce Dumnezeu a creat mai
frumos pentru om, (ca chip al Său), chemat împreună cu acesta să-L
preamărească şi să se bucure împreună de darurile Sale. A fugi de lume,
din această perspectivă, nu înseamnă a fugi de societate şi de oameni, ci de
păcatul care poate să se ascundă în lume şi de acolo să ne corupă odată cu
lumea şi prin lume 2 3 .
10. Fuga de lume ca fugă lăuntrică
Fuga lăuntrică este singura autentică, deoarece chiar şi pustiul ar
putea însemna prea puţin şi un loc prea aglomerat pentru cel ce nu s-a
eliberat de sine şi de propriile obsesii păcătoase. De aceea, Părinţii pustiei
recomandă cu insistenţă retragerea interioară, fuga lăuntrică de lume şi
vieţuirea în “pustiul sufletului”, de care vorbeşte Avva Dorotei 2 4 .
11. Fuga de lume ca golire a cugetării de lucrurile lumii
Cel ce îmbrăţişează lumea şi lucrurile din ea se găseşte cu spatele
spre Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nu are nici o părtăşie cu “lumea”, cu
păcatul, ci se află la antipodul a ceea ce constituie sfera patimii, a
teluricului. Sfântul Isaac Sirul spune că “nimeni nu se poate apropia de
Dumnezeu decât dacă se depărtează de lume”. Această depărtare de lume
20
Ni chi t a St it hat ul , op. ci t . , p. 324.
21
S fânt ul Isaac S i rul , C uvi nt e despre sfi nt el e nevoi nţ e , Edi t ura B unavest i re, B acău,
1997, p. 208.
22
S fânt ul S im eon Noul Teol og, Ţ el ul vi eţ i i creşt i ne , Edit ura Anast asi a, B ucureşt i ,
1996, p. 144- 145.
23
P reot Ioan C ri sti nel Teşu, T eol ogi a necazuri l or , Edit ura C hri sti ana, B ucureşt i , 1998,
p. 26.
24
“Avva Dorot ei ”, î n F il ocal i a, IX, EIB MB OR , B ucureşt i , 1980, p. 475.

6
este echivalentă cu întoarcerea spatelui lumii inevitabil întoarcerea cu faţa
spre Dumnezeu şi implicit intrarea în comuniune faţă către faţă cu El.
Această depărtare de lume se referă nu doar la părăsirea celor materiale şi
retragerea în pustie, adică ieşirea din lume cu trupul, ci ”în depărtarea de
bucuriile lumii,…în odihnirea sau golirea cugetării de lucrurile lumii” 2 5 .
12. Fuga de lume ca moarte faţă de lume
Golirea cugetării faţă de bucuriile lumii, nu înseamnă neapărat o
erijare, o prezenţă ignorantă faţă de ele, ci o reinterpretare a lor în
perspectiva restaurării hristice, o redimensionare a lor, o înţelegere
duhovnicească vis-à-vis de ele şi în comuniune cu ele prin Hristos.
A fi mort faţă de lucrurile lumii înseamnă a trăi în Hristos, iar a trăi
în intimitatea lui Hristos presupune lepădarea de noi înşine, moartea
sinelui în perspectiva fiinţări lui cu Hristos şi pentru Hristos. Sfântul Isaac
Sirul ne spune că dacă “ai ieşit din lume în chip tainic eşti socotit înnoit în
Hristos. Să nu mai vieţuieşti în lume, nici celor din lume, ca să-ţi iasă
înainte odihna şi să le faci viu în Hristos!” 2 6 .
Isaia Pustnicul spune că retragerea din lume este “o fugă a timpului
şi cugetarea la moarte” 2 7 , iar Simeon Evlaviosul spune că aceasta înseamnă
“omorârea deplină a voii proprii, realizarea pătimaşă şi renunţarea la
părinţi, la membrii familiei şi la prieteni” 2 8 , “dezlipirea de toate ce le ai” 2 9
şi “mărturisirea tuturor cele ascunse ale inimii” 3 0 .

25
S fânt ul Isaac S i rul , “C uvi nt e despre nevoi nţ ă”, î n Fi l ocal i a, X, EIB MB OR , Bucureş t i ,
1981, p. 60.
26
Idem , p. 391.
27
Isai a P ust ni cul , “C uvi t e spuse de Avva P et ru uceni cul ui , avva Isai a, despre cel e
auzi t e de l a el , î n Fii l ocal i a , XII, EIB MB OR , Bucureşt i , 1992, p. 229.
28
Si m i on Evl avi osul , “C apet e m oral e”, î n Fi l ocal i a, VI, Edi t ura Hum ani t as, Bucureşt i ,
1997, p. 90.
29
Idem , p. 90.
30
Ibi dem , p. 91.