METABOLISMUL

Metabolismul cuprinde totalitatea transformărilor chimice care au loc într-o celulă, ţesut
sau organism. Aceste reacţii chimice nu au loc izolat, ci sunt organizate sub forma unor secvenţe de
mai multe reacţii succesive care poartă numele de „căi metabolice”; în cadrul acestora, produsul
unei reacţii devine substrat pentru reacţia următoare.
Căile metabolice sunt orientate spre patru direcții diferite:
1. Degradarea oxidativă a combustibililor metabolici din dietă și din depozitele tisulare
(glucoză, acizi grași, aminoacizi)
- scop: generarea de energie pentru a susține procesele de biosinteză și diversele procese
fiziologice (contracția musculară, transportul activ, etc.).
2. Stocarea combustibililor metabolici (în perioadele post-prandiale), respectiv mobilizarea
rezervelor (în perioadele inter-prandiale).
- ex: glucoza este stocată sub formă de glicogen (în ficat și mușchi), acizii grași sunt
depozitați sub formă de trigliceride (în țesutul aidpos).
3. Biosinteza de molecule biologice având diverse roluri structurale și funcționale.
- ex: proteine, acizi nucleici, componente ale membranelor celulare (fosfolipide,
sfingolipide), componente ale matricei extracelulare (proteoglicani), etc.
4. Degradarea biomoleculelor cu rol structural sau funcțional, cu formare de produși
reziduali care sunt eliminați ca atare sau după detoxifiere.
- ex: amoniacul rezultat din degradarea aminocizilor este detoxifiat prin transformare în
uree, iar aceasta este eliminată prin urină; nucleotidele purinice din componența acizilor nucleici
sunt degradate la acid uric, eliminat ca atare pe cale renală.

Primele două direcții se referă la metabolismul energetic, care cuprinde transformările pe

care le suferă moleculele cu rol de combustibil biologic (capabile să genereze energie). Aceasta
reprezintă o parte extrem de importantă a metabolismului oricărui organism viu, având în vedere că
majoritatea proceselor fiziologice, precum și procesele biochimice de sinteză, se desfășoară cu
consum energetic. Căile care alcătuiesc metabolismul energetic pot fi de două tipuri: catabolice și
anabolice.

1
  Căile catabolice sunt implicate în degradarea moleculelor complexe (de natură glucidică,
lipidică și proteică) obținute din mediu (sub forma nutrienților) sau din rezervele tisulare, în
molecule mai simple, în cele din urmă CO 2, H2O și NH3. Caracteristicile comune ale acestor căi
sunt:
- cuprind reacții oxidative (de dehidrogenare), în care echivalenții reducători sunt transferați
pe coenzime nicotinamidice sau flavinice, cu generare de NADH, NADPH și FADH2;
- în cursul lor are loc degajarea energiei libere conținute în moleculele degradate și
conservarea sa parțială sub formă de ATP (căile catabolice sunt exergonice).

Etapele catabolismului combustibililor biologici sunt:

1. Oxidarea glucozei, acizilor grași și a unor aminoacizi, cu formarea unui produs de
degradare comun, acetil-CoA.
2. Oxidarea acetil-CoA în ciclul Krebs (ciclul acidului citric).
În aceste prime etape, electronii îndepărtați în reacțiile de oxidare sunt încorporați în
moleculele coenzimelor reduse NADH și FADH2.
3. Fosforilarea oxidativă: reoxidarea NADH și FADH2 în lanțul respirator (cu consum de
oxigen), cuplată cu generarea de ATP.

