MANAGEMENTUL ECOFERMELOR ŞI

MARKETINGUL PRODUSELOR
ECOLOGICE

Krisztina Melinda Dobay

Iaşi
2005
 Referenţi ştiinţifici:

- prof. univ. dr. ec. ing. Romulus Mandache, Universitatea „Alexandru

Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

- cercet. şt. gr. I, dr. ec. Valentin Mihai Bohatereţ, Academia Română,
Filiala Iaşi, Institutul de Cercetări Economice şi Sociale „Gh. Zane,
Colectivul de Economie Rurală

Lucrarea a fost realizată în cadrul proiectului “Promovarea agriculturii

organice în Regiunea de Dezvoltare Nord - Est a României”, director de proiect dr.
ec. Krisztina Melinda Dobay. Proiectul este implementat de către Fundaţia
Academică pentru Progres Rural ”Terra Nostra” Iaşi.
Volumul a fost realizat şi cu sprijinul Colectivului de Economie Rurală din
cadrul Institutului de Cercetări Economice şi Sociale „Gh. Zane”, Academia
Română, Filiala Iaşi, reprezentând o formă de promovare a cercetării ştiinţifice
aplicate pentru dezvoltarea rurală.

Editura Fundaţiei Academice pentru Progres Rural „TERRA NOSTRA”

Iaşi, ROMÂNIA

Toate drepturile asupra acestei ediţii, pe teritoriul României, aparţin Ministerului

Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale prin Editura „TERRA NOSTRA”.
e-mail: terranostraiasi@email.ro
cc Reproducerea, fie şi parţială şi pe orice suport, este interzisă fără acordul prealabil al
Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale prin Editura „TERRA NOSTRA”.

ISBN 973-8432-33-2
 Prefaţă

Volumul „Managementul ecofermelor şi marketingul produselor ecologice”

este realizat în cadrul Proiectului Sprijinirea Serviciilor din Agricultură, finanţat
de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi Banca Mondială.
Lucrarea este destinată producătorilor agricoli care doresc să-şi
îmbunătăţească cunoştinţele privind agricultura ecologică, managementul
ecofermelor şi marketingul produselor agroalimentare ecologice, şi nu în ultimul
rând, abilităţile în valorificarea produselor obţinute.
Volumul vizează promovarea informaţiilor de strictă utilitate, necesare
iniţierii şi dezvoltării unor ferme ecologice şi se adresează micului producător
agricol, precum şi celor care practică o agricultură comercială şi doresc
diversificarea şi eficientizarea activităţii lor.
Fără pretenţia de a fi epuizat subiectul, sperăm că materialul de faţă va fi de
un real folos atât producătorilor agricoli, cât şi specialiştilor din domeniu.
Pe această cale ne exprimăm recunoştinţa faţă de Unitatea de Management
a Proiectului Sprijinirea Serviciilor din Agricultură, Ministerul Agriculturii,
Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi Banca Mondială, care a iniţiat acest program.

Autorul
 CUPRINS

Capitolul I Agricultura ecologică – noţiuni de bază 7

1.1Delimitări conceptuale 7
1.2Evoluţia şi caracteristicile agriculturii ecologice 14
1.3Rolul IFOAM 18
1.4Controlul calităţii în agricultura ecologică 19
1.5Conversia 23

Capitolul II Agricultura ecologică pe plan mondial 29

2.1 Date generale 29
2.2 Planul European de Acţiune pentru Agricultură Organică 37
2.3 Evoluţia agriculturii organice în ţările din Estul Europei 44

Capitolul III Agricultura ecologică în România 51

3.1 Situaţia actuală 51
3.2 Cadrul legal 57
3.3 Agricultura ecologică în contextul aderării României la Uniunea 70
Europeană

Capitolul IV Strategii de management şi marketingul produselor 72

agroalimentare ecologice
4.1 Managementul fermelor ecologice 72
4.2 Elemente teoretice privind strategiile de piaţă 80
4.3 Problemele actuale cu care se confruntă comerţul mondial cu produse 93
agroalimentare ecologice
4.4 Date privind comerţul cu produse ecologice 95

Capitolul V Studierea cererii şi ofertei de produse agroalimentare ecologice 98

5.1 Comportamentul consumatorului – noţiuni generale 98
5.2 Metode de studiere a cererii de consum 100
5.3 Ancheta – Studiu de caz 102
5.4 Studierea ofertei de produse agroalimentare 115
5.5 Raporturile dintre cererea şi oferta de produse agroalimentare 116
5.6 Ciclul de viaţă al produselor şi implicaţiile asupra strategiei de piaţă 117

Capitolul VI Perspectivele dezvoltării agriculturii ecologice în România 119

Bibliografie 174
 Capitolul I
Agricultura ecologică – noţiuni de bază

1.1 Delimitări conceptuale

În literatura de specialitate, agricultura ecologică este de multe ori

confundată cu agricultura biologică, respectiv cu cea organică. Aceasta se
datorează şi faptului că termenii sunt folosiţi cu acelaşi înţeles (Anglia, SUA -
agricultură organică ; Grecia, Franţa, Italia, Olanda şi Portugalia – agricultură
biologică, Danemarca, Spania şi Germania – agricultură ecologică).
Există o serie de confuzii în legătură cu ceea ce înseamnă de fapt agricultura
organică. Cuvântul „organic” înseamnă „din plante sau de origine animală”, dar se
referă, de asemenea, şi la aspectul organizaţional al unui organism. Din acest
motiv, „agricultura organică” nu este un concept foarte precis. Pentru unii oameni
el reprezintă acel tip de agricultură care se bazează pe îngrăşământ organic sau alte
input-uri organice, cum ar fi minerale sau pesticide din plante. Din această
perspectivă, accentul este pus pe renunţarea la fertilizatorii şi pesticidele sintetice
sau chimice.
Pentru alţii, acest concept se referă la sistemele agricole care respectă
principiile şi logica unui organism viu în cadrul căruia toate elementele (solul,
plantele, animalele din fermă, insectele, fermierul etc.) sunt strâns legate unele de
altele. Agricultura organică ar trebui, deci, să se bazeze pe o înţelegere profundă şi
pe un management abil al acestor interacţiuni şi procese.
Agricultura organică este des definită din perspectiva standardelor organice
care explică care-i sunt principiile şi care sunt metodele şi input-urile interzise.
Cea mai completă definiţie a termenului este cea dată de Universitatea
Agricolă Wageningen din Olanda, care consideră agricultura ecologică o ştiinţă
agricolă care se ocupă cu studiul sistematic al structurilor materiale şi funcţionale
ale sistemelor agricole şi cu proiectarea agro-ecosistemelor capabile a asigura,
timp îndelungat, nevoile umane de hrană, îmbrăcăminte şi de locuit, pe seama
resurselor materiale, energetice şi informaţionale proprii, fără a dăuna mediului
înconjurător.
Mai simplu, agricultura ecologică este considerată a fi ştiinţa sau arta
administrării sau ţinerii sub control a vieţuitoarelor şi a mediului lor de viaţă, în
folosul îndelungat al naturii şi omenirii1.
Agricultura convenţională pune accent pe obţinerea unor producţii maxime.
Aceasta se bazează pe o înţelegere mai degrabă simplă a fenomenului: recoltele
1
Toncea, I. – „Ghid practic de agricultură ecologică. Tehnologii ecologice de cultivare a terenurilor”, Editura
ACADEMICPRES, Cluj–Napoca, 2002, p. 10.

7
obţinute sunt mai mari pe măsură ce se adaugă input-uri şi scad datorită bolilor,
dăunătorilor şi buruienilor, motiv pentru care acestea trebuie combătute.
Agricultura organică este o formă holistică de agricultură. Dincolo de
producerea de bunuri de calitate, aceasta îşi propune conservarea fertilităţii naturale
a solului, menţinerea calităţii apei curate şi îmbogăţirea biodiversităţii. Arta
agriculturii organice constă în folosirea cât mai avantajoasă a principiilor şi
proceselor ecologice. Fermierii care practică agricultura organică pot învăţa foarte
mult prin studierea interacţiunilor din cadrul unor ecosisteme naturale precum
pădurile. Astfel, plantele din pădure extrag substanţe nutritive din sol, le transformă
în biomasă (frunze, ramuri etc.), care prin cădere se întorc şi sunt încorporate în sol.
O parte din biomasă este folosită de animalele care trăiesc în pădure, iar
excrementele lor devin substanţe nutritive în sol. Organismele vii din sol
descompun materialele organice şi le transformă în substanţe accesibile plantelor.
Prin rădăcinile lor plantele preiau substanţele nutritive aproape în totalitate în cazul
unor ramificaţii bogate.
Agricultura organică vrea să urmeze legile naturii. Asta înseamnă că fermele
organice trebuie să fie cât mai apropiate de sistemul natural? În cadrul mişcării
organice unii fermieri îşi focalizează activitatea spre agricultura naturală în timp ce
alţii sunt strict interesaţi de aspectul comercial. Majoritatea fermierilor probabil că
se situează undeva la mijloc între aceste două atitudini. Mulţi dintre fermieri se
aşteaptă să obţină suficientă producţie de la fermă astfel încât să-şi asigure traiul.
Provocarea pentru ei constă în respectarea principiilor naturii şi în acelaşi timp
obţinerea unor productivităţi ridicate.
Agricultura organică se consideră a fi durabilă. Ce înseamnă această
durabilitate? În ceea ce priveşte agricultura, durabilitatea se referă la gestionarea cu
succes a resurselor din agricultură astfel încât să satisfacă nevoile umane şi, în
acelaşi timp, să menţină calitatea mediului. De asemenea, ea are ca scop şi
conservarea resursele naturale. Conceptul de agricultură durabilă trebuie înţeles în
agricultura organică într-un sens holistic care include aspectele ecologic, economic
şi social. Doar dacă toate cele trei dimensiuni sunt satisfăcute pe deplin putem
vorbi de caracterul durabil al sistemului agricol2.
Durabilitatea ecologică
 reciclarea substanţelor nutritive în locul aplicării unor input-uri
externe;
 fără poluarea chimică a solului şi apei;
 promovarea diversităţii biologice;
 îmbunătăţirea fertilităţii solului;

2
Eyhorn, F., Heeb, Marlene, Weidmann, G. – „IFOAM Trening Manual for Organic Agriculture in the Tropics.
Theory, Transparencies, Didactic Approach”, Compiled by FiBL, 2002, p. 18.

8
  folosirea resurselor energetice regenerabile.
Durabilitatea socială
 producţie suficientă care să asigure atât subzistenţa, cât şi
obţinerea de venit;
 alimentaţia sănătoasă a familiei;
 condiţii optime de lucru atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi;
 accent pe cunoştinţele locale şi pe tradiţii.
Durabilitatea economică
 producţii sigure şi satisfăcătoare din punct de vedere cantitativ;
 costuri scăzute pentru input-uri externe şi investiţii;
 diversificarea producţiei în vederea îmbunătăţirii siguranţei
veniturilor (obţinerea unor venituri certe);
 adăugare de valoare prin îmbunătăţirea calităţii şi procesare în
cadrul fermei;
 eficienţă ridicată pentru a mări competitivitatea.

Regulile şi principiile producţiei agricole ecologice

Producţia agroalimentară ecologică urmăreşte promovarea unor tehnici şi
tehnologii de cultivare a solului şi de creştere a animalelor care să asigure:
- conservarea şi refacerea fertilităţii solului;
- cultivarea de soiuri şi varietăţi de plante rezistente;
- creşterea unor rase/specii de animale tolerante sau rezistente la factorii de
mediu;
- prevenirea şi combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor prin metode
biologice, mecanice şi fizice;
- folosirea substanţelor chimice este interzisă.
La nivel general, agricultura ecologică3:
- îmbunătăţeşte şi menţine peisajul natural şi agro-ecosistemul;
- evită supra-exploatarea şi poluarea resurselor naturale;
- minimalizează consumul resurselor şi energiei neregenerabile;
- produce cantităţi suficiente de elemente nutritive şi alimente de bună
calitate;
- asigură venituri adecvate, obţinute într-un climat de muncă sigur şi
sănătos;
- foloseşte experienţa locală şi stimulează aplicarea sistemelor agricole
tradiţionale.
Din punct de vedere practic, agricultura ecologică:
- menţine şi îmbunătăţeşte fertilitatea pe termen lung a solului;
3
Rezumatul principiilor IFOAM

9
 - reface ciclul biologic în cadrul fermei, în special ciclurile nutritive;
- se axează pe protejarea biologică a plantelor prin prevenire nu prin
vindecare;
- diversitatea soiurilor cultivate şi a speciilor de animale, în concordanţă cu
specificul local;
- îngrijirea animalelor în cadrul fermei în concordanţă cu nevoile acestora;
- neutilizarea fertilizatorilor chimici şi sintetici, a hormonilor şi a
regulatorilor de creştere;
- interzicerea ingineriei genetice şi a produselor ei;
- interzicerea metodelor sintetice şi dăunătoare şi a aditivilor în procesarea
alimentelor.

Agricultura biodinamică

Agricultura biodinamică este un tip de agricultură organică. Aceasta respectă

toate principiile şi standardele agriculturii organice dar mai face un pas
suplimentar: agricultura biodinamică include şi dimensiunea spirituală a
agriculturii. Aceasta se bazează pe conceptul de „antroposofie”, concept introdus
de filozoful austriac Rudolf Steiner în anii 1920. El a propus o nouă abordare a
ştiinţei care integrează observarea fenomenelor naturale cu dimensiunea lor
spirituală. Steiner considera că materia nu există în afara spiritului iar spiritul nu
există în afara materiei.
Elemente fundamentale ale agriculturii biodinamice:
- Ritmurile cosmice: ritmurile soarelui, lunii, planetelor şi stelelor
influenţează creşterea plantelor. Prin planificarea activităţilor
agricole de arat, semănat şi recoltat, fermierul poate folosi
această influenţă a ritmurilor planetare ca avantaj pentru
recoltele sale.
- Vitalitatea: dincolo de caracteristicile fizice şi chimice, materia
are o calitate vitală care influenţează organismele. Astfel,
agricultorii biodinamici şi grădinarii vizează calitatea şi nu
numai cantitatea.
- Pregătirea biodinamică: anumite plante naturale şi substanţe
animale sunt combinate în anumite preparate şi sunt folosite
într-o formă foarte diluată împreună cu compostul, fiind
administrate pe sol sau direct plantelor. Energia din aceste
preparate va organiza elementele din plante şi animale.
- Organismul fermei: ferma este văzută ca un organism unitar care
integrează plante, animale şi oameni. Ar trebui să existe doar
numărul necesar de animale care să asigure îngrăşământul pentru

10
 fertilizare, iar aceste animale trebuie hrănite cu produse obţinute
doar în cadrul fermei.
Pentru a-şi comercializa produsele, fermierii biodinamici sunt organizaţi într-
un sistem de certificare internaţional numit „Demeter”. Eticheta „Demeter” este
folosită pentru a garanta consumatorilor că respectivul produs a fost realizat prin
metode biodinamice.

Organic prin Neglijare?

În unele zone, plantele perene sunt exploatate cu intensitate scăzută, fără
utilizarea suplimentelor nutritive sau pesticidelor, fiind însă în continuare recoltate.
Astfel, în timp ce costurile de întreţinere sunt scăzute, producţia scade după un
timp. O serie de astfel de plantaţii neglijate obţin certificatul organic căci
îndeplinesc criteriile minime. În orice caz, este puţin probabil ca acest tip de
agricultură să ofere fermierilor perspective pe termen lung. Având în vedere că
agricultura organică îşi propune să contribuie la securitatea alimentară, organic prin
neglijare nu reprezintă strategia potrivită.

Deosebirile faţă de alte sisteme agricole

Datorită faptului că impactul negativ asupra mediului al revoluţiei verzi a
devenit din ce în ce mai evident, conceptul „durabil” în agricultură este acceptat pe
arii tot mai extinse. Tipurile de agricultură durabilă pretind a fi sănătoase din punct
de vedere al mediului. Având în vedere scopurile, agricultura „durabilă” are multe
în comun cu agricultura organică.
În orice caz, nu există un acord general privind gradul în care trebuie să fie
obţinută această durabilitate şi nici care sunt input-urile şi metodele ce pot fi
acceptate. De aceea, şi sistemele care folosesc fertilizatori chimici, pesticide şi
organisme modificate genetic se autodefinesc ca fiind durabile. De exemplu,
Producţia integrată (IP) şi Managementul integrat al pesticidelor (IPM) evită numai
o serie de pesticide cu un grad ridicat de toxicitate şi permite aplicarea altora între
anumite limite.
Sisteme LEIA sau LEISA (Low External Input Agriculture) sau eco-
agricultura au renunţat parţial la folosirea substanţelor chimice. Ele încearcă să
optimizeze utilizarea resurselor locale disponibile prin crearea unor legături
interdependente între componentele fermei, astfel încât ele să se completeze unele
pe altele în vederea obţinerii unor efecte sinergice. Input-urile externe vor fi
folosite doar pentru a suplimenta deficienţele ecosistemului şi pentru a spori
resursele biologice, fizice şi umane.
Nu este întotdeauna posibil să trasăm o linie de demarcare clară între diferite
sisteme. Există sisteme agricole durabile care sunt, de asemenea, şi organice, aşa

11
cum sunt şi ferme organice care nu sunt întocmai durabile, deşi îndeplinesc
minimum de cerinţe ale standardelor.
Substanţele agro-chimice au fost folosite pe o scară largă doar începând cu
anii 1960. De aceea, comunităţile agricole care nu au fost influenţate de „revoluţia
verde” îndeplinesc în mod automat cel mai important criteriu al agriculturii
organice, cum ar fi nefolosirea nici unui tip de fertilizator chimic, pesticid sau
organism modificat genetic. Referirea la aceste sisteme agricole se face prin ceea ce
se numeşte „agricultură tradiţională”.
De-a lungul ultimelor decenii în agricultură, accentul s-a mutat de pe
componenta de subzistenţă (pentru consumul propriu) pe producţia de piaţă (pentru
obţinerea unui venit). În multe ţări, densitatea populaţiei a crescut într-un ritm
foarte accelerat şi multe ferme tradiţionale nu au mai putut produce cantităţile de
produse necesare. Datorită exploatării masive, multe zone agricole tradiţionale au
suferit degradări serioase. În acelaşi timp, au fost introduse recolte cu productivitate
mai mare care sunt mai predispuse la boli. Agricultura organică încearcă să
preîntâmpine nevoile unei populaţii în continuă creştere, fără însă a risca
productivitatea pe termen lung a terenului agricol.
Multe metode şi tehnici ale agriculturii organice îşi au punctul de plecare în
diferite tipuri de agricultură organică din toată lumea. Dar nu toate sistemele
tradiţionale folosesc aceste metode, uneori din simplul motiv că acestea nu sunt
cunoscute în anumite zone. În plus, agricultura organică foloseşte o gamă largă de
tehnici moderne cum ar fi folosirea microbilor antagonici în controlul dăunătorilor,
a varietăţilor cu productivitate ridicată dar rezistente la boli sau a îngrăşământului
verde cu eficienţă ridicată.
Dacă un anumit sistem agricol tradiţional poate fi numit organic depinde de
modul în care sunt îndeplinite toate standardele organice. De exemplu, o serie se
sisteme tradiţionale nu îndeplinesc cerinţele privind creşterea animalelor în
gospodărie (ex. spaţiu suficient şi stabulaţie liberă), măsurile de prevenire a
eroziunii solului, interzicerea tăierii pădurilor şi arderea masei biologice (tăierea şi
arderea sistemelor).

Producţia integrată (IP)

Producţia integrată (IP) a câştigat teren din punct de vedere al importanţei în
ultimii ani, mai ales în economiile de tranziţie şi în ţările industrializate. Aceasta nu
interzice folosirea produselor agro-chimice, dar îşi propune folosirea cu restricţie a
acestora. Pentru protecţia plantelor este folosită o combinaţie de metode de
biocontrol şi pesticide chimice (controlul integrat al dăunătorilor). Dacă daunele
provocate de boli ating praguri alarmante, atunci sunt aplicate şi pesticide. Pentru
nutriţia plantelor este folosit şi îngrăşământul chimic, dar între anumite limite
prestabilite.

12
 Regulile producţiei integrate nu sunt întotdeauna foarte clare şi variază de la
o ţară la alta, iar asta în eventualitatea în care acestea sunt formulate. Doar un
număr limitat de ţări au realizat etichete şi sisteme de control pentru producţia
integrată. În unele ţări, sistemele integrate poartă numele de „producţie verde”.
Întâi de toate, producţia integrată urmează aceleaşi reguli precum agricultura
convenţională, dar încearcă să reducă efectele negative asupra produselor şi
mediului. Aceasta nu este nici pe departe o modalitate holistică de înţelegere a
agriculturii organice. Oricum, aceasta poate contribui în mod considerabil la
menţinerea sănătăţii mediului şi este mult mai uşor de aplicat de către un număr
mare de fermieri.

Comparaţie între producţia integrată şi agricultura organică4

Criterii Producţia integrată Agricultura organică

Insecticide, fungicide şi Permise, cu anumite
erbicide chimice restricţii
Fertilizatori chimici Permisă utilizarea lor cu
anumite limite privind
aplicarea maximă
Folosirea GMO Permisă
Seminţe tratate Permisă
Tratarea prietenoasă a Respectarea anumitor reguli
animalelor
Cumpărarea furajului Fără limite
Folosirea aditivilor de Permisă
creştere
Reproducerea animalelor Performanţă ridicată, este
permis transferul embrionar
Sănătatea animalelor Este permisă folosirea
preventivă a medicinii
chimo-terapeutice
Nu sunt permise
Nu sunt permişi
Nu este permisă
Fără tratamente chimice
Reguli stricte
Limite clar definite
Nu este permisă
Performanţă de viaţă, nu
este permis transferul
embrionar
Nu se foloseşte medicina
chimo-terapeutică
preventivă

Avantajele agriculturii ecologice

- conservarea solului şi menţinerea fertilităţii acestuia;

- poluarea redusă a apelor;
- biodiversitate ridicată, peisaje mai diversificate;
- utilizarea mai redusă a resurselor neregenerabile;
- calitatea nutritivă ridicată a produselor ecologice;
- condiţii sigure de muncă pentru agricultori;
4
Eyhorn, F., Heeb, Marlene, Weidmann, G. – op. cit., p. 23.

13
 - reducerea pierderilor de elemente nutritive prin levigare;
- reducerea eroziunii solului;
- utilizarea eficientă a apei;
- protecţia mediului înconjurător.

1.2 Evoluţia şi caracteristicile agriculturii ecologice

Sir Albert Howard (1873–1947) este considerat fondatorul mişcării

agriculturii organice, el exercitând, la începutul anilor 1900, o influenţă de proporţii
asupra modului de înţelegere a fertilităţii solului în relaţie cu sănătatea plantelor.
Folosind o abordare agro-ecologică, el a demonstrat importanţa crucială a
humusului în organizarea fermei. Timp de 25 de ani el a lucrat ca cercetător în
India, unde a dezvoltat cunoscutul proces de fertilizare cu ajutorul compostului,
punând baze ştiinţifice ale artei tradiţionale de folosire a bălegarului putrezit. El a
văzut în dăunătoare şi buruieni semnalul unei fertilităţi dezechilibrate a solului şi a
unei creşteri nearmonice a recoltelor în condiţii neprielnice. El a descoperit că
bolile erau îndepărtate atunci când condiţiile neprielnice erau remediate,.
Fermierul japonez Masanobu Fukuoka a practicat ceea ce el a numit „fără
arat, fără îngrăşământ, fără prăşit, fără pesticide, fără nici un fel de metode ale
agriculturii naturale”. Ideea că oamenii pot obţine recolte lui i se părea una
egocentrică, în esenţă natura fiind cea care duce la obţinerea recoltelor. Cu
metodele sale de „a nu face nimic” el a reuşit să realizeze recolte cu producţii
comparabile cu cele obţinute prin cultivare intensivă. Fukuoka considera nu numai
că această metodă ajută pământul să-şi susţină populaţia naturală, dar că aceasta
este superioară din punct de vedere economic celor moderne.
Fukuoka a cultivat două recolte de sezon, orez vara, orz şi secară iarna,
folosind doar paiele de la recolta precedentă, un strat protector de trifoi alb şi foarte
puţin îngrăşământ de la păsările de curte, ca fertilizator. În loc să planteze seminţe
şi să transplanteze răsadurile, el a împrăştiat pe pământul nearat cocoloaşe de noroi
care conţineau seminţe. Buruienilor li se permite să crească, fiind controlate
natural, inclusiv prin prădători naturali, care, de asemenea, au grijă şi de dăunători.
Din punct de vedere istoric, agricultura ecologică în Europa a avut
următoarea evoluţie5:
- 1924: începutul agriculturii ecologice în Germania, odată cu
lansarea cursului de agricultură biodinamică a lui Rudolf Steiner;
- 1930-1940: în Elveţia se dezvoltă sistemul de agricultură organo-
biologică;

5
Brumă, I. S. – „Tehnologii ecologice pentru producţia vegetală şi creşterea animalelor”, Editura Terra Nostra, Iaşi,
2004, p. 13-14.

14
- 1940: apare lucrarea ,,An Agricultural Testament‘‘, autor Sir Albert
Howard, lucrare ce pune bazele agriculturii organice în Marea
Britanie;
- 1943: Lady Eva Balfour publică lucrarea ,, The living Soil‘‘,
lucrare ce contribuie la dezvoltarea agriculturii organice în Marea
Britanie;
- 1946: se înfiinţează Asociaţia Solului din Marea Britanie;
- 1967: Asociaţia Solului din Marea Britanie publică primele
standarde organice;
- 1972: se înfiinţează Federaţia Internaţională a Mişcărilor de
Agricultură Organică IFOAM (International Federation of Organic
Agriculture Movements) la Versaille, Franţa;
- 1973: se înfiinţează Institutul de Cercetare pentru Agricultura
Organică (Research Institute of Organic Agriculture) din Elveţia;
- 1975: se înfiinţează Fundaţia ,,Ecologie şi Agricultură‘‘ din
Germania (Foundation Ecology &Agriculture) ;
- 1980: se publică standardele de bază IFOAM;
- 1985: Franţa adoptă legislaţia cu privire la agricultura ecologică;
- 1990: are loc prima expoziţie de agricultură ecologică la Nurenberg
(Germania);
- 1991: se înfiinţează Grupul Regional IFOAM al Uniunii Europene
(IFOAM European Union Regional Group);
- 1991: apare Reglementarea Consiliului CEE nr. 2092/91 cu privire
la agricultura ecologică, care devine lege din 1993;
- 1992: apare Reglementarea EU 2078/92 care prevede măsuri de
sprijin financiar pentru agricultura ecologică în UE şi se pun bazele
programului IFOAM de acreditare;
- 1995: se lansează primul plan de acţiune (First Action Plan) pentru
agricultura ecologică în Danemarca;
- 1999: apare reglementarea privind Dezvoltarea Rurală cu nr.
1257/99, care prevede măsuri de sprijin financiar pentru agricultura
ecologică în UE;
- 1999: apare reglementarea CE nr. 1804/99 care se referă la
produsele agricole de origine animală;
- 1999: se adoptă Codex Alimentarius guidelines;
- 2000: la Copenhaga se lansează Agenda 2000 pentru UE care
prevede măsuri de sprijin financiar pentru agricultura ecologică;
- 2001: la Copenhaga se pun bazele Planului European de Acţiune
(European Action Plan) pentru agricultura ecologică.

15
 Agricultura ecologică militează pentru combinarea avantajelor agriculturii
industrializate cu cele ale agriculturii tradiţionale şi cu cele ale agriculturii
biodinamice, punând pe prim plan producţia agricolă şi productivitatea muncii,
atenuarea impacturilor dintre agricultură şi mediu şi diminuarea presiunii asupra
resurselor neregenerabile angrenate în procesul de producţie agricolă.
Cu alte cuvinte, agricultura ecologică ajută la6:
a) crearea unor sisteme şi facilităţi care să permită, între anumite limite
adaptarea şi dirijarea factorilor din ambianţa fizico-climatică de care depinde
producţia agricolă;
b) promovarea acelor metode de cultivare a solului care să asigure
regenerarea lui în primul rând prin recircularea elementelor nutritive prin
materia organică încorporată în sol şi prin aplicarea îngrăşămintelor organice
şi a composturilor;
c) gospodărirea, pe baza legităţilor biologice, a componentelor vii ale agro-
ecosistemelor prin îmbunătăţirea genotipurilor cultivate prin crearea de soiuri
noi de plante şi rase noi de animale productive şi cu o mai redusă
vulnerabilitate eco-genetică;
d) controlul celorlalte organisme care constituie agrobiocenoza prin aşa-
numita combatere integrată a pestelor şi prin încurajarea dezvoltării
microflorei şi microfaunei utile;
e) reintroducerea asolamentelor şi a rotaţiei culturilor acolo unde acest lucru
este posibil, chiar dacă frecvenţa acestor procedee, în anumite situaţii
particulare, nu mai poate atinge proporţiile la care s-au realizat în sistemele
de agricultură tradiţională;
f) reconstituirea unităţii structurale şi funcţionale a ecosistemelor agricole
prin refacerea legăturilor dintre verigile lanţurilor trofice, în speţă prin
reinstaurarea unei legături mai strânse între producătorii primari (plantele
verzi cultivate, fotosintetizatoare) şi consumatorii primari (erbivorele
domestice).
În practică, agricultura ecologică are o serie de caracteristici7, cum ar fi:
- durata sistemelor agroecologice este mai lungă ca urmare a
integralităţii componentelor sale, a stabilităţii structurale şi
funcţionale, precum şi a abilităţii de a face faţă oricărui factor
perturbator;
- producţia ecologică se realizează în ferme, gospodării individuale,
asociaţii familiale şi în societăţi agricole şi agroindustriale mai mari
sau de tip holding (mai rar);
6
Ardelean, A., Maior, C. – „Management ecologic”, Editura SERVO-SAT, Arad, 2000, p. 179.
7
Toncea, I. – op. cit. p. 19-22.

16
- produse ecologice se obţin şi în mediul acvatic, în păduri şi în alte
sisteme naturale;
- unităţile agricole şi agroindustriale ecologice corespund, atât ca
amplasament, cât şi ca proces de producţie tuturor exigenţelor
privind calitatea şi protecţia mediului înconjurător;
- fermele ecologice sunt, de regulă, de dimensiuni mici şi mijlocii (5-
50 ha); doar în condiţiile în care există suprafeţe de teren şi
potenţial tehnologic, ele pot ajunge la 1.000-2.000 ha;
- toate fermele şi unităţile agroindustriale parcurg o perioadă, mai
lungă sau mai scurtă, de conversie – care începe cu managementul
ecologic şi se termină în momentul obţinerii certificatului de fermă
sau societate ecologică;
- trecerea de la agricultura convenţională la cea ecologică se face
treptat pentru ca efectele scăderii productivităţii să nu fie resimţite
şi pentru ca producătorii să capete încredere în noile sisteme;
- cu foarte puţine excepţii, fermele ecologice sunt mixte (vegetale şi
animale), pe de o parte pentru a se valorifica superior producţia
vegetală, iar pe de altă parte, pentru a se refolosi cât mai mult din
elementele nutritive extrase din sol de plantele cultivate;
- există ferme vegetale (fără să fie mixte) în situaţia în care cea mai
mare parte din producţie intră direct în consum uman;
- fermele şi societăţile de prelucrare a produselor ecologice folosesc,
cu precădere, resursele funciare, economice şi sociale proprii;
- tehnologiile agroecologice îmbină metodele tradiţionale de
cultivare a terenurilor, de creştere a animalelor şi de prelucrare a
produselor agricole cu mijloace moderne de înaltă tehnicitate;
- sămânţa, materialul de plantat şi animalele de prăsilă sunt
certificate ecologic şi se produc fie în ferma proprie, fie în ferme şi
societăţi ecologice specializate;
- hrana plantelor şi animalelor este cât mai naturală, completă,
sănătoasă, biodegradabilă şi nu depăşeşte nevoile acestora;
- sistemele ecologice vegetale şi animale înregistrează pierderi mici
ca urmare a atacului de buruieni, boli şi insecte şi alte animale
dăunătoare datorită activităţilor preventive permanente şi a
măsurilor curative lipsite de toxicitate;
- efectele tehnologiilor ecologice sunt multiple, de lungă durată şi se
manifestă mai târziu;
- prelucrarea produselor agricole ecologice se face mecanic, fizic sau
biologic, cu menţinerea calităţii şi integrităţii structurale a
produselor agricole, în condiţii ireproşabile de igienă;

17
 - materiile prime, ingredientele şi aditivii folosiţi în procesul de
prelucrare sunt certificaţi ecologic;
- produsele se depozitează separat de produsele care nu sunt
ecologice;
- ambalajul produselor ecologice este din materiale biodegradabile,
care nu contaminează nici produsele, nici mediul înconjurător;
- transportul produselor ecologice şi al animalelor se face cu minim
de pierderi şi pe distanţe mici;
- produsele ecologice sunt etichetate şi/sau însoţite de un document
pe care scrie denumirea produsului, numele şi adresa persoanei sau
a companiei producătoare, denumirea firmei care a făcut
certificarea, metodele de producere sau de prelucrare şi menţiunea
„produs certificat ecologic”; pe etichetă se înscrie compoziţia
produsului, inclusiv ingredientele şi aditivii, precum şi termenul de
valabilitate;
- recoltele ecologice sunt, de regulă, mai mici, şi uneori mai scumpe
cu 10-30% comparativ cu cele convenţionale; scăderea recoltei şi a
eficienţei economice este compensată de creşterea calităţii şi a
stabilităţii producţiilor ecologice;
- necesarul de forţă de muncă este mai mare decât în agricultura
convenţională.

1.3 Rolul IFOAM

Organizaţia „umbrelă” pentru agricultura organică o constituie IFOAM

(International Federation of Organic Agriculture Movements – Federaţia
Internaţională a Mişcărilor Agricole Organice), înfiinţată în 1972.
IFOAM uneşte şi reprezintă mişcările agricole organice din toată lumea.
Federaţia este alcătuită din cca. 700 de organizaţii membre din peste 100 de ţări.
Funcţia principală a federaţiei o constituie organizarea mişcării organice
internaţionale. IFOAM este o federaţie democratică, în cadrul căreia deciziile
fundamentale sunt luate de către adunarea generală. Membrii se organizează în
funcţie de zona geografică şi interesele sectorului respectiv. Activitatea federaţiei
se desfăşoară, de asemenea, în cadrul diferitor comitete sau grupuri de lucru, în
funcţie de rolul acestora (ex. comitetul care se ocupă de standardele IFOAM).
Unul dintre scopurile principale ale IFOAM este furnizarea de informaţii
despre agricultura organică şi promovarea aplicării sale pe glob.
IFOAM încearcă să creeze o agendă comună pentru toţi „actorii” din
sectorul organic.

18
 În domeniul de dezvoltare a sistemului de garanţii organice, IFOAM
stabileşte, menţine şi revizuieşte în mod regulat standardele de bază (IFOAM
BASIC STANDARDS) care reprezintă standardele minime de la care se porneşte la
nivel naţional şi regional. Stabileşte, de asemenea, criteriile de acreditare IFOAM
pentru programele de certificare (IFOAM ACCREDITATION CRITERIA FOR
CERTIFICATION PROGRAMMES), care sunt aplicate de IOAS (International
Organic Accreditation Services) pentru acreditarea programelor de certificare.
IFOAM oferă multe platforme pentru schimbul de informaţii, aşa cum ar fi
Congresul Mondial de Agricultură Organică şi multe alte congrese internaţionale,
evenimente mondiale şi regionale. Revista „Ecology and Farming” precum şi alte
publicaţii reprezintă surse importante de informaţii şi instrumente de creare a unor
reţele. Activităţile internaţionale de lobby ale IFOAM conferă o imagine
agriculturii organice şi putere de influenţă. Federaţia derulează diverse programe şi
proiecte printre care şi proiectul I-GO (IFOAM – Growing Organic) care susţine
mişcarea organică în ţările în curs de dezvoltare.

Misiunea IFOAM

- asigură schimbul de informaţii şi expertize între membrii săi şi

informarea publicului în legătură cu agricultura organică;
- reprezintă mişcarea organică în forurile politice;
- dezvoltă şi revizuieşte standardele internaţionale de bază ale IFOAM
privind agricultura şi procesarea organică;
- garantează calitatea produselor organice în lume. Programul de
acreditare IFOAM asigură echivalarea programelor de certificare în
lume.

1.4 Controlul calităţii

Pentru a asigura consumatorul că produsul este realizat prin metode

organice, este necesar un control al calităţii. Sistemul de control al calităţii are ca
punct de plecare standarde, inspecţii, certificări şi acreditări.
Din ce în ce mai mulţi consumatori devin interesaţi de produsele organice
deoarece îşi fac griji pentru sănătatea lor şi sunt preocupaţi de mediul înconjurător.
Unii dintre ei sunt gata să plătească mai mult pentru produsele organice.

19
 Pe de altă parte, un număr tot mai mare de fermieri încep să producă organic
din diferite motive. Măcar o parte dintre ei se aşteaptă să obţină preţuri mai bune
pentru produsele lor având în vedere că acest tip de agricultură presupune un volum
mai mare de muncă şi producţii mai scăzute, iar produsele sunt mai sănătoase şi
mai gustoase.
Un preţ bun poate fi obţinut numai dacă există încredere reciprocă între
cumpărător şi producător. Consumatorul vrea să fie sigur că produsul pe care îl
cumpără este cu certitudine unul produs organic. Fermierul organic vrea să fie
protejat de competiţia neloială a altor producători care folosesc termenul „organic”
în mod fraudulos.
Pentru a le demonstra cumpărătorilor din magazine că un produs este
organic, sunt folosite de regulă etichetele şi mărcile de certificare. Ca şi numele
de marcă (brand-urile), aceste etichete sunt înregistrate şi protejate şi nu pot fi
folosite decât de producătorii şi procesatorii autorizaţi.
Autorizaţia se primeşte, în general, în momentul în care se semnează un
contract ce atestă certificarea producătorului sau procesatorului. Certificarea
organică confirmă faptul că un anumit produs este realizat sau procesat în
conformitate cu anumite standarde organice.
Etichetele şi mărcile de certificare îi ajută pe consumatori să recunoască cu
încredere şi uşurinţă un anumit produs ca fiind organic. De aceea, aceste mărci de
certificare reprezintă mărci importante pe piaţă şi facilitează obţinerea unui preţ
mai bun comparativ cu cel pentru produse convenţionale.
Ce înseamnă exact ca un produs să fie etichetat ca fiind „organic”? Un
produs trebuie să fie obţinut respectându-se anumite norme ce poartă numele de
„standarde”. Standardele organice nu definesc un statut de calitate ce poate fi
măsurat la produsul final (ex. câte reziduuri de pesticide sunt permise). Ele definesc
procesul de producţie (ex. faptul că nici un fel de pesticid nu este permis).
Standardele organice internaţionale cele mai importante sunt standardele de
bază IFOAM. Standardele de bază sunt revizuite în mod regulat pentru a se asigura
că acestea reflectă realitatea din agricultura organică de pe glob. În afara cerinţelor
minime, standardele de bază IFOAM descriu şi principiile agriculturii organice,
prezentând şi o serie de recomandări privind modul în care pot fi respectate
cerinţele minime.
Există o altă serie de standarde, la nivel privat, naţional şi internaţional.
Standardele de bază IFOAM asigură structura de bază pentru organele de
certificare şi nu pot fi folosite doar ele pentru certificare. Standardele locale pot fi
stabilite la nivelul standardelor de bază IFOAM sau chiar le pot depăşi. Important
este ca acestea să ţină seama de condiţiile locale specifice pentru a asigura criterii
cât mai clare pentru evaluare.

20
 De multe ori au loc o serie de confuzii privind conceptele de inspecţie şi
certificare.
Inspecţia: Dacă un fermier doreşte ca produsele sale să fie certificate ca
fiind organice, atunci el trebuie să fie inspectat cel puţin o dată pe an. Inspectorul
evaluează performanţele în activitatea fermei pe baza declaraţiilor şi rapoartelor
fermierului. Acesta inspectează, de asemenea, parcelele agricole, animalele şi
clădirile fermei. Acesta verifică şi corectitudinea declaraţiilor şi rapoartelor. Dacă
există dubii, inspectorul poate lua probe pentru teste de laborator, urmând ca pe
viitor să realizeze inspecţii inopinate. Testele de laborator reprezintă doar un
instrument de control în cazul în care există suspiciuni privind contaminarea şi
aplicarea de substanţe interzise. Analizele chimice descoperă dacă o anumită
mostră conţine o anumită substanţă la un anumit moment. Reziduurile de
fertilizatori chimici şi pesticide sunt greu de detectat după un anumit interval de
timp şi, în plus, analizele chimice sunt scumpe. De aceea ele nu pot înlocui
inspecţia tuturor activităţilor agricole din fermă.
Certificarea: Este o procedură clară prin care un anumit organ de certificare
inspectează o anumită fermă sau companie şi garantează în scris că aceasta respectă
cerinţele standardelor organice. Inspectorul transmite constatările sale corpului de
certificare sub forma unui raport scris. Corpul de certificare compară rezultatele
inspecţiei cu cerinţele standardelor organice iar comitetul de certificare decide dacă
certificarea poate fi acordată sau nu.
Acreditarea: Pentru a fi siguri că programul de certificare este capabil să
realizeze inspecţia şi certificarea, se impune un al treilea nivel de control al calităţii.
Organe autorizate evaluează în mod regulat programele de certificare şi verifică
funcţionarea lor corespunzătoare, în conformitate cu anumite criterii. În cazul în
care organul de certificare îndeplineşte criteriile, atunci programul de certificare
este acreditat.

Certificare locală sau din străinătate?

Certificarea din străinătate:

În prezent, o mulţime de produse organice pentru export din ţările în curs de
dezvoltare sunt inspectate şi certificate de organe de certificare din ţările
importatoare. Aceste organe internaţionale de control au de regulă foarte multă
experienţă în agricultura organică şi certificarea acesteia. De cele mai multe ori,
importatorii preferă serviciile acestora pentru că sunt bine-cunoscuţi şi îşi
desfăşoară activitatea în toată lumea. Dezavantajul este că ei nu cunosc condiţiile
locale iar costurile de certificare sunt ridicate, implicând atât costul biletului de
avion, cât şi salariile care sunt la standarde occidentale.

21
 Co-certificarea:
În ultimii ani, majoritatea programelor occidentale de certificare au început
să-şi organizeze sucursale locale care să coordoneze inspecţiile şi care să lucreze cu
personalul local. Inspecţiile sunt, însă, încă supervizate de către biroul central, dar
numărul de deplasări cu avionul s-a micşorat. Inspectorilor locali le este mai uşor
să inspecteze ferme, căci, în mod normal, ei vorbesc aceeaşi limbă şi sunt
familiarizaţi cu condiţiile locale.

Certificarea locală:
În zilele noastre, din ce în ce mai multe ţări în curs de dezvoltare îşi creează
propriile programe de certificare. Organele locale de certificare practică, de regulă,
tarife mai reduse, inspecţiile nu presupun călătorii foarte lungi şi nu trebuie plătite
decât salarii locale. Certificarea locală poate sprijini în mod special dezvoltarea
unei pieţe locale pentru produse organice. Dar, pentru export, organele locale de
control trebuie să obţină recunoaşterea internaţională, ceea ce presupune faptul că
ei trebuie să îndeplinească diferite condiţii ale ţărilor importatoare. În acest sens, se
vor depune aplicaţii pentru acceptare şi, uneori, pentru mai mult de o acreditare.

Certificarea pentru grupuri de mici proprietari

Atunci când un număr mare de mici proprietari trebuie inspectaţi de către un
organ de control din străinătate, costurile implicate pot fi foarte ridicate. De aceea,
multe proiecte ale proprietarilor mici de ferme organice din sud implementează
modelul numit certificarea de grup. Anumite grupuri de fermieri care realizează
producţii similare se organizează în ONG-uri sau corporaţii şi sunt monitorizate de
către un sistem intern de control (ICS). ICS operează ca un organ intern de control
de mici dimensiuni: standarde interne, un angajament scris al fermierilor
participanţi, inspectori interni care inspectează fermele cel puţin o dată pe an şi un
sistem intern de sancţiuni împotriva fermierilor ce nu-şi îndeplinesc obligaţiile.
Organul de certificare extern verifică funcţionarea ICS-urilor şi re-inspectează un
anumit procentaj de ferme. Partea contractantă este grupul de fermieri, proiectul
sau corporaţia care este, de asemenea, proprietarul certificatului.
Pe de o parte, implementarea unui sistem intern de control duce la reducerea
costurilor şi, de asemenea, îi sprijină pe fermieri în sistemul de producţie şi în
ţinerea evidenţei contabile în concordanţă cu regulile impuse. Pe de altă parte,
crearea şi menţinerea unui sistem intern de control presupune multă forţă de muncă
şi, deci, costuri salariale. Datorită cererii de re-inspecţie, unele ferme sunt
inspectate de două ori. O altă problemă e legată de deţinerea certificatului, dacă
grupul este certificat ca un întreg, fermierii individuali (sau un grup fără
consimţământul ONG-ului sau al corporaţiei) nu pot folosi certificatul pentru a
vinde produse altor cumpărători. Dacă în timpul inspecţiilor externe, unii membri ai

22
grupului sunt descoperiţi ca nerespectând standardele, întregul grup riscă să piardă
certificarea.
Acolo unde serviciile locale de certificare sunt disponibile, grupurile de
fermieri ar trebui să analizeze dacă inspectarea în totalitate din străinătate sau
folosirea serviciilor unui sistem intern de control este mai avantajoasă financiar. În
orice caz, serviciile de consiliere oferite de ONG-uri sau corporaţii pot contribui în
mod considerabil la succesul proiectelor micilor producători din domeniul
agriculturii organice, chiar dacă partea de inspecţie este realizată de către o agenţie
din străinătate.