 Căile anabolice sunt implicate în sinteza moleculelor complexe din precursori simpli.
Caracteristicile comune ale acestor căi sunt:
- cuprind reacţii de reducere, în care donorul de echivalenţi reducători este NADPH;
- au loc cu consum de ATP (sunt endergonice).
Catabolismul este un proces convergent: o varietate largă de molecule sunt transformate în
câțiva produși finali comuni. Anabolismul este un proces divergent: un set restrâns de precursori
simpli servește la sinteza unei mari varietăți de biomolecule complexe.
Deși au roluri complet diferite, catabolismul și anabolismul sunt interrelaționate: mulți
intermediari metabolici sunt împărtășiți de către cele două procese, iar precursorii necesari pentru
căile anabolice se găsesc printre produșii căilor catabolice.

2
  Rolul coenzimelor nicotinamidice și flavinice în procesele metabolice

Coenzimele nicotinamidice (NAD+ și NADP+) și cele flavinice (FAD) colectează electronii

eliberați în cursul catabolismului, în reacțiile de oxidare (dehidrogenare) ale diverșilor combustibili
biologici. Ulterior, formele reduse ale acestor coenzime au roluri diferite:
 NADH și FADH2 transferă echivalenții reducători oxigenului (acceptorul final de electroni),
prin intermediul lanțului respirator. În acest proces, energia liberă degajată în cursul catabolismului
este utilizată la sinteza ATP și stocată temporar sub această formă (procesul fosforilării oxidative).
 NADPH are rolul de agent reducător: cedează echivalenții reducători către diverse substrate,
în cursul reacțiilor de reducere din cursul anabolismului.

METABOLISMUL GLUCIDIC

3
 Glucidele sau carbohidrații reprezintă cele mai abundente molecule organice din natură. În
organismul uman, ele îndeplinesc o multitudine de roluri importante:
- constituie o sursă importantă de energie (furnizează o fracțiune importantă, în general peste
50%, din caloriile unei diete echilibrate);
- sub formă de glicogen, servesc ca formă de stocare a energiei în corp;
- sub formă legată de alte tipuri de molecule (formând glicolipide, glicoproteine și
proteoglicani), îndeplinesc diverse roluri structurale și funcționale: sunt componente ale
membranelor celulare și ale matricei extracelulare, mediază unele forme de comunicare
intercelulară.
Structura glucidelor

Glucoza este principalul glucid, deținând o poziţie centrală în cadrul metabolismului, din
următoarele motive:
- este un bun combustibil biologic, fiind relativ bogată în energie liberă;
- poate fi stocată sub forma unui polimer cu greutate moleculară mare (glicogen), la care se
poate apela atunci când aportul exogen de glucide lipsește;
- poate da naștere unei game largi de biomolecule, utilizate în diverse procese de biosinteză
(acizi graşi şi glicerol-fosfat, aminoacizi, riboză-5-fosfat, etc.).

Sursele exogene de glucoză sunt reprezentate de glucidele din dietă:

- polizaharide de origine vegetală (amidon) și, într-o mai mică măsură, de origine animală
(glicogen);
- dizaharide: zaharoză, lactoză, maltoză;
- glucoză liberă.

 Există 3 posibilităţi principale de metabolizare a moleculei de glucoză:

1 - degradarea prin glicoliză, urmată de ciclul Krebs, cu generare de ATP;
2 - depozitarea sub formă de glicogen;
3 - degradarea pe calea pentoz-fosfaţilor, cu generare de NADPH (agent reducător) şi
riboză-5-fosfat (precursor în sinteza de nucleotide şi acizi nucleici).