1.5 Conversia

Conversia de la agricultura tradiţională la cea organică ar trebui nu numai să

îmbunătăţească ecosistemul fermei dar să şi asigure supravieţuirea economică a
fermei. De aceea, adaptarea care se impune pentru conversia fermei, schimbările
adiacente precum şi riscurile trebuie să fie analizate cu atenţie.
Conversia către agricultura organică necesită o nouă manieră de a gândi
lucrurile. Întreaga familie din cadrul fermei trebuie să fie pregătită pentru
schimbare din multe puncte de vedere. Primul, şi probabil cel mai important
element, îl constituie schimbarea de mentalitate.
Reglementările privind perioada de transformare variază. În cele ce urmează
sunt prezentate condiţiile pentru îndeplinirea standardelor de bază IFOAM şi ale
regulamentelor UE. Standardele de bază IFOAM nu sunt legi pentru implementare,
ci mai degrabă nişte coordonate care să ghideze în vederea stabilirii unor astfel de
legi. Reglementările naţionale por fi, însă, diferite, motiv pentru care ele trebuie să
fie consultate în avans.
În conformitate cu standardele de bază IFOAM, toată producţia agricolă, atât
cea vegetală, cât şi cea animalieră, trebuie să fie convertită la maniera organică de
administrare. Conversia treptată este posibilă atâta timp cât diferite unităţi de
producţie sunt divizate şi produsele organice nu se intersectează cu cele obţinute
prin metode tradiţionale. Produsele pot fi certificate după ce ferma a finalizat
procesul de conversie, timp în care toate standardele relevante au fost respectate.
Pentru certificarea recoltelor anuale, standardele trebuie să fie respectate cel puţin
12 luni înainte de începerea ciclului de producţie, adică înainte de a începe
producţia agricolă. Pentru plantele perene, este necesar un interval de cel puţin 18
luni înainte de recoltare, perioadă în care administrarea să fie una exclusiv
organică.
Începutul perioadei de conversie se calculează, în general, de la data la care a
fost depusă aplicaţia la organul de certificare. De fapt, acolo unde au fost respectate
standardele timp de mai mulţi ani şi aceasta se poate verifica prin diferite mijloace

23
şi surse, nu mai este necesar să se mai realizeze un ciclu total de conversie.
Inspecţiile se vor mai realiza, însă, până la prima recoltă. În timpul perioadei de
conversie, produsele pot fi etichetate ca „produse agricole provenind din ferme în
conversie” sau ca produse care au respectat standardele organice în ultimele 12
luni.
Cerinţele pentru procesul de conversie variază considerabil de la un standard
la altul. Regulamentul UE, de exemplu, impune o perioadă de tranziţie de doi ani
pentru plantele anuale şi de trei ani pentru plantele perene. În conformitate cu o
serie de standarde individuale, conversia parţială a fermei sau conversia treptată nu
sunt acceptate.
Schimbările din perioada de conversie sunt legate de aspecte sociale, tehnice
şi economice. Fiecare sector în parte impune propriile sale provocări familiei din
cadrul fermei.
Din punct de vedere social: Agricultura organică este mai mult decât o
tehnologie inovativă care implică o manieră holistică de gândire. De aceea,
fermierii trebuie să-şi analizeze propriile sisteme de valori. Cu cât se potrivesc mai
bine, cu atât le va fi mai uşor să urmeze acest tip de agricultură, pentru că motivaţia
trebuie să vină din interior şi nu din considerente strict economice. Pentru mulţi
fermieri este important să ştie cum privesc rudele, vecinii şi prietenii agricultura
organică, pentru că nu toată lumea are curajul să se opună mediului social căruia îi
aparţine.
Metode de producţie: Noile metode agricole trebuie introduse şi aplicate.
Acestea au în vedere administrarea solului, a substanţelor nutritive, controlul
dăunătorilor şi bolilor, creşterea animalelor în cadrul fermei, producerea furajului
etc. Pentru a fi o acţiune de succes, este necesar să înveţi cum trebuie făcute toate
acestea. Fermierul va trebui să schimbe informaţii cu fermieri care practică
agricultura organică şi au deja experienţă, să participe la cursuri de formare, să
testeze diferite metode şi să le urmărească rezultatele, să citească reviste de
specialitate etc.
Din perspectivă economică: Pentru o serie de adaptări la nivelul fermei este
nevoie de noi materiale, ceea ce presupune investiţii. Unele adaptări implică şi o
creştere a volumului de muncă sau a forţei de muncă. Având în vedere că producţia
poate scădea cantitativ în primul an de conversie, fermierii trebuie să găsească o
manieră de depăşire a acestor constrângeri. Pentru a obţine un preţ mai bun pentru
produse, trebuie explorate noi posibilităţi de valorificare, ceea ce presupune, din
nou, să ştii cum trebuie făcut acest lucru.
Înainte de a începe conversia către agricultura organică, este bine ca fiecare
fermier să analizeze în modul cel mai serios dacă există condiţii favorabile pentru
acest demers.

24
 Condiţiile favorabile pentru conversie includ:
 motivaţie pentru un management al fermei durabile (sustenabile);
 curajul de a încerca lucruri noi;
 interes pentru învăţarea permanentă;
 continuitate între generaţii în legătură cu orientarea fermei;
 cunoştinţe solide despre metodele organice de cultivare;
 abilitatea de a asigura existenţa familiei în condiţiile în care
veniturile scad în perioada de conversie;
 sistemul agricol aplicat se potriveşte locului în care este poziţionată
ferma.
Înainte de a lua decizia pentru conversia spre agricultura organică, fermierul
trebuie să înţeleagă foarte clar ce presupune pentru fermă organizarea acesteia
respectând criteriile organice. Cursurile de specializare, materialele şi sfaturile
profesionale reprezintă surse de informaţii. Este important ca persoanele implicate
în fermă, de regulă familia fermierului, să participe la luarea deciziilor. Pasul
următor ar fi analizarea cu atenţie a situaţiei fermei, în conformitate cu cerinţele
agriculturii organice. În acest fel, pot fi identificate schimbările necesare în cadrul
fermei. Sprijinul din partea unor consilieri agricoli sau fermieri experimentaţi în
agricultura organică poate fi de un real folos în analizarea situaţiei. Pentru
familiarizarea cu metodele agriculturii organice şi pentru a analiza dacă acestea se
potrivesc în condiţiile date, pot fi folosite metodele de testare la scară mică.
Pornind de la rezultatele discuţiilor, analizelor şi experimentelor, fermierul şi
familia sa pot mai uşor lua o decizie în vederea conversiei spre agricultura
organică.
Paşii care se recomandă a fi parcurşi sunt8:

Definirea obiectivelor fermei

Au toţi membrii familiei aceeaşi părere despre conversia spre agricultura

organică?
Care sunt aşteptările lor individuale?
Care sunt scopurile lor?
Familia trebuie să se aşeze laolaltă şi să-şi dea seama ce anume îşi doreşte să
realizeze prin transformarea fermei lor într-una organică. Acesta este un proces
crucial, având urmări asupra tuturor paşilor ce vor urma în procesul de conversie.
În afara elementului financiar, se pun şi alte probleme ce trebuie să fie luate în
considerare, precum cea a disponibilului de alimente pentru consumul propriu
(cereale, cartofi, fructe, legume, lapte, ouă, carne etc.), cea a lemnului de foc
8
Eyhorn, F., Heeb, Marlene, Weidmann, G. – op. cit. p. 192.

25
produs în cadrul fermei sau a volumului de muncă repartizat fiecărui membru al
familiei. În acelaşi timp, trebuie analizat dacă scopurile propuse sunt realiste.
O altă întrebare importantă ce se pune în definirea obiectivelor unei ferme
este legată de produse: dacă vor fi vândute cu un preţ mai bun sau nu. Dacă
fermierul îşi va revendica produsele ca fiind organice, atunci certificarea devine un
aspect important.

Analiza fermei

Pentru a îmbunătăţi procesul de conversie şi pentru a depăşi posibilele

obstacole, trebuie realizată cu grijă analiza curentă a fermei. Unele aspecte actuale
ale fermei pot fi favorabile transformării, în timp ce altele reprezintă obstacole
pentru care trebuie identificate o serie de soluţii.
Trebuie analizate următoarele aspecte:
 disponibilitatea familiei de a încerca lucruri noi, motivaţia;
 suprafaţa şi calitatea terenului agricol deţinut, condiţiile climatice şi
de mediu;
 tipul de sol, fertilitatea şi structura sa, sursa de apă, maniera actuală
de gestionare;
 structura actuală a culturilor, culturile potrivite condiţiilor existente,
culturi unice sau realizate în dependenţă;
 necesarul de substanţe nutritive asigurat prin îngrăşământul obţinut
în cadrul fermei sau adus din exterior;
 metodele actuale folosite în controlul dăunătorilor, bolilor şi al
buruienilor sau împotriva infestărilor;
 numărul şi rasele de animale din cadrul fermei, importanţa
îngrăşământului obţinut în fermă, obţinerea furajului;
 mecanizarea (unelte, maşini), construcţii (şoproane, puţuri, terase
etc.);
 vânzarea produselor, subzistenţă;
 disponibilitatea forţei de muncă, perioade de vârf;
 situaţia economică a fermei, sursele ei de venit, acces la
împrumuturi.

26
Ce întrebări trebuie puse înainte de conversia fermei

 Ce adaptări ale fermei sunt necesare?

 Ce dificultăţi pot fi întâmpinate în procesul de producţie?
 Cum putem găsi forţă de muncă suplimentară?
 Putem face investiţiile necesare?
 La ce probleme economice ne putem aştepta?
 Putem să facem faţă perioadei de conversie?
 Cine ne poate sprijini şi consilia?
 Cine îmi va cumpăra sau comercializa produsele organice?
 Cum ne putem pregăti pentru procesul de conversie?

Testarea metodelor

Cu cât este mai apropiat sistemul actual al fermei de principiile agriculturii

organice, cu atât va fi mai uşor procesul de transformare. Înainte de a lua decizia
transformării totale a fermei în una organică, fermierul poate să încerce unele
metode organice în cadrul fermei. Când se aplică metode noi, este bine ca
aceasta să se facă la o scară redusă, pentru ca fermierul să poată analiza cât de
bine se potrivesc acestea condiţiilor locale şi pentru a evita pierderile mari în
cazul eşecului.
Pentru producţia vegetală pot fi testate pe parcele individuale următoarele:
 integrarea unei culturi noi în rotaţie sau ca recoltă mixtă;
 efectul îngrăşământului organic din comerţ;
 folosirea leguminoaselor în culturile perene;
 folosirea pesticidelor naturale pentru controlul dăunătorilor şi
bolilor;

În creşterea animalelor în cadrul fermei, experienţa poate fi acumulată

prin:
 îmbunătăţirea accesului animalelor la spaţii deschise şi păşune;
 cultivarea unor plante furajere pentru a înlocui concentratele;
 folosirea remediilor pe bază de plante care să înlocuiască
tratamentul medicamentos.

27
 Planificarea conversiei

Un plan bun reprezintă jumătate din succes! Din momentul în care s-a luat
decizia de transformare a fermei intr-una organică, trebuie planificată
implementarea adaptărilor necesare în cadrul fermei. Planul de conversie trebuie să
asigure o trecere lentă de la un sistem agricol la altul: el trebuie să prevină
problemele majore, să minimalizeze riscurile, să ajute la evitarea investiţiilor
neprofitabile şi, nu în cele din urmă, să încurajeze persoanele implicate în eforturile
lor. Fermierii care pornesc pe acest drum trebuie să fie conştienţi de faptul că, cu
cât investiţia este mai mare şi adaptările necesare în cadrul fermei sunt mai
numeroase, cu atât riscul este mai ridicat, ceea ce implică faptul că planul trebuie să
fie unul cât se poate de bun.
Un prim pas în planul de conversie este analizarea cu atenţie pe baza
situaţiei curente a adaptărilor necesare în cadrul fermei. De asemenea, vor fi supuse
analizei obiectivele fermei şi cerinţele sistemului organic. Având în vedere că un
sistem „ideal” nu poate fi conceput de la început, se va face o planificare pas cu pas
a etapelor ce trebuie parcurse în vederea adaptării. Nu uitaţi faptul că, pentru a
obţine certificatul organic, perioada de conversie începe în mod oficial după ce sunt
respectate toate cerinţele minime ale standardelor ce trebuie întrunite.

28
 Capitolul II
Agricultura ecologică pe plan mondial

2.1 Date generale

Agricultura ecologică este practicată în peste 120 de ţări. Se estimează că pe

glob peste 17 milioane de ha sunt administrate prin metode organice. Dar o mare
parte din aceste suprafeţe sunt reprezentate de păşuni gestionate de un număr redus
de fermieri.
Segmentul de teren agricol pe care se aplică metode organice (în procente)
pe fiecare ţară în parte este, în unele cazuri, foarte ridicat, ajungând la un procent
ridicat din totalul terenului agricol. Succesul produselor organice în aceste ţări se
datorează în mare parte conştientizării importanţei sănătăţii din partea
consumatorilor, problemei protecţiei de mediu, politicii naţionale favorabile.
Există o serie de zone cultivate tradiţional unde substanţele agro-chimice nu
sunt folosite sau sunt folosite în cantităţi foarte mici. Unele dintre ele pot fi cu
uşurinţă convertite la standardele organice.
Fundaţia „Ecology and Agriculture SOEL” a strâns date referitoare la
agricultura organică pe glob în fiecare an începând cu anul 1999. Din momentul
publicării rezultatelor din 2003, Institute of Organic Agriculture FiBL şi IFOAM au
colaborat în cadrul acestui demers.
În conformitate cu ultimele analize9, mai mult de 26 milioane hectare sunt
administrate după regulile agriculturii organice de către cel puţin 558.449 ferme din
întreaga lume. Piaţa pentru produsele organice este, de asemenea, în continuă
creştere, nu numai în Europa şi America de Nord (fiind pieţele cele mai mari), dar
şi în multe alte ţări, incluzând şi o serie de ţări în curs de dezvoltare. În mod
normal, ţările cu zonele agricole organice cele mai extinse sunt Australia (11,3
milioane hectare), Argentina (2,8 milioane hectare) şi Italia (mai mult de 1 milion
de hectare). Procentajele sunt mai mari în Europa. În total, Oceania deţine 43% din
terenul agricol organic al lumii, urmată de Europa (23,8%) şi America Latină
(23,5%). Având în vedere faptul că cea mai mare parte a terenului agricol din
Australia şi Argentina este acoperită cu păşuni, suprafaţa totală dedicată terenului
arabil se reduce la mai puţin de jumătate. Segmentul de teren administrat prin
metode organice, în comparaţie cu cel administrat convenţional este mai ridicat în
Europa. America Latină deţine cel mai mare număr de ferme organice.
Creşterea continuă a suprafeţei agricole organice nu se datorează numai
interesului din ce în ce mai crescut pentru agricultura organică, această creştere
9
Miller, Helga, Yussefi, Minou – „The World of Organic Agriculture. Statistics and Emerging Trends”, IFOAM,
SOL, FiBL, BioFach 2005, p. 9.

29
datorându-se şi accesului la informaţii şi date colectate de fiecare dată când studiul
este adus la zi.

Australia şi Oceania

Această zonă include Australia şi Noua Zeelandă, precum şi ţări mai mici
precum Fiji, Noua Guinee etc. În această zonă peste 11.3 milioane de ha şi 2.170 de
ferme sunt administrate organic. Majoritatea acestei suprafeţe este reprezentată de
păşunile slab productive din Australia. Datorită productivităţii diferite a terenului,
un hectar de teren organic din Australia nu este echivalent cu un hectar de teren
organic din Danemarca.
Suprafeţe semnificative sunt cultivate cu pomi fructiferi şi legume ce sunt
produse tot timpul anului. De asemenea, produsele lactate reprezintă un sector în
continuă creştere. Amintim şi orezul, lâna, ierburile, vinul, seminţele şi carnea de
oaie. În Australia, creşterea industriei organice a fost puternic influenţată de
creşterea rapidă a cererii dincolo de ocean. Piaţa cheie pentru exportul din Australia
este reprezentată de Europa, în special Germania, Olanda şi Marea Britanie,
reprezentând destinaţiile pentru cca. 70% din exportul de produse organice al
Australiei. Guvernul a început să sprijine acest sector pentru că realizează care este
potenţialul acestuia pe piaţa de export.
Acelaşi fenomen caracterizează şi Noua Zeelandă. În orice caz, nu există
subvenţii pentru agricultura organică în nici una dintre ţări. Australia şi-a stabilit
standarde pentru produsele organice şi biodinamice încă din 1992 şi este una dintre
ţările înscrise pe lista UE. Chiar dacă aceste standarde sunt absolut necesare pentru
produsele destinate exportului, ele sunt folosite la nivel informal şi pe plan local.
Marca „organic” nu este protejată pe plan local şi este de multe ori utilizată de către
producători necertificaţi, ceea ce generează confuzie în rândul consumatorilor. În
Noua Zeelandă, în 2003 au fost lansate pe piaţă standardele naţionale pentru
agricultura organică.
În timp ce încercările de a face să crească cererea pentru produsele organice
pe plan local (stimularea dezvoltării cererii interne) au început să dea roade, piaţa
pentru alimentele organice din Australia este încă considerată o piaţă nişă. Pe piaţa
locală, produsele organice primesc o primă de preţ substanţială în comparaţie cu
produsele realizate convenţional. Datorită faptului că cererea pentru produse
organice este în continuă creştere prin raportare la oferta locală, Australia este
importator de produse organice. În cea mai mare parte, ceea ce se importată sunt
produse procesate cum ar fi cafeaua, sosuri pentru paste, ulei de măsline, băuturi
pe bază de soia, care în marea lor majoritate provin din Marea Britanie şi SUA.

30
 America Latină

În America Latină, multe ţări deţin peste 100.000 ha de teren organic şi, deşi
au pornit de puţin timp de la un nivel scăzut, acum cunosc rate de creştere
extraordinare. Suprafaţa totală certificată şi administrată organic este de 6.2
milioane de ha, la care se adaugă 10.6 milioane de ha certificate ca zone „recoltate
sălbatic” (vegetaţie sălbatică). Aproape toate ţările din America Latină, deţin
sectoare organice, deşi nivelul de dezvoltare variază. Ţările cu cea mai extinsă
suprafaţă agricolă administrată organic sunt Uruguay, Costa Rica şi Argentina. O
mare parte din cele 2.8 milioane de ha organice din Argentina sunt acoperite cu
păşuni.
În cea mai mare parte, mişcarea organică din America Latină a crescut prin
propriile eforturi. Costa Rica şi o serie de alte ţări au deţinut fonduri pentru
cercetare şi formare, în timp ce Argentina şi Chile au colaborat în mod oficial cu
agenţii de export care i-au ajutat pe producători să-şi introducă produsele pe piaţa
internaţională şi să-şi tipărească cataloage. De asemenea, în Mexico există un
interes în continuă creştere din partea agenţiilor naţionale şi de stat. În unele zone
au existat finanţări din partea unor agenţii internaţionale (în special din Germania,
Olanda şi Elveţia) în vederea extinderii şi formării de asociaţii.
În America Latină, încă principala activitate o constituie comerţul cu produse
organice. Începând cu cafeaua şi bananele din America Centrală, şi continuând cu
zahărul din Paraguay şi cu cerealele şi carnea din Argentina, comerţul cu produse
organice este în cea mai mare parte orientat spre pieţele de export.

Europa

De la începutul anilor ‘90, agricultura organică a evoluat rapid în majoritatea

ţărilor din Europa. Creşterea a fost, însă, încetinită în ultimul timp. În Europa,
aproape 6.3 milioane ha erau administrate organic de către aproximativ 170.000 de
fermieri. În UE (inclusiv noile state membre), în jur de 5.7 milioane ha sunt
administrate organic, şi există mai mult de 143.000 de fermieri organici (date până
în 31.12.2003). Aceasta reprezintă 3,4% din suprafaţa agricolă şi 2% din numărul
de ferme din UE. Un pas important realizat de UE în 2004 l-a constituit lansarea
Planului European de Acţiune pentru Agricultură şi Alimentaţie Organică.
Există diferenţe semnificative între viziunea diferitor ţări privind importanţa
agriculturii organice. Mai mult de 12% din terenul agricol al Austriei este
administrat organic, iar în Elveţia segmentul organic este de 10%. Unele ţări abia se
străduiesc să atingă 1% . Ţara cu cel mai mare număr de ha administrate organic şi
cu cele mai multe ferme organice este Italia. Aici se află cam o cincime din terenul

31
agricol organic şi mai mult de un sfert din numărul de ferme organice din cadrul
UE.

America de Nord

În America de Nord, aproximativ 1,5 milioane de ha sunt administrate

organic, reprezentând cam 0,3% din totalul terenurilor agricole. Numărul fermelor
este mai mare de 15.000. Datorită regulamentelor naţionale puse în aplicaţie, în
SUA sectorul organic a putut garanta consumatorilor că produsele ce poartă această
etichetă au fost într-adevăr realizate în conformitate cu standardele organice. Piaţa
Statelor Unite a introdus din ce în ce mai multe produse organice, numărul
agenţiilor de certificare acreditate de USDA (Departamentul pentru Agricultură al
SUA) a crescut şi el şi în prezent se poată discuţii pentru extinderea comerţului
internaţional cu produse organice.
Începând cu 1999, industria din Canada a introdus un „set voluntar de
standarde organice” care nu sunt sprijinite prin reglementări. Industria organică
continuă să-şi canalizeze energia spre implementarea unui regulament organic
obligatoriu în vederea sprijinirii relaţiilor comerciale cu principalii parteneri
comerciali, cum ar fi Statele Unite, Uniunea Europeană şi Japonia.
Piaţa pentru produse organice din America de Nord înregistrează cea
mai mare creştere din lume. Vânzările de alimente şi băuturi organice au
înregistrat creşteri de 20% în 2003, atingând cifra de 10,8 miliarde de dolari.
Cererea consumatorilor pentru produse organice rămâne constantă.

Asia

În Asia, suprafaţa administrată organic este relativ mică, dar se extinde rapid.
Dintre cele mai importante ţări care produc alimente organice amintim China,
India, Indonezia şi Japonia. Pentru multe dintre aceste ţări nu există date exacte.
Suprafaţa organică totală din Asia este de aproximativ 736.000ha, administrată de
66.000 ferme. În plus, 2,9 milioane ha sunt certificate ca fiind zone cu vegetaţie
sălbatică.
Lipsa certificării şi a unor regulamente organice generează confuzie în rândul
consumatorilor din multe ţări asiatice. Multe produse organice sunt certificate de
către agenţii străine de certificare, în ciuda faptului că Israelul, China şi Japonia,
deţin propriile organisme de certificare. Regulile organice sunt deja aplicate în
unele ţări din Asia, inclusiv India, Japonia, Coreea, Taiwan şi Thailanda. Regulile
organice sunt obligatorii în ţările importatoare şi facultative în ţările exportatoare.
Numai Israelul a obţinut statutul echivalent regulilor UE.

32
 Piaţa japoneză pentru alimente şi băuturi organice este cea mai importantă
din zona Asiei. Noile pieţe locale din China, Malaezia, Filipine, Singapore şi
Thailanda îşi menţin tendinţa de creştere. Canalele de distribuţie sunt diverse, în
funcţie de condiţiile locale, pornind cu mediul rural din India şi terminând cu
Tokyo, respectiv întâlnim bazaruri organizate ad-hoc, magazine mici, rafturi în
supermarket-uri, programe de vânzare directă multi-level sau vânzări prin
intermediul internet-ului. Mărfurile exportate sunt reprezentate de produse
proaspete sau produse valoare scăzută. În ultimul timp devine tot mai populară
acvacultura, şi în special cea de creveţi în China, Indonezia, Thailanda şi Vietnam.

Africa

În Africa, producţia organică este doar pe alocuri certificată există probleme

serioase în legătură cu colectarea de date. În orice caz, agricultura organică se
dezvoltă în Africa, în mod special în ţările din sud. Un factor important de creştere
este reprezentat de cererea de produse organice din partea ţărilor industriale.
Motivarea este reprezentată şi de dorinţa de a creşte fertilitatea solului ameninţat de
degradare şi eroziune. Mai mult de 435.000 ha şi 118.000 ferme sunt certificate şi
administrate organic. În plus, 242.000 ha sunt certificate ca fiind zone cu vegetaţie
sălbatică. Cu câteva excepţii (Egiptul şi Africa de Sud), piaţa africană pentru
produse organice este foarte mică. Aceasta se datorează nivelului scăzut al
veniturilor şi infrastructurii nedezvoltate pentru inspecţie şi certificare. Majoritatea
produselor organice certificate din Africa sunt destinate exportului, cele mai mari
cantităţi fiind trimise în UE, care reprezintă pentru Africa cea mai extinsă piaţă de
desfacere a produselor agricole. În prezent, Tunisia este singura ţară din Africa care
are propriile standarde organice (compatibile cu cele din UE) şi propriul sistem de
inspecţie şi certificare. Egiptul şi Africa de Sud au făcut şi ele progrese notabile în
această direcţie: ambele deţin două organizaţii de certificare şi îşi formează
propriile standarde.
Datele prezentate în tabelele următoare fac referire la terenuri organice plus
terenuri aflate în conversie.

33
 Terenuri aflate în conversie spre agricultura ecologică sau certificate10

Hectare Organice Hectare Organice Hectare Organice

Australia 11.300.000 Latvia 48.000 Croaţia 3.530
Argentina 2.800.000 Africa de Sud 45.000 Filipine 3.500
Italia 1.052.002 Olanda 41.865 Azerbaidjan 2.770
SUA 930.810 Estonia 40.890 Senegal 2.500
Brazilia 803.180 Indonezia 40.000 Pakistan 2.009
Uruguay 760.000 Noua Zeelandă 40.000 Luxemburg 3.002
Germania 734.027 Norvegia 38.176 Belize 1.810
Spania 725.254 Kazakhstan 36.882 Honduras 1.769
Marea Britanie 695.619 Tunisia 33.500 Algeria 1.400
Chile 646.150 Columbia 33.000 Jamaica 1.332
Franţa 550.000 Japonia 29.151 Bosnia 1.113
Canada 516.111 Irlanda 28.514 Herţegovina
Mexic 400.000 Belgia 24.163 Liechtenstein 984
Bolivia 364.100 Lituania 23.289 Liban 758
Austria 328.803 Slovenia 23.280 Malaezia 600
China 298.990 Rep.Dominicană 22.151 Bulgaria 437
Rep.Cehă 254.995 Maroc 20.040 Sudan 430
Grecia 244.455 Zambia 20.000 Malawi 325
Ucraina 240.000 Ghana 19.460 Siria 260
Suedia 207.488 Rep. Coreea 18.936 Suriname 250
Bangladesh 177.700 Egipt 17.000 Iran 200
Danemarca 165.148 Venezuela 16.000 Fiji 200
Finlanda 159.987 Sri Lanka 15.215 Benin 197
Peru 150.000 Serbia/Montenegro 15.200 Albania 192
Uganda 122.000 Guatemala 14.746 Mauritius 175
Portugalia 120.729 Costa Rica 13.967 Cipru 166
Ungaria 113.816 Thailanda 13.900 Madagascar 130
Elveţia 110.000 Nicaragua 10.750 Guyana 109
Turcia 103.190 Cuba 10.445 Togo 90
Paraguay 91.414 Camerun 7.000 Nepal 45
Kenya 90.000 Rusia 6.900 Zimbabwe 40
India 76.326 Vietnam 6.475 Laos 35
România 75.500 Islanda 6.000 Malta 14
Ecuador 60.000 Israel 5.640 Bhutan 13
Tanzania 55.867 Panama 5.111 Iordan 7
Slovacia 54.478 El Salvador 4.900 Total 26.458.270
Polonia 49.928 Noua Guinee 4.265

10
Miller, Helga, Yussefi, Minou – op. cit. p. 14.

34
 Procentul reprezentat de terenurile cultivate organic în total terenuri agricole11

% din terenul agricol % din terenul agricol % din terenul agricol

Liechtenstein 26,40 Uganda 1,39 Brazilia 0,23
Austria 12,90 Belize 1,30 Azerbaidjan 0,22
Elveţia 10,27 Canada 1,30 SUA 0,22
Finlanda 7,22 Bolivia 1,04 Liban 0,20
Italia 6,86 Corea 1,03 Egipt 0,19
Suedia 6,80 Ucraina 0,78 Ghana 0,16
Grecia 6,24 Ecuador 0,74 Cuba 0,16
Danemarca 6,20 Islanda 0,70 Mauritius 0,15
Cehia 5,97 Japonia 0,66 Tanzania 0,14
Slovenia 4,60 Sri Lanka 0,65 Nicaragua 0,14
Estonia 4,59 Irlanda 0,65 Cipru 0,12
Marea Britanie 4,42 Lituania 0,60 Croaţia 0,11
Germania 4,30 Rep. Dominicană 0,60 Senegal 0,10
Uruguay 4,00 România 0,51 Camerun 0,09
Norvegia 3,68 Peru 0,48 Indonezia 0,09
Portugalia 3,17 Noua Guinee 0,41 Pakistan 0,08
Costa Rica 3,11 Paraguay 0,38 Vietnam 0,08
Spania 2,84 Mexic 0,37 Thailanda 0,07
Australia 2,48 Kenya 0,35 Zambia 0,06
Slovenia 2,43 Guatemala 0,33 China 0,06
Olanda 2,17 El salvador 0,31 Honduras 0,06
Luxemburg 2,00 Polonia 0,30 India 0,05
Ungaria 1,94 Serbia / Muntenegru 0,30 Africa de Sud 0,05
Letonia 1,92 Suriname 0,28 Fiji 0,04
Franţa 1,86 Jamaica 0,26 Filipine 0,03
Belgia 1,73 Columbia 0,24 Guyana 0,01
Argentina 1,70 Panama 0,24 Bulgaria 0,01
Chile 1,50 Noua Zeelandă 0,24 Malawi 0,01

11
Miller, Helga, Yussefi, Minou – op. cit. p. 15

35
 Numărul fermelor organice12

Ferme organice Ferme organice Ferme organice

Mexic 120,000 Ecuador 2,500 Africa de Sud 250
Indonezia 45,000 Thailnada 2,498 Liban 164
Italia 44,093 Norvegia 2,466 Croaţia 130
Uganda 33,900 Zambia 2,425 Bangladesh 100
Kenya 30,000 Polonia 2,304 Slovacia 100
Tanzania 30,000 Argentina 1,781 Bosnia Herţegovina 92
Peru 20,000 Olanda 1,522 Ucraina 70
Austria 19,065 Portugalia 1,455 Albania 60
Spania 17,028 Coreea 1,451 Luxemburg 59
Germania 16,476 Slovenia 1,429 Bulgaria 58
Brazilia 14,003 Australia 1,380 Laos 55
Turcia 13,044 Ungaria 1,255 Cipru 45
Maroc 12,051 Letonia 1,200 Liechtenstein 43
SUA 11,998 România 1,200 Etipoia 35
Franţa 11,377 Chile 1,050 Guyana 28
Bolivia 6,500 Vietnam 1,022 Nepal 26
Elveţia 6,445 El Salvador 1,000 Malta 20
Grecia 6,028 Irlanda 889 Islanda 20
Cuba 5,222 Rep. Dominicană 819 Rusia 15
India 5,174 Cehia 810 Malawi 13
Mozambic 5,000 Noua Zeelandă 780 Jamaica 12
Finlanda 4,983 Estonia 746 Zimbabwe 10
Japonia 4,539 Lituania 700 Fiji 10
Columbia 4,500 Belgia 688 Iordania 4
Marea Britanie 4,017 Tunisia 580 Venezuela 4
Costa Rica 3,987 Egipt 500 Mauritius 3
Danemarca 3,510 Filipine 500 Siria 2
Suedia 3,363 Uruguay 500 Sudan 1
Canada 3,317 Pakistan 405 Togo 1
Sri Lanka 3,301 Israel 400 Iran 1
Senegal 3,000 Benin 359 Kazahstan 1
Honduras 3,000 Azerbaidjan 310 Kyrgyzstan 1
Guatemala 2,830 Madagascar 300 TOTAL 558,449
Paraguay 2,827 Chile 300

12
Miller, Helga, Yussefi, Minou – op. cit. p. 16.

36
 2.2 Planul European de Acţiune pentru Agricultură Organică

Pentru a înţelege contextul în care se dezvoltă agricultura ecologică este

necesar a înţelege modelul european al agriculturii.
Politica de dezvoltare rurală are ca scop să menţină viabile comunităţile
rurale, diversificarea economică fiind cheia acestui proces. În 1992 s-a elaborat un
raport asupra zonelor rurale, cunoscut sub denumirea de „Pachetul Delors II”,
care a evidenţiat efectele instrumentelor de politică rurală create până la acea dată
şi a oferit informaţii noi. A fost momentul în care s-a întărit tripla funcţie a zonelor
rurale: de producţie, socială şi de protecţie a mediului şi s-a creat o legătură între
politica structurală agricolă şi abordarea mai amplă a dezvoltării spaţiului rural.
În 1995 s-a adoptat „Carta Europeană a Spaţiului Rural”, care a redefinit
un nou cadru de acţiune care să permită dezvoltarea regiunilor rurale şi urbane din
Europa în mod echilibrat şi armonios, precum şi conservarea spaţiului rural. Acest
document prevedea că la elaborarea politicilor de dezvoltare trebuie să se ţină
seama de condiţiile specifice ale regiunilor rurale, respectând principiile
subsidiarităţii şi solidarităţii. Totodată, se prevedea ca aceste programe de
dezvoltare să se fondeze pe o dezvoltare internă astfel încât13:
 să plaseze omul cu problemele sale în centrul concepţiilor şi deciziilor;
 să asigure identitatea comunităţii şi să favorizeze sensul responsabilităţii,
cooperării şi creativităţii;
 să conserve şi să promoveze particularităţile culturale şi istorice ale spaţiului
rural;
 să încurajeze diversificarea şi relaţiile între populaţiile rurale cu restul
societăţii.
În cadrul Conferinţei de la Cork (Irlanda) din noiembrie 1996 s-a schiţat
strategia europeană de dezvoltare rurală. Principiile de bază ale politicii U.E.
privind dezvoltarea rurală sunt sistematizate în cele zece puncte ale Declaraţiei de
la Cork şi sunt următoarele14:
1 punerea în primul plan a ruralului - dezvoltarea rurală durabilă trebuie să
devină principiul fundamental pe care să se bazeze întreaga politică în viitorul
apropiat şi după extindere. Aceasta are ca obiectiv schimbarea direcţiei
migraţiei, combaterea sărăciei, stimularea serviciilor, echitatea şanselor şi
ameliorarea gradului de bunăstare rurală. Necesitatea de a păstra şi a îmbunătăţi
calitatea mediului rural trebuie integrată în toate politicile Comunitare, care au
legătură cu dezvoltarea rurală.

13
Neagu, V., Stanciu, Gh. – România. Charta Europeană a spaţiului rural. Editura Ceres, Bucureşti, 1996, p. 139.
14
xxx – Carta verde. Dezvoltarea rurală în România. Guvernul României, M.A.A, Proiect finanţat prin Programul
PHARE al U.E., Bucureşti, 1998, p. 8-10.

37
2 abordarea integrată a dezvoltării rurale- politica de dezvoltare rurală trebuie să
fie multidisciplinară în concept şi multisectorială în aplicaţii, având o
dimensiune regională explicită.
3 crearea diversităţii, varietăţii – sprijinirea în vederea diversificării activităţii
economice şi sociale trebuie să se concentreze pe asigurarea cadrului pentru
iniţiativele proprii particulare şi ale comunităţii: investiţii, asistenţă tehnică,
servicii, infrastructură adecvată, educaţie, instruire, integrarea noului în
tehnologia informaţiei, întărirea rolului micilor oraşe ca părţi integrante ale
zonelor rurale şi ca factor cheie de dezvoltare şi promovare a dezvoltării
comunităţilor rurale viabile.
4 durabilitatea – politicile vor promova dezvoltarea rurală care menţine calitatea
şi farmecul peisajului rural european, astfel încât folosirea acestora de către
generaţia actuală să nu prejudicieze opţiunile generaţiilor viitoare.
5 complementaritatea – politica de dezvoltare rurală trebuie să fie descentralizată,
bazată pe parteneriat între toate nivelurile implicate şi interesate. Trebuie să se
pună accentul pe o participare şi o abordare „de jos în sus”, care utilizează
creativitatea şi solidaritatea comunităţilor rurale. Dezvoltarea rurală trebuie să
fie locală şi orientată de comunitate într-un cadru european unitar.
6 simplificarea – se referă la legislaţie. Ar trebui să existe o mai mare coerenţă
prin limitarea legii U.E. la reguli şi proceduri generale, un grad mai mare de
subsidiaritate în decizii, descentralizarea politicii de implementare şi o mai
mare flexibilitate generală.
7 programarea – aplicarea programului de dezvoltare rurală trebuie să se bazeze
pe proceduri coerente şi transparente şi să se integreze într-un singur program
de dezvoltare rurală pentru fiecare regiune în parte şi într-un singur mecanism
pentru dezvoltare rurală durabilă.
8 finanţarea – utilizarea resurselor financiare locale trebuie încurajată în vederea
promovării proiectelor locale de dezvoltare rurală.
9 management (îndrumarea) – trebuie impulsionată capacitatea administrativă şi
eficienţa conducerilor locale şi regionale, prin asigurarea asistenţei tehnice, a
instruirii, a unei comunicări eficiente şi schimbului de experienţă prin reţele
existente între regiuni şi între comunităţile rurale de pe întreg teritoriul Europei.
10 evaluarea şi cercetarea – monitorizarea, evaluarea şi impozitarea beneficiarului
vor trebui îmbunătăţite pentru a putea asigura transparenţa procedeelor, pentru a
garanta buna utilizare a banului public, pentru a stimula cercetarea şi inovaţiile
şi pentru a da posibilitatea unei dezbateri publice informate.
În perioada 1993-1999 diversificarea economiei rurale a devenit elementul-
cheie al politicii rurale. În acest cadru, agricultura competitivă a devenit esenţială.
Eforturile au fost concentrate asupra dezvoltării I.M.M.-urilor, a agroturismului, a
dezvoltării serviciilor şi a protecţiei mediului.

38
 Adoptând în iulie 1997 “Agenda 2000”, Comisia Europeană a propus
punerea în funcţiune a unei politici coerente de dezvoltare rurală durabilă în
scopul de a asigura securitatea şi calitatea produselor alimentare, garantarea unor
venituri echitabile şi stabile pentru agricultori, precum şi respectarea imperativelor
de protecţie a mediului.
Din anul 2000, dezvoltarea rurală a fost declarată ca fiind al doilea pilon al
PAC, parte inseparabilă a acesteia.
Noua politică de dezvoltare rurală răspunde unor noi principii, respectiv15:
 multifuncţionalitatea agriculturii – este o nouă funcţie care implică
încurajarea unei largi game de servicii oferite producătorilor agricoli;
 abordarea multisectorială şi integrată a economiei rurale prin
diversificarea activităţii, pentru crearea de noi surse de venit, locuri de
muncă şi protejarea patrimoniului rural;
 ajutoare flexibile pentru dezvoltarea rurală, bazate pe subvenţii şi
promovarea descentralizării, consultări la nivel regional, local şi a
asociaţiilor;
 transparenţa în întocmirea programelor de conducere, bazate pe o legislaţie
simplificată şi accesibilă.
Noua direcţie a PAC poate fi observată prin intermediul măsurilor specifice
pe care le include pentru dezvoltarea rurală.
Pentru perioada 2000-2006 măsurile prevăzute pentru realizarea politicii de
dezvoltare rurală sunt:
 investiţiile în ferme - PAC sprijină modernizarea clădirilor şi echipamentelor
fermelor, precum şi a infrastructurii, printr-o finanţare mixtă, privată şi din
fonduri comunitare. Acestea aduc îmbunătăţiri atât a nivelului de trai şi a
condiţiilor de muncă pentru producătorii agricoli, cât şi condiţiilor de
producţie.
 prioritatea acordată factorului uman – asigurarea pentru producătorii
agricoli a unei siguranţe sociale este una din priorităţile de vârf ale politicii
de dezvoltare rurală. Asigurând tinerilor fermieri condiţii să preia
exploataţiile agricole şi fermierilor în vârstă acces la pensionarea timpurie, se
încurajează transferarea afacerii de la o generaţie la alta. Aceste măsuri sunt
susţinute din fondurile pentru programele de pregătire a resurselor umane din
zonele rurale.
 obţinerea maximului de rezultate din exploatarea pădurilor din zonele
montane – PAC ţine cont de faptul că pădurile Europei au o funcţie vitală
ecologică, economică şi socială şi prin măsurile sale asigură protejarea
acestora prin utilizarea raţională.
15
Zahiu, Letiţia, Dachin, Anca – Politici agroalimentare comparate. Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 297.

39
  prelucrarea şi marketingul produselor agricole – fondurile asigurate de PAC
pentru investiţii în prelucrarea şi marketingul produselor agricole sunt
destinate să asigure fermierilor ajustarea producţiilor la cerinţele pieţei,
diversificarea producţiei, accesul pe noi pieţe şi creşterea profitabilităţii
produselor deja existente.
 alte măsuri de dezvoltare care vizează toate zonele rurale – este vorba de
strategiile pentru îmbunătăţiri funciare, stimularea dezvoltării turismului şi
industriei meşteşugăreşti, precum şi măsurile pentru restaurarea satelor şi
dezvoltarea acestora.
Noua politică de dezvoltare rurală a U.E., deşi continuă acţiunile anterioare,
realizează o integrare organică în dezvoltarea regională şi completează PAC,
sprijinind realizarea obiectivelor noi ale acesteia privind căile şi mijloacele de
asigurare a surselor alternative de venituri în vederea stabilizării populaţiei rurale.
În anul 2000 în fermele agricole ecologice s-au cultivat 3,8 milioane hectare
în Uniunea Europeană. Mărimea reprezintă 3% din totalul suprafeţei agricole
utilizate. Numărul total de stabilimente ecologice a fost de 132.000, înregistrându-
se o creştere a mărimii de 32% după 1998. Suprafaţa medie a unei organizări
ecologice a fost mai mare decât mărimea medie a tuturor stabilimentelor agricole.
Variaţia acestei mărimi este diferită pe fiecare stat membru şi pe tip de cultură.
Producţia animalieră, obţinută în condiţii ecologice pare, de asemenea, să fie
în creştere, însă organizarea informaţiilor la nivelul Statelor Membre nu asigură o
coerenţă a observaţiilor în serii dinamice pentru perioade mai mari.
În Uniunea Europeană producţia agricolă şi alimentară ecologică este
reglementată de Norma Consiliului (EEC) Nr 2092/91. Norma a fost modificată
de câteva ori, iar în 1999 s-a extins şi asupra creşterii şeptelului în condiţii
ecologice.
Produsele agricole realizate în condiţii ecologice au fost susţinute şi de unele
măsuri pe piaţa statelor membre în contextul sprijinirii cerinţelor de creare a
coeziunii Pieţei Unice Europene. Astfel, la sfârşitul anului 2000 Consiliul a decis
ca Uniunea Europeană să asiste prin măsuri financiare informarea şi promovarea
produselor agricole şi a alimentelor. Măsurile s-au referit în special la domeniul
relaţiilor publice şi la acţiuni de publicitate şi promoţionale care să surprindă
avantajele produselor din Uniunea Europeană, în legătură mai ales cu calitatea.
Siguranţa alimentară, conţinutul nutriţional, etichetarea, condiţiile adecvate de
creştere a animalelor şi, în general, respectarea normelor de protecţie a mediului
din producţie.
Prin Dispoziţia Comisiei Comunităţii Europene nr 94/2002 din 18 ianuarie
2002, reluată în Dispoziţia nr 497 /2003 din 18 martie 2003 s-au stabilit temele şi
produsele care pot fi susţinute prin măsuri promoţionale. De două ori pe an, până la
31 ianuarie şi 31 iulie, organizaţiile profesionale interesate trebuie să trimită

40
propunerile lor la Autorităţile Statelor Membre. Acestea vor trimite Comisiei lista
programelor şi a acţiunilor de implementare pe care ele le-au selectat şi o copie a
fiecărui program. Comisia va examina impactul programului şi va decide care din
ele pot fi co-finanţate. Alocările din bugetul anual pentru măsurile de promovare a
produselor agricole pe piaţa internă a Uniunii Europene sunt de aproximativ 40
milioane euro.
În baza Regulamentului Consiliului 2702 din 1999, articolul 1 începând cu
anul 2000 a început să funcţioneze un Comitet Unit pentru promovarea produselor
agricole.
În crearea unui concept privind politica agriculturii organice, trebuie
recunoscut dublul rol al acestui tip de agricultură16:
1 agricultura organică este o metodă de creare a produselor alimentare, şi care a
generat o piaţă specifică pentru produse alimentare organice şi pentru
consumatorii ce doresc să achiziţioneze astfel de produse, de obicei la preţuri
mai ridicate. Din acest punct de vedere, agricultura organică este finanţată de
consumatorii care beneficiază de ea, în sensul că vor fi produse acele alimente
organice solicitate de cumpărători. Din această perspectivă, dezvoltarea
agriculturii organice este guvernată de reguli de piaţă.
2 agricultura organică asigură bunuri publice, generează beneficii mediului
natural, sănătate publică, dezvoltare socială şi rurală precum şi bunăstarea
animalelor. Aici, accentul este pus mai mult pe administrarea terenurilor
agricole de către fermierii organici. Bunurile publice astfel obţinute pot fi
finanţate prin mijloace publice. Văzută din această perspectivă, dezvoltarea
agriculturii organice este o opţiune de politică, realizată în principal pe baza
politicii de mediu.
Ambele funcţii ale agriculturii organice generează venituri pentru agricultori,
în timp ce oportunităţile economice pentru cei ce operează mai departe în circuitul
alimentar provin în principal din mecanismul de piaţă.
În Suedia, fermierii sunt încurajaţi să genereze prin activitatea lor beneficii
agricole şi de mediu, chiar dacă nu îşi comercializează produsele ca fiind organice.
Pentru a răspunde obiectivelor consumatorilor, producătorilor şi publicului
larg, politica agricolă organică ar trebui să abordeze în mod echilibrat aceste două
roluri ale agriculturii organice. Ar trebui să ofere un sprijin pe termen lung pentru
bunurile publice şi, în acelaşi timp, să creeze o piaţă stabilă. Această abordare are
ca scop creşterea sectorului organic, aşa încât acesta să poată să-şi dezvolte ambele
componente, fără însă a depinde numai de sprijinul public.

16
xxx – „European Action Plan for Organic Food and Farming”, Commission of the European Communities,
Brussels, 10 June 2004, SEC (2004) 739, p. 6.

41
 Unul dintre obstacolele principale în creşterea pieţei pentru produsele
organice pare a fi preţul ridicat de consum. Prima de preţ pentru produsele organice
diferă foarte mult de la ţară la ţară şi de la un produs la altul. Prima de preţ tipică pe
care consumatorii o plătesc este de 50–60%. Prima de preţ la poarta fermei este la
acelaşi nivel, dar cu variaţii şi mai mari.
Având în vedere faptul că preţul pe care fermierii îl primesc reprezintă doar
o mică parte din preţul final, rezultă că sectoarele de procesare şi vânzare cu
amănuntul primesc o primă de preţ suplimentară în momentul vânzării produselor
organice.
Nu există informaţii clare disponibile privitoare la relaţia dintre preţ şi
costuri. Oricum, există un număr evident de argumente pentru preţurile ridicate.
Reforma PAC din 2003 a pus accent pe economia pe termen lung şi pe
viabilitatea socială a sectorului agricol, oferind produse sănătoase şi de calitate,
realizate prin metode care asigură protecţia mediului înconjurător. Iată care sunt
motivele pentru care reforma PAC va crea un context pozitiv dezvoltării
sectorului organic în Europa:
 Introducerea plăţii unice pe fermă: fiind separată de elementul
producţie, plata unică îi va permite fermierului organic să cultive
acele soiuri pe care le consideră mai potrivite pentru rotaţia
culturilor şi să crească animalele la maniera extensivă, fără să
trebuiască să renunţe la plata unică, asociată înainte cu o anumită
recoltă sau rasă de animale.
 Familiaritatea şi experienţa acumulată prin intermediul agriculturii
organice privind respectarea standardelor le va permite fermierilor
să se adapteze mult mai repede şi mai eficient la noile standarde
privind protecţia mediului şi bunăstarea animalelor.
 Sporirea fondurilor pentru programele de dezvoltate rurală.
 Importanţa standardelor privind bunăstarea animalelor şi calitatea
alimentelor obţinute prin metodele organice de producţie le va oferi
fermierilor o poziţie privilegiată în vederea respectării noilor
standarde.
Planul European de Acţiune pentru Agricultură Organică (European Action
Plan for Organic Food and Farming) prevede următoarele acţiuni:
1. introducerea unor amendamente la Regulamentul Consiliului (EC) No.
2826/2000 privind promovarea pieţei interne, care să ofere posibilitatea
unor acţiuni directe în scopul organizării informaţiilor şi a campaniilor
de promovare a agriculturii organice17;

17
xxx – „European Action Plan for Organic Food and Farming, 2004, p. 10-30.

42
2. înfiinţarea şi menţinerea unei baze de date pe Internet cu standardele
naţionale şi private (inclusiv a standardelor internaţionale şi naţionale
pentru principalele pieţe de export) astfel încât să se poată face
comparaţii cu standardele UE.
3. îmbunătăţirea modului de colectare a datelor statistice privind producţia
organică şi piaţa produselor organice;
4. permiterea statelor membre să intervină în sprijinul acordat fermierilor
pentru cultivarea legumelor şi pomilor fructiferi;
5. Comisia va dezvolta o listă pe pagina web privind toate măsurile UE
care pot fi aplicate producţiei şi comercializării produselor organice;
6. Comisia recomandă ca statele membre să utilizeze pe deplin
instrumentele din cadrul programelor de dezvoltare rurală pentru a
sprijini fermele organice;
7. dezvoltarea cercetării privind agricultura organică şi metodele de
producţie;
8. creşterea transparenţei regulamentului prin definirea mai clară a
principiilor de bază ale agriculturii organice;
9. asigurarea integrităţii agriculturii organice prin forţarea aplicării
standardelor şi menţinerea vizibilităţii datelor finale pentru perioadele
de tranziţie (conversie);
10. completarea şi armonizarea standardelor privind alimentele organice;
11. stabilirea unui corp de experţi independenţi pentru asistenţă tehnică;
12. clarificarea Regulamentului (EEC) No. 2092/91 prin precizarea clară a
faptului că produsele care poartă eticheta „Modificat genetic” să nu
poată fi etichetate drept organice;
13. îmbunătăţirea performanţelor organizaţiilor de inspecţie şi autorităţilor
prin efectuarea verificărilor încrucişate;
14. continuarea activităţii centrului de cercetare comună (Joint Research
Centre) în domeniul eşantionării şi dezvoltarea unor metode analitice
care să poată fi utilizate în cazul fermelor organice;
15. statele membre ar trebui să studieze posibilitatea utilizării sistemului de
identificare a parcelelor pentru localizarea şi monitorizarea terenurilor
care pe care se practică agricultura organică;
16. îmbunătăţirea coordonării între organismele de inspecţie;
17. dezvoltarea unui sistem specific de acreditare pentru organismele de
inspecţie înfiinţate în pe baza Regulamentului (EEC) No. 2092/91;
18. Comisia va publica în raportul anual statistici privind organismele de
inspecţie;
19. mărirea eforturilor în vederea extinderii listei pentru ţările terţe pentru
care se acordă echivalenţa,

43
 20. stabilirea unei comparaţii între standardele UE privind agricultura
organică, Codex Alimentarius şi standardele IFOAM;
21. forţarea recunoaşterii standardelor UE de către organismele de inspecţie
din ţările non-membre prin obţinerea unui mandat de negociere de la
Consiliu.

2.3 Evoluţia agriculturii organice în ţările din Estul Europei

Cehia

Importanţa agriculturii în economia Republicii Cehe, aşa cum demonstrează

indicatorii obişnuiţi, este comparabilă cu cea a statelor din UE. În ultimii ani,
contribuţia agriculturii la PIB a fost de aproape două procente, salariaţii din
agricultură reprezentând în jur de patru procente din numărul total de angajaţi.
Agricultura reprezintă 15 procente din PIB, dacă se iau în calcul şi sectoarele
adiacente.
Piaţa pentru produsele agricole a fost liberalizată la nivel înalt. În mod
normal, numai piaţa produselor lactate şi cerealelor este coordonată de stat. Alte
mărfuri sunt administrate conform cerinţelor şi între anumite limite. Comerţul
internaţional a fost, de asemenea, liberalizat în mod considerabil. În ceea ce
priveşte accesul pe piaţă, sunt folosite tarife de protecţie şi sunt respectate regulile
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (WTO).
În 199818, sprijinul pentru agricultură a fost în valoare de 9.8 miliarde de
coroane cehe (aprox. 280 milioane de euro), din care 4,7 miliarde de coroane cehe
(aprox. 134 milioane de euro) sprijin direct; un miliard de coroane cehe (aprox.
28,5 milioane de euro) a fost alocat pentru administrarea pădurilor şi apelor,
ajutorul pentru facilitarea accesului la credite a fost în valoare de 3,6 miliarde de
coroane cehe (aprox. 102,8 milioane de euro), iar fondurile reprezentând ajutorul
pentru investiţii s-au ridicat la 0,5 miliarde de coroane cehe (aprox. 14,2 milioane
de euro). Rata plăţilor directe a fost de 60 de procente şi cea a plăţilor indirecte în
jur de 40 de procente.
Suprafaţa agricolă a Republicii Cehe este de 4.3 milioane de hectare, din care
3.1. milioane de hectare sunt teren arabil. Cam jumătate din totalul terenului agricol
reprezintă pământ mai puţin favorabil, iar cam o optime este alocată zonelor
protejate (protecţia surselor de apă, peisaje şi natură).
După 1989, au apărut schimbări ale dreptului de proprietate asupra
terenurilor. La sfârşitul lui 1999, cam 85% din suprafaţa totală se afla în
proprietatea particulară, iar cealaltă parte se afla în continuare în procesul de

18
www.fibl.ch

44
privatizare. 98 % din terenul agricol este administrat de către proprietari privaţi. În
timpul procesului de transformare, au apărut noi forme de proprietate a pământului,
altele decât cooperativele sau fermele statului. Pământul agricol este distribuit în
prezent după cum urmează: 40% - corporaţii, 34% - cooperative, 24% - ferme
individuale şi 2 % - întreprinderi de stat.
Din 1989 până în 1998, rata angajării în agricultură a scăzut la 39% din cifra
iniţială. La sfârşitul lui 1999, 200.000 de persoane erau angajate în acest sector.
Producţia brută din agricultură a scăzut cu 28% între 1989 şi 1998. Scăderea
cea mai mare s-a înregistrat în ramura creşterii animalelor. Numărul vitelor a scăzut
cu 47% şi cel al vacilor cu 51%. A scăzut şi consumul intern iar schimbările
obiceiurilor alimentare ale consumatorilor a generat un surplus al anumitor produse
(lapte, zahăr, carne de porc).
Situaţia economică a fermierilor nu s-a dezvoltat favorabil în ultimii ani.
Aproape 50% din numărul fermelor nu au înregistrat profit mulţi ani la rând, motiv
pentru care există datorii substanţiale şi lichidităţi financiare scăzute. În concluzie,
cam 70% din ferme se află în probleme financiare serioase. Dintre acestea amintim:
stagnarea sau creşterea foarte scăzută a venitului agricol, creşterea rapidă a
preţurilor la input-uri, lipsa tehnologiei moderne şi investiţii insuficiente, costuri de
muncă relativ ridicate, reglementări insuficiente pentru piaţa agricolă şi, nu în cele
din urmă, nivel scăzut al sprijinului din partea statului.
Istoria agriculturii organice în Cehia a început în 1989, când existau numai
doi fermieri organici în toată republica. Ministerul Agriculturii din Republica Cehă
a început atunci să subvenţioneze producţia organică. Din 1989 până în 1999, s-a
realizat o creştere exponenţială a numărului de hectare administrate organic, urcând
până la 165.699 ha.
În 1990 au fost fondate patru asociaţii ale fermierilor organici. Ministerul
Agriculturii i-a sprijinit pe noii întreprinzători prin subvenţii directe. În 1991, 75%
din fermierii organici erau înregistraţi ca fiind în al doilea an de conversie, iar
subvenţionarea de la stat pentru noii agricultori a continuat până în 1992. În 1992
existau în jur de 15.000 de ha de teren arabil organic.
În 1993, Ministerul Agriculturii a elaborat primele reglementări privind
agricultura organică şi a realizat sistemul de certificare şi control. În acelaşi an,
organizaţiile organice din Cehia au decis să-şi creeze un logo comun intitulat
„BIO”. În 1994, Republica Cehă a cerut Comisiei Europene să o includă pe lista de
echivalare pentru ţările din lumea a treia, listă inclusă în Articolul 11 (1) al
Regulamentului (EEC) numărul 2029/91. Republica Cehă a fost inclusă pe această
listă începând cu 4 februarie 2000.

45
 Dezvoltarea agriculturii organice în Republica Cehă 1991-2000: zonele cultivate
organic, inclusiv terenurile aflate în procesul de conversie

Anul Numărul total al Suprafaţa totală de Procente din

producătorilor teren agricol în sistem suprafaţa de teren
organici organic agricolă totală
(ha)
1990 3 480 -
1991 132 17,507 0,41
1992 135 15,371 0,33
1993 141 15,667 0,37
1994 187 15,818 0,37
1995 181 14,982 0,35
1996 182 17,022 0,40
1997 211 20,239 0,47
1998 348 71,621 1,67
1999 473 110,756 2,58
2000 563 165,699 3,86

(Sursă: Ministerul ceh al Agriculturii 2001)

Principalele zone agricole organice sunt Moravia şi sudul Boemiei.

În anul 2000, din totalul de 165.699,3745 ha administrate organic,
65.942,0857 ha se aflau în procesul de conversie şi 99.757,2888 ha erau în totalitate
organice.
În jur de 200 de magazine, supermarket-uri şi magazine naturiste
comercializează produse organice (produse din cereale, mazăre, plante aromate şi
condimente, vinuri şi brânză). Fructele şi legumele proaspete sunt disponibile
numai în unele magazine, iar laptele, ouăle şi carnea sunt vândute numai la ferme.
Principalele produse pentru export sunt: orzul, hrişca, secara albă şi secara.
Nu există statistici legate de cantităţile exportate în UE. Cinci producători exportă
în mod curent produse în UE, în special în Austria şi în cantităţi mai reduse în
Germania şi Olanda.

46
 Slovenia

Slovenia deţine o suprafaţă agricolă de 785.000 ha (1998), ceea ce reprezintă

38,7% din suprafaţa totală. În comparaţie cu alte ţări din centrul şi estul Europei
importanţa macroeconomică a agriculturii este relativ scăzută. Aceasta reprezintă
6% din totalul forţei de muncă. Contribuţia agriculturii în PIB este de 4 % şi este
încă într-un proces de declin. În orice caz, importanţa agriculturii în plan economic
este mai mare decât indică aceste date, ea fiind un important factor social, politic şi
de dezvoltare.
Condiţiile naturale din Slovenia sunt relativ dezavantajoase pentru
agricultură. Aproximativ 50% din suprafaţa totală este acoperită de pădure. Peste
70% din terenul agricol este clasificat ca fiind mai puţin favorabil. În marea sa
majoritate, acesta este acoperit cu iarbă iar ponderea terenului arabil este relativ
scăzută.
Slovenia este o ţară importatoare de produse agricole şi alimentare. În cea
mai mare parte, ea importă cereale, zahăr şi carne de porc şi exportă hamei, vin şi
bere de calitate superioară, precum şi carne de vită produse din carne de calitate.
În ultima parte a anilor `80 şi începutul anilor `90, grădinarii au pus bazele
unei mişcări de horticultură organică, iar în 1991, oamenii interesaţi de agricultura
biodinamică au format un club, care s-a dezvoltat într-o asociaţiei (AJDA). Doar un
număr mic de fermieri erau implicaţi în această mişcare, majoritatea erau
horticultori şi de persoane care nu activau în agricultură. În orice caz, activitatea lor
a reprezentat o contribuţie importantă în dezvoltarea agriculturii organice în
Slovenia.
În 1997, a fost înfiinţată Asociaţia Fermierilor Organici din Slovenia
(S.O.F.A.). Aceasta a fost prima asociaţie a fermierilor organici care produceau
pentru piaţă şi care, în consecinţă, erau interesaţi de dezvoltarea sistemului de
certificare.
Asociaţia a adoptat standardele agriculturii organice în Slovenia care au fost
realizate de către Institute for Sustainable Development (ISD), o organizaţie non-
guvernamentală (ONG). Aceste standarde au fost publicate de Ministerul Slovac al
Agriculturii. Acestea au fost create în concordanţă cu Standardele de bază ale
IFOAM, fiind similare cu standardele asociaţiilor fermierilor organici din Austria şi
Germania (Ernte, respectiv Bioland).
Câteva luni mai târziu, s-au pus bazele unei alte asociaţii a fermierilor din
nordul Sloveniei, care a adoptat aceleiaşi standarde.
În 1998, existau în Slovenia trei programe de certificare:
1. S.O.F.A. a dezvoltat cu ajutorul experţilor din Austria un sistem
de control şi certificare internă. S-au organizat training-uri

47
 pentru inspectorii agricoli. În 1998, 25 de ferme au aplicat
pentru certificare, dintre care 22 au fost certificate.
2. În acelaşi an, au fost certificate de către organizaţia austriacă de
certificare (Austria Bio Garantie) 13 ferme din cadrul
Asociaţiei pentru Agricultură Organică din Sudul Sloveniei.
3. Un număr de 18 ferme biodinamice au fost certificate de către
inspectorii biodinamici din Germania.
Astăzi există două organizaţii mari ale fermierilor organici: din cadrul
Uniunii Asociaţiilor Fermierilor Organici din Slovenia (USOFA) şi AJDA.
Uniunea Asociaţiilor Fermierilor Organici din Slovenia (USOFA) a fost
fondată în iunie 1999 de către cinci asociaţii. Toate respectă aceleaşi standarde de
producţie şi militează pentru o conversie totală a fermei într-una organică. Uniunea
îşi desfăşoară activitatea sub o marcă a produselor organice comună. Un număr de
210 ferme din cadrul USOFA au aplicat în 1999 pentru certificare. Celelalte ferme
inspectate aparţineau altor asociaţii, excepţie făcând un număr redus de ferme care
nu făceau parte din nici o asociaţie a fermierilor.
După crearea uniunii, în 1999, s-au mai pus bazele a alte două asociaţii, care
îşi propun să devină membre ale uniunii:
 Deteljica (o asociaţie a fermierilor şi producătorilor organici)
 Asociaţia fermierilor organici din Dolenjska, Posavje şi Bela
krajina.
În general, fermele organice din Slovenia nu sunt specializate; ele îmbină
creşterea animalelor cu producţia vegetală. Majoritatea sunt orientaţi spre creşterea
vitelor (carne şi lapte). Creşterea oilor şi caprelor este o a doua direcţie importantă
de activitate. Producţia vegetală cuprinde: grâne şi furaje, legume, livezi, câteva
podgorii şi măsline.
La sfârşitul lui 1998, s-a creat o piaţă pentru produsele organice autohtone.
După certificarea primelor ferme, S.O.F.A. a început pentru prima oară promovarea
produselor organice în cadrul târgului „Natură – Sănătate”, desfăşurat la Ljubljana
în toamna lui 1998. Reacţia publicului şi a mass-mediei a fost una pozitivă, având
în vedere că exista deja cerere pentru produse organice iar certificarea fusese
aşteptată.
În prezent, cele mai importante canale de comercializare sunt:
 vânzarea directă;
 piaţa produselor organice din Ljubljana (legume, fructe şi grâne);
 comercializarea pe pieţe convenţionale;
 vânzarea prin magazine naturiste.
Principalele produse comercializate sunt neprocesate sau produse procesate
simplu, cum ar fi vinul, oţetul, uleiul de seminţe, brânză şi câteva produse din
carne. Segmentul produselor organice este relativ extins datorită diversităţii

48
producţiei agricole din Slovenia, dar cantităţile disponibile sunt încă limitate, la fel
ca şi cifra de afaceri. Nu se realizează încă exporturi de produse organice
certificate.

Ungaria

Suprafaţa agricolă a Ungariei este de cca. 9 mil. ha, în timp ce suprafaţa

agricolă totală utilizată este în jur de de 6 mil. ha. Ungaria este încă o ţară agrară. În
acest sector lucrează 7,9% din forţa de muncă producând 6,6% din PIB.
Agricultura organică în Ungaria a început în 1980. În 1983, a fost fondat la
Budapesta Biokultura-Klub. Doi ani mai târziu a fost înfiinţată Natura WG,
organizaţie pentru export. La acel moment, inspectarea era realizată de către
organismul de inspectare SKAL din Olanda. Posibilităţile de export şi contactele
stabilite au făcut ca fermele de stat să înceapă conversia spre agricultura organică
de îndată ce s-au înfiinţat firmele comerciale, scopul fiind acela de a pune bazele
pieţei produselor organice din Ungaria. Cu toate acestea, lipsa cererii pentru aceste
produse a inhibat dezvoltarea ulterioară a pieţei interne.
Sectorul organic orientat către export era dominat de fermele mari iar
producătorilor mici reuşeau cu greu să găsească pieţe pentru produsele lor. În afară
de producţia organică certificată, un număr de gospodării axate pe cultivarea
legumelor au început să producă organic pentru autoconsum.
După 1995, datorită îmbunătăţirii condiţiilor de export a crescut rapid
suprafaţa cultivată organic şi a fost acreditată Biokultura de către IFOAM. Astfel,
organismele de cerificare din Vest au devenit şi mai interesate de activitatea din
Ungaria, iar ţara a fost inclusă pe lista ţărilor agreate de UE.
Informaţii pentru fermieri şi consumatori sunt disponibile prin Organic
Agriculture Information Centre din Budapesta, care a fost fondat în anii `90 cu
finanţare UE. Centrul de informare are o bază de date, arhivă şi o bibliotecă cu
literatură de specialitate.
Producţia vegetală organică se axează în principal pe cereale – grâu. Se
cultivă şi plante medicinale. Creşterea animalelor prezintă o importanţă redusă.
Unităţile de procesare sunt destul de bine dezvoltate existând 16 firme de
procesare, dintre care majoritatea sunt inspectate de către Biokontroll Ungaria şi de
către SKAL.
Majoritatea fermelor au dimensiunile cuprinse între 20 şi 70 de ha. În sudul
ţării, unde solul este bun, fermele au în medie 200 ha.
Ungaria apare pe lista ţărilor terţe agreate de UE pentru export încă din 1996.
Acest lucru face ca exportul de produse organice către ţările membre UE să fie uşor
de realizat.

49
 Aproximativ 95% din producţia organică se exportă. Piaţa ţintă pentru export
a fost la început Olanda, care importa în perioada 1986-1990 produsele organice
din Ungaria în vederea re-exportului către Germania, Marea Britanie şi
Scandinavia.
Succesul agriculturii organice depinde în mare măsură de acceptarea
produselor de către consumatori. O problemă comună pentru ţările din Europa
Centrală şi de Est o constituie faptul că nu există un interes al consumatorilor
pentru aceste produse. Acest lucru este valabil şi pentru Ungaria. Anchetele în
rândul consumatorilor au arătat că factorul de decizie în cumpărarea produselor
ecologice îl constituie preocuparea faţă de propria sănătate şi mai puţin grija faţă de
mediu.
Pe lângă aceste aspecte ale comportamentului consumatorului, elementul
care frânează dezvoltarea pieţelor interne pentru produsele organice îl constituie
puterea limitată de cumpărare. În Ungaria preţurile produselor ecologice sunt cu
30-50% mai mari faţă de cele ale produselor convenţionale.

Polonia

Suprafaţa de teren agricol a Poloniei reprezintă 59% din suprafaţa totală a

ţării (18,5 mil. ha) şi este în proporţie de 92% în proprietate privată.
În Polonia există cca. 1.787 ferme organice reprezentând, 44.886 ha. Din
noiembrie 2001 a intrat în vigoare o lege privind agricultura organică.
Mişcarea pentru promovarea agriculturii organice a început în anii `80
datorită creşterii gradului de conştientizare a importanţei mediului. Prima asociaţie
a fermierilor organici s-a înfiinţat în 1989 (EKOLAND) cu sprijinul specialiştilor
din Germania. Asociaţia a devenit membră IFOAM în 1990. În 2002 erau 9
organizaţii membre ale IFOAM.
Până în 2001 erau deja 669 ferme certificate cu o suprafaţă de 14.967 ha şi
existau 8 unităţi de procesare.
Segmentul de piaţă ocupat de produsele organice este redus pe plan intern.
Fermierii valorifică produsele organice ca produse convenţionale. Pe de altă parte,
comercianţii ar dori să aibă o ofertă constantă în special la legume proaspete şi
fructe, produse lactate şi produse de panificaţie.
Exporturile sunt destul de reduse şi constau în fructe proaspete şi procesate.
Principala barieră în dezvoltarea exporturilor o constituie lipsa de organizare a
fermierilor mici.

50
 Capitolul III
Agricultura ecologică în România

3.1 Situaţia actuală

Agricultura ecologică în România este în fază de pionierat. Majoritatea

specialiştilor subliniază faptul că preocuparea pentru agricultura ecologică nu este
un capriciu sau o modă, aceasta fiind chiar subiectul unui subcapitol din dosarul de
negociere cu UE, Dosarul Agricultura.
Potenţialul agriculturii româneşti de a obţine produse agricole în condiţii
ecologice este de minimum 15% din suprafaţa agricolă a ţării. În România se poate
ecologiza o bună parte din agricultură datorită faptului că suprafeţe mari de teren
nu au mai fost fertilizate sau tratate chimic de mai mulţi ani. Agricultura ecologică
nu reprezintă doar o schimbare radicală a sistemului de producţie, ci poate fi o
alternativă rentabilă pentru agricultorii români.
Pe fondul interesului crescut al agricultorilor români, al ridicării gradului de
informare şi al sistemului legislativ elaborat de MAPDR, în ultimii ani asistăm la
un salt spectaculos al agriculturii şi zootehniei ecologice.

Preţuri comparative la export pentru produsele obţinute convenţional şi ecologic19

19
www.mapam.ro

51
 Datele furnizate de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale
evidenţiază diferenţele de preţ între produsele ecologice şi cele convenţionale.

Evoluţia suprafeţelor certificate şi a efectivelor de animale

în agricultura ecologică

52
 Evoluţia suprafeţelor certificate în agricultura ecologică din România

Realizat
Specificaţii UM
2000 2001 2002 2003 2004
Cereale ha 4.000 8.000 12.000 16.000 24.500

Culturi furajere şi pajişti ha 9.300 14.000 20.000 24.000 27.000

Oleaginoase şi proteice ha 4.000 6.300 10.000 15.600 22.000

Legume ha 38 100 700 200 300

Pomi fructiferi ha - - 50 100 200

Fructe de pădure ha 50 100 300 400 500

Alte culturi (inclusiv
ha 50 300 800 900 900
plante medicinale)
Suprafaţa totală ha 17.438 28.800 43.850 57.200 75.500

Producătorii estimează că în 2007 suprafeţele de teren cultivate ecologic vor

ajunge la 200.000 ha.

53
Evoluţia producţiilor certificate ecologic

54
 Evoluţia producţiilor vegetale certificate ecologic în România

Realizat
Specificaţii UM
2000 2001 2002 2003 2004
Cereale to 7.200 12.500 15.000 14.400 30.500
Oleaginoase şi proteice to 5.500 7.200 9.000 12.480 19.890
Legume to 600 4.000 7.000 2.000 3.000
Fructe to - - 200 300 800
Fructe de pădure şi ciuperci to 200 400 300 320 500
Alte culturi to 2 300 800 900 900
Cantitatea totală to 13.502 24.400 32.300 30.400 55.590

55
 Evoluţia numărului efectivelor de animale crescute şi certificate ecologic

Realizat
Specificaţii UM
2000 2001 2002 2003 2004
Vaci lapte cap. 2.500 3.000 5.000 7.000 10.000
Oi lapte cap. 7.600 10.000 15.000 41.000 70.000
Găini ouătoare cap. - - 2.000 4.000 6.000
Familii de albine nr. 400 820 3.800 5.000 8.000

Evoluţia producţiilor animaliere ecologice în România

Realizat
Specificaţii UM
2000 2001 2002 2003 2004
Telemea oaie to 5 10 50 60 80
Schweitzer to - - 100 150 260
Caşcaval to - - 100 200 380
mii
Ouă 478 956 1.438
buc.
Miere to 10 20 80 110 200

Destinaţia producţiei ecologice

56
 Conform estimărilor Ministerului Agriculturii 60% din producţia ecologică
va fi destinată pieţei interne în anul 2007.

3.2 Cadrul legal

În anul 2003 s-a încheiat procesul de armonizare a legislaţiei naţionale cu

legislaţia comunitară. Cadrul tehnic şi organizatoric în care se produc, se
procesează, se importă, se exportă şi se comercializează produsele agroalimentare
ecologice în România este reglementat din punct de vedere legislativ, în principal
prin următoarele acte normative:
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2000, privind produsele
agroalimentare ecologice;
 Legea nr. 38/7 martie 2001, pentru aprobarea Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 34/2000, privind produsele agroalimentare ecologice;
 Legea 166/2002, privind exploataţiile agricole. Prin această lege
exploataţiile agricole familiale sunt stimulate pentru practicarea
agriculturii ecologice.
 Hotărârea de Guvern nr. 917/13 septembrie 2001, pentru aprobarea
Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 34/2000, privind produsele agroalimentare
ecologice;
 Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor nr. 70/2002,
privind constituirea Comisiei pentru dezvoltarea agriculturii ecologice
în România;
 Ordinul Ministrului nr. 186/2002, privind aprobarea cerinţelor de
inspecţie şi a măsurilor de precauţie din cadrul programului de
inspecţie şi înregistrarea operatorilor pe piaţa produselor
agroalimentare ecologice;
 Ordinul Ministrului nr. 721/2003, privind aprobarea Regulilor privind
importul şi exportul produselor agroalimentare ecologice;
 Ordinul Ministrului nr. 527/2003, privind aprobarea Regulilor privind
sistemul de inspecţie şi certificare şi condiţiile de acreditare a
organismelor de inspecţie şi certificare în agricultura ecologică.

57
 Legislaţia elaborată în România privind produsele alimentare ecologice
Act legislativ
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului Nr. 34 /
2000 privind produsele agroalimentare
ecologice, aprobată prin Legea Nr. 38 /
2001.(M.O. Nr.172 / 21.IV.2000)
Hotărârea de Guvern Nr. 917 / 2001, pentru
aprobarea Normelor metodologice de aplicare
a prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului Nr. 34 / 2000 privind produsele
agroalimentare ecologice.(M.O. Nr. 640 /
12.X.2001)
Ordinul comun Nr. 417 / 2002 şi Nr. 110 /
2002 al Ministrului agriculturii, alimentaţiei şi
pădurilor şi al Preşedintelui Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor,
pentru aprobarea Regulilor specifice privind
etichetarea produselor agroalimentare
ecologice. (M.O. Nr. 778 / 25.X.2002)
Ordinul Nr. 70 / 2002, al Ministrului
agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor, privind
constituirea Comisiei pentru dezvoltarea
agriculturii ecologice în România.
Ordinul Nr. 527 / 2003, al Ministrului
agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului,
pentru aprobarea Regulilor privind sistemul de
inspecţie şi certificare şi condiţiile de
acreditare a organismelor de inspecţie şi
certificare în agricultura ecologică (M.O. Nr.
613 / 29.VIII.2003)
Ordinul Nr. 721 / 2003, al Ministrului
agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului
pentru aprobarea Regulilor privind importul şi
exportul produselor agroalimentare
ecologice.(M.O. Nr. 701 / 7.X.2003)
58
Prevederi
- domeniul de aplicare;
- autoritatea responsabilă pentru agricultura
ecologică;
- regulile şi principiile generale ale producţiei
ecologice;
- durata perioadei de conversie;
- sistemul de inspecţie şi certificare;
- sancţiuni.
- regulile şi principiile producţiei ecologice;
- lista produsele permise să fie utilizate în
agricultura ecologică;
- lista ingredientelor şi metodelor de prelucrare
care pot fi utilizate la prepararea alimentelor
ecologice.
- reguli specifice pentru etichetarea şi reclama
produselor ecologice primare şi pentru
produsele procesate cu referiri la ingredientele
folosite la preparare.
- atribuţiile Comisiei în vederea definirii
priorităţilor de dezvoltare a agriculturii
ecologice în România;
- elaborarea Programului multianual de
dezvoltare a agriculturii ecologice în România.
- sistemul de înregistrare a producătorilor în
agricultura ecologică;
- organizarea sistemului de control, condiţiile
de acreditare a organismelor de inspecţie şi
certificare, precum şi cerinţele de inspecţie pe
care trebuie să le aplice organismele de
inspecţie şi certificare pentru controlul
operatorilor.
- reguli privind importul produselor
agroalimentare ecologice;
- obligaţiile importatorilor de produse
agroalimentare ecologice;
- reguli privind exportul;
- lista ţărilor terţe specificate pe lista stabilită
de Comisia Europeana;
- model de certificat de import /export.
 Conform legislaţiei în vigoare, orice fermier care doreşte să practice
agricultura ecologică şi să fie recunoscut ca producător ecologic trebuie să se
supună unui regulament şi unui sistem legal de inspecţie, care are în vedere
următoarele20:
 cunoaşterea şi aplicarea regulilor şi principiilor de producţie agricolă
ecologică;
 înregistrarea activităţii în agricultura ecologică la nivelul Ministerului
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale;
 parcurgerea unei perioade de conversie a producţiei convenţionale către
cea ecologică;
 supunerea controlului unui organism de inspecţie şi certificare acreditat
de MAPDR;
 etichetarea produselor ecologice;
 comercializarea pe piaţa internă sau externă numai în condiţiile
prevăzute de legislaţie.

Regulile şi principiile producţie agricole ecologice

Producţia agroalimentară ecologică urmăreşte promovarea unor tehnici şi

tehnologii de cultivare a solului şi de creştere a animalelor care să asigure:
 conservarea şi refacerea fertilităţii solului, precum şi a diversităţii
biologice a mediului înconjurător prin eliminarea tehnologiilor poluante;
folosirea mai puţin intensivă a terenurilor agricole; cultivarea plantelor
leguminoase, plante pentru îngrăşăminte verzi sau plante cu
înrădăcinare adâncă în cadrul unui asolament corespunzător; folosirea
îngrăşămintelor naturale;
 promovarea unor tehnologii şi realizarea unor structuri de producţie care
să permită folosirea de soiuri şi varietăţi de plante şi rase sau specii de
animale tolerante sau rezistente la factorii de mediu;
 prevenirea şi combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor prin metode
biologice, mecanice şi fizice. Folosirea substanţelor chimice este
interzisă.
În vederea obţinerii unor produse agroalimentare ecologice, principiile şi
regulile producţiei ecologice adoptate de legislaţia românească, permit folosirea
numai a produselor care nu lasă reziduuri dăunătoare omului, plantelor şi
animalelor. Aceste produse sunt împărţite în următoarele categorii (conform H
917/2001): fertilizatori şi amelioratori ai solului; pesticide; materii prime pentru
prepararea furajelor; aditivi alimentari pentru animale, anumite substanţe utilizate
20
Brumă, I.S. – op. cit. p. 17-21.

59
în alimentaţia animalelor şi auxiliari de fabricaţie utilizaţi pentru furaje; produse
autorizate pentru curăţarea şi dezinfecţia adăposturilor şi a instalaţiilor de creştere a
animalelor.
În cadrul tehnologiilor ecologice de cultivare a plantelor trebuie să se
folosească seminţe sau material săditor obţinut prin metode de producţie ecologică.
Utilizarea organismelor modificate genetic şi/sau orice produse derivate din astfel
de organisme este strict interzisă.
Producţia animalieră formează o parte integrantă a unităţilor care practică
agricultura ecologică şi trebuie să contribuie la echilibrul sistemelor de producţie
agricolă, prin respectarea cerinţelor nutriţionale ale culturilor şi prin îmbunătăţirea
materiei organice a solului. În fermele ecologice încărcătura de animale nu trebuie
să depăşească echivalentul a 170 kg azot/ha/an (conform H. 917/2001. Condiţiile
de adăpostire a animalelor trebuie să corespundă cerinţelor lor biologice,
fiziologice şi etologice.
În producţia de ciuperci se pot utiliza substraturi alcătuite din: îngrăşământ
natural şi excremente de animale, obţinute de la fermele care aplică metode de
producţie ecologică; produse de origine agricolă provenite de la fermele care aplică
metode de producţie ecologică; turbă netratată chimic; lemn netratat cu produse
chimice după tăiere; produse minerale enumerate în ANEXA nr. 2 a H. 917/2001
(fertilizatori şi amelioratori ai solului), apă şi sol.
Apicultura este o activitate importantă care, prin acţiunea de polenizare a
albinelor, contribuie la protecţia mediului şi la creşterea producţiei agroforestiere.
Calificarea produselor apicole ca fiind obţinute după metode de producţie ecologică
este legată de: originea albinelor, caracteristicile şi amplasarea stupilor,
tratamentele aplicate stupilor, de calitatea mediului, de condiţiile de extracţie şi de
depozitare a produselor.

Conversia producţiei convenţionale către cea ecologică

Conversia producţiei convenţionale la cea ecologică va avea în vedere

realizarea unui agrosistem viabil şi durabil. Întreaga unitate, fermă sau parcelă din
fermă, incluzând creşterea animalelor, trebuie să fie transformată în concordanţă cu
standardele ecologice naţionale şi internaţionale într-o anumită perioadă de timp.
Durata perioadei de conversie va fi de:
 2 ani pentru culturile de câmp anuale;
 3 ani pentru culturile perene şi plantaţii;
 2 ani pentru pajişti şi culturi furajere;
 12 luni pentru vite pentru carne;
 6 luni pentru rumegătoare mici şi porci;
 12 săptămâni pentru animale de lapte;

60
  10 săptămâni pentru păsări pentru producţia de ouă sau carne, cumpărate
la vârsta de 3 zile;
 1 an pentru albine, dacă familia a fost cumpărată din stupine
convenţionale.

Înregistrarea operatorilor în agricultura ecologică

Orice operator de produse agroalimentare ecologice trebuie să-şi înregistreze

această activitate la A.N.P.E. (Autoritatea Naţională a Produselor Ecologice).
Înregistrarea de către ANPE a operatorilor de produse agroalimentare
ecologice se face pe baza unei notificări care cuprinde:
 numele şi adresa operatorului, amplasarea incintelor şi a parcelelor unde
se desfăşoară operaţiunile, natura operaţiunilor şi a produselor;
 angajamentul operatorului pentru efectuarea operaţiunii în conformitate
cu legislaţia în vigoare, indicând data la care la care încetează cultivarea
produselor a căror utilizare pe parcelele respective nu este compatibilă cu
agricultura ecologică;
 numele organismului de inspecţie şi certificare la care operatorul se
înregistrează pentru inspecţia fermei/unităţii sale.

Inspecţia şi certificarea

Inspecţia şi controlul operatorilor de produse agroalimentare ecologice se va

face de organisme de inspecţie şi certificare acreditate de MAPDR prin ANPE.
Organismele de inspecţie şi certificare trebuie să respecte cu stricteţe
confidenţialitatea datelor, a procedeelor tehnologice, a reţetelor şi a operaţiunilor
efectuate de operatorii de produse agroalimentare ecologice.
SC,,Ecoinspect’’SRL este primul organism românesc de inspecţie şi
certificare a activităţii în agricultura ecologică acreditat de către RENAR (Agenţia
Naţională de Acreditare din România).
Ecoinspect eliberează certificate care atestă conformitatea cu standardele
naţionale care reglementează agricultura ecologică - acestea sunt valabile pentru
piaţa internă. De asemenea S.C. Ecoinspect S.R.L. poate să facă propunerea pentru
eliberarea certificatului de export21.
1. Intenţia de certificare
Primul pas pe care un operator trebuie să-l facă în vederea obţinerii
certificării este acela de a contacta S.C. Ecoinspect S.R.L. fie în scris, fie
telefonic.

21
Lorincz, Piroska, Răchită, Amelia – „Procedura de inspecţie şi certificare” în nr. 1/2005, Bioterra, p. 30-32.

61
 2. Încheierea contractului
După solicitarea certificării S.C. Ecoinspect S.R.L. va trimite clientului o
mapă cu documente informative care va cuprinde:
 procedura de certificare;
 standardul pentru obţinerea produselor agricole ecologice;
 formulare de inspecţie specifice producătorului;
 notă informativă;
 procedura de soluţionare a reclamaţiilor, plângerilor şi contestaţiilor.
Tot cu această ocazie se va trimite şi contractul (în dublu exemplar) şi fişa
de înregistrare. Acestea vor fi trimise înapoi la S.C. Ecoinspect S.R.L., semnate şi
ştampilate de către solicitant.
După ce S.C. Ecoinspect S.R.L. va semna şi ştampila aceste documente, un
exemplar din contract se va întoarce la client. Odată cu semnarea contractului cu
S.C. Ecoinspect S.R.L. operatorul va trebui să se înregistreze la ANPE, autoritate
care funcţionează în cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi a Dezvoltării
Rurale. Procedura este descrisă în Ordinul 527/2003. În acelaşi Ordin este
prezentat şi formularul tip pe care operatorul trebuie să-1 completeze în acest scop.
3. Calcularea taxei de inspecţie şi certificare
Costurile de inspecţie şi certificare depind de mărimea fermei, domeniul de
activitate, tipul activităţii, costurile de transport, cazare şi masă din timpul
inspecţiei. Aceste taxe sunt stipulate în contractul pe care clientul îl încheie cu S.C.
Ecoinspect S.R.L.
Taxa de certificare este percepută separat şi se va aplica numai operatorilor
care solicită certificat pentru piaţa externă.
4. Efectuarea inspecţiei
S.C. Ecoinspect S.R.L. de comun acord cu solicitantul va stabili data
inspecţiei.
Inspecţia se va desfăşura în conformitate cu standardele în vigoare, care fac
referire la agricultura ecologică.
În timpul inspecţiei operatorul trebuie să coopereze cu inspectorul şi să
prezinte toate informaţiile solicitate de acesta. Inspecţia se va finaliza cu
întocmirea raportului de inspecţie în dublu exemplar, unul pentru client şi celălalt
pentru S.C. Ecoinspect S.R.L. Ambele vor fi semnate de către inspector şi de
către client. Raportul de inspecţie rămas la inspector va fi trimis la S.C. Ecoinspect
S.R.L. în vederea continuării procesului de certificare.
Cu ocazia fiecărei inspecţii desfăşurate inspectorul va verifica toate verigile
menţionate în Ordinul 527/2003 care face referire la cerinţele de inspecţie pentru
diferitele tipuri de activităţi.

62
 5. Certificarea
Raportul de inspecţie trimis la S.C. Ecoinspect S.R.L. va fi evaluat, după care
va fi supus analizei Comisiei de Certificare. Această comisie este alcătuită din
reprezentanţi ai tuturor categoriilor interesate: producători, procesatori,
comercianţi, consumatori şi oameni de ştiinţă sau cercetători. Dacă documentaţia
operatorului nu este completă, S.C. Ecoinspect S.R.L. va trimite o înştiinţare către
acesta, în vederea completării dosarului de certificare. În paralel va fi calculată şi
eventuala diferenţă rămasă neachitată din taxa de inspecţie şi certificare. Va fi
trimisă în acest sens o factură clientului.
6. Decizia de certificare
Comisia de Certificare va lua decizia de acordare sau neacordare a
certificării în baza documentaţiei aflată în dosarul clientului.
7. Utilizarea logo-ului S.C. Ecoinspect S.R.L. şi etichetarea produselor
Odată ce plata taxei a fost făcută, S.C. Ecoinspect S.R.L. autorizează
folosirea logo-ului său pe produsele ecologice sau pe cele aflate în conversie. O
aprobare în acest sens va fi trimisă operatorului. Operatorul va elabora propriul său
model de etichetă pe care o va trimite înapoi la S.C. Ecoinspect S.R.L. pentru
aprobare. Aprobarea va fi dată în conformitate cu standardele în vigoare şi va fi
adusă la cunoştinţa operatorului în scris. Numai după aceasta operatorul va putea
folosi eticheta pe produsele sale în vederea comercializării.

Logo-ul firmei SC Ecoinspect SRL

8. Certificate
Dacă decizia Comisiei de Certificare este favorabilă certificării şi taxa
pentru inspecţie şi certificare a fost plătită se poate trece la eliberarea
certificatului. Decizia de acordare a certificatului va fi comunicată în scris
clientului în termen de 5 zile. Certificatul va fi înmânat personal titularului.
9. Apelurile
Apelurile vizează decizia de certificare. Dacă operatorul are motive
întemeiate de a refuza decizia de certificare, poate face apel împotriva acesteia
pentru reanalizarea dosarului său. Apelul va fi trimis la S.C. Ecoinspect S.R.L. în
termen de 15 zile şi va fi înaintat spre soluţionare CEPA (Colegiul de Etică
Profesională şi Apel). Decizia finală va fi adusă la cunoştinţa clientului în termen
de 5 zile.

63
 10. Soluţionarea plângerilor
Operatorul poate să aducă la cunoştinţă S.C. Ecoinspect S.R.L. orice
plângere, nemulţumire pe care o are cu referire la personalul S.C. Ecoinspect
S.R.L., sistemul de certificare, etichetarea produselor etc. Nemulţumirile legate de
etichetarea produselor vor fi soluţionate de Comisia de Certificare, iar celelalte de
către CEPA. Plângerile şi reclamaţiile de orice fel vor fi depuse în scris la sediul
S.C. Ecoinspect S.R.L. Toate aceste acţiuni vor fi confidenţiale.
11. Exportul
Exportul produselor poate fi făcut după cum urmează:
 în ţările membre UE în baza standardului CEE 2092/91. Certificatele de
export vor fi eliberate de Bioinspecta (Elveţia).
 în alte ţări în funcţie de solicitări.
Pentru exportul produselor pe piaţa UE certificatul trebuie eliberat de către
un organism recunoscut în UE. În acest sens a fost încheiat un contract de
colaborare între S.C. Ecoinspect S.R.L. şi Bioinspecta din Elveţia. Odată ce
Comisia de Certificare a S.C. Ecoinspect S.R.L. a certificat un operator ca fiind
ecologic, dacă acesta doreşte certificare internaţională, întregul său dosar va fi
trimis la Bioinspecta în vederea recertificării pentru piaţa UE. În această situaţie
Bioinspecta va lua decizia de acordare a certificării în baza documentaţiei pusă la
dispoziţie de către S.C. Ecoinspect S.R.L. Certificatul va fi trimis operatorului prin
intermediul S.C. Ecoinspect S.R.L.
12. Standarde
Standardele în baza cărora S.C. Ecoinspect S.R.L. îşi desfăşoară activitatea
sunt:
 SR EN 45011/2001 care reglementează sistemul calităţii;
 Regulamentul UE 2092/1991 - Standard privind obţinerea produselor
agricole ecologice;
 OUG 34/2000 - Ordonanţă de Urgenţă privind produsele agroalimentare
ecologice;
 HG 917/2001 - Hotărâre pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare a prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2000
privind produsele agroalimentare ecologice;
 Ordinul 417/2002 pentru aprobarea Regulilor privind etichetarea
produselor agroalimentare ecologice;
 Ordinul MAPAM 527/2003 pentru aprobarea Regulilor privind sistemul
de inspecţie şi certificare şi condiţiile de acreditare a organismelor de
inspecţie şi certificare în agricultura ecologică;
 Ordin 721/2003 pentru aprobarea Regulilor privind importul şi exportul
produselor ecologice.

64
 Etichetarea produselor ecologice

Etichetarea produselor ecologice se face în conformitate cu reglementările

legale în vigoare. Pe etichetă se indică în mod obligatoriu următoarele:
 numele şi adresa producătorului sau prelucrătorului;
 denumirea produsului, inclusiv metoda de producţie ecologică utilizată;
 numele şi marca organismului de inspecţie şi certificare;
 condiţii de păstrare;
 termenul minim de valabilitate;
 interzicerea depozitării în acelaşi spaţiu a produselor ecologice alături de
alte produse.
Pe etichetă poate să apară o siglă specifică produselor ecologice controlate,
înregistrată la OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci), emisă şi aplicată pe
baza sistemului de certificare, indicând că produsul respectiv este conform cu
regulile de producţie ecologică.
Pe produsele care au fost supuse sistemului de inspecţie şi certificare poate
apărea menţiunea ,,Agricultura ecologică Ecorom – Sistem de control RO’’, în
următoarele condiţii:
 au fost obţinute prin metode de producţie ecologică;
 au făcut obiectul inspecţiei pe tot parcursul ciclului de producţie,
preparare şi comercializare;
 au fost produse sau preparate de operatori de produse agroalimentare,
care au fost supuşi controlului organismelor de inspecţie şi certificare
acreditate;
 sunt ambalate şi transportate la punctul de comercializare în ambalaje
închise.

Exportul

Produsele agroalimentare ecologice vor fi exportate însoţite de un certificat

de control în original, emis de un organism de inspecţie şi certificare acreditat în
România în conformitate cu legislaţia în vigoare din acest domeniu.
Ordinul nr.721/26 septembrie 2003prevede următoarele:
Art. 1. (2) Termenul ecologic utilizat în prezentele reguli este similar cu
termenii: biologic, organic sau cu combinaţiile acestora, organo-biologic, bio-
organic.