GLICOLIZA

Glicoliza este o cale de degradare a glucozei printr-o serie de reacţii enzimatice, care are ca
scop eliberarea unei fracţiuni din energia conţinută în molecula glucozei şi conservarea ei sub formă
de ATP. Este prima cale metabolică elucidată, fiind descrisă în anii 1930 de către Embden şi
Meyerhoff.
Glucoza este o sursă importantă de energie (substrat energogen) pentru toate ţesuturile.
Glucoza este principalul carbohidrat din dietă; alte monozaharide sunt reprezentate de fructoză și
galactoză, care sunt degradate prin transformare în intermediari ai glicolizei.
Procesul glicolizei are loc în citoplasmă şi este o cale unică de metabolism, întrucât poate
funcţiona atât în condiţii aerobe, cât şi anaerobe; capacitatea glicolizei de a furniza ATP în absenţa
oxigenului are o importanţă crucială, aşa cum se va vedea ulterior.
 În vederea angajării pe calea glicolizei, glucoza plasmatică trebuie să pătrundă în celule.
Acest proces se realizează cu ajutorul unor transportori proteici membranari care aparţin familiei
GLUT şi care sunt de mai multe tipuri, fiecare tip având o anumită localizare tisulară.
- GLUT-4 − se găsesc în ţesutul adipos şi muscular; ei sunt depozitaţi în citoplasmă,
insulina determinând translocarea lor în membrana plasmatică;
- GLUT-1 − sunt localizaţi în eritrocit şi creier;
- GLUT-2 − se găsesc în ficat (și în celulele β pancreatice) şi sunt prezenţi permanent în
membrana plasmatică, nedepinzând de acţiunea insulinei; ei realizează transportul glucozei prin

4
difuzie facilitată în ambele sensuri, cu viteză mare, în felul acesta asigurând echilibrarea
permanentă a concentraţiei glucozei extracelulare şi intracelulare.

 Procesul glicolizei cuprinde două etape (faze):)

- o primă etapă în care se consumă energie sub formă de ATP, pentru fosforilarea
(îmbogățirea energetică) a unor intermediari - este așa-numita fază pregătitoare;
- o a doua etapă în care se generează ATP, astfel încât bilanţul energetic global este pozitiv.

I. Etapa consumatoare de energie

1. Fosforilarea glucozei la glucoză-6-fosfat (G-6-P).

Are loc prin transferul unei grupări fosfat din ATP pe gruparea –OH din poziţia 6 a
glucozei. Întrucât reacţia are loc cu pierdere de energie liberă sub formă de căldură (G° = –4
kcal/mol), are un caracter ireversibil.
Acest proces de fosforilare a glucozei este important din două puncte de vedere:
- realizează reţinerea glucozei fosforilate în celulă, determinând angajarea sa în procesul de
metabolizare (numai glucoza liberă poate fi transportată prin membrana plasmatică);
- energia eliberată prin ruperea legăturii fosfat macroergice din molecula ATP-ului este
conservată parţial în legătura fosfo-esterică a G-6-P → glucoza fosforilată are o moleculă
îmbogăţită în energie liberă, deci mai reactivă, ceea ce favorizează metabolizarea sa ulterioară.

Reacţia de fosforilare a glucozei este catalizată de hexokinază (în toate ţesuturile) şi de

glucokinază (în ficat). Cele două izoforme diferă în privinţa afinităţii pentru substrat:
- hexokinaza are un Km mic pentru glucoză (0,1 mM), deci o afinitate mare, ceea ce face ca
această enzimă să asigure fosforilarea eficientă a glucozei chiar în condiţiile unei concentraţii
scăzute a glucozei plasmatice şi tisulare;
- glucokinaza din ficat are un Km mare (10 mM) pentru glucoză, ceea ce traduce o afinitate
mică pentru glucoză; ca urmare, glucokinaza funcţionează eficient numai atunci când concentraţia
intracelulară a glucozei este mare, aşa cum se întâmplă postprandial, când există un aport crescut de
glucoză la nivel hepatic prin vena portă; prin acţiunea sa, glucokinaza contribuie la minimizarea
hiperglicemiei postprandiale.
Glucozo-6-P reprezintă un punct de răscruce în metabolismul glucidic, fiind precursorul
pentru toate căile care utilizează glucoza, principalele fiind: glicoliza, calea pentoz-fosfaților și
sinteza de glicogen.

2. Izomerizarea glucozo-6-fosfatului la fructoză-6-fosfat (F-6-P).

Această reacţie constituie un proces de izomerizare aldoză-cetoză şi este catalizată de
fosfohexoz izomeraza, având un caracter reversibil.

3. Fosforilarea fructozo-6-fosfatului la fructoză-1,6-difosfat (F-1,6-P2).

Are loc prin transferul unei grupări fosfat din ATP pe gruparea –OH din poziţia 1 a F-6-P,
proces care are loc cu pierdere de energie liberă sub formă de căldură, ceea ce îi conferă un caracter
ireversibil (G° = –3,4 kcal/mol). Aceasta este prima etapă care angajează ferm glucoza pe calea
glicolizei, G-6-P şi F-6-P putând urma şi alte căi, pe când F-1,6-P2 este direcţionat spre glicoliză.
Reacţia este catalizată de fosfofructokinaza-1, care deţine un rol major în cadrul glicolizei,
fiind principalul punct de control al vitezei de desfăşurare a acestei căi metabolice.

4. Scindarea fructozo-1,6-difosfatului în două trioze fosforilate: gliceraldehid-3-fosfat

(GA-3-P, cuprinde atomii C4-C6 ai fructozei) şi dihidroxiaceton fosfat (DHAP, cuprinde atomii C 1-
C3 ai fructozei).

5
 Reacţia este catalizată de aldolază (aldolaza A, spre a o deosebi de aldolaza B din muşchi,
care acţionează asupra fructozo-1-fosfatului; enzima face parte din clasa liazelor).
Întrucât numai GA-3-P poate fi degradat în continuare în glicoliză, intervine triozfosfat
izomeraza, care catalizează o interconversiune cetoză-aldoză şi transformă DHAP în GA-3-P.

II. Etapa generatoare de energie

5. Oxidarea gliceraldehid-3-fosfatului la 1,3-difosfoglicerat (1,3-DPG).

Gruparea aldehidică a GA-3-P este oxidată în prezenţă de NAD + şi fosforilată cu fosfat
anorganic, cu formarea unei grupări carboxil(acil)-fosfat (de tip anhidridă acidă mixtă). În această
reacţie, mare parte din energia liberă degajată în procesul oxidării este conservată în legătura
carboxil-fosfat a 1,3-DPG, care este de tip macroergic (G° pentru hidroliza acestei grupări este de
−11,8 kcal/mol).
Reacţia este catalizată de gliceraldehid-3-fosfat dehidrogenaza, enzimă ce conţine o
grupare −SH în centrul activ, la care substratul se leagă covalent prin gruparea sa aldehidică.
Acceptorul de hidrogen în reacţia de oxidare este NAD +, care se reduce la NADH + H + în cursul
reacţiei.

6. Transferul grupării fosfat din 1,3-difosfoglicerat pe ADP, cu sinteza de ATP.

Sub acţiunea fosfoglicerat kinazei, gruparea fosfat înalt energetică de la C1 al 1,3-DPG este
transferată pe ADP, cu generarea unei molecule de ATP şi a 3-fosfogliceratului.
Întrucât legătura carboxil-fosfat din 1,3-DPG înmagazinează mai multă energie (11,8
kcal/mol) decât este necesară pentru sinteza ATP din ADP şi Pi (7,3 kcal/mol), 1,3-DPG poate servi
la sinteza ATP.
 Cuplul reacţiilor catalizate de gliceraldehid-3-P dehidrogenaza şi fosfoglicerat kinaza
reprezintă un proces de fosforilare la nivel de substrat: sinteza ATP prin fosforilarea ADP-ului,
utilizând energia înmagazinată într-un substrat macroergic, fără participarea oxigenului. Energia
eliberată prin oxidarea grupării aldehidice a GA-3-P la grupare carboxil este conservată prin
formarea cuplată a ATP din ADP şi Pi.
Sinteza ATP prin fosforilare la nivel de substrat reprezintă o cale complet distinctă de
sinteza ATP prin fosforilare oxidativă, care este un proces strict aerob.