65
 CAPITOLUL II
Reguli privind importul produselor agroalimentare ecologice
Art. 2. - Importul produselor agroalimentare ecologice în vederea
comercializării în România se efectuează de importatorii de produse
agroalimentare ecologici înregistraţi la Ministerul Agriculturii, Pădurilor,
Apelor şi Mediului, în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului
agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului nr. 527/2003 pentru aprobarea
Regulilor privind sistemul de inspecţie şi certificare şi condiţiile de acreditare
a organismelor de inspecţie şi certificare în agricultura ecologică, publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 29 august 2003.
Art. 3. - Produsele agroalimentare ecologice importate în vederea
comercializării în România trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii:
a) să fie originare dintr-o ţară membră a Uniunii Europene sau dintr-o ţară
terţă care figurează pe lista stabilită de Comisia Europeană şi prezentată în
anexa nr. 1 la prezentele reguli. În situaţia în care produsele provin dintr-o ţară
terţă acestea trebuie să fie obţinute într-o anumită regiune sau într-o
unitate/ferm de producţie specificată în lista din anexa nr. 1 la prezentele reguli
şi controlate de un organism de control specificat în aceeaşi listă. Lista va fi
actualizată de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi
Mediului, în funcţie de modificările şi completările efectuate de Comisia
Europeană;
b) să fie însoţite de un certificat de control, în original, până la primul
destinatar al cărui model este prezentat în anexa nr. 2 la prezentele reguli,
eliberat de autoritatea sau de organismul competent din ţara de origine, care să
ateste că lotul la care se referă certificatul a fost obţinut în cadrul unui sistem
de producţie ecologică în care se aplică regulile Uniunii Europene sau reguli
echivalente şi că a fost supus unui sistem de control reglementat de normele
comunitare sau unui sistem cu o eficacitate echivalentă cu cea a controlului
efectuat în Uniunea Europeană;
c) produsele agroalimentare ecologice de origine animală trebuie să fie
originare dintr-un stat membru al Uniunii Europene sau dintr-o ţară terţă, care
figurează pe lista stabilită de Comisia Europeană, prezentată în anexa nr. 1 la
prezentele reguli, ori dintr-o parte a teritoriului acestora din care importurile
de produse agroalimentare ecologice de origine animală nu sunt interzise din
motive sanitar-veterinare.
Art. 4. - (1) Prin derogare de la prevederile art. 3 lit. a), Autoritatea
Naţională a Produselor Ecologice din cadrul Ministerului Agriculturii,
Pădurilor, Apelor şi Mediului, denumită în continuare A.N.P.E., avizează până

66
la data de 31 decembrie 2005 comercializarea în România a produselor
agroalimentare ecologice provenite din alte ţări, în afara celor menţionate.
În acest sens, importatorul este obligat să furnizeze A.N.P.E. dovezi care
să ateste că produsele respective au fost obţinute după reguli de producţie
ecologice echivalente cu cele din România şi au fost supuse unui sistem de
control cu o eficacitate echivalentă celui reglementat de Ordinul ministrului
agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului nr. 527/2003 pentru aprobarea
Regulilor privind sistemul de inspecţie şi certificare şi condiţiile de acreditare
a organismelor de inspecţie şi certificare în agricultura ecologică
Art. 5. - (1) Certificatul de control prezentat în anexa nr. 2 la prezentele
reguli se emite într-un singur exemplar original şi se redactează în limba
oficială a ţării exportatoare, precum şi în limba oficială a ţării importatoare.
(2) Certificatul de control se completează, cu excepţia ştampilelor şi a
semnăturilor, în întregime cu majuscule sau în întregime cu caractere
dactilografiate. Modificările sau ştersăturile determină ca certificatul să nu fie
valabil.
(3) Primul destinatar sau, dacă este cazul, importatorul face o copie
în vederea informării organismului de control din România, în conformitate
cu prevederile art. 41 din Regulile privind sistemul de inspecţie şi certificare
şi condiţiile de acreditare a organismelor de inspecţie şi certificare în agricultura
ecologică, aprobate prin Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor, apelor şi
mediului nr. 527/2003. Toate copiile vor purta menţiunea "COPIE" sau
"DUPLICAT".
(4) Importatorul trebuie să păstreze certificatul de control, exemplarul
original, cel puţin 2 ani, pentru a-l pune la dispoziţie organismelor de control.
Art. 6. - (1) La intrarea în ţară loturile de produse agroalimentare
ecologice sunt verificate de autoritatea vamală. Inspecţia fitosanitară vamală
sau sanitară veterinară verifică loturile de produse agroalimentare ecologice
privind respectarea conformităţii cu prevederile legislaţiei fitosanitare şi
sanitare veterinare în vigoare. Certificatul de control prevăzut în anexa nr. 2
la prezentele reguli va fi prezentat autorităţii vamale, împreună cu celelalte
documente însoţitoare prevăzute de legislaţia în vigoare.
Autoritatea vamală verifică concordanţa dintre datele înscrise în
certificatul de control şi ambalajele şi etichetele produselor agroalimentare
ecologice completează şi ştampilează căsuţa nr. 17 din certificatul de control
prevăzut în anexa nr. 2 la prezentele reguli.
Transporturile de produse agroalimentare ecologice sosite la punctele de
frontieră, care nu îndeplinesc condiţiile conform prevederilor legale în vigoare, nu se
admit la import.

67
în cazul existenţei oricăror neclarităţi privind importul şi exportul produselor
agroalimentare ecologice, autoritatea vamală fitosanitară sau sanitară veterinară se va
adresa Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului respectiv A.N.P.E

CAPITOLUL III
Obligaţiile importatorilor de produse agroalimentare ecologice
Art. 7. - Importatorii de produse agroalimentare ecologice au următoarele
obligaţii
(a) să asigure, prin exportatorul din ţara de origine, existenţa documentelor
de însoţire a produselor importate, solicitate conform regimului de import;
(b) să ţină evidenţa cantităţilor importate, în conformitate cu prevederile art. 17
din Regulile privind sistemul de inspecţie şi certificare şi condiţiile de acreditare a
organismelor de inspecţie şi certificare în agricultura ecologică;
(c) să transmită organismului de inspecţie şi certificare la care este înregistrat
in România toate datele privind modalităţile de transport de la exportator la primul
destinatar, precum şi informaţii cu privire la spaţiile de depozitare ale primului
destinatar;
(d) să comunice organismului de inspecţie şi certificare la care este înregistrat
în România, imediat după primirea certificatelor de control din partea autorităţii sau
organismului de control din ţara de unde se face importul, următoarele date: numele
şi adresa primului destinatar şi o copie a certificatului de control privind importurile
de produse ecologice, precum şi orice alte informaţii pe care acest organism le solicită;

CAPITOLUL IV
Reguli privind exportul produselor agroalimentare ecologice
Art. 8. - Exportul produselor agroalimentare ecologice se face în conformitate
cu prevederile legislaţiei interne privind exportul produselor agroalimentare şi cu
acordurile şi convenţiile din domeniu la care România este parte.
Art. 9. - Produsele agroalimentare ecologice vor fi exportate însoţite de
certificatul de control în original, emis de un organism de inspecţie şi certificare
acreditat în România în conformitate cu legislaţia în vigoare din acest domeniu.

LISTA
ţărilor terţe specificate pe lista stabilită de Comisia Europeană

ARGENTINA
Categoria de produse:
a) produse vegetale netransformate, animale şi produse animaliere
netransformate;
b) produse agricole vegetale şi produse animaliere procesate.

68
AUSTRALIA
Categoria de produse:
a) produse vegetale netransformate;
b) produse alimentare compuse din unul sau mai multe ingrediente de origine
vegetală.

REPUBLICA CEHĂ
Categoria de produse
a) produse vegetale netransformate, animale şi produse animaliere
netransformate, cu excepţia:
produselor vegetale în conversie şi care conţin mai multe ingrediente de
origine agricolă;
animalelor şi produselor animaliere în conversie;
produselor din acvacultura;
b) produse agricole vegetale şi produse animaliere procesate, cu excepţia
produselor vegetale în conversie şi care conţin mai multe ingrediente de
origine agricolă;
produselor animaliere în conversie;
produselor care conţin produse din acvacultura.

UNGARIA
Categoria de produse:
produse agricole vegetale netransformate;
produse alimentare compuse din unul sau mai multe ingrediente de origine
vegetală.

ISRAEL
Categoria de produse:
a) produse agricole vegetale netransformate;
b) produse alimentare compuse din unul sau mai multe ingrediente de origine
vegetală.

ELVEŢIA
Categoria de produse:
a) produse vegetale netransformate, animale şi produse animaliere
netransformate, cu excepţia:
- produselor obţinute din perioada de conversie;
- produselor din apicultura.

69
NOUA ZEELANDĂ
Categoria de produse:
a) produse agricole vegetale netransformate, animale şi produse
animaliere netransformate, cu excepţia:
animalelor şi produselor animaliere ce provin din perioada de conversie;
produselor din acvacultura;
b) produse agricole vegetale şi produse animaliere procesate, cu excepţia:
produselor animaliere ce provin din perioada de conversie;
produselor ce conţin produse din acvacultura.

Importul de produse ecologice în România

Produsele agroalimentare ecologice importate în vederea comercializării în

România trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii (conform
Ordinului nr.721/26 septembrie 2003):
 să fie originare dintr-o ţară membră UE sau dintr-o ţară terţă care
figurează pe lista stabilită de Comisia Europeană (Argentina, Australia,
Israel, Elveţia, Noua Zeelandă);
 să fie însoţite de un certificat de control în original.

1.3 Agricultura ecologică în contextul aderării României

la Uniunea Europeană

În Capitolul VII – Agricultura din Dosarul de negociere al României cu UE,

sunt meţionate următoarele:
- Agricultura ecologică constituie una din căile pentru dezvoltarea unei
agriculturi durabile. Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală,
care vizează spaţiul rural şi asigură cadrul implementării programului
SAPARD, are ca obiectiv strategic dezvoltarea durabilă a sectorului
agroalimentar, în strânsă legătură cu protecţia mediului şi conservarea
resurselor naturale.
- În conformitate cu OUG nr. 34/2000, autoritatea responsabilă pentru sectorul
dee agricultură ecologică din România este Ministerul Agriculturii, Pădurilor
şi Dezvoltării Rurale, respectiv „Autoritatea Naţională a Produselor
Ecologice” (ANPE).
- ANPE are următoarele atribuţiuni principale:
o elaborează proiecte de acte normative, reguli şi norme de control, de
certificare şi comercializare a produselor ecologice;
o notifică operatorii;
o acreditează organismele de inspecţie şi certificare;

70
 o controlează şi supraveghează activitatea organismelor de inspecţie şi
certificare;
o asigură monitorizarea şi supravegherea activităţii din întregul sector.
- Elaborarea procedurilor de acreditare a organismelor de control se face de
către Institutul de Bioresurse Alimentare (H.G. nr. 677/2001), ca unitatea
delegată a ANPE din cadrul MAPDR, în conformitate cu procedurile şi
normele comunitare (EN 45011).
- Pentru includerea României pe lista ţărilor terţe care au echivalenţă în UE, în
conformitate cu Reglementarea Comisiei nr. 94/92/EEC, se are în vedere
crearea unei pieţe interne de produse agroalimentare ecologice, precum şi a
unui disponibil pentru export prin:
o promovarea permanentă a conceptului de agricultură ecologică prin
instituţii specializate (Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă,
asociaţii, fundaţii, institute de cercetare, universităţi), precum şi prin
Ambasadele României din străinătate, prin identificarea de potenţiali
investitori şi oportunităţi de colaborare în domeniu;
o înfiinţarea de ferme pilot cu suprafeţe optime specializate în
agricultura ecologică;
o organizarea unor stadii de pregătire pentru formatori, operatori,
inspectori;
o crearea unei structuri naţionale de cercetare în agricultura ecologică;
o sprijinirea producătorilor care trec de la agricultura tradiţională la cea
ecologică, pe durata perioadei de conversie, inclusiv prin Programul
SAPARD;
o delimitarea de areale ecologice.
- România va prelua gradual acquis-ul comunitar, iar implementarea acestuia
se va realiza până în anul 2006.
În anul 2005, statul a sprijinit producătorii agricoli direct prin acordarea unor
subvenţii pentru produsele certificate ecologic. De exemplu:
- pentru grâu şi secară 600.000 ROL/tonă;
- pentru floarea soarelui 500.000 ROL/tonă;
- pentru legume de câmp 2.500.000 ROL/tonă;
- pentru leguminoase boabe 400.000 ROL/tonă.

71
 Capitolul IV
Strategii de management şi marketingul produselor
agroalimentare ecologice

4.1 Managementul fermelor ecologice

Ferma ecologică este considerată a fi „un ecosistem unitar care trebuie să

aibă toate structurile funcţionale şi să funcţioneze după toate legile unui ecosistem
natural, deosebindu-se de acesta doar prin faptul că este un tip particular de
ecosistem, predominant agricol, artificial, înfiinţat de omul – agricultorul - care
face parte integrantă din structura fermei, din piramida sa trofică, dar şi din
angrenajul său informaţional (atât ca stimul – prin nevoile şi intervenţiile sale, cât
şi ca receptor şi reglator al structurilor şi proceselor din întreaga fermă)22.
Ecosistemul este „unitatea funcţională fundamentală a biosferei în care se
realizează o integrare între „biotop” (locul de viaţă al organismelor) şi organismele
vii care îl populează (biocenoză), bazată pe interacţiuni de ordin trofic (în funcţie
de modul de alimentaţie al organismelor), reflectate de circuitul de substanţe”23.
Coerenţa ecologică necesară în orice ecosistem presupune delimitarea
corectă a suprafeţelor de terenuri agricole destinate câmpurilor (plantelor agricole)
faţă de cele care vor căpăta alte destinaţii (forestiere, drumuri, construcţii, alte
activităţi din fermă), analiza situaţiei şi stării lor (modului de folosinţă, gradul de
fertilitate) şi în funcţie de acestea, de diversitatea lor pe teritoriul fermei, să se
promoveze o diversitate optimă de culturi agricole (mai mare atunci când suprafaţa
totală este mare şi solurile sunt mozaicate sau invers). Trebuie promovate acele
culturi pentru care atât solurile, cât şi clima, relieful oferă cele mai favorabile
condiţii de vegetaţie.
În ferma ecologică trebuie menţinute ecosistemele naturale de pajişti, care au
un grad înalt de integralitate şi coerenţă ecologică, oferă hrana necesară pentru
toate speciile de animale domestice, precum şi spaţiul în aer liber, în care acestea,
în timp ce consumă hrana direct prin păşunat sau în locuri de hrănire amenajate, pot
veni în contact direct cu solul, cu aerul, cu soarele, cu clima locală în general,
întocmai ca şi animalele dintr-un ecosistem natural, nevoite să suporte rigorile şi să
se adapteze mediului în care trăiesc şi să se mişte, să se deplaseze, pentru hrană şi
reproducţie24.
Dacă pajiştile naturale nu există, sau nu reprezintă cca. 50% din suprafaţa
agricolă, ele trebuie înfiinţate sub forma unor culturi mixte furajere, perene,
22
Axinte, Stela, Agafiţei, Alina, Chiriac, C. – „Ecosisteme agricole convenţionale şi sustenabile”, Editura
POLITEHNIUM, Iaşi, 2004, p. 158.
23
Lupaşcu, Gh, Parichi, M, Florea, N. – „Ştiinţa şi ecologia solului”, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”
Iaşi, 1998, p. 120.
24
Axinte, Stela, Agafiţei, Alina, Chiriac, C. – op. cit. p. 160.

72
asociate în funcţie de relief, sol şi climă. În anumite condiţii suprafaţa furajeră
optimă (1 ha agricol/ 1 UVM – Unitate Vită Mare) poate fi realizată prin culturi
furajere anuale, culturi succesive, ascunse sau intercalate.
Animalelor domestice le este rezervată astfel, nu numai o anumită suprafaţă
agricolă, dar şi o cotă parte din producţia plantelor de câmp. O altă cotă parte,
producţia vegetală de pe câmpuri trebuie să satisfacă necesităţile alimentare ale
fermierului şi familiei sale, dar şi ale comunităţii umane locale sau a altor oameni,
prin vânzări în afara fermei, fără a diminua şansele regenerării producţiei în anii
următori.
Reluarea producţiei în anul următor se bazează pe dezvoltarea organelor
vegetative ale plantelor de pe pajişti (în unele cazuri fiind necesare şi
supraînsămânţări) şi prin înfiinţarea culturilor în arabil, care utilizează resursele
nutritive, apa şi energia din biotopuri (din solele fermei). Acestea tind să se
diminueze cu atât mai mult cu cât au fost consumate mai ales în ciclul productiv
anterior şi vânzările de produse din fermă au fost mai mari, restituţia spre biotop
mai mică.
În ferma ecologică se promovează întoarcerea materiei organice moarte,
reziduale (vegetale, animale), în mod obligatoriu şi în integralitatea sa către toate
solurile fermei din care a fost extrasă, închizându-se astfel circuitele locale ale
atomilor biogeni (C,N,O,H,P,K,S etc.) la nivelul solului, ceea ce permite reciclarea
lor şi intensificarea producţiei primare a plantelor. Pentru a imprima o viteză
sporită şi scurtarea duratei circuitelor, se realizează compostarea tuturor
reziduurilor organice solide şi lichide din fermă.
Procesul de compostare este, de preferinţă, aerob bazându-se pe activitatea
unor bacterii şi fungi termo şi termomezofili, aceia care în faza aerobă contribuie la
formarea humusului din soluri, predominant de bună calitate. De aceea şi materialul
obţinut, compostul, este un amestec de substanţe humice propriu-zise, precursori ai
humusului, biomasa bacteriană şi fungică, alte componente de necromasă
descompusă.
Incluzând activitatea de compostare a reziduurilor organice din întreaga
fermă, precum şi comunitatea umană activă şi consumatoare, reziduurile sale
organice, ferma ecologică funcţionează, ca şi un ecosistem natural, prin fluxuri
unitare de substanţă, energie şi informaţie, care străbat toate componentele
structurale agricole şi neagricole, utilizând preponderent resursele de pe teritoriul
său, în mod intensiv şi eficient.
Ferma ecologică se află într-o relaţie specială cu comunitatea umană locală
(rurală şi/sau urbană) din peisajul în care funcţionează, fiind subordonată
intereselor acesteia şi având obligaţia de a-i furniza hrana necesară şi de calitate, un
mediu favorabil şi nepoluant, loc de odihnă şi recreare, pentru activităţi culturale şi
accesul neîngrădit, uşor şi rapid.

73
 Vânzarea produselor trebuie să se facă într-o fază cât mai avansată de
condiţionare, prelucrare şi ambalare şi direct din fermă, mai întâi comunităţilor
locale.
Consecinţele sunt favorabile atât pentru fermă, cât şi pentru consumatori, dar
şi pentru mediu şi resursele sale. Ferma are astfel, posibilitatea de a-şi vinde
produsele proaspete rapid, fără cheltuieli suplimentare cu conservarea şi transportul
şi de a câştiga încrederea consumatorilor locali care devin cumpărători fideli şi
siguri. Cumpărătorii nu sunt nevoiţi să facă cheltuieli mari cu aprovizionarea
deoarece este locală şi vor consuma produse ecologice garantate şi proaspete, mai
ieftine decât dacă le-ar achiziţiona din magazinele de vânzare cu amănuntul.
Pentru a ilustra cele prezentate anterior vom utiliza un studiu de caz privind
modul de organizare al unei ferme ecologice din SUA.

Studiu de caz privind modul de organizare al

unei ferme ecologice de creştere a vacilor de lapte25

RADIANCE DAIRY
Francis şi Susan Thicke
Fairfield, Iowa
SUA

Dezvoltarea afacerii
Radiance este o fermă de vaci de lapte, care are şi unitate de procesare. În
cea mai mare parte, laptele obţinut este valorificat prin procesare în lapte integral,
semi-degresat şi degresat, iaurt, brânză şi praf pentru îngheţată. Aceste produse
sunt comercializate prin intermediul unor magazine alimentare locale sau prin
intermediul unor restaurante dintr-un oraş apropiat, Fairfield, Iowa.
Această fermă şi-a început activitatea în 1980 când mai multe familii au
achiziţionat două vaci rasa Jersey pentru acoperirea necesarului propriu de lapte. În
următorii ani, ei au mai achiziţionata vaci, s-au implicat mai multe familii şi astfel
au format o cooperativă în cadrul căreia oricine primea (cumpăra) lapte era
considerat un membru al cooperativei. Câţiva ani mai târziu, statul Iowa a
atenţionat cooperativa asupra faptului că laptele era vândut în forma sa naturală şi a
cerut ca acesta să fie pasteurizat. În 1987, a fost construit în cadrul fermei un mic
complex echipat cu aparatură de pasteurizare şi îmbuteliere la scară mică.
În 1992, când Francis şi Susan au preluat ferma, existau 22 de vaci, iar
produsele, lapte şi iaurt, erau comercializate prin două magazine alimentare locale.
Ei au transformat ferma într-un sistem de păşunare pe padocuri (după un model din

25
Thicke, F., Dobay, Krisztina Melinda, Constantinescu, Mihaela – „Business Profile: Radiance Dairy”, YBP 2005.

74
Noua Zeelandă), administrat prin metode organice. În 1996, s-au mutat la o fermă
din apropiere care avea suprafaţa de 236 acri (cca. 114 ha), unde au construit şi
dotat ferma cu mai multe facilităţi de mulgere şi procesare. Începând cu 1992, ei au
sporit numărul de vaci până la 65, şi-au diversificat produsele şi şi-au lărgit piaţa de
desfacere.
Ferma de cca. 114 ha, precum şi alte 48 ha, luate în arendă de la un vecin
care administrează la rândul său o fermă organică, sunt cultivate cu plante furajere.
Ferma este organizată printr-un sistem de 60 a câte 1,5-2 ha fiecare, şi o serie de
parcele cu fân, care sunt şi ele cultivate cu plante furajere, atunci când este cazul.
După fiecare muls – de două ori pe zi - vacile sunt mutate pe o nouă parcelă de
păşune. Cu ajutorul unor garduri portabile (reţea de sârmă şi piloni de susţinere) se
realizează parcelarea padocului, aşa încât să fie păscută acea parte a păşunii
necesară pentru fiecare din cele două părţi ale zilei. De exemplu, după mulsul de
dimineaţă, gardul poate fi amplasat în aşa fel încât vacile să nu aibă acces decât la
jumătatea din faţă a padocului. După mulsul de seară, gardul provizoriu va fi mutat
astfel încât să le permită vacilor să pască în cealaltă parte a padocului.

75
 Păşunatul începe primăvara când plantele furajere încep să crească rapid.
Este foarte important ca acest proces să înceapă devreme pentru a se folosi furajul
din mai multe padocuri din jurul fermei, în conformitate cu stadiile de creştere ale
plantelor, astfel încât padocurile să fie păşunate în mod secvenţial, în stadiile cele
mai potrivite de creştere şi pe tot parcursul sezonului de păşunat.
Primăvara şi în prima parte a verii, ritmul de creştere al plantelor furajere
este mai rapid decât poate fi păşunat de către animale, aşa încât 20 până la 30% din
padocuri sunt excluse din ciclul de păşunat pentru primele luni. În primele luni, se
revine la fiecare padoc cam după 20 de zile. Pe măsură ce trece timpul şi păşunea
se dezvoltă mai greu, rotaţia încetineşte până la 30 de zile, apoi până la 40 sau 50
de zile. S-a constatat că o perioadă mai lungă de timp pentru regenerare în această
perioadă a anotimpului conferă furajului o mai mare vigoare şi desime.
Stocul de furaj se realizează din furajul nepăscut pe anumite padocuri
începând cu prima parte a lunii august şi până la finalul perioadei de păşunat. În
această perioadă, furajul de pe aceste padocuri a avut îndeajuns timp să crească
astfel încât să ajungă la maturitate, fără însă a depăşi limita ce ar genera pierderea
valorii nutriţionale. De asemenea, în timpul toamnei şi în prima parte a iernii vacile
sunt lăsate să pască acele suprafeţe agricole care au fost recoltate mecanic de mai
multe ori în timpul verii, dar pe care a fost lăsat să crească fânul de toamnă (otava)
pentru a contribui la asigurarea stocului necesar de furaj.
Proprietarii încearcă să-şi administreze, pe cât posibil, ferma după principiile
organice. Ferma în care s-au mutat în 1996 a fost anterior cultivată, pe o perioadă
îndelungată, cu porumb şi soia. Datorită faptului că pământul este amplasat într-o
zonă de deal, acesta a fost în timp supus eroziunii. Fermierii au încercat să
remedieze efectele eroziunii prin cultivarea unor plante furajere şi leguminoase
perene. Plantele perene, împreună cu îngrăşământul şi compostul reîntors pe
parcelele agricole au dus la o regenerare a solului prin crearea materiei organice şi
prin sporirea fertilităţii.
Îngrăşământul este colectat şi depozitat, de unde apoi este împrăştiat pe toate
suprafeţele de teren.
În 1996, când s-au mutat în această nouă locaţie, fermierii au construit un
grajd cu acces în partea de sud în vederea adăpostirii vacilor pe perioada iernii.
Acesta a funcţionat bine dar a necesitat folosirea unor cantităţi mari de paie pentru
a menţine igiena vacilor. Până în primăvară stratul de bălegar şi de aşternut era de
aproape 90 cm, atât în grajd cât şi în faţa acestuia. Fermierii l-au strâns şi l-au
încărcat, îngrăşământul fiind apoi împrăştiat pe câmp. Acesta reprezenta un
beneficiu, contribuind la fertilitatea solului şi la diversitatea ecologică. Dar
obţinerea îngrăşământului şi aplicarea lui pe suprafeţele agricole presupunea o
mulţime de timp şi muncă. În ultimii ani, s-a recurs la iernarea vacilor în padocuri.
Fermierii hrăneau vacile cu paie din baloţi printr-un sistem cu grilaj. Îngrăşământul

76
rezultat era împrăştiat de vaci pe suprafaţa padocului pe măsură ce mâncau fânul.
Acest sistem presupune un consum mai redus de timp şi muncă, dar menţine, de
asemenea, şi vacile curate.
Laptele este îmbuteliat în recipienţi de plastic (se gândesc chiar să treacă la
recipienţi de sticlă). Laptele nu este omogenizat, astfel încât smântâna să se poată
ridica la suprafaţă. Produsele pe care aceştia le realizează în mod curent sunt lapte
integral, lapte cu 2% grăsime sau degresat; iaurt integral sau degresat; brânzeturi
sortimentele Monterey Jack, Ricotta, Panir şi amestecuri pe bază de vanilie pentru
maşinile de îngheţată folosite în cadrul unor restaurante locale.

Complexul de 300 metrii pătraţi pentru procesarea laptelui este conectat la

platforma de muls. Fluxul tehnologic a fost astfel creat încât zona pentru muls şi
cea destinată procesării să aibă intercalate între ele lăptăria, camera cu utilităţi şi
biroul. Cu această împărţire a clădirii, ei au reuşit să realizeze o deviere de la
regulamentul impus de stat care le-a permis să unească departamentul de muls şi pe
cel de procesare (de regulă, regulamentele stipulează ca cele două sectoare, cel de
muls şi cel de procesare, să fie amplasate în clădiri distincte).
Pasteurizarea laptelui se face la cea mai scăzută temperatură admisă de lege
(145 de grade F – cca. 150 grade Celsius - timp de 30 de minute). Pentru
pasteurizare sunt folosite două vane (de 900 şi 675 litrii) prevăzute cu spaţiu aerat
în jurul circumferinţei pentru înfierbântarea aburului (similare cu pasteurizatoarele

77
în plăci). Vanele sunt prevăzute cu ceasuri care să măsoare în permanenţă
temperatura şi timpul necesar fiecărui ciclu de pasteurizare. Aceste măsurători sunt
verificate în mod regulat de către. De asemenea, aceştia iau şi mostre din produsele
lactate finite în vederea testării lunare a calităţii acestora.
Majoritatea utilajelor au fost cumpărat la mâna a doua (cea mai mare parte au
o vechime de peste 50 de ani) şi au fost cumpărate treptat de la diferiţi funrizori. O
asemenea linie de procesare a laptelui este din ce în ce mai rar întâlnită pentru că în
cea mai mare parte, utilajele mai vechi au fost transferate în ţările mai puţin
dezvoltate. Familia Thicke şi-a construit secţia de procesare şi au achiziţionat
utilajele cu un buget redus – în jur de 100.000 de dolari. Acesta este cam cel mai
scăzut cost la care poate fi înfiinţată o unitate de procesare a laptelui în cadrul unei
ferme. De regulă, înfiinţarea unei unităţi de procesare a laptelui costă între 250.000
şi 1.000.000 de dolari – aceasta în funcţie de tipul clădirii şi de numărul şi
performanţele utilajelor noi achiziţionate.

În unitatea de procesare lucrează doi angajaţi – fiecare cu trei sferturi de

normă, care se ocupă de procesare, de igienizarea utilajelor, de livrarea produselor
etc.
Susan se ocupă de evidenţa documentelor primare, Francis fiind responsabil
cu întreţinerea echipamentelor. Amândoi se ocupă împreună de aspecte legate de
procesare. În total este nevoie de doi oameni cu normă întreagă care să se ocupe de
procesarea şi comercializarea produselor. În plus, familia mai beneficiază şi de
sprijinul unei alte persoane la mulsul vacilor. Deci, în total 5 persoane lucrează la o
fermă cu 65 vaci, 162 ha de teren şi o unitate de procesare a laptelui.

78
 Comercializarea produselor
Întreaga cantitate de produse lactate este comercializată într-un oraş din
apropiere, Fairfield, Iowa (cu o populaţie de 10.000 de locuitori). Familia Thicke
nu şi-a promovat niciodată produsele prin intermediul reclamelor, piaţa lor
extinzându-se în fiecare an prin intermediul publicităţii de la client la client. Două
lucruri au contat foarte mult:
1) Piaţa lor de desfacere a crescut gradual de-a lungul a 24 de ani;
2) În urmă cu 30 de ani Universitatea Internaţională Mahaishi s-a mutat în
Fairfield, atrăgând după sine mulţi oameni care practicau meditaţia transcedentală.
Această populaţie atipică a reprezentat baza de consumatori pentru ferma
Radiance, asta cel puţin la început. Oricum, şi înainte de a se muta universitatea în
zonă, mulţi oameni cumpărau aceste produse. Unii le cumpără deoarece preferă
smântâna şi laptele gras de Jersey, iar unii pentru că produsele sunt organice.
Fermierii nu-şi comercializează produsele en-detail (cu amănuntul) în cadrul
fermei. Ei îşi livrează produsele de două ori pe săptămână la trei magazine
alimentare locale. Două dintre ele, Hy-Vee şi Econo Foods, reprezintă lanţuri de
magazine tip franşiză, iar cel de-al treilea, Everybody’s Whole Foods, este un
magazin specializat în produse integrale şi organice. De asemenea, ferma îşi
comercializează produsele în cadrul a aproximativ 12 restaurante din Fairfield.
Preţul la raft al produselor organice lactate este dublu faţă de preţul
produselor obţinute în mod convenţional.

Probleme neprevăzute
După 8 ani, proprietarul celor 48 ha de teren pe care dl. Thicke le lua în
arendă, a anunţat că va vinde acest teren. În consecinţă, familia Thicke va trebui să
caute un alt teren pe care să-l arendeze astfel încât să aibă unde să cultive furajul
suplimentar necesar.

Afacere de un real succes

În pofida faptului că există o cerere în continuă creştere pentru produsele
lactate Radiance (inclusiv din alte comitate), Francis a decis că dimensiunea actuală
a afacerii sale este ceea ce-şi doreşte şi, în consecinţă, nu vrea să se mai extindă.
Deşi clienţii lor sunt foarte mulţumiţi, Francis şi Susan îşi propun
îmbunătăţiri precum: lansarea unui nou tip de brânză (Mozzarela), introducerea
recipienţilor de sticlă pentru produsele lactate şi folosirea unor noi arome naturale
pentru îngheţată.
“Considerăm că produsele organice au valoare adăugată datorită
preocupărilor legate de calitate pe toată durata procesului de producţie – începând
cu îngrijirea deosebită de care beneficiază vacile de lapte – până la comercializarea
produselor finite” a spus Francis, ca o concluzie, în finalul vizitei noastre la fermă.

79
 Lecţii învăţate

 să pui bazele unei afaceri la locul şi momentul potrivit;

 să produci acele produse care sunt cerute pe piaţă;
 pentru unii antreprenori succesul înseamnă să menţii dimensiunile afacerii
la acel nivel care îţi aduce profit şi între timp “să te distrezi” (să-ţi facă
plăcere să lucrezi).

4.2Elemente teoretice privind strategiile de piaţă

Pentru a dezvolta o nouă întreprindere, întreprinzătorul nu îşi bazează

raţionamentele pe o “politică” managerială. În acest caz, el n-ar avea nici un
fundament serios. El pleacă, în mod logic, de la resursele disponibile. El poate
conta imediat doar pe mijloacele efective care îi măsoară şi limitează ambiţiile26.
Resursele pot fi clasificate astfel:
 resursele în capital: sunt în general reduse în cazul unei afaceri
noi;
 resursele în echipamente: imobilizările de care dispune sau poate
să dispună afacerea;

26
Niculescu, Maria, Lavalette, G. – „Strategii de creştere”, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.41.

80
  resursele umane: componentele profesionale ale întregului
personal;
 resursele naturale: fondul de comerţ, o aşezare geografică ce
favorizează producţia sau vânzările etc., adică orice situaţie externă
favorabilă, care poate să contribuie la dezvoltarea activităţilor şi
care explică pentru ce afacerea se face acolo şi nu altundeva;
 resursele informaţionale: capacitatea acţionarilor de a identifica
sursele, de a le exploata conţinutul, de a difuza informaţii etc.
Acest al cincilea element va căpăta, în perspectivă, un rol preponderent în
supravieţuirea afacerii.
După ce şi-a evaluat resursele proprii acţionarul poate să-şi stabilească un
anumit obiectiv pentru o perioadă de timp şi să combine resursele astfel încât să le
optimizeze utilizarea. Apoi, îşi stabileşte strategia de dezvoltare exprimată prin
date operaţionale formulate în termeni precum: cifră de afaceri, volum de vânzări,
rentabilitate etc.
Elaborarea unei strategii presupune definirea clară a obiectivelor pe
care afacerea îşi propune să le realizeze, plecând de la poziţia ei strategică
într-un mediu economic dat.
În strategia oricărei afaceri, piaţa este elementul fundamental al mediului
economic alături de celelalte elemente ce formează ansamblul mediului economico-
financiar specifice cererii şi ofertei. Afacerea este o acţiune deschisă spre acest
mediu general cu care întreţine două categorii de relaţii:
- de piaţă (cu: clienţii, furnizorii, firmele concurente, consumatorii finali
etc.);
- în afara pieţei (cu: puterea publică, organizaţii financiare, grupări sociale
etc.).
De aceea, eficienţa deciziilor strategice este condiţionată de cunoaşterea nu
numai a realităţilor interne, ci şi a mediului economic în care acţionează.
Diagnosticul mediului, în esenţă, constituie studiul principalelor tendinţe ale
acestuia în scopul identificării oportunităţilor şi pericolelor externe şi al
dimensionării factorilor cheie ai succesului. Abordarea mediului imediat într-o
logică economică presupune cunoaşterea nevoilor consumatorilor şi a tendinţelor
cererii, a sectorului de activitate în care este integrată afacerea, a concurenţei
prezente şi viitoare.
Evaluarea potenţialului propriu se face pe baza întregului sistem de
informaţii interne. Pentru aprecierea forţei concurenţilor şi sectorului de activitate
se apelează la informaţii externe: anuare statistice, presa de specialitate, bilanţurile
şi conturile de profit şi pierdere ale firmelor concurente, studiile de piaţă elaborate
de institutele de specialitate, informaţiile oferite de diferite organe centrale. În

81
această viziune, diagnosticul are ca scop să aprecieze gradul de compatibilitate
între capacităţile şi resursele angajate în afacere, oportunităţile şi pericolele ce
provin din mediu, sistemul de valori şi aspiraţii ale celor ce o conduc.
Orice afacere întreprinsă în mediul concurenţial se bazează tocmai pe
cunoaşterea acestuia pentru a putea evalua poziţia şi perspectivele, competenţele
sale distinctive în sistemul producţiei şi investiţiei. O perioadă îndelungată, studiul
concurenţei s-a rezumat la analiza cotei de piaţă a afacerii. Treptat, acest concept a
fost înlocuit cu cel de poziţie concurenţială, iar analiza a fost orientată spre două
direcţii esenţiale: contextul concurenţial şi sistemele concurenţiale27.
Obiectivele unui agent economic, în general, privesc: productivitatea,
profitul, marketingul, calitatea produselor/serviciilor, resursele umane, organizarea,
decizia, inovaţia, responsabilitatea socială ş.a. Acestea se stabilesc pentru diverse
orizonturi de timp, în funcţie de etapele de aplicare a strategiei şi se exprimă prin
indicatori cantitativi şi calitativi. În acest sens, agenţii economici îşi pot propune ca
obiective: majorarea cifrei de afaceri; majorarea profitului; pătrunderea pe anumite
pieţe; diversificarea activităţii; stimularea inovaţiei tehnologice; formarea şi
specializarea resurselor umane etc.
A defini poziţia strategică a unui agent economic într-un context economic
determinat înseamnă a evalua situaţia sa la un moment dat, cu ajutorul unei metode
complexe, multicriteriale. Abordarea prin metoda analizei diagnostic are ca
finalitate:
1. definirea poziţiei întreprinderii prin prezentarea punctelor tari şi slabe ale
acesteia (analiza SWOT);
2. ierarhizarea valorilor întreprinderii şi plasarea ei pe piaţa existentă
şi/sau potenţială;
3. evaluarea tipologică a întreprinderii, atât după caracteristicile sale, cât şi
după opţiunile strategice de supravieţuire;
4. elaborarea scenariilor de performanţă.
Prin multitudinea informaţiilor pe care le furnizează, analizele-diagnostic
contribuie la fundamentarea activităţii de planificare strategică.
Strategia descrie modul în care un agent economic urmăreşte să-şi atingă
scopurile, ţinând seama de factorii mediului şi de resursele de care dispune.
Strategia economică generală este definită ca ansamblul obiectivelor majore ale
unei întreprinderi, pe termen lung, principalele modalităţi de realizare, împreună
cu resursele alocate28. Deci, principalele elemente componente ale strategiei sunt:
obiectivele; modalităţile de realizare; resursele necesare; termenele preconizate.

27
Mărgulescu, D., Niculescu, Maria, Robu, V. – „Diagnostic economico-financiar. Concepte, metode, tehnici”,
Editura ROMCART, Bucureşti, 1994, p. 383.
28
Moldoveanu, Maria, Dobrescu, E.M. – „Ştiinţa afacerilor”, Editura Expert, Bucureşti, 1995, p. 12.

82
 Literatura de specialitate este deosebit de abundentă în lucrări ştiinţifice şi
scrieri care să lămurească o serie de aspecte. Spre exemplificare redăm mai jos
câteva opinii ale unor autori, care pot constitui surse de inspiraţii în înţelegerea
strategiilor de piaţă.
Întrebările, la care trebuie să răspundă managerul unei afaceri când ia o
decizie strategică, sunt:
- a) Ce obiective şi ce scopuri vizează afacerea?
- b) În ce domenii trebuie să se diversifice şi cu ce rapiditate?
- c) Cum trebuie fructificată actuala poziţie a firmei pe piaţă?
Atunci când analizează gândirea strategică la nivelul managementului, Peter
F. Drucker consideră că o afacere este dominată de preocuparea de a fi în serviciul
consumatorului, mai mult decât profitul financiar.
Michael E. Porter studiază strategia firmei mai ales în termenii pieţei, ai
concurenţei. El menţionează cinci factori care determină concurenţa în domeniul
afacerilor:
- rivalităţile care există între firme;
- mutaţiile novatoare intervenite pe piaţă;
- noutăţile în domeniul produselor/serviciilor;
- puterea de negociere a furnizorilor;
- capacitatea de negociere a clienţilor.
Pornind de la aceste cinci “forţe”, Porter realizează o tipologie a afacerilor
unei întreprinderi: afaceri în curs de structurare (noi); mature; dispersate; de
anvergură şi în declin.
Afacerile reuşite aparţin întreprinderilor care adoptă o strategie bazată pe
responsabilitate economică şi socială, care au “cultul excelenţei”, adică îşi asumă
“schimbarea” şi “perfecţionarea continuă” ca valori strategice fundamentale.
În lumea afacerilor, se greşeşte de multe ori când întreprinzătorii nu acced în
momentele cheie la informaţiile cele mai relevante, sau când nu se pricep să le
exploateze în beneficiul obiectivelor lor. Şi în această privinţă, experienţa
confruntării militare îi poate inspira întreprinzătorului modalităţi de a percepe
tendinţele pieţei, de a evalua variaţiile cererii şi ofertei, de a evalua corect forţele
concurenţei şi a se extinde în momentul cel mai prielnic. Pentru orice afacere se
elaborează o strategie generală în funcţie de domeniul, dimensiunile şi finalităţile ei
şi strategii diferenţiate, adecvate fiecărei etape.
Alegerile strategice pe care le efectuează întreprinderea pentru a-şi asigura
viitorul ţinând cont totodată, de capacitatea sa şi de mediul său, de istoricul său, de
preferinţele sale, constituie misiunea întreprinderii29.

29
Dubois, P.L., Jolibert, A. – „Marketing. Teorie şi practică”, Editura Economica, Cluj-Napoca, 1994, p.13.

83
 Prin alegerile strategice care i se oferă, întreprinderea poate opta pentru a
menţine de partea sa o astfel de alegere într-o activitate anume sau la fel de bine
poate să o elibereze de o activitate care nu-i convine. Poate, de asemenea, să opteze
pentru o dezvoltare a cărei diferite alternative ar fi posibile; poate alege între o
creştere intensivă, o creştere prin integrare, prin diversificare.
Dacă întreprinderea doreşte să se dezvolte într-un mod intensiv, ea va alege
între:
- creşterea penetrării sale pe pieţe actuale cu produse existente;
- dezvoltarea de noi pieţe pentru produsele existente;
- dezvoltarea de noi produse pentru pieţele sale existente.
Dacă ea optează pentru o creştere prin integrare, va alege între:
- dobândirea de engrosişti sau vânzători cu amănuntul (integrare în
aval);
- dobândirea de întreprinderi în vederea constituirii unei filiere;
- dobândirea de concurenţi (integrare orizontală).
Pentru a fi competitivă, întreprinderea trebuie să fie extrem de rapidă în
implementarea unei strategii. Stilul, tehnologia, resursele umane se schimbă rapid.
Specialiştii consideră drept neajunsuri ale managementului strategic al
întreprinderilor următoarele aspecte30:
 creşterea vânzărilor este considerată invariabil soluţia pentru rezolvarea
tuturor problemelor;
 analiza incompetentă a cheltuielilor pe produs duce la nesesizarea de către
manageri a pierderilor cauzate de introducerea de noi produse;
 ignorarea bilanţului, respectiv lipsa de preocupare pentru mişcarea
numerarului şi productivitatea capitalului utilizat. Managerii tind să caute
fonduri noi în loc să folosească mai bine pe cele de care dispun.
Cauza cea mai frecventă a greutăţilor este convingerea generală că singurul
drum spre succes trece prin dezvoltare. Dezvoltarea nu este sinonimă cu succesul.
De fapt, restrângerea numărului sau liniilor de produse este calea mai sigură spre
profit.
În elaborarea strategiei de dezvoltare a unei întreprinderi, un rol important îl
are stabilirea strategiei de piaţă. Felul în care întreprinderea concepe dezvoltarea
activităţilor sale, direcţiile de perspectivă şi acţiunile practice concrete,
caracterizează politica de marketing a întreprinderii, care uneşte într-un tot organic,
coerent, activitatea tuturor compartimentelor sale şi se materializează în majoritatea
deciziilor acesteia31.

30
Ciobanu, I. – „Strategii de management”, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1994, p. 148.
31
Pekar, V. – „Strategii de marketing”, Editura SEDCOM LIBRIS, Iaşi, 1995, p. 70.

84
 Până în prezent au fost elaborate şi dezvoltate numeroase tipuri de strategii
de marketing. Gruparea strategiilor de marketing se bazează pe trei orientări
principale:
 orientarea spre piaţă;
 orientarea spre concurenţă;
 orientarea socială.
Diversele tipuri de strategii se pot completa unele pe altele şi se pot strânge
într-un bloc de strategii, din rândul cărora se detaşează o strategie centrală,
dominantă. În practică, nu se întâlnesc decât în mod excepţional strategii singulare,
unidimensionale.
Principalele tipuri de strategii de marketing sunt grupate astfel32:
 strategii preţ-calitate;
 strategii de calitate;
 strategia de segmentare a pieţei;
 strategii de cooperare;
 strategia de diversificare.
Alegerea strategiei se poate face prin examinarea aplicabilităţii acesteia.
Dintre procedeele de selecţie, cele mai utilizate sunt:
- testul de consistenţă, care măsoară compatibilitatea unei strategii cu
obiectivele întreprinderii;
- testul de resurse, care permite compararea resurselor necesare pentru
punerea în aplicare a unei strategii cu resursele proprii ale întreprinderii;
- analiza cost-restricţii, prin care se analizează costurile necesare pentru
depăşirea piedicilor interne sau externe în implementarea unei strategii.
Deoarece în România cele mai frecvent utilizate strategii sunt cele bazate pe
preţ, considerăm necesară detalierea anumitor concepte cheie. Astfel, este bine de
ştiut faptul că strategiile de preţuri ale întreprinderilor agroalimentare se
diferenţiază în funcţie de profilul acestora, precum şi de caracteristicile clientelei
vizate. De asemenea, stabilirea preţului nu se poate realiza într-o totală libertate
deoarece întreprinderile trebuie să ţină seama de o serie de restricţii: de ordin
administrativ, politic, juridic, natural etc.
Stabilirea preţului unui produs se realizează în şase etape:
1. fixarea obiectivelor ţintă ale întreprinderii (supravieţuire, maximizarea
profitului anual, maximizarea venitului actual, maximizarea creşterii
vânzărilor, fructificarea la maximum a avantajului de piaţă sau realizarea
unui produs de calitate superioară);
2. analiza structurii cererii;
32
Secrieru, C. (coord.) – „Management, evaluare şi analiză economică în întreprinderile agroalimentare”, Editura
„Muntenia”, Constanţa, 1999, 186-188.