7. Transformarea 3-fosfogliceratului în 2-fosfoglicerat.

Are loc sub acţiunea fosfoglicerat mutazei, care catalizează o reacţie de transfer reversibil al
grupării fosfat între C-3 şi C-2 al gliceratului.

8. Deshidratarea 2-fosfogliceratului la fosfoenolpiruvat.

Procesul este catalizat de enolază şi reprezintă a doua reacţie din glicoliză care generează un
intermediar ce conţine un fosfat înalt energetic. Pierderea unei molecule de apă din 2-fosfoglicerat
determină o redistribuire a energiei în interiorul moleculei, ducând la creşterea considerabilă a
energiei libere înmagazinate în gruparea enol-fosfat (legătură de tip macroergic, G° = −14,8
kcal/mol).

9. Transferul grupării fosfat din fosfoenolpiruvat pe ADP, cu sinteză de ATP.

Reacţia este catalizată de piruvat kinază şi duce la formarea unei molecule de ATP şi a
enolpiruvatului, care tautomerizează rapid la piruvat. Este cea de a doua reacţie de fosforilare la
nivel de substrat din glicoliză. În cursul acestui proces, aproximativ jumătate din energia conţinută
în legătura fosfat-macroergică a fosfoenolpiruvatului este conservată sub forma legăturii fosfo-
anhidridice din ATP, restul pierzându-se sub formă de căldură (G° a acestei reacţii este −7,5
kcal/mol). În consecinţă, reacţia are un caracter ireversibil.

6
  Soarta piruvatului și a NADH formate în glicoliză

NADH produs în glicoliză trebuie să fie reoxidat continuu înapoi la NAD +, în vederea
menținerii în celulă a unor rezerve adecvate de NAD+, care să participe ca acceptor de electroni în
reacția catalizată de gliceraldehid-3-fosfat dehidrogenază. Dacă NADH nu este reoxidat eficient,
rezervele de NAD+ se epuizează la un moment dat și glicoliza nu mai poate continua.
Există două posibilităţi alternative de reoxidare a NADH, care se desfăşoară în funcţie de
condiţiile în care are loc metabolismul celular. Soarta piruvatului rezultat din glicoliză depinde de
calea aleasă pentru oxidarea NADH. Astfel:
 în condiţii aerobe, NADH este transferat în mitocondrie şi oxidat în lanţul respirator, astfel
încât produsul final al glicolizei este piruvatul; acesta poate fi oxidat în mitocondrie la acetil-CoA,
care este oxidată ulterior total în ciclul Krebs; în condiţii anaerobe, lanţul respirator nu poate
funcţiona; NADH-ul poate fi reoxidat prin angajarea în reacţia de reducere a piruvatului la lactat,
sub acţiunea lactat dehidrogenazei, ceea ce explică faptul că în condiţii anaerobe, glicoliza se
termină la lactat.
Reacţia lactat dehidrogenazei are un caracter reversibil în condițiile din celulă, sensul său de
desfășurare la un moment dat depinzând de concentraţiile intracelulare relative ale piruvatului şi
lactatului şi de raportul [NADH]/[NAD+].
Lactatul format ca produs final al glicolizei anaerobe difuzează în sânge, de unde este
preluat de diverse țesuturi (ficat, miocard, mușchi scheletic în repaus) și reoxidat la piruvat. Acesta
poate fi folosit la sinteză de glucoză prin gluconeogeneză (în ficat) sau oxidat total, cu generare de
ATP.