85
 3. determinarea corelaţiei între nivelul costurilor şi cel al producţiei,
respectiv experienţei productive;
4. studierea preţurilor concurenţei;
5. alegerea metodei de determinare a preţului;
6. stabilirea nivelului final al preţului.
Un rol extrem de important în stabilirea preţului produselor agricole şi
alimentare este jucat de raportul de forţe existent la un moment dat pe o piaţă. În
funcţie de conjunctura concretă a pieţei, întreprinderile încearcă să obţină avantaje
maxime prin stabilirea, practicarea sau alinierea la un anumit tip de preţ.
Deciziile strategice ale întreprinderii agroalimentare referitoare la stabilirea
preţului de vânzare pentru produsele sale se diferenţiază în funcţie de gradul de
noutate al produsului, de caracteristicile cererii şi de modalitatea concretă de
manifestare a concurenţei.
În cazul produselor agroalimentare noi, cele mai frecvente strategii de preţuri
abordate sunt :
- strategia preţului înalt, acceptat pe o anumită piaţă, care permite
obţinerea unui profit suficient şi asigurarea, pe această bază, a finanţării
investiţiilor necesare pătrunderii şi cuceririi ulterioare a altor pieţe sau
segmente ale aceloraşi pieţe;
- strategia pătrunderii pe piaţă, utilizată mai ales în situaţiile în care nu
este posibilă practicarea unei strategii a preţului înalt. O astfel de strategie
se poate utiliza atunci când: elasticitatea cererii în funcţie de preţ este
ridicată; produsul este cunoscut; întreprinderea dispune de o capacitate
financiară suficientă; se doreşte o reacţie rapidă la acţiunea concurenţei
etc.
Pentru produsele agroalimentare deja cunoscute, întreprinderea încearcă să
obţină un avantaj competitiv; în acest caz, stabilirea preţului de vânzare se face
pornind de la studierea atentă a preţurilor practicate de concurenţă.
Specialiştii au studiat raporturile dintre calitatea produselor, politica
promoţională, respectiv preţurile produselor agroalimentare şi au ajuns la
următoarele concluzii33:
- mărcile corespunzătoare unei calităţi medii, dar cu bugete promoţionale
ridicate pot “suporta” un preţ ridicat. În aparenţă, consumatorii sunt mai
dispuşi să plătească preţuri mai mari pentru produse cunoscute decât
pentru produse necunoscute;
- mărcile corespunzătoare unei calităţi superioare şi cu un buget
promoţional ridicat suportă cele mai mari preţuri. Dimpotrivă, mărcile

33
Manole, V., Stoian, Mirela – „Agromarketing”, ASE, Bucureşti, 2000, p. 153.

86
 asociate unei calităţi slabe şi unui buget promoţional mic suportă cele mai
mici preţuri;
- raportul pozitiv dintre preţurile mari şi bugetele promoţionale ridicate se
consolidează în mai mare măsură în ultimele etape ale ciclului de viaţă al
produsului, în cazul liderilor pieţei şi al produselor ce necesită costuri
mici.
A dezvolta o strategie de marketing pentru fructe şi legume, de exemplu, este
cu mult mai complicat decât pentru mărfurile confecţionate, deoarece produsele
proaspete sunt fragile şi se alterează repede. Aceşti factori limitează timpul de
stocare, transportare şi vânzare.
Experienţa pieţelor ne convinge că dacă există concurenţă produsele trebuie
înlocuite cu altele de o calitate mai bună, care sunt solicitate pe piaţă. Aceasta nu
înseamnă că în viitor roşiile sau cartofii nu vor fi cumpărate. Desigur, se prevăd
schimbări radicale în conformitate cu cerinţele cumpărătorului faţă de
dimensiunile, culoarea, gustul produsului, ambalajul etc.
Volumul producţiei, inclusiv al produselor agricole şi agroalimentare, este în
funcţie de necesităţile pieţei.
Dar dificultăţile pe care le cunoaşte comercializarea produselor agricole sunt
legate de caracteristicile producţiei, ale produselor însăşi, ale cererii, precum şi de
natura lumii rurale, astfel34:
- producţia agricolă este îndeosebi de natură alimentară, localizată neregulat
în spaţiu şi în timp şi foarte dispersată. Produsele sunt perisabile şi, într-o mare
măsură, apar în acelaşi timp (sezon) pe piaţă. Cererea de consum alimentar a
populaţiei este inelastică, în timp ce cererea industrială poate fi speculativă,
aşteptând supraproducţia cu influenţă directă asupra scăderii preţurilor.
- colectarea produselor este anevoioasă şi costisitoare datorită dispersării şi
parcelării exploataţiilor agricole;
- conservarea alimentelor perisabile necesită investiţii costisitoare atât în
transport, stocaj sezonier, cât şi în dotări tehnice.
În cazul României, stadiul incipient al implicării marketingului în formarea
şi organizarea pieţelor produselor agricole, limitele aplicării lui cu rezultate
imediate în îmbunătăţirea activităţii sectorului agricol şi al organizării pieţelor sunt
generate de următoarele neajunsuri35:
- deficienţa infrastructurii;
- slaba poziţie de negociator a producătorului agricol;
- lipsa de informare la nivelul producătorului.

34
Ristea, A.L., Purcărea, T., Tudose, C. – „Distribuţia mărfurilor”, EDP, Bucureşti, 1996, p. 25.
35
Berindei, Anca, Patachi, R. – „Marketingul în practica organizării pieţelor produselor agricole”, în Probleme
economice, nr. 22-23, 1991, p. 29-30.

87
 Pe măsură ce pieţele produselor agroalimentare devin din ce mai globale,
mai concentrate şi dominate de afaceri multinaţionale, producătorii agricoli vor fi
nevoiţi să stabilească legături nu numai pentru a pătrunde pe pieţele dominate de
marii consumatori, ci şi pe cele dominate de mari furnizori. Barierele comerciale
sunt reduse, ceea ce determină creşterea competiţiei pe plan intern şi internaţional.
În acelaşi timp, în condiţiile globalizării pieţelor agroalimentare,
standardizarea produselor a devenit o necesitate. Standardizarea reprezintă o parte
componentă, inseparabilă a acţiunii complexe de valorificare, fără de care
desfăşurarea acesteia în condiţii de eficienţă nu este practic posibilă. Numărul mare
de produse marfă care se obţin în agricultură, marea lor diversitate, scopul diferit
pentru care se produc şi efectul acestora în cadrul consumului reclamă acţiunea de
standardizare.
Prin standardizare înţelegem “un proces care asigură realizarea producţiei
într-o anumită formă şi de un anumit conţinut”36.
Datorită particularităţilor agriculturii şi a produselor agricole, standardizarea
în această ramură se impune mai mult decât în celelalte ramuri, este mai complexă
şi se realizează mai greu datorită faptului că producţia agricolă se obţine sub
influenţa nemijlocită a factorilor naturali, pe de o parte, iar pe de altă parte,
produsele agricole au un grad mult mai mare de perisabilitate, comparativ cu a
produselor realizate în alte ramuri. Astfel, condiţiile de păstrare sunt mai
pretenţioase, durata de păstrare la unele produse este foarte scurtă, iar manipularea
şi transportul reclamă măsuri şi mijloace speciale etc.
Standardizarea urmăreşte următoarele obiective:
- simplificarea tipurilor de produse prin eliminarea celor inutile şi, eventual,
prin realizarea unor tipuri corespunzătoare scopului pentru care au fost
create;
- simplificarea tipurilor noi de produse, ce are ca obiectiv uşurarea trecerii la
producerea în serie şi, ca urmare, o mai bună valorificare a produsului;
- unificarea dimensiunilor produselor de acelaşi fel, care au ca scop
identificarea dimensiunilor;
- reglementarea calităţii produselor, având ca scop eliminarea celor de
calitate necorespunzătoare, în stabilirea caracteristicilor fizice, chimice şi
mecanice, obligatorii pe care trebuie să le îndeplinească.
Chiar dacă aceste obiective sunt pretabile în special produselor industriale şi
producţia agricolă, la nivel performant, se apropie de un mănunchi de cerinţe
standard venite din partea marilor consumatori. Standardizarea prin obiectivele pe
care le urmăreşte şi prin consecinţele pe care le are asupra producţiei, prezintă
avantaje atât pentru producători, cât şi pentru consumatori.

36
Caia, A., Magazin, P., Ştefan, G. – „Economie agrară”, Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi, 1998, p.215.

88
 Prin precizarea procesului tehnologic pentru fiecare produs, prin
simplificarea, unificarea şi specializarea acestora, se influenţează pozitiv producţia,
făcând posibilă specializarea şi perfecţionarea fermierilor şi a tehnologiilor
aplicate. De asemenea, se uşurează introducerea tehnicii noi, se reduce consumul
de materii prime, procentul de pierderi, micşorându-se astfel costul de producţie.
Cumpărătorii şi personalul din sfera circulaţiei produselor pot identifica uşor şi
cunoaşte mai bine caracteristicile acestora. Abaterile calitative pot fi uşor sesizate
şi producătorul poate fi uşor făcut răspunzător de ele.
Standardizarea favorizează accelerarea mecanismului de vânzare-cumpărare
pe piaţa internă şi externă, deoarece în documentele de certificare a calităţii,
calitatea produselor este complet definită, iar beneficiarul este asigurat că ea va fi
respectată.
Standardizarea este primul pas şi în funcţionarea burselor de mărfuri.
Bursele de mărfuri reprezintă piaţa care se apropie cel mai mult de modelul pieţei
cu concurenţă perfectă, mai ales prin modul de formare a preţurilor şi de informare
a ofertanţilor şi cumpărătorilor şi prin mecanismul de încheiere a tranzacţiilor.
Sistemul bursei, prin modul ei de organizare şi funcţionare, ajută atât producătorii,
cât şi cumpărătorii. Apelarea la distribuirea prin burse îi permite producătorului
agricol să petreacă mai mult timp în propria exploatare, creându-se, totodată
posibilitatea specializării pe câteva produse. Mai mult, bursa îi garantează că va
primi banii la timp, deci pentru el bursa este un sistem dezvoltat, cu un mecanism
de piaţă adecvat intereselor sale. Bursa, de asemenea, ajută cumpărătorii
(comercianţii en-gros, exportatorii, prelucrătorii, comercianţii cu amănuntul etc.),
deoarece aceştia nu pierd timpul cu vizitarea producătorilor agricoli, găsesc un larg
sortiment de produse într-un singur loc, sunt siguri de calitatea care este controlată
şi garantată de bursă, şi mai ales găsesc la bursă servicii de care au nevoie pentru
stocarea, amplasarea şi transportul produselor. Pentru ei bursa este o metodă foarte
eficientă pentru comerţul cu produse perisabile, cum sunt majoritatea produselor
agricole37.
Planificarea este un instrument prin care un producător agricol îşi
orientează activitatea viitoare hotărând ce vrea să realizeze, cum şi când va reuşi.
Pentru a avea o bună planificare aceasta trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să privească ansamblul unităţii, nefiind rezervată doar conducerii sau unui
anumit compartiment;
- să fie integrată;
- să fie suplă, adică să se poată modifica, adapta, în funcţie de evoluţia
nevoilor;
37
Petrache, A. – „Avantajele organizării comerţului prin bursele de produse agricole”, în Tribuna Economică, nr. 38,
2000, p. 24.

89
 - să fie dinamică; nu trebuie să fie doar un document de pus la dosar, ci
trebuie considerată ca o orientare clară cuprinzând instrucţiuni privind
modul de utilizare a resurselor umane şi materiale în scopul atingerii unor
obiective bine definite.
Ca proces, planificarea cuprinde patru etape:

I Planificarea strategică (vizând 2-3 ani)– reprezintă procesul prin care se

stabilesc scopurile firmei şi metodele de utilizat pentru atingerea acestor scopuri.
Ea urmăreşte dezvoltarea şi menţinerea unei corespondenţe eficiente între
obiectivele şi resursele firmei şi propriile oportunităţi de mediu. Rostul ei este de a
face astfel încât firma să realizeze un număr de activităţi complexe şi specifice,
suficiente pentru a garanta supravieţuirea acesteia chiar şi în condiţiile în care unele
din activităţi n-ar mai merge. Planificarea strategică stabileşte ca punct de plecare
finalităţile, respectiv scopul firmei. Acestea sunt prezente, de regulă, în statut, în
declaraţii sau rezoluţii ale conducerii sau adunării generale şi constituie baza
elaborării planurilor strategice.
Un plan strategic cuprinde:
- stabilirea obiectivelor generale;
- precizarea misiunii;
- indicarea modalităţilor prin care firma îşi propune realizarea obiectivelor;
- determinarea activităţilor concrete prin care aceste obiective vor fi atinse.
Orice afacere are la început o misiune clar definită. Setul de valori de la care
s-a plecat rămâne, în general, neschimbat. Este vorba de valorile/principiile
generale: dorinţa de a induce o schimbare şi asumarea responsabilităţii de a
promova, credinţa că această schimbare este posibilă, dorinţa şi opţiunea de a
realiza schimbarea etc..
Obiectivele se pot revizui periodic.
Este necesar să ne întrebăm:
- Cine suntem?
- Ce oferim?
- Cui?
- Ce are valoare pentru ceilalţi, pentru “publicul ţintă”?
- Ceea ce oferim ne garantează obiectivele de dezvoltare pe termen
lung sau trebuie să intrăm pe alte piste?
- Şi dacă da, pe care?

II Planificarea tactică (vizează maximum 12 luni) defineşte obiectivele

specifice şi pe cele operaţionale ca şi etapele de parcurs. Obiectivele sunt
rezultatele scontate exprimate în termeni măsurabili şi trebuie să fie specifice,

90
măsurabile, adaptabile, realiste, temporar definite (“SMART”), în cadrul fiecărei
priorităţi, indicând responsabilităţile personale şi termenele.
Rezultatele reprezintă ţelurile specifice pe care firma se obligă să le
realizeze. Ele măsoară progresul în legătură cu programele desfăşurate, dezvoltarea
afacerii, eficienţa şi impactul asupra publicului ţintă sau al comunităţii.

III Punerea în aplicare presupune, în general, atribuirea resurselor în

funcţie de obiective. Se finalizează, printre altele cu elaborarea unui buget realizat
pe baza costurilor estimate pentru activităţile necesare realizării obiectivelor şi a
intrărilor previzibile de fonduri.

IV Evaluarea continuă a realizărilor şi performanţelor permite menţinerea

afacerii pe direcţia bună şi urmăreşte realizarea obiectivelor, atingerea priorităţilor
şi împlinirea finalităţilor asociaţiei. O evaluare corectă presupune analiza realizării
obiectivelor şi etapelor, la intervale regulate şi este urmată de ajustări, în diferitele
faze ale proiectelor, în ce priveşte sarcinile ori alocarea resurselor. Este utilă
introducerea în planul de lucru a unor puncte de control, propuse de cei ce au
definit etapele, prin care se poate afla:
- unde se află afacerea şi cum a progresat;
- ce trebuie schimbat pentru a face faţă noilor situaţii;
- în ce domenii trebuie ameliorată performanţa individuală sau a grupurilor.

91
Pozele sunt realizate la o seră organică (chiar biodinamică) din SUA: Mahaishi
Vedic City Organic Farms (septembrie – YBP 2005)

92
 4.3 Problemele actuale cu care se confruntă comerţul mondial
de produse agroalimentare ecologice

Problemele care domină în mod curent piaţa organică internaţională sunt cele
legate de38:
 siguranţa alimentară;
 implicarea crescândă a industriei alimentare convenţionale în sectorul
ecologic;
 schimbări în reţelele de distribuţie (filierele produselor agroalimentare);
 schimbări în consumul alimentelor organice;
 diversificarea sortimentală a alimentelor organice;
 creşterea volumului alimentelor procesate;
 etichetarea în sistem privat;
 imaginea numelor de mărci organice;
 compatibilitatea standardelor organice naţionale şi schemele (programele)
de certificare mondiale.
Grija pentru siguranţa alimentară este un factor major pentru dezvoltarea
industriei organice în Europa. Deoarece practic sortimentele de alimente sunt
nelimitate, unele produse se pierd în acest noian, devenind produse “fără faţă” (fără
imagine de marcă). Câteva aşa-zise temeri alimentare au creat un mediu psihologic
în care consumatorii vor să ştie mai multe despre locul din care provine hrana lor.
Astfel, urmărirea originii şi transparenţa sunt probleme care trebuiesc discutate.
Această grijă este în prezent recunoscută de industria alimentelor organice. Două
exemple sunt relevante pentru a ilustra aceste probleme:
1. “Oul anonim este de domeniul trecutului” deoarece au fost descoperite
două sisteme pentru urmărirea originii ouălor în Germania în 2001. Un sistem a
fost lansat de către compania „Orgainvent”, al doilea de către asociaţia
„Gutegemeinschaft Ei” (asociaţie germană pentru asigurarea calităţii ouălor).
Sistemele prevăd utilizarea unui număr pe fiecare cofraj de ouă, număr pentru
fiecare ţară de origine, fermă, şi condiţiile în care au fost crescute animalele. Codul
este uşor de citit pentru consumator. În acest caz grija nu este numai asupra
aspectului de siguranţă a alimentelor, ci şi asupra condiţiilor în care puii sunt
crescuţi. Cel mai probabil aceste sisteme vor duce la o scădere a segmentului de
piaţă cu ouă produse de găini ţinute în cuşti.
Grija consumatorului în legătură cu siguranţa alimentelor nu se manifestă
doar în Europa, deoarece mai ales consumatorii japonezi asociază alimentele
organice cu mâncarea sănătoasă. Agricultura organică şi industria alimentară

38
Fuchshofen, Winfried H., Fuchshofen, Silke – „Organic Trade Association’s Export Study for US Organic
Products to Asia and Europe”, December, 2000.

93
organică, cu sistemele lor de certificare, se află într-o poziţie ideală pentru a juca
rolul de pionierat în efortul de a face controlul originii alimentelor mai transparent
şi inteligibil pentru consumator.
2. A doua problemă o constituie ingineria genetică. Dacă nu este o problemă
de siguranţă a alimentelor ea este cel puţin o problemă de transparenţă. În acest
context, importanţa discuţiilor sau măcar o alarmă publică asupra utilizării
nedeclarate a organismelor (GMO-lor) modificate genetic în produsele alimentare
nu ar trebui subestimată. Consecinţele acestei alarme publice au fost în special
semnificative în ţări precum: Austria, Germania, Elveţia şi Marea Britanie.
Implicarea crescândă a industriei alimentare convenţionale are deja impact
resimţit la nivelul producţiei organice deoarece se caută livrările în cantităţi mari şi
uniforme de produse alimentare, în loc de livrări sporadice, cum au loc în cazul
produselor organice.
La nivelul vânzării cu amănuntul a devenit din ce în ce mai evident că în
paralel cu schimbările în comportamentul consumatorului de produse organice,
implicarea marilor lanţuri de magazine este, în cele mai multe dintre ţări, crucială
pentru dezvoltarea producţiei organice. Există încă neclarităţi privind modul în care
trebuie efectuată valorificarea produselor organice în supermarket-uri, astfel încât
aceste produse să fie cât mai bine puse în evidenţă.
Confuzii se datorează şi apariţiei a numeroase mărci aşa-zise organice, dar
care se referă, în esenţă la produse „naturale”.
În marketingul produselor organice sunt neglijate aspectele precum:
- prezentarea informaţiilor privind produsele organice;
- scoaterea în evidenţă a proprietăţilor şi calităţilor care conferă „valoare
adăugată” acestor produse;
- educarea şi pregătirea personalului care se ocupă de vânzare în vederea
prezentării adecvate a produselor agroalimentare ecologice.
Una din schimbările majore se pot observa la nivelul consumatorului de
produse ecologice. A devenit din ce în ce mai greu de definit profilul
consumatorului nou de produse ecologice în special în Europa.
Descrierile generale folosite ca: venit ridicat, foarte educat şi conştient de
importanţa sănătăţii par a fi adevărate numai în parte, depinzând de sursele de
informaţii utilizate. Este clar faptul că alimentele organice devin mai atractive
pentru tot mai mulţi clienţi cu preferinţe mai puţin pronunţate şi cu un profil al
consumatorului cu trăsături confuze, în comparaţie cu consumatorii cu un stil de
viaţă mai bine definit în ceea ce priveşte sănătatea şi longevitatea, cum ar fi în
SUA. Decizia a tot mai multor consumatori de a cumpăra produse organice face şi
mai importantă ideea de a avea o gamă largă de produse organice disponibile în
punctele lor principale de comercializare, care sunt în general supermarket-uri.

94
 Se manifestă două tipuri de cereri:
- pe de o parte, cerinţa de alimente produse local;
- pe de altă parte, cererea pentru produse organice certificate.
Au apărut schimbări şi în filiera produselor agroalimentare deoarece:
- procesatorii încep să importe direct;
- marii detailişti încep să cumpere şi chiar să importe direct produsele
agroalimentare ecologice;
- noi distribuitori intră pe piaţa produselor organice asigurând opţiuni
adiţionale de aprovizionare şi oferă posibilităţi speciale pentru exporturi.
Implicarea marilor reţele din comerţul cu amănuntul în preluarea produselor
direct de la importatori a dus la pierderea primei de preţ de către distribuitori, adică
a cca. 15% din preţul de vânzare cu amănuntul al produselor ecologice.

4.4 Date privind comerţul cu produse ecologice

La nivelul anului 2000, valoarea totală a vânzărilor de produse organice în

principalele ţări ale lumii era estimată la39:
- 8.000 mil. USD în SUA
- 2.128 mil. USD în Germania
- 986 mil. USD în Marea Britanie
- 978 mil. USD în Italia
- 846 mil. USD în Franţa
- 457 mil. USD în Elveţia
- 372 mil. USD în Danemarca
- 350 mil. USD în Japonia
- 210 mil. USD în Olanda
- 195 mil. USD în Austria
- 138 mil. USD în Belgia
Un studiu recent făcut de către Organic Trade Association din SUA40 arată
că valoarea totală a vânzărilor de produse agroalimentare organice a atins cifra de
10,8 miliarde dolari în anul 2003. Astfel volumul de vânzări de produse
agroalimentare organice reprezintă 1,9% din volumul total al vânzărilor de produse
agroalimentare din SUA. Dacă ţinem cont de faptul că rata anuală de creştere a
vânzărilor totale de alimente în SUA a fost de cca. 2-4% începând cu anul 1997, iar
rata de creştere a vânzărilor de alimente organice a fost de aproximativ 17-21%,

39
xxx – “World markets for Organic Fruit and Vegetables – Opportunities for Developing Countries in the
Production and Export of Organic Horticultural Products”, FAO, ITC, CTA, Roma, 2001.

40
xxx – „The OTA 2004 Manufacturer Survey Overview”, OTA.

95
putem constata că practic s-a triplat în această perioadă piaţa produselor organice în
SUA.
În ceea ce priveşte canalele de distribuţie utilizate, în anul 2003, vânzările
prin magazinele specializate (naturiste) reprezentau mai puţin de 30% din volumul
vânzărilor, dar împreună reţelele de distribuţie a alimentelor organice, per total
ajungeau la 47%.
Vânzările prin supermarket-uri generale, lanţuri de magazine şi magazine
alimentare reprezentau 44%, iar restul de 9% constau în vânzări directe de la ferme
şi exporturi.
În ceea ce priveşte categoriile de produse agroalimentare comercializate s-a
constatat că fructele şi legumele reprezintă 42% din vânzări urmând apoi produsele
lactate, cerealele şi produsele de panificaţie şi alimentele procesate.
În Europa, Germania are cea mai mare piaţă de desfacere a produselor
organice, cu vânzări de aproximativ 2,5 miliarde euro. În ceea ce priveşte consumul
de produse organice pe cap de locuitor, Danemarca şi Elveţia conduc detaşat.
Pe de o parte se află ţările care depind de exporturile de produse organice,
cum ar fi Italia, iar pe de alta, ţările care depind de importurile de produse organice,
cum ar fi Marea Britanie. Extremele de cerere şi ofertă din fiecare ţară se
autoreglează. Starea curentă pare să se schimbe, pentru că în Marea Britanie
producţia internă va acoperi cererea, în timp ce în Italia cererea va creşte. În plus,
producătorii nord-americani fac presiuni pe piaţa europeană.
Din ce în ce mai multe produse organice se importă din Europa de Est.

Consumul de produse organice pe cap de locuitor în câteva ţări europene (2000)

96
 Experţii Comisiei Europene estimează că piaţa produselor ecologice în 2005
va atinge 23 de miliarde de euro la nivelul Uniunii Europene41.
La nivel internaţional FAO a estimat vânzările de produse ecologice în anul
2000 la 20 miliarde de euro, cei mari consumatori fiind americanii, japonezii şi
germanii.
Produsele ecologice sunt în general mai scumpe cu 25-30 % decât un produs
convenţional dar pot să ajungă şi la 400% faţă de preţul unui produs convenţional.
Produsele organice care au o cerere mare în Uniunea Europeană sunt:
 fructele: căpşuni, zmeură, coacăze, agrişe, vişine, caise, piersici
(congelate sau conserve şi mai puţin în stare proaspătă);
 cerealele şi zahărul;
 proteina vegetală (soia, floarea soarelui, mazăre, fasole);
 oleaginoasele (rapiţa, inul pentru ulei);
 altele: hrişcă, coriandru, chimion, anason etc.
Se consideră că ţările din Europa de Est vor avea nevoie de 10-15 ani după
integrare în UE pentru a-şi putea structura o piaţă internă. Un exemplu edificator în
acest sens îl constituie Spania, care la 17 ani de la integrare începe o structurare a
pieţei interne, în acest răstimp ea exportând aproape în totalitate pe pieţele nordice
europene; sectorul ar putea fi totuşi impulsionat de către cererea de produse
ecologice, în special de către supermarket-uri (Carrefour).
Ţările est europene vor trebui să se orienteze în primul rând pe producţiile
deficitare în UE şi anume proteină vegetală şi fructe roşii. Ţările vestice au început
să reducă semnificativ producţia în sectoare care presupun multă forţă de muncă.
În cadrul negocierilor dintre UE cu ţările candidate, agricultura organică,
precum şi sectoarele ce necesită multă forţă de muncă nu au fost contingentate. În
consecinţă ţările estice ar putea să-şi dezvolte cu predilecţie aceste sectoare în care
nu există o concurenţă puternică.
Deşi, aşa cum au constatat specialiştii, consumatorii din ţările occidentale
preferă, de regulă, produsele organice obţinute în propria lor ţară, există şi câteva
excepţii, cum ar fi Marea Britanie şi Belgia. În aceste ţări diferenţa între gradul de
încredere în produsele autohtone şi în cele din import este relativ mică.
Cu toate acestea, fermierii care speră că vor ajunge cu produsele pe pieţele
ţărilor din U .E. nu trebuie să-şi facă iluzii deşarte deoarece există anumite
standarde stabilite pe care trebuie să le întrunească aceste produse. De exemplu,
Argentina este singura ţară în curs de dezvoltare a cărei standarde naţionale pentru
producţia agricolă organică sunt pe lista aprobată pentru ţările din afara U.E..
Celelalte ţări sunt Australia, Ungaria, Israel şi Elveţia.

41
xxx – „Euronews Eco”, nr. 6, Cluj-Napoca, 2003.

97
 Capitolul V
Studierea cererii şi ofertei de produse agroalimentare ecologice

Se pare că nu există o piaţă uniformă pentru produsele agroalimentare

proaspete. Exportatorii potenţiali trebuie să fie în permanenţă conştienţi de
diferenţele dintre pieţe; trebuie să studieze cu atenţie caracteristicile specifice
pieţelor din ţările vizate, obiceiurile, profilul consumatorului, canalele de distribuţie
etc..
5.1 Comportamentul consumatorului – noţiuni generale

Comportamentul consumatorului reprezintă un sistem de activităţi şi

procese decizionale implicate în alegerea, procurarea şi utilizarea produselor sau
serviciilor42.
Prin marketing se poate promova un produs sau un serviciu numai dacă
oamenii vizaţi percep acel produs sau serviciu ca relevant pentru nevoile lor,
atunci când ei nu l-au încercat niciodată. În plus, ei vor mai încerca a doua oară
produsul sau serviciul, dacă prima încercare a fost pozitivă.
Scopul studierii comportamentului consumatorului este de a preîntâmpina
mai bine cerinţele acestuia. Numai procedând astfel marketingul întreprinderii va
veni în permanenţă şi consecvent în întâmpinarea propriilor nevoi.
Întotdeauna aprecierea utilităţii unui produs are un caracter strict subiectiv şi
individual şi depinde de o multitudine de factori de natură foarte complexă care
exprimă obiceiurile, gusturile şi preferinţele fiecăruia. Faţă de produse sau
servicii, consumatorul poate adopta următoarele stări comportamentale:
 nemulţumit, fiind mereu în căutare de noi produse;
 instabil, fiind într-o permanentă schimbare a furnizorilor;
 exigent, fiind posesorul unei capacităţi ridicate de evaluare a
produselor;
 curios, chiar şi atunci când nu are intenţia de a cumpăra;
 deschis colaborării, dornic de a se implica în actul vânzării -
cumpărării;
 introvertit şi reţinut în aprecieri, uneori având dorinţe pe care
nu şi le poate exprima.
Cercetările recente arată că mulţi consumatori îşi schimbă preferinţele
pentru anumite produse din cauza calităţii lor slabe, datorită preţului sau din alte
motive. De regulă, consumatorul este dispus să plătească în plus pentru a beneficia
de o calitate bună.

42
Manole, V., Stoian, Mirela – „Agromarketing”, Editura ASE, Bucureşti, 2001, p. 77.

98
 Factorii care influenţează comportamentul consumatorului sunt:
- factori externi: cultura, statutul sau clasa socială, grupul de referinţă şi
relaţiile de familie;
- factori interni: nevoi şi motive, percepţii, procese de învăţare,
atitudini, tipuri de personalităţi şi imaginea de sine.
Etapele procesului decizional sunt următoarele:
1. Recunoaşterea problemei – este etapa în care se recunoaşte o
necesitate. Cercetările de marketing trebuie să identifice stimulii
care declanşează recunoaşterea unor probleme sau a unor nevoi
particulare. Doar identificând corect nevoile se pot lua deciziile
privind lansarea în producţie a bunurilor care să satisfacă aceste
necesităţi sau se pot furniza anumite servicii. Dar informarea
clientului potenţial este precară deoarece el este posibil să nu ştie de
existenţa mai multor produse/mărci, care în acel moment sunt
disponibile pe piaţă. Astfel clientul este rar în poziţia de a alege un
produs sau o marcă din oferta totală.
2. Evaluarea alternativelor – În etapa de evaluare, potenţialul client
ajunge la o concluzie în legătură cu preferinţele sale şi îşi formează
intenţia de a cumpăra. Între intenţia şi decizia de a cumpăra pot
interveni următorii factori: atitudinea celorlalţi, evenimentele
neprevăzute. Dacă atitudinea celorlalţi indivizi care au influenţă
asupra potenţialului client este puternic negativă, atunci intenţia nu
se poate transforma într-o decizie fermă de cumpărare.
Evenimentele neprevăzute pot, de asemenea, interveni între intenţie
şi acţiune.
3. Decizia de cumpărare
4. Comportamentul postcumpărare – Rolul marketingului nu s-a
încheiat atunci când produsul s-a vândut, el continuă şi în perioada
postcumpărare. Scopul marketingului nu este de a vinde ci de a crea
pe termen lung relaţii cu clienţii. Firmele îşi menţin profitabilitatea
şi starea lor de dezvoltare prin cumpărările repetate ale produselor
şi serviciilor lor de către clienţii fideli.
Odată cumpărat produsul, clientul va avea experienţa satisfacţiei sau
insatisfacţiei pe care i-a conferit-o acesta. Nivelul satisfacţiei sau insatisfacţiei
depinde de aşteptările cumpărătorului şi de perceperea performanţei acelui produs.
Aşteptările cumpărătorului sunt, de obicei, bazate pe mesajele promoţionale de la
furnizorul produsului respectiv şi informaţiile primite de la familie, prieteni, colegi
şi poate de la specialişti. Dacă performanţele produsului sunt egale cu
performanţele aşteptate sau le depăşesc, atunci e posibil ca acel cumpărător să fie
satisfăcut.

99
 Una din principalele aplicaţii ale teoriei comportamentului consumatorului în
marketing o constituie segmentarea pieţei.
Tehnica segmentării pieţei ajută întreprinderea/producătorul să decidă cât de
departe să meargă cu adaptarea produselor şi/sau serviciilor sale la nevoile
diferitelor grupuri de consumatori.
Variabilele folosite în segmentarea pieţei pot fi:
- demografice (vârstă, sex, poziţie geografică, ocupaţie, educaţie, rasă
etc.);
- psihografice (activităţi, interese, opinii, personalitate, stil de viaţă);
- comportamentale (gradul de folosire a produselor, măsura în care
individul e fidel mărcii, ocazia cu care utilizează produsul).

5.2 Metode de studiere a cererii de consum

Studiul cererii de consum pentru produsele agricole şi agroalimentare se

realizează folosindu-se mai multe metode grupate în43:
1. metode de analiză: analiza vânzărilor de mărfuri cu amănuntul; analiza
mişcării stocurilor de mărfuri; analiza bugetelor de familie;
2. metode de estimare indirectă: fondul de cumpărare al populaţiei, care
prezintă cererea solvabilă manifestată de populaţie în cadrul pieţei
agroalimentare; normele de consum (inclusiv bugetele normative de
consum);
3. metode de studiere directă: se bazează pe informaţiile culese direct de la
consumatori. Ele se pot clasifica astfel:
- după locul unde se efectuează cercetare: în magazin sau în afara
lui;
- după modul de participare a consumatorului la investigare: cu sau
fără antrenare;
- după modul de desfăşurare al investigaţiei: continuă sau
discontinuă.

În funcţie de fundamentarea ştiinţifică a informaţiilor, metodele de studiere

directă a cererii de consum se împart în:
- metode de observare empirică care presupun înregistrarea directă a
cererii de consum în cadrul actului de vânzare-cumpărare;
- sondajul statistic: denumit şi „cercetare selectivă”, studiază diferite
aspecte ale cererii de consum pe baza informaţiilor unui eşantion ales

43
Chiran, A., Gîndu, Elena – „Marketing agrar”, Editura „Periscop”, Iaşi, 1997, p. 98-104.

100
 în cadrul colectivităţii analizate (consumatorii). Urmărirea cererii de
consum a eşantionului analizat se poate realiza cu ajutorul anchetei.

Pentru obţinerea unor rezultate concludente, organizarea anchetei trebuie

atent pregătită urmărindu-se:
- stabilirea obiectivelor;
- aria anchetei,
- perioada de desfăşurare a anchetei;
- modalitatea concretă de anchetare;
- volumul informaţiilor etc.

După precizarea obiectivelor anchetei se procedează la stabilirea

eşantionului, care se referă la mărimea şi structura acestuia, astfel încât să fie
reprezentativ în raport cu colectivitatea generală. Dimensiunea eşantionului
depinde de:
o gradul de omogenitate al colectivităţii generale;
o gradul de precizie al rezultatelor obţinute;
o probabilitatea garantării rezultatelor obţinute.

După alcătuirea eşantionului se elaborează chestionarul.

Chestionarul trebuie să cuprindă un număr redus de întrebări, însă trebuie să
răspundă obiectivului urmărit.
După modul de obţinere a răspunsurilor (direct sau indirect), ancheta poate fi
orală sau cu chestionar scris.

În funcţie de modul de desfăşurare în timp, sondajul statistic se poate

prezenta sub următoarele forme:
1. Ancheta ocazională – este o metodă de studiu discontinuu care se
desfăşoară în rândul unor eşantioane constituite ad-hoc. Potrivit
acestei metode, eşantionul format este cercetat o singură dată, iar
reuşita depinde de calitatea chestionarului, de numărul, structura şi
calitatea răspunsurilor primite.
2. Panelul de consumatori – presupune studiul continuu al cererii de
consum pe baza informaţiilor primite de la un eşantion fix de
consumatori, stabilit la o scară teritorială mare, care cuprinde
câteva mii de persoane (familii). După natura produselor, panelul
de consumatori poate fi general sau specializat.
3. Panelul de magazine – are ca scop analiza continuă a cererii de
consum pe baza informaţiilor primite de la un eşantion fix de
magazine agroalimentare. Eşantionul de magazine trebuie să fie

101
 reprezentativ şi raţional amplasat în teritoriu. Panelul de magazine
poate fi, de asemenea, general sau specializat. În urma analizei
informaţiilor, se pot formula concluzii cu privire la dinamica şi
structura cererii de consum, gradul de penetrare în consum al unor
produse, atitudinea consumatorilor etc.

5.3 Ancheta – Studiu de caz44

Cercetarea sociologică privind produsele alimentare ecologice s-a

desfăşurat în localităţile Iaşi, Bacău şi Piatra Neamţ în perioada 17–22 septembrie
2005. Cercetarea, realizată de Fundaţia Academică pentru Progres Rural „Terra
Nostra”, Iaşi, în colaborare cu Catedra de Sociologie şi Asistenţă Socială,
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, a urmărit evaluarea cunoştinţelor şi a opiniilor
populaţiei în ceea ce priveşte produsele alimentare ecologice.
Din punct de vedere metodologic, s-a urmărit realizarea unui eşantion
areolar (unitatea: piaţa), pe cote (variabile independente: sex/vârstă) şi aleatoriu.
Volumul eşantionului a fost de 295 subiecţi (Iaşi – 99; Bacău – 100; Piatra Neamţ -
96).
Pieţele selectate au fost:
Iaşi – p-ţa. Independenţei, p-ţa. Alexandru cel Bun, p-ţa. Nicolina; Bacău –
p-ţa. Mare, p-ţa Nord, p-ţa Sud;
Piatra Neamţ – p-ţa Centrală, p-ţa Dărmăneşti, p-ţa Precista.
Tehnica folosită a fost chestionarul, interviul desfăşurându-se după metoda
„faţă în faţă”.
Structura demografică a populaţiei investigate se prezintă astfel:
 Sexul: 48% masculin, 52% feminin;
 Vârsta medie: 43 ani (vârsta minimă: 18 ani, vârsta maximă: 80 ani);
 Domiciliul: 90% urban, 10% rural;
 Ultima şcoală absolvită: Fără şcoală 3,2%; Primară 7,5%; Gimnazială
12,2%; Şcoală profesională / ucenici 18,3%; Liceu 32,6%; Şcoală post-
liceală 6,5%; Universitare de scurtă durată 2,2%; Universitare de lungă
durată 15,8%; Studii post-universitare 1,8%;
 Ocupare: 63% lucrează, 37% nu lucrează (marea majoritate pensionari
sau elevi/studenţi, 9,8% dintre subiecţii neocupaţi au declarat că sunt
şomeri);
 Venit: venitul net mediu obţinut de o familie într-o lună obişnuită este de
8.913.988 ROL.

44
Miftode, V., Lupu, A., Asiminei, R. – „Piaţa produselor ecologice (anchetă sociologică)”, în „Agricultura – paşi
spre viitor”, nr. 6/2005.

102
 Oraşul Piaţa Volum eşantion
P-ţa. Independenţei 30
Iaşi P-ţa. Alexandru cel Bun 35
P-ţa. Nicolina 34
P-ţa. Mare 36
Bacău P-ţa Nord 32
P-ţa Sud 32
P-ţa Centrală 34
Piatra Neamţ P-ţa Dărmăneşti 32
P-ţa Precista 30

Interpretarea răspunsurilor

1. Vă plac produsele care există în prezent pe piaţa agricolă?

La întrebarea numărul 1 subiecţii ne-au oferit răspunsuri care pot surprinde

(având în vedere problemele şi dificultăţile anului agricol*). Marea majoritate a
respondenţilor (78,5%) s-au declarat satisfăcuţi de calitatea şi diversitatea
produselor existente pe piaţă. Semnificaţia acestei concluzii este cu atât mai
importantă cu cât ponderea NR (nu ştiu/nu răspund) este redusă, chiar,
nesemnificativă.
Da 78,5%
DA
Nu 17,7% 78,50%
NR 3,8%
NU
17,70%
NR
3,80%

Iaşi Bacău Piatra Neamţ

Da 80,56% 77,89% 76,47%
Nu 13,89% 18,95% 21,18%
NR 5,56% 3,16% 2,35%

*
şi ne referim aici în special la inundaţiile catastrofale care au afectat serios producţia agricolă în acest an

103
 Dacă DA, de ce? (nr. alegeri) Dacă NU, de ce? (nr. alegeri)
De calitate 32 Calitate proastă 14
Proaspete 29 Scumpe 13
Bune 26 Alterate 4
Diversitate sortimente 23 Conţin conservanţi / E-uri 2
Preţuri accesibile 17 Nu sunt aspectoase 1
Arată bine / Frumoase 10 Gamă redusă de produse 1
Lipsa alternativei 8
Naturale 8
Gustoase 7
Mari cantităţi disponibile 6
Indigene 6
Sănătoase 3

Interesante sunt, de asemenea, şi răspunsurile concrete şi evaluările oferite

de subiecţi răspunsurilor la această întrebare, realizate într-un limbaj comun. Astfel,
pentru cei 78% dintre respondenţii care declară că sunt mulţumiţi de produsele
agricole existente pe piaţa agricolă argumentele par a fi simple: produsele sunt de
calitate, fiind proaspete şi bune (la gust). De asemenea, în prezent, există o gamă
largă de sortimente, majoritatea produselor având un preţ accesibil. O altă
explicaţie, surprinzătoare, a fost aceea a lipsei altor alternative – în sensul că „asta
avem, asta consumăm”. Pe de altă parte cei aproape 20% de nemulţumiţi vis-a-vis
de produsele agroalimentare vorbesc despre o calitate proastă a acestor produse
precum şi de preţul destul de ridicat. Un aspect surprins de respondenţi – şi care ne
interesează din perspectiva temei de cercetare – se referă la faptul că o parte a
acestor produse conţin conservanţi sau „E-uri”.

2.Enumeraţi 3 calităţi ale produselor pe care le cumpăraţi din piaţă

3. Enumeraţi 3 defecte ale produselor pe care le cumpăraţi din piaţă

Calităţi (nr. alegeri) Defecte (nr. alegeri)

Proaspete 93 Scumpe 85
Bune la gust 60 Alterate 30

104
Naturale 20 Ambalaj necorespunzător 25
Preţ accesibil 19 Artificiale / Conţin produse chimice 23
Aspectul 17 Calitate proastă 19
De calitate 13 Igienă precară 8
Diversitatea produselor 9 Termen de valabilitate expirat 6
Sănătoase 7 Condiţiile de păstrare 2
Coapte 5
Ambalajul 3
Curate 3
Vitaminizate 3

Rezultatele la întrebarea numărul 1 se corelează şi cu tipologiile create de

respondenţi la următoarele întrebări: principalele calităţi ale produselor alimentare
sunt prospeţimea, gustul bun, faptul că acestea sunt naturale precum si
accesibilitatea preţului. De cealaltă parte, a defectelor surprinse de subiecţi, putem
enumera preţul ridicat (un număr mare de alegeri), starea de alterare în care se
găsesc unele produse precum şi ambalajul necorespunzător. Ca şi la întrebarea
precedentă, într-un procent semnificativ, este sancţionată tratarea chimică a
produselor alimentare.

4. Aţi auzit de produse ecologice?

Da 78,5%
DA
Nu 18,4% 78,50%

NR 3,1%
NU
18,40%

NR
3,10%

Iaşi Bacău Piatra Neamţ

Da 78,70% 73,68% 83,53%
Nu 18,52% 23,16% 12,94%
NR 2,78% 3,16% 3,53%

105
 Abordând direct problematica vizată de cercetare, constatăm faptul că un
procent semnificativ (78%), de subiecţi au declarat că au auzit de produse
ecologice. Totuşi, răspunsurile la întrebarea Ce înţelegeţi prin [produse ecologice]?
subliniază o oarecare lipsă de informare, chiar ignoranţă, deşi, fragmentar,
răspunsurile sunt corecte. În general, prin produse ecologice subiecţii înţeleg
produse naturale, sănătoase, care nu conţin substanţe chimice şi care sunt tratate cu
îngrăşăminte naturale. Pe lângă aceste răspunsuri au fost înregistrate şi o serie de
alte răspunsuri care pot surprinde: „sunt 100% proaspete”, „nu afectează mediul
înconjurător”, sau, chiar, „produse care conţin E-uri”.

Dacă DA, ce înţelegeţi prin acestea?

Produse naturale 71
Produse fără substanţe chimice 64
Produse tratate cu îngrăşăminte naturale 12
Produse care nu sunt tratate cu substanţe chimice 10
Produse sănătoase 10
Produse cultivate pe pământ curat 2

5. Aţi dori să cumpăraţi produse ecologice?

La această întrebare 75% dintre respondenţi au declarat că ar dori să

cumpere astfel de produse. De subliniat, în acest caz şi numărul foarte mare de
refuzuri de a răspunde la această întrebare (aprox. 14 %).

Da 75,7%
Nu 10,4% DA
75,70%
NR 13,9%
NU
10,40%

NR
13,90%

106
 Iaşi Bacău Piatra Neamţ
Da 77,78% 71,58% 77,65%
Nu 9,26% 10,53% 11,76%
NR 12,96% 17,89% 10,59%

Dacă DA, de ce? (nr. alegeri) Dacă NU, de ce? (nr. alegeri)
Sănătoase 107 Sunt scumpe 10
Produse naturale 20 Nu au gust 4
Gust bun 14 Nu se găsesc în piaţă 1
Produse de calitate 13
Sunt bune pentru sănătate 10
Pentru că nu sunt tratate chimic 8
Din curiozitate 6
Sunt proaspete 3
Conferă vitalitate 2
Nu conţin conservanţi 2

Analizând răspunsurile oferite de subiecţi putem concluziona că principalul

motiv pentru care aceştia sunt dispuşi să achiziţioneze produse alimentare
ecologice este faptul că acestea sunt bune pentru sănătate. De asemenea, există
disponibilitatea achiziţionării de produse alimentare ecologice pentru că acestea
sunt naturale, au un gust bun şi sunt de calitate. Pe de altă parte, principalul motiv
pentru care respondenţii nu ar achiziţiona astfel de produse este de natură
financiară – sunt prea scumpe (aşa cum rezultă şi din profilul cumpărătorului de
produse alimentare ecologice).

6. Enumeraţi, în ordinea preferinţelor, ce produse ecologice aţi cumpăra

Răspunsurile surprind o gama largă de opţiuni şi care variază în funcţie de

alegere. Totuşi pe principalele locuri, ca număr de alegeri, se situează legumele,
fructele şi carnea. Ar mai fi de menţionat faptul că un număr restrâns de subiecţi au
menţionat şi o serie de produse nealimentare: îmbrăcăminte şi cosmetice. Ratele
refuzurilor au cunoscut o creştere direct proporţională cu rangul alegerii (aşa cum

107
 era de aşteptat numărul refuzurilor a fost mult mai mare la alegerea 5 decât la
alegerea 1).