 Această modalitate de reoxidare a NADH, cuplată cu sinteza lactatului, este semnificativă

deoarece permite glicolizei să funcţioneze în condiţii anaerobe, cu generarea de ATP fără
participarea oxigenului (prin fosforilare la nivel de substrat). Acest aspect are o importanță
deosebită în anumite condiții:
- limitarea aportului de oxigen într-un țesut, care duce la hipoxie tisulară; în astfel de situații,
ţesuturile care au o capacitate glicolitică semnificativă pot supravieţui (de ex. medulara renală,
tractul gastro-intestinal, pielea), în timp ce miocardul, care este bogat în mitocondrii şi este adaptat
pentru metabolism aerob, nu poate face faţă situațiilor de suprimare a aportului de oxigen şi se
necrozează;
- creșterea accentuată a necesarului de ATP, disproporționat față de ritmul aprovizionării cu
oxigen; așa se întâmplă în muşchiul scheletic aflat într-o activitate susţinută, când mare parte din
ATP-ul necesar contracţiei poate fi obţinut doar prin glicoliză anaerobă;
- în celulele care nu au mitocondrii, cum este eritrocitul, fosforilarea oxidativă nu poate avea
loc, aceste celule depinzând de glicoliza anaerobă pentru a genera ATP.

 Este de menționat faptul că glucoza este singurul combustibil biologic care poate genera
ATP în condiții anaerobe; toate celelalte surse de energie (acizi grași, corpi cetonici, aminoacizi)
pot genera ATP numai în condiții aerobe, cu implicarea fosforilării oxidative.
Există câteva țesuturi pentru care glicoliza este în mod particular importantă, ele depinzând
de glucoză, ca sursă de energie, în mod total sau într-o măsură substanțială (nu pot utiliza deloc alte
surse de energie, sau o pot face doar într-o măsură redusă). Aceste țesuturi sunt considerate ţesuturi
gluco-dependente, ele necesitând o aprovizionare continuă cu glucoză. Este vorba de: creier (are
un consum de ATP substanțial și nu poate obține energie din acizii grași, aceștia netraversând
bariera hemato-encefalică), eritrocit, mușchi scheletic în activitate susținută (motivele gluco-
dependenței lor au fost expuse mai sus).

7
  Ecuaţia globală a glicolizei:
 în condiţii aerobe:
glucoză + 2NAD+ + 2ADP + 2Pi → 2 piruvat + 2NADH + 2H+ + 2ATP + 2H2O
NADH rezultat se va angaja în lanțul respirator, unde va fi reoxidat și va genera ATP în
procesul fosforilării oxidative;
 în condiţii anaerobe:
glucoză + 2ADP + 2Pi → 2 lactat + 2ATP + 2H2O

 Bilanţul energetic al glicolizei anaerobe:

- în etapa consumatoare de energie se consumă 2 molecule de ATP, în reacţiile catalizate de
hexokinază şi fosfofructokinaza-1;
- în etapa generatoare de energie se sintetizează 2 molecule de ATP prin oxidarea unei
molecule de gliceraldehid-3-fosfat, în reacţiile de fosforilare la nivelul substratului catalizate de
fosfoglicerat kinază şi piruvat kinază; deci pentru o moleculă de glucoză, din care se formează 2
molecule de gliceraldehid-3-fosfat, se vor genera 4 molecule de ATP;
- ca urmare, bilanţul global va fi 4 − 2 = 2 ATP.
Glicoliza eliberează numai o mică fracţiune din energia totală a moleculei de glucoză
(aproximativ 5%); cele două molecule de piruvat formate conţin încă majoritatea energiei chimice a
glucozei, care va fi extrasă ulterior în cursul degradării oxidative totale a piruvatului la CO2 şi H2O.

 Rolurile glicolizei

Deși rolul cel mai evident al glicolizei este generarea de ATP prin degradarea moleculei de
glucoză, acest proces are și alte roluri, concretizate în generarea de precursori pentru diverse căi de
biosinteză:
- acetil-CoA rezultată din oxidarea piruvatului poate fi folosită la sinteza de acizi grași;
- dihidroxiaceton-fosfat se poate transforma în glicerol-fosfat, care este utilizat împreună cu
acizii grași la sinteza de trigliceride sau de fosfolipide;
- unii aminoacizi pot fi generați din intermediari glicolitici: serina din 3-P-glicerat și alanina
din piruvat;
- fructozo-6-P și gliceraldehid-3-P pot participa la generarea de riboză-5-P (într-un proces
numit calea pentoz-fosfaților), aceasta fiind utilizată la sinteza de nucleotide;
- în eritrocit se sintetizează 2,3-difosfoglicerat, care modulează afinitatea hemoglobinei
pentru oxigen, facilitând deoxigenarea hemoglobinei în țesuturile extra-pulmonare.