ALEGEREA 1 ALEGEREA 2 ALEGEREA 3 ALEGEREA 4 ALEGEREA 5

LEGUME 72 FRUCTE 48 FRUCTE 23 CARNE 14 OUA 6
FRUCTE 43 LEGUME 35 CARNE 21 FRUCTE 10 CARNE 5
CARNE 20 CARNE 20 LEGUME 19 LACTATE 9 FRUCTE 5
LACTATE 18 BRANZA 13 LACTATE 17 LEGUME 8 LEGUME 5
ROSII 14 LACTATE 8 OUA 8 OUA 4 LACTATE 4
CARTOFI 6 OUA 8 ARDEI 7 ZARZAVAT 4 ARDEI 3
OUA 5 ZARZAVAT 8 ZARZAVAT 5 ARDEI 3 BRANZA 2
ZARZAVAT 4 ROSII 6 ROSII 4 DULCIURI 3 ROSII 2
BRANZA 3 ARDEI 5 BRANZA 3 BRANZA 2 SUCURI 2
PUI 3 CARTOFI 5 CARTOFI 3 CARTOFI 2 ZARZAVAT 2
SUCURI 3 CEAPA 4 CEAPA 2 CASTRAVETI 1 CARTOFI 1
SOIA 3 PAINE 3 SUCURI 2 CEAPA 1 CEAPA 1
PEPENI 2 VINETE 3 BRANZA DIN SOIA 1 GOGOSARI 1 DULCIURI 1
FLOAREA
SMANTANA 2 PATEURI 2 CASCAVAL 1 GRAU 1 SOARELUI 1
STRUGURI 2 CASTRAVETI 1 CASTRAVETI 1 MERE 1 MARGARINA 1
ARDEI 1 CEREALE 1 CEREALE 1 PAINE 1 PAINE 1
CASTRAVETI 1 FASOLE 1 DULCIURI 1 PATE VEGETAL 1 PESTE 1
CEAPA 1 GOGOSARI 1 MARGARINA 1 ROSII 1 VINETE 1
LAPTE DIN
MERE 1 SOIA 1 MORCOV 1 SOIA 1 ZAHAR 1
MORCOV 1 MORCOV 1 PAINE 1 SUCURI 1
PAINE 1 PATE VEGETAL 1 PATEURI 1 ULEI 1
PASARI 1 PESTE 1 PEPENI 1 VARZA 1
RADACINOASE 1 SALAM 1 PORC 1 VINETE 1
USTUROI 1 SARE DE BAIE 1 PORUMB 1
SOIA 1 SMANTANA 1
SUCURI 1 SOIA 1
ULEI 1 USTUROI 1
UNT 1 VERDEATA 1
VITA 1 ZAHAR 1

7. De unde aţi prefera să cumpăraţi astfel de produse?

Da Nu NS/NR
direct de la producător 56,60% 19,40% 24,00%
din piaţă 38,19% 31,25% 30,56%
de la magazine specializate 33,68% 33,68% 32,64%
din supermarket 27,08% 42,36% 30,56%
din magazine cu standuri pentru produse ecologice 33,68% 31,94% 34,38%

108
 56,60%
direct de la producător 19,40%

38,19%
din piaţă
31,25%

33,68%
de la magazine specializate
33,68%
27,08%
din supermarket 42,36%

din magazine cu standuri pentru 33,68%

produse ecologice 31,94%

Da Nu

Realizând o ierarhie a răspunsurilor, putem spune că subiecţii preferă să

cumpere produse alimentare ecologice în primul rând direct de la producător, iar
apoi, în ordine, din piaţă, magazine specializate şi magazine care au standuri
special amenajate pentru produse ecologice şi, în ultimul rând, din supermarket.
Totuşi, distanţa dintre prima opţiune şi următoarea este semnificativă, aşa cum
rezultă şi din tabel.
Principala motivaţie a primei opţiuni este argumentată, în majoritatea
cazurilor, prin faptul că produsele cumpărate direct de la producători sunt mult mai
ieftine, evitându-se lanţul intermediarilor. Achiziţionarea acestor produse din
supermarket este motivată de o igienă şi o diversitate mai ridicată, precum şi de o
gamă largă de produse.

8. Cu cât aţi fi dispus să plătiţi mai mult pentru un produs ecologic comparativ cu
un produs convenţional?

cu 25% 53,8 %
cu 50% 15,3 %
cu 100% 6,9 %
NR 24,0 %

109
 Analiza răspunsurilor la întrebarea 8 arată faptul că majoritatea subiecţilor
(cca. 54 %) sunt dispuşi să plătească cu 25 % mai mult pentru un produs ecologic
decât pentru un produs convenţional. Doar 7% dintre respondenţi sunt dispuşi să
plătească dublu pentru produse ecologice.

9. În ce proporţie aţi dori să consumaţi produse ecologice?

cu 25% 9,7 %
cu 50% 19,8 %
cu 100% 51,4 %
NR 19,1 %

Răspunsurile la întrebarea 9 trebuie analizate în corelaţie cu răspunsurile la

întrebarea 5. Practic, întrebarea 9 ne arată o distribuţie a celor cca. 80 % dintre
subiecţii care au declarat că ar cumpăra produse ecologice în funcţie de
disponibilitatea procentuală de achiziţionare: jumătatea dintre aceştia au declarat că
în proporţie de 100% dintre produsele alimentare consumate ar dori să fie
ecologice; aproximativ 20% dintre subiecţi au declarat în proporţie de 50%, iar
restul în proporţie de 25%.

Cu cât aţi fi dispus să 53,80%

plătiţi mai mult pentru
un produs ecologic 15,30%
comparativ cu un
produs convenţional? 6,90%

9,70%
În ce proporţie aţi dori
să consumaţi produse 19,80%
ecologice?
51,40%

cu 25% cu 50% cu 100%

110
10. Credeţi că produsele ecologice vor avea succes pe piaţa agroalimentară din
România?

Da 66,7 %
DA
Nu 15,6 % 66,70%
NR 17,7 % NU
15,60%

NR
17,70%

Deşi 80 % dintre subiecţi s-au declarat dispuşi să achiziţioneze produse

alimentare ecologice, doar 66,7 % dintre aceştia se declară optimişti în privinţa
şanselor de succes ale acestor produse pe piaţa agroalimnetară din România. Cei
mai pesimişti sunt respondenţii din municipiul Iaşi.

Iaşi Bacău Piatra Neamţ

Da 63,89% 67,37% 69,41%
Nu 16,67% 11,58% 18,82%
NR 19,44% 21,05% 11,76%

11. Care este opinia dvs. despre calitatea produselor agricole actuale în
comparaţie cu produsele agricole din trecut (din timpul copilăriei dvs.)?

Da Nu NS/NR
sunt mai bune 40,97% 26,39% 32,64%
sunt mai proaste 42,71% 19,44% 37,85%

În ceea ce priveşte opinia respondenţilor despre calitatea produselor actuale

în comparaţie cu produsele agricole din trecut se observă distribuţia aproximativ
egală a răspunsurilor: cca. 41% dintre subiecţi sunt de părere că acestea sunt mai
bune, iar 43% au declarat că acestea sunt mai proaste. La o analiză mai profundă se
observă faptul că există diferenţe în ceea ce priveşte negaţia celor două variante de
răspuns: 26% neagă că aceste produse sunt mai bune în prezent şi doar 19% neagă

111
că acestea sunt mai proaste. Această observaţie ne conduce la concluzia că, totuşi,
produsele comercializate în prezent în pieţele agroalimentare sunt mai proaste decât
cele comercializate în trecut.

Profilul cumpărătorului de produse alimentare ecologice

Profilul cumpărătorului de produse alimentare ecologice trebuie înţeles

strict prin raportare la populaţia investigată, evitându-se generalizările la nivelul
altor grupuri de populaţii.
Deşi diferenţele dintre răspunsurile înregistrate în Iaşi şi cele înregistrate în
Piatra Neamţ nu sunt atât de mari dacă le raportăm la intenţia de cumpărare de
alimente ecologice, diferenţa apare în momentul în care analizăm consistenţa
acestor răspunsuri: cei 75,7% respondenţi care au răspuns DA la întrebarea Aţi dori
să cumpăraţi produse ecologice? se distribuie astfel pe localităţi: 38,5% Iaşi,
31,2% Bacău şi 30,3% Piatra Neamţ. Practic, piaţa cu cel mai mare potenţial de
absorbţie este piaţa municipiului Iaşi.
Majoritatea celor care sunt dispuşi să achiziţioneze produse alimentare
ecologice sunt mulţumiţi de produsele existente pe piaţa agroalimentară la ora
actuală (aproape 80%); 91,7% dintre aceşti potenţiali cumpărători au declarat că au
auzit de produse ecologice. În acest caz asistăm la o situaţie oarecum paradoxală
pentru cca. 8% dintre respondenţi: deşi susţin că nu au auzit de produse ecologice,
au declarat că ar cumpăra astfel de produse.
În ceea ce priveşte distribuţia respondenţilor dispuşi să cumpere produse
alimentare ecologice pe sexe nu se întregistrează diferenţe: 50% masculin şi 50%
feminin. Concluzia ar fi că disponibilitatea de a achiziţiona astfel de produse nu
este specifică unui anume gen.
Vârsta medie a potenţialilor consumatori de produse alimentare ecologice
este de 42 ani în timp ce vârsta subiecţilor care declară că nu vor cumpăra produse
alimentare ecologice este mai mare, de 46 ani. Luând în considerare şi ceilalţi
indicatori statistici (mediana, modul) privind vârsta, putem identifica o uşoară
tendinţă de creştere a potenţialului de consum de alimente ecologice în rândul
populaţiei mai tinere.
În funcţie de domiciliul subiecţilor am înregistrat următoarele date: 78,8%
din locuitorii mediului urban au declarat că ar cumpăra produse ecologice şi doar
56,7% dintre locuitorii mediului rural s-au arătat interesaţi de achiziţionarea acestor
produse şi o scădere a acestei tendinţe la persoanele mai în vârstă.
Distribuţia potenţialilor cumpărători de produse alimentare ecologice în
funcţie de variabila independentă „studii” arată astfel:

112
Aţi dori să cumpăraţi produse ecologice? Da Nu NR
Fără şcoală 66,67% 11,11% 22,22%
Primară 76,19% 4,76% 19,05%
Gimnazială 58,82% 20,59% 20,59%
Şcoală profesională / ucenici 60,78% 17,65% 21,57%
Liceu 82,42% 7,69% 9,89%
Şcoală post-liceală 72,22% 22,22% 5,56%
Universitare de scurtă durată 83,33% 16,67% --
Universitare de lungă durată 93,18% -- 6,82%
Post-universitare 100% -- --

Venitul net mediu obţinut într-o lună de familia unui subiect care a declarat
că este dispus să cumpere produse alimentare ecologice este de 9.865.883,8 ROL
(mai mare decât venitul mediu înregistrat la nivelul întregului eşantion), în timp ce
familiile subiecţilor care au declarat că nu vor cumpăra astfel de produse
înregistrează un venit mediu de doar cca. 5.448.076,9 ROL. Aceste date, corelate
cu cele deja prezentate, subliniază importanţa veniturilor în ceea ce priveşte
disponibilitatea subiecţilor de a achiziţiona produse alimentare ecologice.

113
 5.4 Studierea ofertei de produse agroalimentare

Studiul ofertei de produse agroalimentare completează procesul de

investigare a pieţei agrare. Ca metode de studiere a ofertei se utilizează atât
metodele comune din domeniul investigaţiilor de piaţă, cât şi unele metode
specifice45.
Studiul structurii ofertei – vizează diversitatea sa sortimentală.
Diferenţierea sortimentală, în timp sau în profil teritorial, se poate evidenţia pe baza
cercetărilor de tipul observaţiilor în masă (prin inventariere) sau de tipul sondajelor.
Studiul structurii ofertei trebuie să arate ponderea diferitelor categorii de
produse, pe diferite segmente de piaţă, astfel ca într-o etapă următoare să se poată
aprecia gradul de satisfacere a cererii şi măsurile de îmbunătăţire structurală a
ofertei.
Studiul dinamicii ofertei de produse agroalimentare – trebuie să cuprindă
o serie de parametrii precum: cantitatea, calitatea, diversitatea sortimentală,
indicele de înnoire a produselor etc.
De la o perioadă la alta, oferta sporeşte atât ca volum, cât şi sub aspect
calitativ. În aces sens, analiza presupune separarea creşterii fizice a ofertei de
creşterea valorică.
Creşterea calitativă a ofertei de produse agroalimentare nu se limitează
numai la modificările de ordin sortimental, ci include şi îmbunătăţirea indicilor de
calitate a diferitelor grupe de produse şi produse. Nu întotdeauna analiza cu ajutorul
indicelui de preţuri poate evidenţia aceste modificări de calitate, întrucât
modificarea preţurilor nu este proporţionată cu schimbarea calităţii produselor.
Studiul dinamicii ofertei de produse agroalimentare se referă şi la procesul de
diversificare şi înnoire sortimentală. Diversificarea este legată de exigenţele
crescânde ale consumatorilor, de satisfacerea cât mai deplină a gusturilor acestora.
Diversificarea sortimentală presupune şi apariţia unor produse noi. Aprecierea
gradului de diversificare şi înnoire a ofertei se face prin studierea ritmului anual de
lărgire sortimentală şi ritmul anual de înnoire sortimentală.
Un alt aspect al studiului dinamicii ofertei îl reprezintă şi viteza de rotaţie.
Acest lucru vizează structura stocului pe grupe de produse şi produse.
Structura pe faze a duratei de stocare a ofertei presupune măsurarea fiecărei
etape parcurse de ofertă, din momentul obţinerii producţiei şi până la consumator.
Structura pe grupe de produse şi produse a ofertei pe piaţă urmăreşte
stocurile supranormative, produsele cu vânzare lentă, cât şi cele nevandabile etc., în
vederea strategiei comerciale a firmei.

45
Chiran, A., Gîndu, Elena – op. cit. p. 104-108.

114
 Prospectarea pieţei trebuie să aibă ca obiect şi localizarea ofertei pe verigi ale
distribuţiei fizice, repartizarea teritorială, cât şi ciclul de viaţă al produselor.
Cercetarea ciclului de viaţă al produselor se poate realiza apelând la panelul de
consumatori şi panelul de magazine.

5.5 Raporturile dintre cererea şi oferta de produse agroalimentare

Oferta de produse agroalimentare influenţează cerea de consum a populaţiei,

atât prin mărime, cât şi prin structura sa. Astfel, oferta limitată la un anumit produs
are ca efect satisfacerea incompletă a cererii de consum sau duce la orientarea
temporară a cererii către alte produse destinate satisfacerii aceloraşi nevoi de
consum. Oferta de produse agroalimentare crează cerere de consum pe piaţă, numai
în cazul în care corespunde gusturilor consumatorilor, ceea ce înseamnă că nu toate
produsele se bucură de aceeaşi cerere din partea consumatorilor.
În funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă, întâlnim următoarele situaţii:
1. penuria – oferta este mai mică decât cererea – generează
inflaţie;
2. echilibru – oferta este egală cu cererea – situaţia ideală
când accentul cade pe calitatea produselor, varietatea
sortimentală, nivelul de deservire al consumatorilor;
3. abundenţă – oferta este mai mare decât cererea – vânzarea
se desfăşoară anevoios.
Raporturile dintre ofertă şi cererea de consum de produse agroalimentare au
un carater dinamic, cu tendinţă continuă de echilibrare. În acest proces, un rol
esenţial îl au preţurile practicate pe piaţă, care reprezintă axa principală ce
determină echilibrul valoric al ofertei cu cererea de consum.

115
 5.6 Ciclul de viaţă al produselor şi implicaţiile asupra strategiei de piaţă

Ciclul de viaţă al unui produs cuprinde perioada de timp cuprinsă între

momentul apariţiei acestuia pe piaţă şi cel al dispariţiei definitive din structura
ofertei de produse agroalimentare.
După opinia specialiştilor se consideră că un produs are o durată medie de
viaţă cuprinsă între 5 şi 15 ani, iar durata medie a vieţii active reprezintă 7-8 ani.
Etapele principale din ciclul de viaţă al produselor sunt:
Faza zero – este perioada punerii la punct a produsului în vederea lansării pe
piaţă. În această etapă de cercetare-dezvoltare se tratează posibilităţile de vânzare
prin sondaje de opinie în rândul consumatorilor privind aprecierea carateristicilor
produselor.
Lansarea – durata acestei etape diferă de la un produs la altul şi este
influenţată de gardul de noutate, de modul cum răspunde nevoilor de consum, de
preţul practicat etc.
Creşterea – este perioada în care vânzările cresc, se reduc cheltuielile şi
creşte profitul.
Maturitatea – este etapa în care menţinerea produsului pe piaţă este strict
legată de reducerea preţului de vânzare. Saturaţia apare deoarece produsul nu mai
îndeplineşte exigenţele consumatorilor, cât şi datorită concurenţei din partea altor
produse similare apărute pe piaţă.
Declinul – este etapa în care volumul vânzărilor se reduce simţitor,
cheltuielile comerciale cresc rapid.
Schematic prezentăm care sunt corelaţiile dintre ciclul de viaţă al produselor
şi aspectele financiare ale afacerii:

Introducere Creştere Maturitate Declin

Creşterea înceată rapidă înceată declin

vânzărilor
Profitul negativ creştere declin minim

Fluxul de negativ bun înalt descrescător

numerar
Clienţii interesaţi apelează pe apelează pe pierd interesul
scară largă scară largă
Concurenţa redusă creşte constantă scade

Pe scurt, atunci când producătorii agricoli încearcă să-şi stabilească strategia

de piaţă, recomandăm să ţină cont de următoarele aspecte:

116
 Marketingul este o metodă de analiză şi planificare a tuturor activităţilor
unei firme, în scopul creşterii rentabilităţii. Marketingul nu înseamnă a
vinde !Activitatea unei firme presupune coordonarea mai multor
componente: aprovizionare, producţie, finanţe, vânzări etc. Marketingul
cuprinde toate aceste componente şi le evaluează din punct de vedere al
evoluţiei lor prezente şi viitoare.
 Marketingul efectiv este un proces complex care începe cu mult înainte ca
bunurile să intre în procesul de fabricaţie sau ca serviciul să fie furnizat.
 Marketingul efectiv înseamnă:
o să acorzi atenţie clienţilor potenţiali;
o să informezi clienţii potenţiali cu privire la produsul sau serviciul pe
care îl vei furniza;
o să aduci produsul pe piaţă în locul potrivit şi la momentul potrivit;
o să faci ca produsul tău să fie atractiv;
o să faci ca produsul tău să fie mai bun sau diferit de alte produse;
o să stabileşti preţul corect astfel încât clientul să poată cumpăra
produsul iar tu să obţii profit.
 Pentru atingerea segmentului ţintă vizat o firmă utilizează o anumită
combinaţie de instrumente astfel încât să satisfacă nevoile clienţilor şi să
faciliteze încheierea tranzacţiilor.Mixul de marketing reprezintă combinaţia a
patru elemente de bază:
1. Politica de produs (marcă, culoare, linia de fabricaţie, ambalare,
service, stil, design etc.)
2. Politica de preţ (strategia de preţ, politica preţurilor, preţul de
bază, discounturi etc.)
3. Politica distribuţiei fizice (canalele de distribuţie, transport,
depozitare etc.)
4. Politica de comunicaţii (vânzarea personalizată, publicitate,
relaţii publice, promovarea vânzărilor, marketingul direct etc.)
 Oamenii nu cumpără produse, ci soluţii la probleme sau satisfacerea
anumitor necesităţi.
 Produsul = Produsul ca atare + servicii + satisfacţia psihologică
 Fiecare produs, din punctul de vedere al consumatorului, este perceput în una
din categoriile următoare:
o Convenţional/uzual – 90% din bunuri sunt din categoria celor pentru
care consumatorul este dispus să facă un efort mic ca să le
achiziţioneze.
o Cumpărare/cercetare – 8% din produse sunt cele pentru care
consumatorul va face un mic efort de informare înainte de cumpărare.

117
 o Special – 2% sunt produsele sau serviciile care din punctul de vedere
al consumatorului au caracteristici unice şi pentru a căror cumpărare
va face eforturi.
 O firmă mijlocie sau mică poate avea mare succes adoptând strategia de
“nişă”. O nişă are următoarele caracteristici:
o mărime suficientă – asigură un profit sigur şi suficient de mare;
o este neglijată de concurenţii majori.
Cheia strategiei de nişă este specializarea:
o pe produs – producerea unui produs care are desfacerea asigurată
o pe tipuri de clienţi şi utilizatori finali – pe bază de comenzi
o pe tipuri de canale de distribuţie – canale neutilizate de concurenţă
o geografică – în zone unde produsul lipseşte.

118
 Capitolul VI
Perspectivele dezvoltării agriculturii ecologice în România

Agricultura ecologică în România este în fază de pionierat. Majoritatea

specialiştilor subliniază faptul că preocuparea pentru agricultura ecologică nu este
un capriciu sau o modă, aceasta fiind chiar subiectul unui subcapitol din dosarul de
negociere cu UE, Dosarul Agricultura.
Potenţialul agriculturii româneşti de a obţine produse agricole în condiţii
ecologice este de minimum 15% din suprafaţa agricolă a ţării. În România se poate
ecologiza o bună parte din agricultură datorită faptului că suprafeţe mari de teren
nu au mai fost fertilizate sau tratate chimic de mai mulţi ani. Agricultura ecologică
nu reprezintă doar o schimbare radicală a sistemului de producţie ci poate fi o
alternativă rentabilă pentru agricultorii români.
Pe fondul interesului crescut al agricultorilor români, al ridicării gradului de
informare şi al sistemului legislativ elaborat de MAPDR, în ultimii ani asistăm la
un salt spectaculos al agriculturii şi zootehniei ecologice. Astfel, de la 17.438 ha în
2000 s-a ajuns în prezent la 75.500 ha cultivate ecologic.
De asemenea menţionăm faptul că au aparut şi ferme agro-zootehnice
ecologice de dimensiuni mari46, cum ar fi:
 SC Cortina SRL – prima fermă cu 2000 – 2500 găini pentru ouă ecologice
din România;
 SC Camylact Vatra Dornei – unitate procesatoare care colectează lapte
ecologic de la câteva sute de producători certificaţi şi produce caşcaval şi
schweitzer bio;
 SC Betriebs SRL – care cultivă o suprafaţă de 1022 ha cu grâu, soia, floarea
soarelui, trifoi;
 ASI Nature SRL – firmă mixtă româno-germană cu sediul la Sibiu, deţine 5
ferme ecologice. Cea mai complexă fermă, cu producţie vegetală, zootehnie
(peste 5000 de oi şi capre) şi fabrică de brânză se află în localitatea
Tichindeal, lângă Sibiu şi exportă aproximativ 45 to de brânză ecologică. O
altă fermă în localitatea Ciolăneşti, Alexandria, exportă toată producţia
vegetală ecologică (porumb, cereale, floarea soarelui, seminţe de dovleac) de
pe 1500 de ha.
 SC Prod – Ho SRL Sibiu – deţine o fermă ecologică de 875 ha în judeţul
Arad şi cultivă grâu, porumb, floarea soarelui, lucernă;
 Grupul Bio LaDorna, Vatra Dornei – este cel mai mare producător ecologic
de lapte, caşcaval tip Dalia, schweitzer şi unt din România.

46
Brumă, I.S. – op. cit. p. 16.

119
 Condiţiile pedoclimatice şi ecologice din ţara noastră crează condiţii de
înaltă biodiversitate în domeniul agriculturii, cu posbilităţi certe de dezvoltare a
agriculturii ecologice şi realizarea unor produse ecologice de nişă.
Dintre produsele ecologice care sunt considerate, de către specialiştii
români47, drept produse ecologice de nişă menţionăm:
- laptele de oaie şi capră, precum şi produsele lactate obţinute în
exploataţiile şi gospodăriile din zona montană şi submontană;
- laptele de vacă obţinut în zonele montane, depresionare şi
submontane,
- carnea de tineret taurin la îngrăşat din rasele locale Bălţată
Românească, Siemmental;
- carnea de tineret bubalin, cu valorificare la vârsta de 30-32 luni şi
greutatea de 420 kg, în condiţii de creştere extensivă pentru
valorificarea fitomasei din zonemlăştinoase cu plante de calitate
inferioară şi neconsumate de alte specii de animale, sau creşterea
tineretului bubalin cu fân, siloz şi concentrate când pot realiza 800-
900 grame spor mediu zilnic carne de calitate superioară care se
pretează la preparate şi ficat de calitate superioară (asemănător celui
de gâscă);
- carnea de tineret ovin îngrăşat, obţinut din încrucişări între
Blackface german şi Ţigaie, care, după înţărcare se îngraşă încă 100
zile, în adăposturi simple utilizând masa verde, fânuri, tăiţei de
sfeclă uscaţi, cereale şi minerale, realizând un spor mediu zilnic de
300 grame şi o greutate medie de 47 kg la sacrificare (175 zile);
- carnea de porc din rasele şi populaţia locală realizată prin tehnologii
bazate pe cereale, cartofi, lucernă, minerale, făină de fân de lucernă,
cu valorificare la 12 luni şi greutatea de 140-150 kg şi destinaţia
consum de carne cu preparatele tradiţionale sau industrializare;
- carnea de pui din rasele mixte, tradiţionale, cu furajare complexă
naturală şi întreţinere în libertate, valorificare la 1,2-1,5 kg;
- carnea de raţă îngrăşată în sistem gospodăresc, cu o perioadă de
fuerajare forţată;
- creşterea gâştelor în nişă ecologică, bălţi, iazuri, vegetaţie bogată cu
perioadă de finisare cu cereale, cu obţinerea ficatului gras cu o
greutate de 800-1000 g;
- producerea ouălor în gospodării, ferme sau microferme utilizând
rasele mixte cu o alimentaţie naturală: cereale, şroturi de floarea

47
Podar, C. – „Posibile produse alimentare ecologice în România”, în Bioterra nr. 3/2004, p. 42-44.

120
 soarelui, făină de lucernă, in , cânepă, tăiţei de sfeclă uscaţi, polen
poliflor, făină de urzici (în cantităţi mici), coji de ouă măcinate;
- mierea de albine ecologică, precum şi produsele apicole (polen,
păstură, propolis, lăptişor de matcă) etc..
În prezent se remarcă faptul că în toate zonele geografice ale României
există suprafeţe cultivate ecologic şi societăţi de profil orientate spre producerea
şi promovarea produselor agroalimentare ecologice.
Datele privind producţia vegetală ecologică a României indică faptul că o
creştere semnificativă se înregistrează la legume, fapt care demonstrează că
legumicultura ecologică are şanse sporite de dezvoltare în ţara noastră
Un exemplu de urmat în ceea ce priveşte producţia de legume îl reprezintă
Staţiunea de Cercetări Legumicole Bacău. SCL Bacău este o unitate de cercetare-
dezvoltare aflată în subordinea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice (ASAS).
Ea are meritul de a fi prima societate din ţară ce a dovedit interes pentru aplicarea
sistemului de agricultură ecologică. Prin organizarea unui poligon de agricultură
ecologică încă din anul 1992, SCL Bacău a fructificat şansele acestui sistem de
agricultură, în conformitate cu cerinţele Uniunii Europene şi ale I.F.O.A.M.
Pentru derularea activităţii propriu-zise şi pentru atingerea obiectivelor
unităţii, SCL Bacău dispune de o bază materială solidă, corespunzătoare normelor
naţionale şi internaţionale: laboratoare, câmpuri experimentale, utilaje agricole
adecvate, personal cu calificare necesară, mijloace financiare şi altele. De
asemenea, în cadrul unităţii se află un poligon experimental de agricultură
ecologică, pe o suprafaţă de 3,8 ha., care funcţionează de 9 ani şi care a depăşit
perioada de conversie, precum şi câteva cicluri de producţie în regim ecologic.
Practicând agricultura ecologică, Staţiunea de Cercetare Legumicolă din
Bacău aplică şi tehnologiile specifice acestui tip de agricultură. Activitatea aferentă
constă în cultivarea legumelor şi a lotuilor semincere legumicole. Experienţa atestă
o bună eficienţă economică şi menţinerea diversităţii adecvate a speciilor cultivate.
Dată fiind perioada îndelungată de practicare a sistemului agriculturii ecologice,
staţiunea întruneşte şi respectă principalele condiţii de realizare a legumelor
ecologice, condiţii ce au fost stabilite şi verificate în conformitate cu prevederile
Reglementării CEE 2092/91. O altă condiţie esenţială în practicarea agriculturii
ecologice o reprezintă certificarea produselor. În cazul SCL Bacău certificarea
producţiei este realizată de către o firmă din Germania. Cerinţele pentru a se obţine
certificarea sunt legate de respectarea următoarelor condiţii:
1. asigurarea unui asolament raţional, multianual în care se cultivă cel puţin
25% din suprafaţă cu specii leguminoase, obţinându-se astfel un aport de 80-200
kg. N/ha./an.;
2. adoptarea unor tehnici de cultură adecvate reglementărilor şi condiţiilor
pedoclimatice din zona de cultură (Bacău - Podişul Moldovei);

121
 3. combaterea bolilor şi dăunătorilor în fază incipientă sau preventivă,
acţiune care se realizează doar în conformitate cu mijloacele permise de
reglementările aferente sistemului agriculturii ecologice;
4.adoptarea unor tehnici şi mijloace specifice agriculturii ecologice
(fortifianţi naturali certificaţi, extracte de plante pregătite în gospodărie, culturi
asociate).
Rezultatele obţinute în cadrul unităţii au demonstrat că după 3 ani, cât a
durat perioada de conversie, s-au observat următoarele efecte pozitive48:
 reziduurile de pesticide au dispărut în totalitate, în mod special cele
de erbicide atrazine;
 reluarea unei mai vii activităţi a microfaunei din sol, activitate
superioară din punct de vedere calitativ în comparaţie cu anii
anteriori conversiei şi a parcelelor lucrate în sistemele agriculturii
convenţionale;
 reapariţia râmelor în perimetrul experimental lucrat ecologic, ceea ce
denotă o mai bună sursă de obţinere a humusului natural.
Se observă că producţiile medii care s-au înregistrat la principalele specii
cultivate în sistem ecologic în perioada de conversie sunt inferioare faţă de
producţiile convenţionale în limitele de 6-26,5%, în funcţie de soiul cultivat şi de
reacţiile acestuia la condiţiile climatice ale anilor din perioada experimentală.
Producţia medie obţinută la culturile ecologice nu este cu mult inferioară faţă de
cele convenţionale, iar odată cu trecerea timpului, producţiile obţinute în sistem
ecologic sporesc.
Problemele cu care se confruntă producerea şi comercializarea produselor
agroalimentare ecologice în România, au fost sintetizate astfel de către specialiştii
în domeniu49:

La nivelul producătorilor agricoli :

- lipsa de informare a producătorului privind avantajele cultivării
conform modului de producţie ecologic;
- slaba dezvoltare a sectorului de input-uri specifice agriculturii
ecologice (seminţe, îngrăşăminte şi amendamente, substanţe de
combatere a bolilor şi dăunătorilor);
- oferta nesatisfăcătoare de soiuri/hibrizi şi material săditor
recomandat în agricultura ecologică;
- cercetare specifică slab dezvoltată;
- exploataţii ecologice de dimensiuni reduse;

48
xxx – Programul RELANSIN, SCL Bacău.
49
www.bioagro.ro

122
 - lipsa asociaţiilor de producători şi a asociaţiilor de marketing;
- sistemul de asigurare a culturilor agricole este slab dezvoltat;
- obţinerea unor randamente scăzute în agricultura ecologică,
comparativ cu producţiile obţinute de către concurenţii de pe piaţa
externă.

Constrângeri de ordin financiar:

- cheltuieli ridicate datorate specificităţii modului de producţie
ecologic prin parcurgerea unei perioade de conversie de 2-3 ani,
timp în care produsele nu pot beneficia de preţurile specifice
produselor ecologice certificate, la care se adaugă costurile de
certificare;
- preţul ridicat al input-urilor specifice necesare producţiei ecologice,
care în prezent se importă;
- subvenţie nefuncţională pentru export şi subvenţie minimă pentru
perioada de conversie şi pentru produsele certificate;
- lipsa sprijinului financiar pentru scutiri de impozite, măsuri de
politică fiscală etc.;
- nefuncţionarea adecvată a fondului de garantare pentru creditul
agricol;
- prezenţa limitată a investitorilor străini.

Constrângeri instituţionale:
- neacordarea titlurilor de proprietate în totalitate;
- privatizarea întârziată a fostelor IAS-uri şi neclarităţi în
concesionarea plantaţiilor;
- neînţelegerea cvasi-generală a noului context concurenţial şi a
implicaţiilor aderării;
- gradul redus de asociere a producătorilor şi implicit a eficienţei
economice la nivelul producătorilor pentru satisfacerea cerinţelor
specifice pieţelor externe;
- neconcretizarea parteneriatului public-privat în domeniul promovării
conceptului de agricultură ecologică.

Constrângeri la nivelul procesatorilor:

- incoerenţa în aprovizionarea procesatorilor cu produse primare şi
input-uri (aditivi, ingrediente, etc);

123
 - utilaje şi tehnologii învechite care nu corespund standardelor în
domeniul agriculturii ecologice;
- ritmul redus al investiţiilor în sectorul procesare pentru
modernizarea facilităţilor de producţie existente sau pentru
dezvoltarea unora noi.

Constrângeri la nivelul pieţei produselor agroalimentare ecologice:

piaţa internă:
- dimensiunea redusă a pieţei interne;
- puterea de cumpărare redusă a consumatorilor;
- lipsa unui program de promovare şi sensibilizare a
consumatorului pentru a consuma produsele ecologice;
- existenţa unui număr redus de unităţi pentru procesarea
produselor ecologice.

piaţa externă:
- România nu are o imagine consacrată ca ţară exportatoare de
produse ecologice;
- lipsa unei reţele de reprezentare comercială pe pieţe de interes;
- lipsa unei reţele specializate care să ofere informaţii de interes
pentru exportatori (studii de piaţă, standarde de calitate, bariere
tarifare şi netarifare etc);
- conlucrarea insuficientă şi ineficientă între sectorul public şi privat
în ceea ce priveşte prezenţa României la târguri şi expoziţii
internaţionale;
- birocraţie la nivelul instituţiilor publice.

Se consideră că în vederea extinderii producţiei şi comercializării produselor

agroalimentare ecologice cercetările de marketing trebuie orientate spre
următoarele direcţii50:
- identificarea zonelor şi gospodăriilor agricole în care se practică
tehnologii ecologice (organice);
- cercetarea producţiei, distribuţiei şi profitului în aceste gospodării;
- cercetarea pieţei produselor ecologice şi a posibilităţilor de extindere
ale acesteia;
- testarea pieţei produselor realizate prin tehnologii nepoluante şi
stabilirea perspectivelor în raport cu evoluţia factorilor de influenţă;

50
Constantin, M. ş.a. – „Marketingul producţiei agroalimentare”, Editura UNIVERSITARIA, Craiova, 2002, p. 55-
56.

124
 - experimentarea unor structuri de producţie şi de marketing ale
produselor agroalimentare ecologice şi promovarea acestora pe piaţa
internă şi externă;
- organizarea valorificării într-o proporţie cât mai mare a fructelor de
pădure, ciupercilor, plantelor medicinale, a vânatului, peştelui;
- extinderea activităţilor agricole legate de cadrul ambiental necesar
refacerii energiei umane prin agroturism etc.
În vederea identificării gospodăriilor care ar dori să înceapă să producă
ecologic s-a efectuat o anchetă ocazională pe bază de chestionar în judeţele Iaşi,
Bacău şi Neamţ (2005).
Au fost primite în total 122 chestionare de la producători prin intermediul
consultanţilor publici.
Din analiza chestionarelor s-au putut desprinde următoarele concluzii:
Suprafaţa totală de teren agricol – total respondenţi: 5.093,11 ha
Suprafaţa medie 41,74 ha
Efective animale totale:
- bovine 512 capete (media 4,2)
- porcine 361 (media 2,9)
- ovine 1.763 (media 14,4)
- caprine 105
- cabaline 19 (nu toate persoanele
care au completat chestionarul au menţionat aceste efective)
- păsări 4.705 (media 38,5)
- struţi 5
- familii albine 366 (media 3)
- amenajare piscicolă 1,5 ha

Există anumite gospodării specializate:

- cultivatori de cereale cu suprafeţe mai mari de 50 ha (14);
- cultivatori de legume (20);
- cultivatori de plante tehnice (37);
- cultivatori de furaje (54);
- pomicultori (4);
- viticultori (2);
- crescători de bovine cu efective de peste 15 capete (11);
- crescători de porci cu efective mai mari de 10 capete (12);
- crescători de oi cu efectiv mai mare de 100 capete (3);
- crescători de păsări cu efective mai mari de 70 capete (25);
- 1 apicultor cu 200 familii albine;
- 5 crescători de capre;

125
 - 1 crescător de struţi (5 capete);
- amenajare piscicolă (1).

În ceea ce priveşte dimensiunea gospodăriilor agricole, menţionăm

următoarele:
19 gospodării lucrează suprafeţe mai mici de 2,5 ha;
38 gospodării lucrează suprafeţe cuprinse între 2,6 – 5,0 ha;
25 gospodării lucrează suprafeţe cuprinse între 5,1 – 15,0 ha;
16 gospodării lucrează suprafeţe cuprinse între 15,1 – 50,0 ha,
13 gospodării lucrează suprafeţe cuprinse între 50,1 – 100,0 ha;
9 gospodării lucrează suprafeţe mai mari de 100,1 ha51.

50 din gospodăriile analizate au personalitate juridică (40,98%), din care:

- 16 asociaţii familiale;
- 13 PF/PFA;
- 10 SRL;
- 11 Societăţi agricole.

2 producători sunt certificaţi ecologic (un cultivator de porumb - 4 ha şi apicultorul

cu 200 familii de albine).

78 din subiecţi (63,93%) ar dori să se apuce de agricultura ecologică pe

următoarele domenii (ordinea este cea a frecvenţei răspunsurilor):
- cultivarea de legume şi/sau cartofi;
- zootehnie;
- cultivarea de cereale;
- cultivarea de plante furajere,
- pomicultură;
- apicultură;
- cultivarea de căpşuni;
- creşterea găinilor ouătoare;
- cultivarea de floarea soarelui;
- cultivarea plantelor medicinale;
- cultivarea andivelor;
- cultivarea viţei de vie.

Problemele menţionate în ceea ce priveşte agricultura ecologică sunt:

51
2 din subiecţi nu au declarat suprafeţele de teren lucrate.

126
o absenţa informaţiilor tehnice şi a celor privind legislaţia în
domeniu (49 răspunsuri);
o lipsa banilor (44);
o absenţa pieţelor de desfacere (29);
o subvenţiile (13);
o absenţa utilajelor şi maşinilor agricole (6);
o absenţa materialelor/seminţelor ecologice (9);
o absenţa sprijinului la certificare (1).

127
 Promovarea agriculturii organice în Regiunea de Dezvoltare Nord-Est a
României

În perioada 2002-2005, Fundaţia Academică pentru Progres Rural „Terra

Nostra” Iaşi a beneficiat de o finanţare din partea Băncii Mondiale şi a Ministerului
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale prin proiectul de Sprijinire a Serviciilor
din Agricultură.
Scopul principal al proiectului implementat de către Fundaţia „Terra Nostra”
Iaşi l-a constituit diseminarea informaţiilor şi rezultatelor din cercetarea ştiinţifică,
precum şi din experienţa practică a producătorilor agricoli, în domeniul agriculturii
organice, în scopul promovării agriculturii organice în Regiunea de Dezvoltare
Nord-Est a României.
Principalele activităţi derulate în cadrul proiectului:

1.1 Elaborarea, multiplicarea şi difuzarea materialelor informative

Au fost elaborate 6 numere ale revistei „Agricultura ecologică – paşi spre

viitor”, respectiv volumul „Tehnologii ecologice pentru producţia vegetală şi
creşterea animalelor”, autor drd. Ioan Sebastian Brumă.
Oficiile Judeţene de Consultanţă Agricolă Iaşi, Bacău şi Neamţ au distribuit
materialele informative primite producătorilor agricoli interesaţi.
De asemenea, cu ocazia vizitelor la loturile demonstrative şi în cadrul
cursurilor de instruire organizate au fost distribuite materiale informative.

1.2 Organizarea şi desfăşurarea instruirilor teoretice

În perioada aprilie-mai 2005, cu sprijinul Oficiilor de Consultanţă Agricole

Iaşi, Bacău şi Neamţ, au avut loc cursurile de instruire în judeţele vizate prin
proiect.
Cursurile de instruire a avut următoarea tematică:
Tehnologii ecologice pentru producţia vegetală:
- Particularităţi biologice;
- Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie;
- Tehnologii cadru;
Tehnologii ecologice de creştere a animalelor:
- Creşterea bovinelor;
- Creşterea suinelor;
- Creşterea păsărilor;

128
Devize orientative; Legislaţie; Certificarea produselor ecologice;
Elemente de marketing; Finanţarea afacerilor în mediul rural.
În general, aceste cursuri au fost bine apreciate de către participanţi.
Din analiza răspunsurilor date la întrebările din chestionarul de evaluare a
cursului au rezultat următoarele:
- aşteptările participanţilor au vizat primirea unor informaţii privind
tehnologiile ecologice utilizate în agricultură; prezentarea unor date
privind agricultura ecologică în lume; avantajele şi dezavantajele
agriculturii ecologice; devize orientative; legislaţia în domeniu;
- au considerat că au fost furnizate informaţiile aşteptate majoritatea
participanţilor (80%);
- participanţii au opinat că ar fi interesaţi să urmeze cursuri privind
cultivarea ecologică a ciupercilor; pomicultura ecologică; apicultura;
procesarea produselor agricole ecologice; viticultura ecologică;
cultura ecologică a andivelor.

1.3 Realizarea loturilor demonstrative

În cadrul proiectului au fost înfiinţate următoarele loturi demonstrative:

1) legume cultivate ecologic - 1,2 ha - la SC LEGUME SA Paşcani, comuna
Blăgeşti, judeţul Iaşi; lotul a fost înfiinţat în primăvara anului 2005;

129
130
131
 2) cartofi cultivaţi ecologic – 0,3 ha – SC STARSEM SA Girov, comuna Girov,
judeţul Neamţ; lotul a fost înfiinţat în primăvara anului 2005;

Producţiile obţinute sunt prezentate în cele ce urmează:

Cultura Suprafaţa Producţia obţinută pe Producţia raportată la 1

(ha) suprafaţa cultivată ha
(kg)
Roşii 0,2 8.500 42.500
Mazăre boabe 0,2 1.404 7.020
Ardei gras 0,2 9.714 48.570
Vinete 0,2 3.100 15.500
Fasole păstăi 0,2 3.000 15.000
Morcovi 0,2 2.960 + 1.000 legături 14.800 + 5.000 legături
morcovi din răritură morcovi din răritură
Cartofi 0,3 7.000 23.100

132
 3) stupina fixă cu 10 stupi şi familii de albine pentru obţinerea mierii
ecologice a fost organizată la Asociaţia LUMFAG, în comuna Parincea,
judeţul Bacău (stupina a fost înfiinţată în anul 2004).

Produse apicole Cantitatea obţinută

2004 2005
Miere de salcâm 100 kg 100 kg
Miere de tei 100 kg 100 kg
Propolis 100 gr. 100 gr.
Ceară 3 kg 3 kg
Roi (familii albine) - 3

133
1.4 Organizarea vizitelor la loturile demonstrative

S-au organizat 6 vizite la loturile demonstrative, iar numărul total de

participanţi a fost de 179 persoane.

2.1 Realizarea culegerii şi prelucrării informaţiilor de la producători

Activitatea de culegere a informaţiilor de la producători s-a efectuat pe bază

de chestionar. Rezultatele acestei activităţi au fost prezentate în carte, în paginile
anterioare. Chestionarul este prezentat în anexă.

2.2 Elaborarea şi difuzarea studiului de piaţă

Pe baza chestionarelor completate în cadrul anchetei sociologice realizate în

principalele pieţe din municipiile Iaşi, Bacău şi Neamţ, echipa de sociologi din
cadrul Catedrei de Sociologie şi Asistenţă Socială, Facultatea de Filozofie,
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, au elaborat un studiu de piaţă.

134
Concluzii:
- piaţa cu cel mai mare potenţial de absorbţie este piaţa municipiului
Iaşi;
- disponibilitatea de a achiziţiona produse ecologice nu este specifică
unui anumit gen (masculin sau feminin);
- vârsta medie a potenţialilor consumatori de produse alimentare
ecologice este de 42 ani;
- tendinţa de a cumpăra produse ecologice este mai mare la familiile
tinere;
- 78,8% din locuitorii mediului urban au declarat că ar cumpăra
produse ecologice;
- venitul net mediu obţinut într-o lună de familia unui subiect care a
declarat că este dispus să cumpere produse alimentare ecologice este
de 9.865.883,8 ROL;
- sunt deosebit de importante veniturile în ceea ce priveşte
disponibilitatea subiecţilor de a achiziţiona produse alimentare
ecologice.
Concluziile privind comerţul cu produse agroalimentare ecologice pot fi
rezumate astfel:
- în Europa, Germania are cea mai mare piaţă de desfacere a
produselor organice, cu vanzări de aproximativ 2,5 miliarde euro;
- consumul de produse organice pe cap de locuitor este cel mai ridicat
în Danemarca şi Elveţia;
- din ce în ce mai multe produse organice se importă din Europa de
Est ;
- produsele bio sunt în general mai scumpe cu 25-30 % decât un
produs convenţional dar pot foarte bine să ajungă la 400% din preţul
unui produs convenţional;
- produsele organice care au o cerere mare în Uniunea Europeană
sunt: fructele, cerealele, zahărul, soia, floarea soarelui, mazărea,
fasolea, rapiţa, inul pentru ulei, hrişca, coriandrul, chimionul,
anasonul etc.
Specialiştii occidentali consideră că există mai mulţi paşi care trebuie
parcurşi în vederea penetrării pieţelor organice externe, cel puţin pentru produsele
horticole (legume şi fructe), care au nişele de piaţă cele mai atractive, respectiv :
- stabilirea unor standarde şi reglementări naţionale sau regionale şi a
unui sistem independent şi credibil de control şi acreditare ;
- asigurarea cunoştinţelor necesare despre metodele de producţie
organice şi input-urile organice ;
- manipularea post-recoltare, infrastructura şi logistica bună ;

135
 - relaţii bune şi de încredere cu un importator, comerciant sau
engrosist de pe piaţa ţintă ;
- filiere globale pentru produsele organice care să ajungă direct la
consumatori prin intermediul supermarket-urilor.
Aşa cum s-a menţionat în paşii care trebuie parcurşi pentru a exporta cu
succes produse organice, un element foarte important îl constituie know-how–ul şi
informaţia de piaţă. Considerăm că pe această direcţie ar trebui corelate eforturile
tuturor actorilor implicaţi în dezvoltarea spaţiului rural pentru ca România să nu
rateze această oportunitate reală. În acest sens o cale de urmat ar fi fluidizarea
informaţiilor prin crearea unor web-site-uri specializate (după exemplele:
www.AgMRC.org, www.apicultura.lx.ro).

Grupul ţintă vizat prin proiect l-au constituit cca. 300 producători agricoli
din judeţele Iaşi, Bacău şi Neamţ, precum şi specialiştii de la cele 3 Oficii Judeţene
de Consultanţă Agricolă Iaşi, Bacău şi Neamţ (câte 2 consultanţi din fiecare
centru).
Beneficiarii direcţi ai proiectului au fost:
- pentru broşurile şi ghidurile editate: cca. 500 producători agricoli şi
specialişti din judeţele Iaşi, Bacău şi Neamţ;
- pentru instruire 108 persoane (49 din jud. Iaşi, 23 din judeţul Bacău,
36 din jud. Neamţ);
- pentru vizitele la loturile demonstrative: 179 persoane.
Beneficiari indirecţi ai proiectului:
- producătorii agricoli care au participat la cursurile de instruire
organizate de către specialiştii OJCA Iaşi, Bacău şi Neamţ, precum
şi la cursurile organizate de către ACA Iaşi, Bacău şi Neamţ, pe
baza materialelor informative difuzate în cadrul proiectului (cca.
1.000 persoane în anii 2004-2005).
- apicultorii care au trecut la metodele ecologice (70 persoane din
judeţul Bacău) ca urmare a informaţiilor obţinute de la dl. Gheorghe
Sava, atât pe durata vizitelor organizate la stupina demonstrativă, cât
şi ca urmare a cursurilor ţinute în colaborare cu OJCA.

136
Adoptarea tehnologiei pentru apicultură ecologică:

2004 2005 2006

(estimat)
Număr apicultori colaboratori 1 1 1
Număr stupi (familii de albine) 10 10 13
(conversie) (certificaţi) (certificaţi)
Număr apicultori care au adoptat 50 70 100
tehnologia
Număr stupi (familii de albine) 2.000 2.000 3.400
(conversie) (certificaţi) (certificaţi)
800 1.200
(conversie) (conversie)

Impactul economic
Comparaţii între sistemele convenţionale şi cele organice nu sunt uşor de
stabilit. Orice generalizare poate duce în eroare şi o evaluare a viabilităţii
potenţialului economic al sistemului organic trebuie făcută pe baza evaluării fermă
cu fermă.
Eficienţa economică a produselor ecologice depinde, în ultimă instanţă, de
valorificare.
Încă nu avem o piaţă internă capabilă să absoarbă produsele ecologice la
preţul lor real. Penetrarea pieţelor externe este dificilă şi chiar şi în cazul unei foarte
bune organizări (exemplu Apicola şi ACA Bacău) încercarea de a exporta
produsele obţinute s-a lovit de foarte multe probleme.
Dintre principalele probleme economice care împiedică dezvoltarea
agriculturii ecologice în Regiunea de Dezvoltare Nord - Est a României
menţionăm:
- puterea scăzută de cumpărare a potenţialilor cumpărători;
- nu este dezvoltat încă un segment de piaţă suficient de mare pentru
ca producătorii să poată adopta strategii de nişă pe piaţa internă;
- absenţa filierelor pe produse;
- inexistenţa unor standuri şi magazine specializate pentru aceste
produse;
- incapacitatea de organizare a producătorilor agricoli în vederea
asigurării unei oferte uniforme şi constante în cantitate mare pentru
a stârni interesul marilor comercianţi;
- necunoaşterea clară a cerinţelor privind inspecţia şi certificarea
acestor produse. Dezvoltarea apiculturii ecologice este mai facilă
deoarece:

137
 - produsele obţinute nu necesită valorificare imediată;
- perioada de conversie este mică.
Cu toate că este încă în fază incipientă agricultura ecologică în România,
considerăm că eforturile făcute de producătorii agricoli interesaţi sunt răsplătite. De
altfel, pentru România agricultura ecologică este de importanţă mare în condiţiile în
care nu este supusă contingentării, iar cererea pe plan mondial este în continuă
creştere.

Impactul social
Analiza beneficiarilor direcţi s-a făcut la persoanele care au participat la
cursurile de instruire organizate în cadrul proiectului şi care au completat
chestionarul de evaluare a cursului.
Numărul total de participanţi a fost de 108 persoane, din care:
- 62% sex masculin – 38% sex feminin;
- 21% sub 30 ani; 25% între 31-40 ani; 30% între 41-50 ani şi 24%
peste 51 ani;
- 21% agricultori; 14% mecanici agricoli; 31% consultanţi publici;
21% ingineri agronomi şi alte ocupaţii 13% (studenţi, administratori
firme, muncitori etc.).
Din discuţiile cu beneficiarii s-a desprins concluzia că agricultura ecologică,
în condiţiile în care este soluţionată problema valorificării la „premium price” a
produselor ecologice obţinute, poate constitui o şansă de transformare a
gospodăriilor agricole de subzistenţă în ferme comerciale.

Impactul de mediu
Promovarea agriculturii organice (ecologice) are implicit efecte pozitive
asupra mediului.
Specialiştii consideră că efectele pozitive directe ale agriculturii ecologice
sunt legate de următoarele:
- prin extinderea agriculturii ecologice, aerul prezintă o calitate mai
bună în principal prin faptul că nu se mai utilizează produse chimice
care se pulverizează;
- prezenţa pesticidelor în apa potabilă a devenit o problemă din ce în
ce mai mare, agricultura convenţională fiind principala sursă de
contaminare a apei cu nitraţi, nitriţi, bacterii, pesticide;
- agricultorii care practică agricultura ecologică sunt expuşi mai puţin
riscului contaminării cu pesticide;
- rotaţia culturilor practicată în fermele ecologice menţine
durabilitatea solului, determină un număr mai mic de probleme
cauzate de boli, dăunători şi buruieni;

138
 - în practica ecologică fertilitatea şi sănătatea solului sunt menţinute
prin metode biologice, precum: rotaţia culturilor, lucrări manuale,
prăşit, compostare, mulcire;
- prin folosirea îngrăşămintelor organice se măreşte şi se menţine
procentul de materie organică a solului;
- neutilizarea îngrăşămintelor chimice şi aportul de îngrăşăminte
organice reduc riscul spălării substanţelor nutritive, o problemă în
multe ţări şi o ameninţare pentru apa potabilă;
- ameliorarea structurii solului cât şi reducerea eroziunii se poate
realiza prin menţinerea terenului acoperit cât mai mult timp posibil,
fie prin mulcire, fie prin cultivarea unor culturi de acoperire;
- produsele agroalimentare ecologice sunt lipsite de metale grele;
- agricultura ecologică urmăreşte păstrarea nealterată a mediului prin
folosirea îngrăşămintelor organice şi a celor minerale mai puţin
solubile, a composturilor, a îngrăşămintelor verzi, a preparatelor
vegetale;
- agricultura ecologică minimizează problemele globale de mediu,
precum: ploaia acidă, încălzirea globală, reducerea biodiversităţii,
deşertificarea;
- agricultura ecologică reduce emisia de gaze răspunzătoare de efectul
de seră (CO2, metan, oxizi de azot). Emisia de CO2 într-un sistem
ecologic este mai mică cu 40-60% la nivelul unui hectar decât într-
un sistem de agricultură convenţională. Emisiile de oxizi de azot
sunt mai mici datorită neutilizării îngrăşămintelor chimice cu azot.
Metanul este emis în cantitate mai mică deoarece densitatea
animalelor în fermele zootehnice este redusă;
- terenurile agricole cultivate în sistem ecologic rezistă mai bine la
intemperiile climatice, plantele prezentând o toleranţă mai mare la
factorii climatici restrictivi (secetă, ploi abundente).

Impact instituţional

Proiectul a avut un efect pozitiv asupra apicultorilor, în primul rând,

deoarece aceştia au învăţat să se organizeze mai bine înţelegând că este mult mai
facilă obţinerea certificării tip umbrelă şi că în cazul în care oferta este compactă şi
semnificativă există şanse mult mai mari pentru penetrarea pieţelor externe. Faptul
că numărul apicultorilor care adoptă tehnologii ecologice este în continuă creştere
denotă impactul pozitiv al proiectului asupra acestora.

139
 În cadrul proiectului au fost dezvoltate următoarele relaţii de parteneriat
public-privat:
- între OJCA Iaşi, Bacău, Neamţ şi Fundaţia „Terra Nostra”;
- între Catedra de Sociologie şi Asistenţă Socială, Facultatea de
Filozofie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi şi Fundaţia
„Terra Nostra” Iaşi.

Menţionăm faptul că aceste relaţii de parteneriat sunt efective şi că

activităţile desfăşurate în parteneriat pe durata implementării proiectului vor
continua şi după încetarea finanţării SCG.

Pe durata implementării proiectului s-a constatat că există o cerere mare

pentru materialele informative privind agricultura ecologică. Constatarea s-a făcut
atât pe baza analizării chestionarelor completate de potenţialii producători, cât şi pe
baza solicitărilor în scris adresate de către specialiştii din consultanţa publică.
Pentru a veni în întâmpinarea acestor solicitări, au fost create premisele
pentru ca activităţile să fie continuate în regia proprie a Fundaţiei „Terra Nostra”,
astfel:
- s-a creat baza documentară proprie a oficiului de informare-
documentare din Iaşi;
- s-a luat decizia de a continua activitatea de elaborare, editare,
multiplicare şi a numerelor următoare ale revistei „Agricultura
ecologică – paşi spre viitor”, precum şi altor materiale pe domeniul
agriculturii ecologice şi difuzarea acestora către producătorii
interesaţi, precum şi specialiştilor.

140
 Recomandări privind îmbunătăţirea competitivităţii sectorului agroalimentar
ecologic din România

Creşterea competitivităţii sectorului agroalimentar ecologic din România se

poate realiza prin:
- creşterea numărului de operatori din agricultura ecologică care
primesc suport financiar din programele Guvernului României;
- întărirea capacităţii ONG-urilor implicate în acest sector prin
programe de dezvoltare a comerţului cu produse agroalimentare
ecologice;
- creşterea numărului întreprinderilor orientate către exportul de
produse agricole ecologice, iniţiind şi dezvoltând activităţi în zonele
defavorizate;
- încurajarea formării expoataţiilor comerciale în agricultura
ecologică, capabile să activeze pe piaţă;
- asocierea micilor producători din agricultura ecologică în forme de
cooperare în vederea comercializării produselor ecologice;
- creşterea numărului organizaţiilor regionale implicate direct în
implementarea strategiei naţionale de export;
- creşterea numărului unităţilor procesatoare locale şi a proiectelor de
investiţii străine directe;
- creşterea investiţiilor în activităţi legate de export;
- creşterea investiţiilor în activităţi legate de exportul de produse
agroalimentare ecologice din zonele rurale mai puţin dezvoltate;
- creşterea volumului producţiei de produse agricole ecologice;
- creşterea numărului noilor întreprinderi care desfăşoară activităţi de
export cu produse agricole ecologice primare şi procesate;
- creşterea numărului modulelor de exploatare optimă prin integrarea
în fermele vegetale a producţiei animaliere;
- extinderea capacităţilor de procesare specifice agriculturii ecologice;
- îmbunătăţirea capacităţii în termeni de produs şi adăugare a valorii;
- identificarea şi direcţionarea de noi produse la export.

141
 Analiza SWOT privind producerea şi marketingul produselor agroalimentare
ecologice

Orice producător agricol şi operator trebuie să analizeze foarte clar mediul în

care operează. Înainte de a lua decizia de a începe să producă ecologic este
recomandat ca producătorul agricol să efectueze o analiză SWOT a afacerii sale.
SWOT reprezintă iniţialele a patru noţiuni în limba engleză: Strengths,
Weaknesses, Opportunities şi Threats, care se traduc în limba română, în ordine,
astfel: puncte tari, puncte slabe, oportunităţi şi ameninţări. Primele două sunt legate
de abilitatea sau inabilitatea organizaţiei (intern), ca întreg, în timp ce ultimele două
sunt legate de natura mediului înconjurător (extern).
Punctele tari sunt, de regulă, factori interni, precum: calitatea superioară a
produsului, costurile inferioare celor ale concurenţilor sau existenţa unor agenţi de
vânzare eficienţi şi bine instruiţi.
Punctele slabe sunt tot factori interni, cum ar fi: capacitatea mai mare,
comparativ cu cea a majorităţii concurenţilor dar valorificată mai puţin sau bugetul
limitat alocat reclamei.
Oportunităţile sunt derivate din factorii externi, precum: noile pieţe de
desfacere sau dificultăţile financiare ale unor concurenţi.
Ameninţările pot fi, de asemenea, externe, precum: lansarea unui nou
produs al concurenţei, apariţia unui competitor având costuri mai mici sau
nesiguranţa în privinţa strategiilor guvernamentale.
Analiza SWOT poate fi folosită şi ca o abordare procesuală a unei strategii52
şi înseamnă parcurgerea unui număr de etape care concretizează o modificare a
situaţiei firmei. Analiza începe cu fixarea sau identificarea profilului firmei, în
realitate a misiunii acesteia, şi se termină cu realizarea planurilor de transpunere în
practică. Etapele sunt următoarele:
1. stabilirea profilului organizaţiei (tip de activitate, zonă geografică,
situaţie concurenţială, orientare a managementului);
2. identificarea şi evaluarea factorilor de mediu (economici, sociali,
politici, demografici, tehnologici, comerciali, concurenţiali etc.);
3. elaborarea unei previziuni, evaluarea perspectivelor de viitor;
4. efectuarea unui audit al forţelor/slăbiciunilor în materie de finanţe,
marketing, producţie, organizare etc., al organizaţiei;
5. enunţarea soluţiilor strategice;
6. alegerea strategiilor;
7. pregătirea planurilor de aplicare.

52
Băcanu, B. – „Management strategic”, Editura Teora, Bucureşti, 1997, p. 206.

142
 Dacă oportunităţile sau ameninţările se reduc la viteza de creştere a pieţei, iar
forţele şi slăbiciunile se traduc într-o poziţie competiţională puternică sau slabă,
atunci analiza SWOT sugerează strategiile de urmat prin “matricea marilor
strategii”. Din combinarea factorilor interni şi externi rezultă patru posibilităţi de
localizare a întreprinderilor. Fiecărei posibilităţi îi corespunde un număr de strategii
considerate a avea şansele cele mai mari de succes.
Firmele din cadranul I au poziţia cea mai favorabilă şi pot aborda strategii de
expansiune pe pieţele curente sau pentru produsele curente. Când există resurse în
exces, se recomandă o strategie de integrare, iar pentru diminuarea riscului legat de
susţinerea unui singur produs se recomandă strategia de diversificare concentrică.
Firmele cadranului II nu pot participa la competiţie într-o manieră efectivă,
strategiile intensive fiind cele mai eficiente în această situaţie. Pentru a compensa
slăbiciunile proprii este dezirabilă o integrare orizontală. Dacă nu se pot susţine
anumite afaceri este recomandată o formă de lichidare, capitalul rezultat putând fi
refolosit pentru consolidarea celorlalte afaceri.

Creşterea rapidă a pieţei

II
1. Dezvoltarea pieţei
2. Penetrarea pieţei
3. Dezvoltare produs
4. Integrare orizontală
5. Lichidare parţială
6. Lichidare totală
Poziţie
competiţională
slabă
III
1. Restrângere
2. Diversificare concentrică
3. Diversificare orizontală
4. Diversificare conglomerată 4. Joint-venture
5. Lichidare parţială
6. Lichidare totală
I
1. Dezvoltarea pieţei
2. Penetrarea pieţei
3. Dezvoltare produs
4. Integrare în aval
5. Integrare în amonte
6. Integrare orizontală
7. Diversificare concentrică
Poziţie
competiţională
puternică
IV
1. Diversificare concentrică
2. Diversificare orizontală
3. Diversificare conglomerată

Creşterea lentă a pieţei

143
 Firmele cadranului III trebuie să treacă la modificări drastice pentru a putea
supravieţui sau să recupereze o parte sau întregul capital printr-o formă specifică de
lichidare. Portofoliul de afaceri trebuie diversificat prin alegerea unor activităţi cu o
rată rapidă de creştere.
Firmele cadranului IV, deşi posedă abilităţi strategice, nu sunt plasate în
contexte favorabile. În mod obişnuit, există un surplus de capital care trebuie
direcţionat spre activităţi mai promiţătoare. O formă de diversificare este
reprezentată de strategia impusă de logica combinaţiei între factorii mediului intern
şi extern.
Punctele tari şi slabe sunt legate de abilitatea sau inabilitatea organizaţiei, ca
întreg, în timp ce oportunităţile şi ameninţările sunt legate de natura mediului
înconjurător (extern). Ajustarea primilor doi factori pentru a se potrivi cu ceilalţi
doi reprezintă arta de a supravieţui şi de a avea succes, de a fi un bun manager.
Se consideră că abilitatea de a controla pieţele pe care firma operează curent
derivă, cel puţin parţial, din cunoaşterea, într-o manieră cuprinzătoare şi certă, a
clienţilor, furnizorilor, concurenţilor, intermediarilor şi investitorilor53. Principala
sarcină a scanării mediului o constituie dezvoltarea şi actualizarea continuă a unei
baze de cunoştinţe la care toate departamentele firmei trebuie să-şi aducă aportul.
Pe termen lung aşteptările sunt şi mai mari. Pe măsură ce firma caută să se extindă
şi pe alte pieţe sau caută noi parteneri de afaceri este necesară acumularea unor
cunoştinţe despre exteriorul sferei ei de activitate.
Analiza externă se face cu ajutorul unui model al elementelor esenţiale ale
acestuia. Poartă denumirea de analiză a factorilor STEP (factori sociologici,
tehnologici, economici şi politici). Originea acestor factori este cunoscută sub
denumirea de “mediu de operare” fiind definită astfel: “forţele specifice relevante
pentru procesul decizional şi de transformare a unei organizaţii individuale” (Dill,
1958).
Amploarea viziunii unei organizaţii asupra mediului ei de afaceri are
implicaţii asupra complexităţii sarcinilor de analiză şi previzionare, deci asupra
resurselor necesare. Kast şi Rosenweig (1974) au stabilit cadrul în care poate fi
fragmentat şi analizat un mediu de afaceri extins. Modelul lor prezintă unele
aspecte sociale generale care pot influenţa activitatea organizaţiilor europene.
Scanarea mediului trebuie să ducă la evaluarea impactului posibil al tuturor
factorilor externi asupra activităţii organizaţiei.

53
Thomas, M.J. – „Manual de marketing”, Editura CODECS, Bucureşti, 1998, p. 76.

144
 Modelul Kast şi Rosenweig pentru analiza unui mediu de afaceri extins
Cultural Include trecutul istoric, ideologiile, valorile şi normele
sociale. Opinii privind relaţiile de autoritate, modalităţile de
conducere, relaţiile interpersonale, naţionalism, ştiinţă şi
tehnologie.
Tehnologic Gradul de dezvoltare ştiinţifică şi tehnologică la nivel de
societate, inclusiv baza materială (utilaje, echipamente,
facilităţi) şi baza teoretică tehnologică. Măsura în care
comunitatea ştiinţifică şi tehnologică este capabilă să creeze
noi cunoştinţe şi să le aplice.
Educaţional Gradul de instruire generală a populaţiei. Gradul de
sofisticare şi specializare din sistemul de învăţământ.
Procentul de populaţie cu nivel profesional ridicat sau cu
instruire specializată.
Politic Climatul general politic al societăţii. Gradul de concentrare
al puterii politice. Natura organizaţiilor politice
(descentralizare, diversificare de funcţii etc.). Sistemul
partidelor politice.
Legal Prevederi constituţionale, natura sistemului legislativ,
jurisdicţii ale diferitelor structuri guvernamentale. Legi
speciale privind înfiinţarea, impozitarea şi controlul
organizaţiilor.
Resurse Natura, cantitatea şi disponibilitatea resurselor naturale,
naturale inclusiv clima şi alte condiţii de mediu.
Demografic Natura resurselor umane disponibile în societate: număr,
distribuţie, vârstă, sex. Concentrarea sau urbanizarea
populaţiei este specifică societăţilor industriale.
Social Structura şi mobilitatea claselor. Definirea rolurilor sociale.
Natura organizării sociale şi dezvoltarea instituţiilor sociale.
Economic Cadrul general economic, inclusiv tipul organizării
economice – proprietate privată/de stat; centralizarea sau
descentralizarea planificării economice; sistemul bancar;
politici fiscale. Nivelul investiţiei în resurse materiale şi
consum.

Mediul de afaceri trebuie deci, structurat astfel încât analistul să poată

identifica factorii mai importanţi şi să determine o eşalonare în timp a modificărilor
prevăzute.

145
 Raportul dintre elementele componente ale mediului extern al organizaţiei
exprimă un anumit echilibru, tendinţă care are un caracter constant. Între
componentele mediului extern al firmei au loc modificări evidente, iar în funcţie de
acestea mediul extern poate trece prin mai multe forme:
 mediul stabil – se caracterizează printr-o evoluţie lentă şi previzibilă a
fenomenelor, care nu ridică probleme esenţiale de adaptare a firmei;
 mediul instabil – este caracteristic mai ales ţărilor cu economia în
tranziţie spre o piaţă liberă, respectiv majoritatea elementelor
componente ale mediului se modifică;
 mediul turbulent – se opune întreprinderii printr-o serie de elemente
dificile de adaptare sau de supravieţuire. Modificările dintre
elementele componente pot apărea brusc, generând de cele mai multe
ori schimbarea structurii firmei54.

Analiza SWOT se utilizează şi la scară mai largă cum ar fi la nivel de zonă,

regiune sau ţară. Astfel, chiar în Planul Naţional pentru Agricultură şi Alimentaţie
se utilizează acest tip de analiză. Pentru sectorul agroalimentar au fost identificate
după cum urmează următoarele55:
 puncte tari: gama relativ largă de produse agricole asigurată de
diversitatea materiilor prime de origine vegetală şi animală;
 puncte slabe: reducerea ofertei de materii prime pentru unele
produse alimentare (zahăr rafinat, legume conservate, pastă de
tomate, carne şi produse din carne, peşte şi produse din peşte);
 oportunităţi: măsurile de stimulare şi intervenţie în vederea
realizării corelaţiei normale dintre producţia agricolă şi alimentară
prin diversificarea activităţilor de prelucrare a produselor agricole;
 ameninţări: întârzierile în adoptarea acquis-ului comunitar
referitor la normele productive şi standardele de calitate.

Dezvoltarea agriculturii şi a întregului sistem agroalimentar poate avea loc

numai în condiţiile organizării şi funcţionării pieţelor agricole, care să cuprindă atât
piaţa factorilor de producţie, piaţa serviciilor cât şi piaţa produselor agricole.
În prezent, stadiul de evoluţie a pieţelor agricole este departe de a corespunde
nevoilor, rolului pe care trebuie să-l exercite în corelarea ofertei cu cererea. Oferta
de produse agroalimentare a gospodăriilor ţărăneşti este pulverizată şi destinată
preponderent (cu excepţia unor produse cerealiere şi animaliere) unor pieţe locale
relativ izolate. Dar şi dincolo de sectorul gospodăriilor ţărăneşti, oferta nu

54
Chiran, A., Gîndu, Elena – op. cit. p. 58.
55
xxx – „Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală”, MAA, decembrie, 1999, p. 7.

146
beneficiază practic de nici o organizare. Organizaţiile producătorilor pe produse sau
grupe de produse sunt cvasi-inexistente sau nefuncţionale. În schimb, cererea este
concentrată în mâinile unui număr extrem de restrâns de agenţi de preluare (în
general, diferite categorii de societăţi comerciale cu capital de stat), adeseori cu o
poziţie de monopol local, ale căror terminale nu ajung la nivelul producătorului
agricol sau nu sunt în măsură să absoarbă oferta.
La cele menţionate se adaugă o infrastructură (orizontală, materială şi
informaţională) rudimentară şi insuficientă, precum şi o legătură slabă cu pieţele
internaţionale. Ca urmare, competiţia între agenţii pieţei este unilaterală (se
manifestă aproape exclusiv în sfera ofertei pe pieţe segmentate) şi în consecinţă
puternic dezechilibrată în defavoarea producătorilor agricoli, dezavantajaţi sub
raportul puterii economice (de negociere, al gradului de informare etc.) faţă de
unităţile de preluare a produselor. Distorsiunile pieţei conduc astfel la transfer de
valoare adăugată din agricultură către sectoarele din amonte şi din aval. De aici,
diminuarea artificială a capacităţii de capitalizare şi lipsa de stimulente pentru
dezvoltarea producţiei destinate comercializării. Consecinţa o reprezintă un ritm
lent de adaptare atât a structurilor de producţie, cât şi a producţiei însăşi (deci a
ofertei) la cererea de pe piaţa internă şi de pe pieţele externe, cu toate urmările pe
care le generează asupra procesului de ajustare structurală.

147
 Asociaţiile de marketing
- o alternativă recomandată pentru producătorii agricoli care doresc să obţină
certificarea de grup pentru produsele ecologice

Apariţia fenomenului asociaţionist în agricultura ţării noastre a fost

favorizată de o serie de factori dintre care amintim:
 necesitatea rezolvării problemei creditului ţărănesc după reforma agrară
din 1864: acest factor a fost pus în evidenţă de economistul şi agronomul
Ion Ionescu de la Brad, care în urma unor studii efectuate în mai multe
judeţe ale ţării, a remarcat gravitatea problemei cametei (primele
experienţe cooperatiste moderne din ţara noastră, au vizat tocmai
rezolvarea acestei probleme, prin înfiinţarea unor instituţii de credit
cooperatist agricol şi datează încă de la sfârşitul secolului al XIX –lea);
 fărâmiţarea proprietăţii ţărăneşti în mici unităţi de exploatare, care făcea
imposibilă practicarea unei agriculturi raţionale şi economice;
 slaba dotare a micii proprietăţi agricole cu inventar agricol: animale de
muncă, maşini, unelte şi alte mijloace de producţie;
 imposibilitatea micului producător agricol de a valorifica surplusul de
cereale sau cantităţile mici din alte produse existente în gospodăria sa, în
condiţii eficiente.
Ideea de cooperare în agricultură a fost larg dezbătută de specialiştii români
de-a lungul vremii. O serie de lucrări tratează condiţiile necesare organizării unei
asociaţii cooperatiste. Dintre acestea, amintim următoarele:
 condiţiile politico-sociale care vizează libertatea de acţiune şi egalitatea
între cei ce se asociază;
 condiţiile economice care vizează satisfacerea unor nevoi fundamentale;
 condiţiile de ordin cultural ce vizează un nivel de înţelegere a nevoilor
economice de către asociaţi.
Importanţa infiinţării asociaţiilor de valorificare a produselor agricole a fost
semnalată de către Vintilă I. Brătianu la conferinţa rostită la Congresul Băncilor
Populare de la Focşani în 1904, unde a spus următoarele :
"A produce nu e destul, drumul de la sat până la oraş este adeseori lung, şi
mulţi misiţi se bagă între cumpărătorul care va întrebuinţa grânele sau alte
producte ale micului cultivator, şi dânsul; mai sunt în câmpul săteanului şi în
gospodăria lui mărunţişuri cari nu au nici un preţ, fiindcă nu se găseşte cine să le
adune. Aci este locul pentru un alt soi de tovărăşii: acelea de vânzare laolaltă".
Importanţa încadrării gospodăriilor agricole ţărăneşti în piaţa economică,
prin intermediul asociaţiilor de vânzare a produselor agricole, a fost evidenţiată şi
de către Gromoslav Mladenatz în lucrarea « Cooperaţia în economia agricolă ».

148
Reputatul specialist în probleme de cooperaţie opina următoarele56: “ …micul
agricultor izolat, dispunând de cantităţi reduse de produse, lipsit de mijloace
băneşti de existenţă, necunoscător al tendinţelor pieţii, este supus exploatării
comerţului intermediar. El nu poate vinde decât pe o piaţă apropiată, aşa dar în
cele mai multe cazuri pe o piaţă intermediară, la negustori mărunţi,….., vânzându-
şi produsul, din lipsă de bani, imediat după recoltă ori chiar în preajma recoltei,
dacă nu chiar din iarnă. E firesc deci ca ţăranul agricultor să vândă în condiţiile
cele mai proaste posibile. Problema aceasta a vânzării producţiei a fost
întotdeauna cea mai dificilă problemă ce se pune micului agricultor; ea a devenit
şi mai grea în vremurile actuale, când fluctuaţiunile preţurilor sunt excesive şi
cunoaşterea conjuncturei pieţii produselor agricole e anevoioasă chiar pentru
marele agricultor, posedând alte cunoştinţe şi având la îndemână alte mijloace de
informaţie decât agricultorul ţăran…În orice caz, singurul considerent că prin
organizarea cooperativă a desfacerii se înlătură anarhia în vânzările de produse
agricole justifică necesitatea acestei organizaţii”.
Dintre avantajele comerţului asociativ evidenţiate de către Gromoslav
Mladenatz în lucrarea sa amintim :
 acest comerţ se organizează cu participarea şi în folosul producătorilor
agricoli (astfel sunt eliminaţi intermediarii care se interpun între
producător şi consumator ) ;
 prin acest tip de comerţ se înlătură « anarhia » în vânzările de produse
agricole ;
 comercializarea produselor agricole prin intermediul asociaţiei, oferă
posibilitatea respectării unor uzanţe şi metode impuse de piaţa internă şi
de cea externă, precum şi a cerinţelor de standardizare a produselor
agricole, manifestate pe piaţa mondială în acele timpuri ;
 legat de necesitatea standardizării producţiei, asociaţia, prin consultanţii
săi contribuie la ridicarea continuă a calităţii produselor (în special prin
intermediul aprovizionării cu inputuri);
 asociaţia oferă posibilitatea satisfacerii exigenţelor consumatorilor în ceea
ce priveşte ambalarea şi condiţionarea producţiei comercializate prin
intermediul ei;
 asociaţia dă posibilitatea stabilizării preţurilor prin urmărirea continuă a
raportului cerere/ofertă (acest lucru se realiza prin intermediul federaţiilor
şi uniunilor regionale şi naţionale de cooperative constituite).
Cooperativa de valorificare a produselor agricole este tipul de cooperativă pe
care Gromoslav Mladenatz a considerat-o fiind cea mai uşor de realizat şi care ar fi
rezolvat una dintre cele mai stringente chestiuni ivite în faţa micului producător,

56
Mladenatz, G. – “Cooperaţia în economia agricolă”, Independenţa economică, Bucureşti, 1935, p. 57-59.

149
valorificarea la preţuri echitabile a produselor sale prin evitarea speculei. În
concepţia sa, cooperativa de valorificare a produselor agricole ar trebui să aibă
următoarele atribuţii57:
 asigurarea unui “preţ remuneratoriu” producătorilor prin excluderea
intermediarilor şi prin concentrarea ofertei;
 realizarea unei anumite “stabilităţi a preţurilor” prin înlăturarea exploziei
ofertei după recoltare şi urcarea preţurilor pe măsură ce stocurile se reduc,
dar când marfa se găseşte de acum în depozitele intermediarilor;
 ar înlesni producătorului contactul cu piaţa şi în acest fel ar da
posibilitatea acestuia de a cunoaşte nevoile pieţei şi deci, de a produce în
concordanţă cu nevoile societăţii;
 ar permite ameliorarea produselor şi a condiţiilor de desfacere prin
curăţirea, sortarea, ambalarea lor etc., contribuind atât la aprovizionarea
pieţei cu produse corespunzătoare calitativ, dar şi la obţinerea unor preţuri
remuneratorii;
 ar înlesni “finanţarea agriculturii pe bază de marfă depozitată” adică ar
permite “folosirea de credite pe termen scurt garantate cu gaj de produse”.
Aceste funcţii ale cooperativelor de valorificare nu ar putea fi îndeplinite fără
existenţa unei baze materiale adecvate (depozite în special), cât şi a mijloacelor
financiare şi umane (personal specializat) necesare. De aceea, Gromoslav
Mladenatz se ocupă de metoda de lucru pentru ca aceste unităţi să desfăşoare
activităţi nu numai pur comeriale, ci şi de colectare, păstrare, depozitare, sortare,
industrializare. În acest sens, el propune înfiinţarea de organizaţii regionale, care să
îndeplinească aceste atribuţii, întrucât posibilităţile unei singure cooperative nu ar fi
suficiente. Avantajul cooperativelor regionale şi specializate este acela că “vor
putea avea magazii proprii încăpătoare şi sănătoase pentru depozitarea cerealelor,
care vor permite şi o finanţare convenabilă a operaţiunilor de comercializare”58.
Pentru a stimula acţiunea de organizare a cooperativelor agricole regionale de
desfacere este necesară acordarea unor facilităţi, care de altfel “sunt compensate
faţă de comerţul privat prin aceea că unităţile cooperative, având o gestiune
controlată, nu pot recurge la practicile de eschivare de la obligaţiile fiscale, pe
care adeseori comerţul privat le practică”. În principal, facilităţile ar trebui să se
refere la:
 un tarif avantajos pe căile ferate;
 transportul cu prioritate;
 acordarea de magazii preferenţial, după un tarif convenabil în staţiile de
încărcare;

57
Mladenatz, G. – “Probleme de politică cooperativă românească”, Independenţa Economică, nr. 3-4, 1941.
58
Mladenatz, G. – “Cooperaţia română şi criza economică”, Bucureşti, 1933, p. 64.

150
  o legătură strânsă şi permanentă între cooperativa specializată şi celelalte
organizaţii cooperative de pe teritoriul ei.
Ca şi în trecut, dezvoltarea actuală şi de perspectivă a agriculturii româneşti
este strict dependentă de valorificarea superioară a producţiei agricole primare, atât
prin obţinerea unor cantităţi sporite de produse, într-o gamă de varietăţi şi
sortimente mai largi, cât şi prin preprocesarea şi procesarea industrială a acestora,
în condiţiile cunoaşterii cerinţelor pieţii şi obţinerii unor preţuri corespunzătoare
creşterii economice în agricultură.
Pentru agricultura românească, asocierea şi cooperarea constituie o
modalitate de adaptare la cerinţele şi exigenţele economiei de piaţă. În prezent,
principalele motivaţii ale extinderii asocierii şi cooperării în agricultură sunt59:
 insuficienta înzestrare cu mijloace tehnice a proprietăţii private;
 preponderenţa exploataţiilor mici, ale căror resurse financiare reduse nu
permit o aprovizionare corespunzătoare cu factori de producţie;
 gradul ridicat de perisabilitate al unor produse agricole şi nevoia de
prelucrare a lor, ceea ce este inaccesibil pentru majoritatea producătorilor
individuali;
 posibilitatea valorificării în comun a produselor şi impunerea punctului de
vedere în negocieri;
 apărarea intereselor micilor proprietari în concurenţă cu marele capital,
întărirea poziţiilor pe piaţa internă;
 accesibilitatea la creditul agricol;
 acces mai uşor la politicile statului de sprijinire şi subvenţionare a
agriculturii;
 creşterea gradului de protecţie socială a agricultorilor.
Vânzarea produselor agricole se face în mod diferit, fiind influenţată de
raportul dintre cerere şi ofertă. Atunci când oferta este mai mare decât cererea, în
absenţa unor măsuri de politică economică, din partea statului, vizând, de exemplu,
asigurarea preluării produselor, astfel încât veniturile producătorilor să nu scadă,
incertitudinea vânzării produselor se manifestă cu putere şi cu consecinţe nedorite
în plan economic pentru aceştia.
Cooperarea şi asocierea, prin acţiunea convergentă a mai multor producători,
ar avea efecte benefice, interesele lor fiind mai bine reprezentate în raporturile cu
diferiţi beneficiari de produse agricole.
Reţeaua de marketing şi asocierea eliberează producătorul de activitatea de
vânzare a produselor, economisesc timpul său, care poate fi alocat producţiei, ca
scop principal al exploataţiei agricole. Sigur că aici intervin şi preţurile la care se
vând produsele. Obţinerea unor venituri mai mari prin vânzarea directă pe piaţă,
59
Caia, A., Magazin, P, Ştefan, G. – “Economie agrară”, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 1998, p. 125-126.

151
rămâne o simplă ipoteză dacă nu se iau în calcul elemente cum sunt: timpul
consumat, cheltuielile de transport, existenţa “vârfurilor” de ofertă când preţurile
pot să scadă mult etc.
Pentru România există însă “bariere psihologice” în înfăptuirea cooperării în
domeniul valorificării produselor agricole, bariere dintre care specialiştii60
menţionează următoarele:
 în cadrul mişcării cooperatiste sunt cuprinşi membri care au trăsături
proprii de comportament, cu un anumit nivel de pregătire şcolară şi
înţelegere, ceea ce îngreunează procesul de unificare a eforturilor în
vederea atingerii scopului propus;
 experienţa celor ce au trăit colectivizarea agriculturii, modul în care a fost
înfăptuită şi modul de funcţionare efectivă a cooperativelor din domeniul
agricol, au ca efect o anumită reţinere din partea producătorilor agricoli;
 existenţa unor stări conflictuale şi a unor ambiţii nejustificate face ca să
fie cu greu recunoscută, de către toţi membrii, persoana care să devină
conducătorul cooperativei (managerul ei).
Cu toate neajunsurile, cooperarea în domeniul valorificării produselor
agricole reprezintă o modalitate de organizare care permite integrarea agriculturii în
exigenţele pieţei concurenţiale şi face agricultura românească competitivă pe plan
european.
În prezent pe plan internaţional se conturează tot mai mult ideea de a conferi
societăţilor cooperative caracter comercial, unele state îngrădind caracterul
comercial prin menţinerea restricţiilor privitoare la dreptul de vot (Franţa), în
paralel cu acceptarea aportului de capital extern în societăţile cooperative. Pentru
România, acordarea caracterului comercial societăţilor cooperative nu ar constitui
altceva decât o reintrare în vigoare a dispoziţiilor Codului comercial din
Transilvania, sub acest aspect, sau ale Codului cooperaţiei din 1928.
Ca efect al actualelor tendinţe de modernizare a principiilor cooperatiste, un
sistem modern de cooperaţie agricolă în România ar trebui să se organizeze pe
următoarele principii61:
 gestiunea societăţii se bazează pe principiul acordării voturilor

corespunzătoare aportului financiar la capitalul social exprimat în părţi

sociale sau acţiuni la care se adaugă un vot pentru aportul în natură la
capitalul social;
 limitarea prin lege sau statut a aportului în natură la capitalul social;

60
David, N., Istudor, N. – “Asigurarea şi gestionarea resurselor materiale în agricultură şi industria alimentară”,
Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2000, p. 49.
61
Popovici, D.C. – “Experienţa istorică a României în organizarea, funcţionarea şi dezvoltarea cooperaţiei agricole.
Perspective”, Parlamentul României, Camera Deputaţilor, Bucureşti, 1995, p. 82.

152
  conferirea caracterului comercial societăţilor cooperative, concomitent
cu stabilirea naturii răspunderii asociaţilor;
 menţinerea caracterului nonprofit al societăţii cooperative, excedentul
bugetar realizat, liber de impozite, urmând a fi restituit, după constituirea
unor fonduri statutare şi acordarea unor avantaje, membrilor asociaţi;
 drepturile cuvenite membrilor asociaţi revin ca dividend şi se impozitează
în condiţiile legii;
 societatea nu realizează profit, dar valorifică superior produsele,
respectiv producţia asociaţilor şi completează veniturile acestora;
 societatea este obligată să satisfacă cerinţele membrilor şi, în limitele
statutului, nonaderenţilor.

Un sistem modern de cooperaţie, bazat pe aceste principii, este capabil să

ofere soluţii concrete, problemelor cu care se confruntă agricultura României în
prezent şi poate constitui calea de relansare şi refacere nu numai a agriculturii
însăşi, ci a întregii economii a României.

Obiectivele de bază ale asociaţiei de marketing sunt următoarele62:

 creşterea veniturilor membrilor asociaţi din vânzarea produselor lor;
 îmbunătăţirea calităţii produselor;
 mărirea puterii de negociere a producătorilor asociaţi;
 reducerea cheltuielilor de producţie şi comercializare;
 câştigarea şi păstrarea de noi pieţe;
 procurarea de produse sau servicii necesare agriculturii la preţuri mai
mici.
Asociaţiile de marketing ajută producătorii asociaţi să obţină venituri mai
mari prin vânzarea unor cantităţi mai mari de produse, de calitate mai bună, la
preţuri mai mari. Prin asociaţie se pot aduna cantităţi mai mari de produse, care
sunt apoi sortate, calibrate, depozitate, prelucrate, ambalate şi transportate direct pe
piaţă sau vândute cu ridicata. Se încheie contracte cu clienţii pentru cantităţi mai
mari de produse şi la preţuri avantajoase. Piaţa de desfacere este mai sigură şi mai
stabilă.
Prin asociere se reduc cheltuielile de producţie deoarece se obţin cantităţi
mai mari de produse, în condiţii de eficienţă mai mare, datorită tehnologiilor mai
bune folosite în comun de asociaţi. Pe aceeaşi suprafaţă de teren producţiile vor
creşte. Producţia animalieră va creşte atât cantitativ, cât şi calitativ, prin

62
Dobay, Krisztina Melinda – “Asociaţiile de marketing în agricultură. Suport de training”, în revista “Dezvoltare şi
cooperare rurală”, Academia Română, Filiala Iaşi, ICES “Gh. Zane”, Editura “Terra Nostra”, Iaşi, nr. 1, 2001.

153
îmbunătăţirea sistemului de furajare a animalelor şi datorită creşterii numărului de
animale.
Cheltuielile de comercializare se reduc deoarece nu mai este nevoie ca
fiecare producător să amenajeze individual spaţii de depozitare, să achiziţioneze
sau să folosească mijloace proprii de transport, să închirieze tejghele la piaţă etc.,
pentru că toate produsele sunt din momentul obţinerii lor până la comercializare în
grija asociaţiei. Asociaţia adună producţia, o pregăteşte pentru piaţă, depozitează,
transportă şi livrează întreaga cantitate de produse a membrilor asociaţi.
Asociaţia se va dota cu spaţii şi mijloace moderne pentru realizarea tuturor
activităţilor necesare vânzării produselor. Investiţiile sunt realizate la nivel de
asociaţie, nu la nivel de producător.
Asociaţia de marketing sprijină pătrunderea produselor pe piaţa naţională şi
internaţională, găsind pieţele cele mai avantajoase pentru producătorii asociaţi,
respectiv sortimentele de produse care au o cerere reală.
Analizând aceste obiective ale AMA devine evident faptul că la înfiinţarea
AMA trebuie să se ţină cont de potenţialul comercial al agriculturii regiunii,
judeţului, respectiv comunei în care se va amplasa AMA. Identificarea zonelor cu
potenţial în organizarea AMA trebuie făcută în primul rând de specialişti, în sensul
că în zonele în care există potenţial comercial la anumite grupe de produse trebuie
promovată mai intens ideea înfiinţării AMA către producătorii agricoli. Este vorba
de a prezenta practic avantajele pe care le-ar avea dacă s-ar asocia. Este foarte
important ca specialiştii să fie MODERATORI, iar analiza oportunităţii înfiinţării
AMA trebuie efectuată de către grupurile de producători agricoli.
În numeroase situaţii, specificul producţiei agricole a determinat apariţia de
întreprinderi industriale care să valorifice produsele agricole din zonă sau să
servească producţiei agricole. Astfel, amplasarea fabricilor de conserve din legume
şi fructe în apropierea bazinelor legumicole, pomicole şi viticole (Vădeni,
Băiculeşti, Valea Roşie, Arad, Carei, Cotnari, Vălenii de Munte), a fabricilor textile
în ariile de cultură a inului şi cânepii (Gheorghieni, Beclean, Adjud), de creştere a
ovinelor (Sibiu, Cisnădie, Braşov etc.), a celor de panificaţie în ariile de cultură a
cerealelor, a celor de industrializare a laptelui în ariile de creştere a bovinelor,
constituie exemple edificatoare.
AMA trebuie înfiinţate în apropierea zonelor cu potenţial productiv ridicat şi
de preferat în apropierea zonelor cu consumuri (intermediare sau finale) ridicate.
AMA se organizează de obicei pe produse sau grupe de produse
complementare. În acest sens, considerăm că AMA pot fi organizate pe următoarele
grupe de produse:
 cereale, morărit, panificaţie;

 cartofi, fructe şi legume proaspete;

 flori şi plante ornamentale;

154
  animale vii şi păsări;
 conserve de legume şi fructe;
 lapte, produse lactate şi ouă;
 carne şi preparate din carne;
 peşte şi produse din peşte;
 plante tehnice şi prelucrare.

În perioada interbelică au existat cooperative de valorificare a produselor

agricole organizate pe produse sau grupe de produse. Astfel, pe baza prevederilor
legii din 1929 a luat fiinţă Centrala Cooperativă de Import – Export, care avea
atribuţii comerciale pentru unităţile cooperatiste din ţară. Acest organism, împreună
cu Oficiul Naţional al Cooperaţiei, a jucat un rol deosebit pentru dezvoltarea
cooperativelor de valorificare a cerealelor. În statutul acestora au fost prevăzute
următoarele obiective:
 organizarea valorificării cerealelor şi derivatelor acestora aparţinând
membrilor sau producătorilor din regiune;
 să acţioneze pentru îmbunătăţirea producţiei agricole;
 să dezvolte industriile agricole şi să contribuie la formarea profesională a
producătorilor;
 să efectueze operaţiuni de depozitare şi să asigure cerealele aparţinând
membrilor.
Prin activitatea celor două organisme menţionate anterior, au fost organizate
depozite cooperatiste pentru comercializarea cerealelor, situate în localităţi care
formau punctele cheie pentru comercializarea produselor agricole (staţii de cale
ferată, porturi etc.). De asemenea, s-au înfiinţat până în 1933, 16 cooperative de
comercializare a cerealelor.
Ulterior, s-au făcut eforturi pentru valorificarea altor produse din
gospodăriile ţărăneşti prin asociaţie: s-a creat în cadrul Centralei Cooperatiste o
secţie pentru valorificarea ouălor (lipseau însă cooperativele de colectare
specializate); s-a alocat un fond pentru finanţarea pivniţelor cooperatiste – astfel s-
au înfiinţat cinci cooperative viticole în diferite regiuni ale ţării. Mai dificilă s-a
dovedit acţiunea de organizare a lăptăriilor cooperatiste.
Prin legea din 1929, s-a încercat să se dea o reglementare unitară pentru toate
tipurile de cooperative care pot fi înfiinţate în agricultură. Această lege constituie
un moment de referinţă în evoluţia cooperaţiei agricole din ţara noastră.
Cooperativele de valorificare a produselor agricole au fost amplasate în
bazinele cu producţii ridicate, cu precădere în localităţi importante din puncte de
vedere al facilităţilor de comercializare.
Este evident faptul că AMA se pot promova cu precădere unde există
producţie comercială abundentă, iar înfiinţarea lor trebuie să ţină cont de

155
favorabilitatea zonelor, disponibilităţile de procesare şi de transport a produselor
agroalimentare.
Identificarea zonelor cu potenţial în vederea înfiinţării şi organizării AMA se
face prin identificarea polilor comerciali ai produselor agricole la nivel de judeţ,
respectiv zonă sau de comună. Un asemenea model de analiză este cel efectuat în
cadrul Institutului de Cercetări Economice “Gh. Zane” Iaşi în anul 1997. Este vorba
de lucrarea “Dezvoltarea agriculturii şi silviculturii judeţului Iaşi. Orizont 2004”,
lucrare care a cuprins 85 de studii socio-economice efectuate pentru fiecare comună
a judeţului Iaşi. În lucrare s-a estimat excedentul comercial potenţial pe cele 12
microzone ale judeţului Iaşi la 16 produse agricole.
Amplasarea AMA ar trebui să repecte, după cum rezultă din cele prezentate
anterior, principiul după care au fost amplasate şi unităţile din industria alimentară.
Prezenţa întreprinderilor industriale într-o zonă sau alta este justificată, în principal
de modul de asigurare cu materii prime. La acestea se adaugă unele particularităţi
ale producţiei, respectiv periodicitatea consumului, perisabilitatea unor produse de
consum zilnic, perisabilitatea materiilor prime în general. În funcţie de volumul
materiilor prime sau al produselor, întreprinderile sunt amplasate în zone de
producţie a materiilor prime şi ale căilor de transport aferente. Pentru produsele cu
volum mai mare de transport sau pentru cele perisabile de consum zilnic, cum sunt
produsele lactate proaspete, carnea etc., criteriul îl constituie aşezarea în centrele
sau zonele de consum.
Deoarece obiectul de activitate al AMA îl constituie în principal prelucrarea
şi păstrarea materiilor prime agroalimentare sau a produselor finite alimentare, în
vedere asigurării cerinţelor de hrană ale populaţiei, în structura şi la elementele în
care ele sunt solicitate, interesul pentru organizarea depozitelor devine cu atât mai
mare.
Prin noţiunea de “depozit” se defineşte un spaţiu amenajat şi dotat
corespunzător pentru a primi, păstra sau pregăti bunuri materiale (materii prime,
materiale sau produse finite) în vederea distribuirii lor către beneficiari63.
Principalele sarcini ale depozitelor constau în:
 îmbunătăţirea tehnicii de păstrare a valorilor materiale şi înlăturarea
pierderilor ce pot avea loc cu ocazia manipulării lor;
 folosirea cât mai raţională a suprafeţelor şi a volumului de depozitare;
 mecanizarea operaţiilor de încărcare-descărcare, manipulare şi depozitare;
 păstrarea în bune condiţii a materialelor şi produselor finite în vederea
consumului lor productiv sau expedierii lor către beneficiari şi
îmbunătăţirea eliberării acestora din depozite;

63
Csosz, I. – „Economia industriei agroalimentare”, Editura AGROPRINT, Timişoara, 1997, p. 120.

156
  luarea măsurilor pentru reducerea la maximum posibil a cheltuielilor de
păstrare, precum şi a celor de încărcare- descărcare-manipulare şi altele.
Însemnătatea tehnologică a unora din fazele de depozitare impune o bună
organizare şi asigurarea anumitor condiţii de microclimat, respectiv temperatura şi
umiditatea relativă a aerului, luminozitatea, ritmul de împrospătare a aerului etc.
Toate acestea reclamă o seamă de amenajări şi dotări pentru depozite, precum şi
anumite prescripţii în ceea ce priveşte exploatarea lor. În cazul AMA, depozitele
trebuie să fie specializate pe grupe de produse.
Sub aspectul rolului îndeplinit, depozitele se diferenţiază în două categorii
majore64. Pe de o parte, există depozitele de păstrare pe termen lung (depozite de
stocare), care sunt specifice viziunii tradiţionale asupra rolului depozitelor.
Produsele sunt menţinute în stoc pentru a asigura, în special, coordonarea cererii cu
oferta şi obţinerea de economii de costuri. Pe de altă parte, viziunea modernă
asupra depozitelor a impus conceptul de centru (depozit) de distribuţie. În esenţă,
centrul de distribuţie este un tip de depozit care pune accentul pe circulaţia rapidă a
bunurilor. Rolul său constă în accelerarea mişcării mărfurilor şi reducerea la minim
a duratei de depozitare. În cazul centrelor de distribuţie, păstrarea are doar caracter
temporar. Principalele caracteristici ale centrelor de distribuţie sunt următoarele:
 servirea unei pieţe regionale;
 regruparea produselor pe comenzi conform cerinţelor clienţilor;
 menţinerea unei linii complete de produse pentru distribuţia la clienţi;
 consolidarea livrărilor de la diferite puncte de producţie;
 utilizarea calculatoarelor şi echipamentelor de manipulare;
 apelarea la sisteme automatizate;
 construcţia cu un singur nivel, în majoritatea cazurilor.
În privinţa formei de proprietate, depozitele pot fi private sau publice.
Numeroase firme dispun de depozite private. Decizia de a deţine un spaţiu de
depozitare privat înseamnă o investiţie de capital în spaţiul de păstrare a mărfurilor
şi echipamentele de manipulare necesare. Construirea unui depozit privat se
justifică în condiţiile în care asociaţia satisface o cerere substanţială şi constantă.
Depozitele private pot fi proprietatea asociaţiei, care le utilizează sau pot fi
obţinute prin leasing.
Opţiunea pentru un depozit propriu sau unul în leasing este determinată atât
de costurile pe care le implică fiecare alternativă, cât şi de gradul de conformitate
cu cerinţele asociaţiei. Varianta depozitului propriu presupune o implicare
financiară considerabilă din partea asociaţiei, mai mare decât în cazul unui depozit
în leasing. În principiu, faţă de leasing, construirea unui depozit propriu permite

64
Berindei, Anca, Patachi, R. – op. cit. p. 178.

157
asigurarea unui flux mai eficient al produselor, în conformitate cu particularităţile
acestora.
În cazul AMA, considerăm că spaţiile necesare desfăşurării activităţilor
acestora trebuie fie construite, în condiţiile în care membrii asociaţi înţeleg să
contribuie la aceste investiţii, fie concesionate sau închiriate, spaţiile aparţinând
consiliilor locale sau unor societăţi private.
Dacă AMA are drept obiect de activitate şi prelucrarea primară a produselor
agricole, este bine de determinat necesarul de capacitate de producţie. În literatura
de specialitate65, metodologiile de determinare a necesarului de capacitate de
producţie pentru sistemele teritoriale de fabricare ale alimentelor diferă după
funcţia principală pe care acestea o îndeplinesc. Se întâlnesc următoarele grupe:
 metodologii de determinare a capacităţilor de producţie destinate
satisfacerii cerinţelor locale de consum;
 metodologii de determinare a capacităţilor de producţie destinate
valorificării materiilor prime agroalimentare locale;
 metodologii combinate.
Calculul necesarului de capacităţi de producţie corespunzător cerinţelor
locale de consum se foloseşte pentru alimentele la care fiabilitatea este limitată în
timp, produsele urmând a fi livrate în stare proaspătă (lapte, fructe şi legume
condiţionate, carne etc.).
Necesarul de capacităţi de producţie pentru valorificarea resurselor locale se
calculează în raport cu resursele de materii prime ca: fructe, legume, sfeclă de
zahăr, seminţe oleaginoase, tutun, animale, păsări, peşte, lapte, ouă etc.
Metodologia de calcul prevede parcurgerea următoarelor etape:
1. determinarea bazinului şi a naturii materiilor prime;
2. culegerea de date privind situaţia sistemelor de producere şi de prelucrare
a materiilor prime;
3. alegerea direcţiilor de valorificare a materiilor prime (consumarea lor ca
atare, în stare praspătă, prelucrarea lor prin extragerea componentelor
valoroase, prelucrarea structurii lor pentru a le îmbunătăţi valoarea de
întrebuinţare etc.);
4. determinarea producţiei alimentare de realizat.
Limitele economice ale dimensiunii AMA sunt influenţate de o serie de
factori tehnico-organizatorici, economici şi sociali. Mărimea optimă nu constituie o
valoare standard. AMA trebuie să ţină cont de nevoile interne ale economiei pentru
produsele care fac obiectul activităţii sale şi de posibilităţile de export.

65
Csosz, I. – op. cit. p. 36-37.

158
 În legătură cu astfel de factori trebuie să se ţină seama şi de faptul că
distanţele de transport determină degradarea cantitativă a materiilor prime agricole
din care cauză pierderile ce intervin sunt mari.
În concluzie, putem afirma că promovarea înfiinţării AMA trebuie făcută în
special în zonele în care există o ofertă mare de produse agricole şi care sunt situate
în apropierea centrelor de consum, iar la stabilirea dimensiunii şi activităţilor AMA
trebuie să se ţină cont de o serie de factori. Producătorii agricoli trebuie sprijiniţi de
către specialiştii din domeniu, în efectuarea unei analize privind oportunitatea
înfiinţării AMA pentru produsele agroalimentare ecologice.

Cerinţele înfiinţării AMA

Constituirea asociaţiilor de marketing în agricultură are la bază formarea

unui grup de iniţiativă compus din producători agricoli, persoane fizice şi/sau
reprezentanţi ai unor structuri cu personalitate juridică, care doresc să se asocieze în
vederea valorificării mai eficiente a producţiei agricole sau agroalimentare.
Aceste grupuri de iniţiativă, având la îndemână câteva informaţii sumare
privind asociaţiile de marketing în agricultură, se auto-constituie pe areale în care
sunt îndeplinite cel puţin câteva condiţii:
 zona are o disponibilitate de produse destinate comercilizării;
 sunt mari deficienţe privind valorificarea individuală a produselor
agroalimentare;
 există un grup de producători agricoli interesaţi de rezolvarea în comun a
valorificării producţiei;
 există dorinţa de acţiune pentru a se constitui într-o asociaţie de
valorificare a producţiei;
 se detaşează din grup o persoană care să declanşeze şi să dinamizeze
întreg procesul de constituire, organizare şi conducere a asociaţiei.
Evident, procesul de reconsiderare a cooperaţiei şi asocierii în agricultură
este un demers dificil din mai multe considerente:
 prin decolectivizare s-au decapitalizat integral toţi foştii membrii
cooperatori;
 nu s-a finalizat procesul de reformă a fondului funciar;
 există mari reţineri pe plan mental privind promovarea acţiunilor de
cooperare şi asociere în agricultură;
 activităţile agricole sunt adeseori încă neeficiente, producătoare
permanent de pierderi.
Aceste câteva elemente fac deosebit de dificilă abordarea sistematică a
înfiinţării unor asociaţii sau cooperative indiferent de profilul lor. Din acest motiv

159
este cât se poate de judicios să ne îndreptăm atenţia asupra structurilor asociative
cele mai necesare în momentul de faţă în agricultură.
Întreg procesul de constituire, organizare şi funcţionare a asociaţiilor de
marketing trebuie să se bazeze pe următoarele reguli fundamentale:
- asociaţia este constituită din propria iniţiativă a producătorilor agricoli;
- asociaţia este constituită pentru producătorii agricoli asociaţi şi serveşte
intereselor lor;
- asociaţia este condusă de producătorii asociaţi, care au independenţă
totală managerială impunând propria strategie curentă de lucru şi de
dezvoltare.
Trebuie menţionat faptul că asocierea nu are ca scop diminuarea sau slăbirea,
ci creşterea autorităţii şi responsabilităţii fiecărui producător agricol asociat prin
creşterea siguranţei, încrederii în sine şi puterii de angajare şi decizie proprie.
Întreaga activitate tehnico-economică şi socială se desfăşoară în condiţiile
activităţii persoanelor juridice private, cu respectarea întregii legislaţii româneşti în
vigoare aferente activităţii prezente şi viitoare a asociaţiei.
În acest mod se rezolvă câteva mari probleme şi anume:
- se schimbă în mod favorabil opinia despre asocierea şi cooperarea în
agricultură;
- se promovează conceptul că împreună producătorii agricoli sunt mai
puternici;
- se creează condiţiile eficientizării activităţii producătorilor agricoli şi
implicit crearea condiţiilor de recapitalizare a agriculturii;
- se schimbă mentalităţile privind practicarea unei agriculturi
performante;
- se creează premizele practicării unei agriculturi moderne, compatibile cu
cerinţele acquis-ului comunitar;
- se promovează spiritul unei agriculturi comunitare integrate,
interdependente, determinate şi eficiente.

Identificarea grupurilor de iniţiativă

Componenta de bază în promovarea oricărei structuri asociative îl constituie

grupul de iniţiativă, care reprezintă nucleul central al viitoarei asociaţii.
În general, prin grup de iniţiativă se înţelege un ansamblu de mai multe
persoane a căror asociere este condiţionată de existenţa unor scopuri comune care
nu pot fi realizate decât împreună, în baza unor interacţiuni şi relaţii anterior
determinate între membrii grupului.

160
 În timp, grupul evoluează şi urmează un ciclu continuu de prefaceri care pot
fi structurate pe cinci etape66: formarea, tribulaţia, consolidarea, desăvârşirea şi
destrămarea.
a. Formarea În această etapă grupul este o colecţie de indivizi reuniţi pe
baza unui interes, atenţia acestora fiind concentrată asupra regulilor de
bază referitoare la realizarea sarcinilor. Ei caută să obţină informaţii
despre aceste sarcini, evaluând modul în care ar trebui să acţioneze pentru
îndeplinirea lor şi testând măsura în care vor fi apreciate eforturile lor.
Caracteristice pentru această fază sunt discuţiile despre ţelurile,
identitatea, componenţa, durata de existenţă şi procedurile de lucru ale
grupului. Grupurile aflate în această etapă au deseori nevoie de mai mult
timp de acomodare, de înţelegere a regulilor de bază, înainte de a-şi
asuma responsabilităţile specifice sarcinilor.
b. Tribulaţia Este etapa cea mai marcată de conflicte între membri, aceştia
căutând să determine şi să rezolve divergenţele de opinii apărute după
consensul superficial iniţial. Scopul, conducerea, normele, rolurile
membrilor grupului ajung să fie puse în discuţie. Însă, cea mai “fierbinte”
zonă de conflicte va fi cea a relaţiilor interpersonale, ca urmare a
diversităţii de personalitate. Deseori, în această etapă se manifestă o luptă
pentru obţinerea poziţiei de lider, dacă acesta nu a fost stabilit până
atunci, precum şi o manifestare făţişă a ostilităţilor. Eşecul în găsirea de
soluţii general acceptate pentru problemele majore ale grupului poate
împiedica operarea eficientă a acestuia, sau chiar trecerea în etapa
următoare de evoluţie.
c. Consolidarea În această etapă începe să se formeze coeziunea între
membrii grupului, şi să se ajungă la un consens în privinţa normelor de
îndeplinire a sarcinilor şi a celor comportamentale. Rolurile membrilor se
clarifică, aceştia identificându-se tot mai mult cu grupul, se trece deja la
folosirea resurselor grupului în rezolvarea problemelor. Este momentul
când grupul îşi va desemna liderul.
d. Desăvârşirea Numai după ce sunt parcurse cu succes primele trei faze,
grupul poate deveni pe deplin productiv. Şi în celelalte faze se pot
înregistra rezultate la un anumit nivel, dar acestea sunt cu siguranţă
diminuate de energia consumată în desfăşurarea proceselor de grup şi în
explorarea obiectivelor şi rolurilor individuale. Ori în această etapă
întreaga energie este îndeptată spre rezolvarea sarcinilor şi în care
normele sprijină munca în echipă. Rolurile membrilor devin tot mai clare
şi mai funcţionale, iar grupul caută să obţină o sinergie pozitivă şi să-şi
66
Tuckman, B.W. – „Development sequences in small groups”, Psychological Bulletin”, vol. 63, nr. 6, 1965, p. 384-
399.

161
 îndeplinească obiectivele. Grupurile care ajung în această etapă rămân
eficiente atâta timp cât îşi vor dărui energia atingerii obiectivelor şi
menţinerii bunelor relaţii în interiorul grupului.
e. Destrămarea În această etapă grupul s-a apropiat de îndeplinirea
completă a scopurilor sale şi membrii acestuia se pregătesc să se elibereze
de angajamentul avut faţă de grup. Această etapă se aplică mai frecvent
grupurilor temporare, mai puţin în cazul celor permanente.
Timpul sau efortul de care are nevoie grupul pentru a parcurge toate cele
patru faze ale dezvoltării sale depind de circumstanţele cu care se confruntă.
Deosebit de importante sunt preocupările din etapa “tribulaţiei”. Un rol deosebit de
important în modelarea şi funcţionarea grupurilor de iniţiativă îl au persoanele şi
instituţiile implicate în procesul de formare a asociaţiilor din afara grupului de
iniţiativă. Ne referim la specialiştii agricoli consultanţi în AMA, la direcţiile şi
oficiile de specialitate şi la administraţia publică locală.
Principalii factori care determină consolidarea grupurilor de iniţiativă sunt:
1. Existenţa unui scop permanent care conferă finalitate grupului şi
acţiunilor sale, respectiv constituirea în AMA şi valorificarea mai bună a
producţiei agroalimentare;
2. Stabilirea regulilor de joc privind funcţionarea grupului de iniţiativă şi a
AMA, a modului cum acestea trebuie respectate şi sancţiunile sau
corecţiile comportamentale aferente respectării relaţiilor de grup;
3. Definitivarea locului şi rolului indivizilor în cadrul grupului, respectiv
AMA, punându-se un accent deosebit pe angajarea reală a tuturor
membrilor specializaţi pe direcţii şi acţiuni diferite;
4. Consolidarea coeziunii în cadrul grupului manifestată permanent prin
dorinţa membrilor de a rămâne şi a acţiona împreună;
5. Stratificarea şi ierarhizarea nivelelor de influenţă în cadrul grupului,
acţiune menită a conferi statut de autoritate şi stabilitate grupului.
În privinţa performanţei şi a perspectivei grupurilor de iniţiativă de a realiza
AMA şi de a se implica plenar în organizarea şi conducerea eficientă a acestora, în
funcţie de structura grupurilor şi de condiţiile socio-economice, psihosociale şi
conjuncturale, acestea se pot clasifica în mai multe categorii:
 grupuri apatice: acestea sunt compuse din persoane mai puţin iscusite,
cărora le lipseşte unitatea şi autoritatea şi sunt de obicei nemulţumite.
Membrii acestor grupuri sunt cu personalitate scăzută, influenţabili şi
dificili în relaţiile interumane. Manifestă permanent lipsă de iniţiativă, nu
se angajează şi sunt mereu bănuitori. Cu acest tip de grup şansele de a
realiza o AMA sunt foarte mici, iar dacă se realizează, asociaţia înfiinţată
nu are şanse reale de supravieţuire. Se recomandă abandonarea lucrului
cu un asemenea grup şi se va căuta formarea unui grup mai performant.

162
  grupuri inerţiale: sunt compuse din persoane doritoare de a realiza ceva
împreună. Aderă, sunt de acord dar nu se implică. Sunt lipsite de
iniţiativă, aşteaptă să fie conduse şi manifestă din multe puncte de vedere
indiferenţă faţă de propriile lor probleme. Sunt grupuri care nu pot lucra
decât cu lideri autoritari, cu prestanţă, care se pot impune prin a delega
veşnic competenţe, acţiuni sau misiuni. Asemenea grupuri sunt permanent
supuse riscului dezagregării în lipsa unui lider corespunzător. Se
recomandă prudenţă în susţinerea şi promovarea unui asemenea tip de
grup.
 grupuri strategice: sunt compuse din persoane care ştiu de ce se află
împreună, sunt hotărâte ca împreună să-şi rezolve valorificarea producţiei
agroalimentare, manifestă permanent iniţiative de multe ori aflate în
concurenţă şi sunt deosebit de dinamici, atât în acţiuni individuale, cât şi
de grup. Sunt grupurile cele mai performante. Oricând se va găsi un nou
lider care să dinamizeze şi mai mult acţiunea grupului. Se recomandă ca
acest tip de grup să fie promovat cu precădere, el fiind compus din
persoane mai avute, buni lucrători, specializaţi pe anumite produse şi care
îşi cunosc foarte bine interesele.
 grupuri conservatoare: sunt formate din persoane cu personalităţi
puternice, cu stări economice deosebite care doresc să se impună prin a-şi
promova propria lor politică. Sunt grupuri acaparatoare, care acceptă greu
concurenţa şi manifestă permanent tendinţa de monopol. Sunt grupuri cu
potenţial mare, dar dificile privind stabilirea unui climat interuman
detensionat. Sunt grupuri ce se pot scinda în subcolectivităţi hegemonice,
care pot măcina perspectiva unei structuri create. Aceste grupuri trebuie
sprijinite dar orientate cu discernământ spre o compoziţie internă
interumană neautogamică.
În general, este greu de constituit grupuri care să se încadreze strict
întrunul dintre cele patru categorii. De fapt, este de preferat constituirea unor
grupuri cu valenţă intermediare, care să preia câte ceva din tipurile standard
prezentate.
Elementul cheie în reuşita grupului îl constituie creşterea coeziunii grupului
care este strict dependentă de factori favorabili sau nefavorabili coeziunii.

163
 Factorii coeziunii

Factori favorabili Factori nefavorabili

Omogenitatea grupului Eterogenitatea grupului
Acord asupra scopurilor grupului Dezacord asupra scopurilor grupului
Ameninţarea externă Nici o ameninţare externă
Competiţia între grupuri Competiţia în cadrul grupului
Colectivitate restrânsă Colectivitate mare
Succese personale Eşecuri, experienţe dezagreabile
Frecvenţa mare a acţiunilor cu Activitare comunitară redusă
efect comunitar
Comunicare adecvată Comunicare deficitară
Evaluare şi decizie colectivă Conducere personal discreţională sau
minoritară

Coeziunea grupului se consolidează atât prin acţiunea sa ca un tot, cât şi prin

acţiunea fiecărui membru în parte. După maniera lor comportamentală, membrii se
selectează în colectivităţi de susţinere, colectivităţi indiferente şi în colectivităţi
ostile67.
Comportamente de susţinere:
 dorinţa de a înţelege punctul de vedere al celorlalţi;
 căutarea nediscriminatorie a celor mai bune soluţii;
 reacţii deschise, libere faţă de ceilalţi;
 minimizarea diferenţelor de poziţie formală în cadrul grupului;
 tratarea ca egali a celorlalţi membri;
 receptiv şi corect în evaluarea sugestiilor altora.
Comportamente indiferente sau ostile:
 critică permanentă la adresa celorlalţi;
 tendinţe de dominare sau de control a celorlalţi;
 disimularea propriilor intenţii şi manipularea celorlalţi pentru atingerea
ţelurilor proprii;
 indiferenţă faţă de sentimentele celorlalţi;
 maximizarea diferenţelor existente şi exprimarea fără jenă a superiorităţii;
 atitudine foarte sigură de sine.
Constituirea grupurilor de iniţiativă intră de regulă în sarcina unei persoane
iniţiate sau dornice de a schimba o stare de fapt necorespunzătoare. Această
persoană trebuie să facă parte din membrii colectivităţii care doresc constituirea
grupului de iniţiativă în vederea înfiinţării unei asociaţii. Cu cât vor fi mai multe

67
Mihai, Carmen-Cecilia – „”Organizarea informală în managementul modern”, Editura Junimea, Iaşi, 1999, p. 133.

164
neajunsuri identice la mai multe persoane, cu atât acestea vor fi mai interesate ca
împreună să rezolve greutăţile comune.
Nu se recomandă şi chiar este total contraindicată implicarea directă a
specialiştilor agricoli în formarea grupurilor de iniţiativă. Acestea se vor forma
doar pe criteriul voinţei lor proprii, ca împreună, prin asociere, să depăşească
neajunsurile în valorificarea mai bună a producţiei agricole. Ei produc, este
producţia lor, ei vor hotărâ cum împreună să valorifice mai bine producţia, ei vor
controla şi vor lua deciziile în asociaţie.
Specialistul, fie el inginer, economist, medic veterinar etc., specialist în
promovarea şi înfiinţarea AMA, reprezintă catalizatorul acestui complicat şi dificil
proces de înfiinţare şi organizare a unei AMA viabile.
Specialiştii familiarizaţi cu cerinţele înfiinţării şi organizării AMA au, cu
precădere, următoarele misiuni:
 acordarea de consultanţă;
 acordarea de asistenţă;
 desfăşurarea activităţilor de training pe niveluri diferite:
 iniţiere în AMA;
 înfiinţare şi organizare AMA;
 conducere AMA;
 efectuarea de studii de piaţă;
 implicarea, la solicitarea asociaţiilor, în activităţi de administraţie ca
specialişti tehnici, şefi de compartimente sau chiar directori în cadrul
Consiliului de Administraţie.
Implicarea prea energică a specialistului în înfiinţarea, organizarea şi
conducerea asociaţiei, în viaţa sa internă de zi cu zi, are efecte contradictorii:
 efectele pozitive ar consta în mai uşoara orientare a unei persoane
instruite specialistă în domeniul agricol, dinamismul său mai mare,
autoritate mai ridicată, modalitate de reprezentare mai eficientă,
receptivitate şi abilitate mai dezvoltată;
 efectele negative pot avea însă urmări din cele mai nedorite: creşte
dependenţa faţă de o singură persoană, care de fapt şi de drept, nu este
membru al asociaţiei pentru că aceasta are alte obiective atunci când s-a
alăturat grupului de iniţiativă; diminuează personalitatea grupului, acesta
devenind anost, lipsit de iniţiativă, transformat într-o masă inertă doar
condusă; scade viabilitatea calităţii asociative existând riscul destrămării
în cazul retragerii specialistului.
Problematica de fond este de factură mentală. În starea actuală prezentă şi
viitoare, asocierea sau cooperarea în agricultură presupune săvârşirea a două
procese total diferite:

165
  pe de o parte crearea mentalităţii producătorilor agricoli că asociaţia este
făcută de ei, este condusă de ei şi este în folosul lor, fără nici un amestec
din afară;
 pe de altă parte, schimbarea mentalităţii specialiştilor agricoli astfel ca
aceştia să înţeleagă şi să se implice în acest proces ca experţi specializaţi
pe consultanţă, asistenţă, training sau angajaţi pe funcţii de execuţie sau
de conducere.
Specialiştii nu sunt membrii asociaţi sau cooperatori, ci reprezintă eşalonul
de profesionişti fără de care nu se poate face agricultură modernă şi performantă.

Promovarea liderilor

În cadrul colectivităţilor umane liderul joacă deci, un rol considerabil. Voinţa

sa este nucleul în jurul căruia se formează şi se identifică opiniile, se stabilesc şi se
desfăşoară acţiunile şi se stabilesc strategiile de viitor.
Liderii sunt oameni de gândire, dar cel mai adesea ei ies în evidenţă ca
oameni de acţiune. Pentru a ajunge în poziţia de lider sunt indispensabile câteva
atribuţii de natură psihologică, dozate în anumite proporţii şi sesizabile în funcţie
de intensitatea cu care se manifestă:
 primul atribut presupune existenţa unei forţe interioare, care impune un
scop şi mobilizează persoana în vederea realizării acestuia;
 al doilea atribut se referă la imaginea pozitivă despre sine în sensul
existenţei convingerii că o anumită poziţie socială i se cuvine de drept;
 al treilea factor ţine de puterea de a surmonta propriile complexe de
inferioritate;
 a patra condiţie o constituie mărimea gradului de culpabilitate al
individului, adică toleranţa mai mare sau mai mică faţă de vina personală
sau a celorlalţi.
În sensul cel mai larg, prin lider se înţelege orice persoană care îndeplineşte
oficial sau îşi asumă spontan în cadrul unui grup funcţii de conducere.
Calităţile, trăsăturile şi aptitudinile pretinse unui lider sunt, în mare parte,
determinate de cerinţele situaţiei în care acesta trebuie să acţionez ca lider.
Trăsăturile cele mai importante ale unui lider sunt:
 inteligenţa (un lider ideal trebuie să posede o isteţime a minţii, să fie
capabil să rezolve probleme complexe sau să descopere tiparele după care
să desfăşoare evenimentele);
 iniţiativa (un lider trebuie să aibă iniţiativă, energie şi rezistenţă);
 încrederea în sine (un bun lider este sigur pe el, are încredere în el însuşi,
crede în ceea ce face);

166
  abilitatea de a se automotiva şi a-i motiva şi pe ceilalţi;
 stabilitate emoţională şi autocontrol;
 capacitatea de a lucra cu o largă varietate de oameni.
Se mai pot consemna şi alte trăsături, cum ar fi: entuziasmul, sociabilitatea,
integritatea, curajul, imaginaţia, hotărârea, capacitatea de a decide, energia şi
credinţa.
Analizaţi sub aspect moral, liderii se împart în mai multe categorii:
 liderii charismatici, sunt talentaţi, au anumite predispoziţii înnăscute
pentru activitatea de organizare şi de dirijare a semenilor lor;
 lideri praximatici, care au devenit buni datorită practicii îndelungate
de conducere, valoarea lor fiind generată de o bogată experienţă
socială. Aceştia se bucură de o mare popularitate în rândurile
subalternilor şi ale colaboratorilor lor, rezolvând împreună, fără prea
multe complicaţii, problemele dificile ale actului de conducere,
păstrând totodată şi un climat favorabil interuman;
 lideri nedotaţi sunt cei care au dovedit că nu au aptitudinile necesare
pentru a organiza sau dirija pe alţii din cauza imaturităţii, lipsei de tact,
incapacităţii de a oferi un exemplu personal pozitiv etc.;
 lideri neformaţi, cărora le lipsesc nu aptitudinile sau înclinaţiile
necesare, ci experienţa şi pregătirea pentru această activitate;
 liderii educaţi, dar neinstruiţi cunosc regulile de comportament
social, dar sunt complet sau aproape complet lipsiţi de competenţă
profesională, sau de teoria şi practica managementului, a ştiinţei şi
artei organizării microgrupurilor date. Aceşti lideri nu ştiu cum să
instruiască şi să îndrume, apreciază greşit aspectele pozitive sau
negative ale activităţii etc.
 liderii instruiţi, dar needucaţi posedă noţiunile de bază ale
managementului, se pricep cum trebuie să organizeze şi să dirijeze pe
subalternii lor, însă sunt lipsiţi de educaţia etică şi civică necesară.
Aceştia preferă de regulă să ordoneze şi să comande, lezând
demnitatea subalternilor, generând atitudini de aversiune sau de
antipatie la unul sau chiar la toţi membri grupurilor68.
Procesul promovării liderilor în colectivităţile rurale este deosebit de greu şi
dificil. Colectivitatea interesată în asociere poate fi fragmentată în fracţiuni care
constituie mari grupuri autogamice. Viabilitatea viitoarei asociaţii stă tocmai în
izolarea grupurilor care au interese de microgrup mai puternice, decât ale
colectivităţii majoritare dornice de asociere. Aceste microgrupuri se găsesc aproape
întotdeauna în oricare colectivitate. Sunt evidente, privite în ansamblu mai ales prin
68
Ciocârlan, V. – „Raporturile interpersonale. Eseu psihosociologic”, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 150-152.

167
“capacitatea” lor de a tensiona şi de a degrada calitatea relaţiei interumane, având
ca scop obţinerea de foloase, poziţii sau avantaje personale privilegiate. Acestea
sunt entităţile ce pot duce la autarhii, la neperformanţă sau la ilegalităţi ce se pot
răsfrânge atât moral, cât şi material. Aceste microgrupuri minoritare sunt de regulă
cele mai virulente şi mai incisive pârghii de impunere a unui lider convenabil lor,
ori un om al lor sau o persoană labilă, uşor de manevrat.
Deci, liniştea şi performanţa asociaţiei va fi asigurată de atenţia cu care
membrii asociaţi vor investi forţa de decizie în mâinile unei persoane reprezentative
pentru grupul de interese majoritar al producătorilor agricoli asociaţi.
Conjunctura actuală este favorabilă constituirii grupurilor de producători
agricoli în vederea comercializării produselor obţinute de aceştia. În acest sens,
menţionăm actele legislative emise de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi
Dezvoltării Rurale privind organizarea grupurilor de producători:
- Legea nr. 277/2004 privind constituirea, recunoaşterea şi funcţionarea
grupurilor de producători, pentru comercializarea produselor agricole, silvice şi
piscicole;
- Ordinul MAPDR nr. 536/2004 privind produsele pentru a căror comercializare
se pot constitui grupuri de producători;
- Ordinul MAPDR nr. 537 privind aprobarea statutului-cadru al grupurilor de
producători.
Menţionăm de asemenea şi faptul că programul SAPARD poate fi accesat de
către grupurile de producători agricoli. Astfel:
- Măsura 1.1 „Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole şi
piscicole” – prevede în categoria beneficiarilor cooperativele de consum
înfiinţate pe baza Legii nr. 109/1996, iar pentru sectorul vinificaţie – grupurile
de producători care procesează soiuri nobile de struguri;
- Măsura 3.2 „Constituirea grupurilor de producători” este destinată stimulării
constituirii grupurilor de producători prin acordarea unui ajutor financiar în
sumă fixă, destinat susţinerii activităţii de înfiinţare şi funcţionare a grupurilor
recunoscute conform legislaţiei naţionale;
- Măsura 3.3 „Metode agricole de producţie proiectate să protejeze mediul şi să
menţină peisajul rural” are 3 sub-măsuri: a) conservarea solului şi protecţia
împotriva eroziunii; b) conservarea biodiversităţii prin practici tradiţionale şi c)
agricultura ecologică.

168
 Aspecte economice privind
produsele agroalimentare ecologice

Informaţiile disponibile despre economia sistemelor organice indică faptul că

o conversie la un astfel de sistem nu trebuie să însemne un dezastru financiar. Deşi
este posibil ca producţia să fie mai scăzută (cu cca. 10-25%), costurile variabile pot
fi de asemenea mult mai scăzute, dar preţurile mai mari care pot fi obţinute
(premium price) compensează financiar producătorii.
Un exemplu pozitiv în aceste sens îl constituie SCL Bacău. Aici profitul
obţinut în agricultura ecologică este de aproximativ 3 ori mai mare decât cel obţinut
la aceleaşi culturi în agricultura convenţională. Diferenţa aceasta este determinată
de preţul de valorificare mai ridicat al produselor agricole ecologice.
De asemenea, diferenţe de preţ semnificative s-au putut constata şi la miere.
Preţul actual al mierii convenţionale pe piaţa internă este de cca. 31.000 lei pentru
mierea polifloră, 35.000 lei pentru mierea de tei şi 50.000 lei pentru mierea de
salcâm. Preţurile externe pentru mierea ecologică sunt în jur de 2,5-3 Euro pe kg
(90.000 – 110.000 lei/kg). Desigur că veniturile obţinute din valorificare diferă în
funcţie de localizarea pieţei ţintă, forma finală a produsului (miere vrac sau
ambalată în recipienţi de diferite cantităţi), costurile cu transportul etc.
Cifre, statistici şi comparaţii pot fi aduse drept argumente, dar poate cel mai
convingător argument ar fi o privire în jur; numărul mare de producători care au
făcut pasul decisiv către agricultura ecologică şi care par a supravieţui, ba mai mult,
unii o duc foarte bine.
În încheiere menţionăm faptul că pentru producătorii agricoli convenţionali
sau care practică sistemele ecologice este vital să posede cunoştinţe în domeniul
marketingului produselor agroalimentare. De aceea această carte a constituit mai
mult o pledoarie în acest sens.
Suntem convinşi de faptul că agricultura ecologică reprezintă o alternativă
reală pentru producătorii agricoli din România. Le dorim doar multă răbdare şi
perseverenţă şi să nu uite că sunt adevăraţi „deschizători de drumuri”.

169
ANEXA 1

CHESTIONAR
pentru proiectul
„Promovarea agriculturii organice în Regiunea de Dezvoltare
Nord-Est a României”

Date de identificare:

Numele şi prenumele……………………………………………..
Sat………………….comună…………………….Judeţ…………
Vârstă Sexul M F
Profesia……………………………………………………..…….
Pregătirea profesională/nr. clase absolvite…………..…………….
Locul de muncă……………………………………………………

Calificări în agricultură (cursuri absolvite):

…………………………………………………………………….
……………………………………………………………………..
……………………………………………………………………...

Date privind gospodăria/exploataţia agricolă:

Suprafaţa de teren agricol totală:………..ha

Din care: în proprietate……………ha luată în arendă…………..ha
Suprafaţa de teren arabil lucrată…………ha
Principalele culturi:………………………ha
……………………….ha
……………………….ha
……………………….ha
……………………….ha
Efectivele de animale:
Specia………………………………..nr. capete
………………………………...nr. capete
………………………………...nr. capete
Păsări…………………………………nr. capete
Nr. familii de albine……………………………

170
Sunteţi înregistrat ca persoană juridică?
Da Nu

Dacă da, în care din formele următoare:

PF/PFA AF SRL Societate agricolă Asociaţie/fundaţie
Altele………………………………….

Dacă nu, aveţi certificat de producător agricol?

Da Nu

Valorificarea producţiei:

Vindeţi produse agricole? Da Nu

Dacă da, ce produse şi ce procent reprezintă din producţia totală?

…………………………………………………………………….
……………………………………………………………………
……………………………………………………………………
……………………………………………………………………

Unde anume şi cum valorificaţi producţia agricolă?

…………………………………………………………………….
…………………………………………………………………….
…………………………………………………………………….

Agricultura ecologică

Obţineţi produse vegetale ecologice?

Da Nu

Dacă da, pe ce suprafaţă de teren?.........................................................

Cultura………………………………...suprafaţa de teren…………ha
Cultura………………………………...suprafaţa de teren…………ha
Cultura………………………………...suprafaţa de teren…………ha
Cultura………………………………...suprafaţa de teren…………ha
Cultura………………………………...suprafaţa de teren…………ha

Obţineţi produse de origine animală ecologice?

Da Nu

171
Dacă da, care sunt produsele obţinute şi în ce cantităţi?
………………………………………………..
………………………………………………..
………………………………………………..
………………………………………………...

Unde vindeţi produsele ecologice?

…………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………

Preţurile obţinute sunt mai mari decât pentru produsele convenţionale?

Da Nu

Sunt certificate produsele dumneavoastră?

Da Nu

Dacă da, care este firma certificatoare şi de când aţi început colaborarea?
…………………………………………………………………………….
…………………………………………………………………………….

Aveţi o marcă înregistrată la OSIM?

Da Nu

Perspective

Credeţi că agricultura ecologică are perspective de dezvoltare în România?

Da Nu Nu stiu

De ce da sau nu?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………

Intenţionaţi să practicaţi agricultura ecologică?

Da Nu Nu ştiu

Dacă da, cu ce anume vreţi să începeţi şi de ce?

……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………

172
Dacă nu, de ce?
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………

De ce aţi avea nevoie pentru a începe să practicaţi agricultura ecologică?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………

Cine credeţi că v-ar putea ajuta?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………

Vă mulţumim frumos pentru timpul acordat şi pentru amabilitatea

dumneavoastră!

173
 BIBLIOGRAFIE

1. Ardelean, A., Maior, C. – „Management ecologic”, Editura SERVO-SAT,

Arad, 2000.
2. Axinte, Stela, Agafiţei, Alina, Chiriac, C. – „Ecosisteme agricole
convenţionale şi sustenabile”, Editura Politehnium, Iaşi, 2004.
3. Băcanu, B. – „Management strategic”, Editura Teora, Bucureşti, 1997.
4. Berca, M. – „Ecologie generală şi protecţia mediului”, Editura CERES,
Bucureşti, 2000.
5. Berindei, Anca, Patachi, R. – „Marketingul în practica organizării pieţelor
produselor agricole”, în Probleme economice, nr. 22-23, 1991.
6. Bohatereţ, V.M., Dobay, Krisztina Melinda – „Asociaţiile de marketing în
agricultură”, Editura „Terra Nostra”, Iaşi, 2001.
7. Borza, Mioara – „Evaluarea economică a sistemelor de agricultură
durabilă”, rezumatul tezei de doctorat, Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi, 2005.
8. Brumă, I. S. – „Tehnologii ecologice pentru producţia vegetală şi
creşterea animalelor”, Editura Terra Nostra, Iaşi, 2004.
9. Caia, A., Magazin, P., Ştefan, G. – „Economie agrară”, Editura „Ion
Ionescu de la Brad”, Iaşi, 1998.
10.Chiran, A., Gîndu, Elena – „Marketing agrar”, Editura „Periscop”, Iaşi,
1997.
11.Ciobanu, I. – „Strategii de management”, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1994.
12.Ciocârlan, V. – „Raporturile interpersonale. Eseu psihosociologic”,
Editura politică, Bucureşti, 1973.
13.Constantin, M. (coord.) – „Marketingul producţiei agroalimentare”,
Editura UNIVERSITARIA; Craiova, 2002.
14.Csosz, I. – „Economia industriei agroalimentare”, Editura AGROPRINT,
Timişoara, 1997.
15.David, N., Istudor, N. – “Asigurarea şi gestionarea resurselor materiale în
agricultură şi industria alimentară”, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti, 2000.
16.Dobay, Krisztina Melinda – „Studiul pieţei agroalimentare şi starea
financiară a întreprinderii”, teză de doctorat, Universitatea „Alexandru
Ioan Cuza”, Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Iaşi,
1999.

174
17.Dobay, Krisztina Melinda – „Asociaţiile de marketing în agricultură.
Suport de training”, în revista Dezvoltare şi cooperare rurală, nr. 1,
Editura „Terra Nostra”, Iaşi, 2001.
18.Dubois, P.L., Jolibert, A. – „Marketing. Teorie şi practică”, Editura
Economica, Cluj-Napoca, 1994, p.13.
19.Eyhorn, F., Heeb, Marlene, Weidmann, G. – „IFOAM Training Manual
for Organic Agriculture in the Tropics. Theory, Transparencies, Didactic
Approach”, Compiled by FiBL, 2002.
20.Fiţiu, A. – „Ecologie şi protecţia mediului”, Editura ACADEMIC PRES,
Cluj-Napoca, 2003.
21.Fuchshofen, Winfried H., Fuchshofen, Silke – „Organic Trade
Association’s Export Study for US Organic Products to Asia and
Europe”, December, 2000.
22.Gruia, R. – „Managementul eco-fermelor”, Editura CERES, Bucureşti,
1998.
23.Lorincz, Piroska, Răchită, Amelia – „Procedura de inspecţie şi
certificare” în nr. 1/2005, Bioterra.
24.Lupaşcu, Gh, Parichi, M, Florea, N. – „Ştiinţa şi ecologia solului”,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 1998.
25.Mandache, R., Dobay, Krisztina Melinda, Dumitru, Gh. – „Diagnosticul
economico-financiar în întreprinderile agroalimentare”, Editura Leda-
Muntenia, Constanţa, 2000.
26.Manole, V., Stoian, Mirela – „Agromarketing”, ASE, Bucureşti, 2000.
27.Matei, Daniela – „Probleme actuale ale reglementării producerii şi
comercializării produselor agricole ecologice”, în Studii şi Cercetări de
Economie Rurală, Tomul I, Editura „Terra Nostra”, Iaşi, 2003.
28.Mărgulescu, D., Niculescu, Maria, Robu, V. – „Diagnostic economico-
financiar. Concepte, metode, tehnici”, Editura ROMCART, Bucureşti,
1994.
29.Miftode, V., Lupu,, A., Asiminei, R. – „Piaţa produselor ecologice
(Anchetă sociologică)”, în „Agricultura ecologică – paşi spre viitor”, nr.
6/2005.
30.Mihai, Carmen-Cecilia – „”Organizarea informală în managementul
modern”, Editura Junimea, Iaşi, 1999.
31.Mladenatz, G. – “Cooperaţia română şi criza economică”, Bucureşti,
1933.
32.Mladenatz, G. – “Cooperaţia în economia agricolă”, Independenţa
economică, Bucureşti, 1935.
33.Mladenatz, G. – “Probleme de politică cooperativă românească”,
Independenţa Economică, nr. 3-4, 1941.

175
34.Moldoveanu, Maria, Dobrescu, E.M. – „Ştiinţa afacerilor”, Editura
Expert, Bucureşti, 1995.
35.Neagu, V., Stanciu, Gh. – „România. Charta Europeană a spaţiului rural”,
Editura Ceres, Bucureşti, 1996.
36.Niculescu, Maria, Lavalette, G. – „Strategii de creştere”, Editura
Economică, Bucureşti, 1999.
37.Pekar, V. – „Strategii de marketing”, Editura SEDCOM LIBRIS, Iaşi,
1995.
38.Petrache, A. – „Avantajele organizării comerţului prin bursele de produse
agricole”, în Tribuna Economică, nr. 38, 2000.
39.Podar, C. – „Posibile produse alimentare ecologice în România”, în
„Bioterra nr. 3/2004.
40.Popovici, D.C. – “Experienţa istorică a României în organizarea,
funcţionarea şi dezvoltarea cooperaţiei agricole. Perspective”,
Parlamentul României, Camera Deputaţilor, Bucureşti, 1995.
41.Ristea, A.L., Purcărea, T., Tudose, C. – „Distribuţia mărfurilor”, EDP,
Bucureşti, 1996.
42.Secrieru, C. (coord.) – „Management, evaluare şi analiză economică în
întreprinderile agroalimentare”, Editura „Muntenia”, Constanţa, 1999.
43.Stugren, B. – „Ecologie teoretică”, Casa de Editură SARMIS, Cluj-
Napoca, 1994.
44.Thicke, F., Dobay, Krisztina Melinda, Constantinescu, Mihaela –
„Business Profile: Radiance Dairy”, YBP 2005.
45.Thomas, M.J. – „Manual de marketing”, Editura CODECS, Bucureşti,
1998.
46.Toncea, I. – „Ghid practic de agricultură ecologică. Tehnologii ecologice
de cultivare a terenurilor”, Editura ACADEMICPRES, Cluj–Napoca,
2002.
47.Tuckman, B.W. – „Development sequences in small groups”,
Psychological Bulletin”, vol. 63, nr. 6, 1965.
48.Wistinghausen, S. – „Ferma biodinamică”, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1994.
49.Zahiu, Letiţia, Dachin, Anca – „Politici agroalimentare comparate”,
Editura Economică, Bucureşti, 2001.
50.xxx – « Biokultura », nr. 4/2001, Budapesta.
51.xxx – „Carta verde. Dezvoltarea rurală în România”, Guvernul României,
M.A.A, Proiect finanţat prin Programul PHARE al U.E., Bucureşti, 1998.
52.xxx – „Documentul de poziţie al României. Capitolul 7 – Agricultura”.
53.xxx – „Euronews Eco”, nr. 6, Cluj-Napoca, 2003.

176
54.xxx – „European Action Plan for Organic Food and Farming”,
Commission of the European Communities, Brussels, 10 June 2004, SEC
(2004) 739.
55.xxx – „Ghid legislativ pentru agricultura ecologică”, MAPDR, Banca
Mondială, RISOPTINT, Cluj-Napoca, 2004.
56.xxx – „Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală”, MAA,
decembrie, 1999.
57.xxx – Programul RELANSIN, SCL Bacău.
58.xxx – “World Markets for Organic Fruit and Vegetables – Opportunities
for Developing Countries in the Production and Export of Organic
Horticultural Products”, FAO, ITC, CTA, Roma, 2001.
59.www.bioagro.ro
60.www.fibl.ch
61.www.maap.ro

177