REGLAREA GLICOLIZEI

Reglarea procesului glicolizei are loc la nivelul a 3 enzime reglatorii şi anume cele care
catalizează reacţiile ireversibile: hexokinaza/glucokinaza, fosfofructokinaza-1 şi piruvat kinaza.
Fiecare dintre aceste trei enzime există sub forma mai multor izoforme (izoenzime) cu specificitate
tisulară, care pot fi supuse unor modalități diferite de reglare, în acord cu particularitățile metabolice
ale fiecărui țesut

1. Hexokinaza/glucokinaza
- hexokinaza - este inhibată alosteric de glucozo-6-fosfat (inhibiţie feedback de către
produsul de reacţie): dacă G-6-P nu este utilizat atât de rapid pe cât se formează, acumularea sa
duce la inhibarea hexokinazei; în felul acesta, rata formării G-6-P este menţinută în echilibru cu rata
utilizării sale ulterioare;
- glucokinaza (din ficat) - nu este inhibată de G-6-P; enzima este indusă de către insulină,
astfel încât angajarea glucozei în glicoliză este favorizată după prânzurile glucidice, când nivelul
insulinei plasmatice este crescut.

8
 2. Fosfofructokinaza-1 (PFK-1)
Această enzimă catalizează etapa limitantă de viteză a glicolizei. PFK-1 este reglată prin
mecanisme alosterice, conținând patru situsuri alosterice:
- pentru AMP şi fructozo-2,6-difosfat - modulatori pozitivi;
- pentru ATP şi citrat - modulatori negativi.
 ATP în concentraţie mare în celulă este semnal de abundenţă energetică: dacă rezervele de
ATP sunt suficiente, degradarea glucozei în scop energogen este inhibată;
 AMP în concentraţie mare este semnal de depleţie a rezervelor energetice; în aceste condiţii
glicoliza este activată, ducând la refacerea rezervelor de ATP ale celulei;
 citratul - se formează în concentraţie mare în condiţiile unei degradări accelerate a acizilor
graşi (de ex. în ficat, în perioadele inter-prandiale) → acesta este un semnal că celula îşi satisface
necesităţile energetice prin oxidarea substratelor de natură lipidică; prin inhibarea glicolizei de către
citrat, glucoza este economisită pentru țesuturile gluco-dependente;
 fructoză-2,6-difosfat (F-2,6-P2) - este un modulator alosteric pozitiv pentru fosfofructo-
kinaza-1, acest efect având o importanță deosebită în ficat (aici, în absenţa F-2,6-P2, PFK-1 are o
activitate foarte redusă); (#24)
- concentraţia intracelulară a F-2,6-P2 depinde de rata formării şi de rata degradării sale;
- F-2,6-P2 se sintetizează prin fosforilarea F-6-P sub acţiunea fosfofructokinazei-2;
- degradarea F-2,6-P2 are loc prin hidroliză sub acţiunea fructozo-2,6-difosfatazei;
- fosfofructokinaza-2 şi fructozo-2,6-difosfataza sunt două domenii cu activităţi catalitice
diferite ale aceleiaşi enzime (enzima bifuncţională PFK-2/F-2,6-P2aza);
- echilibrul dintre cele două activităţi enzimatice este controlat de către insulină şi glucagon
prin intermediul reglării covalente:
• în perioadele inter-prandiale, glucagonul acţionează prin intermediul mesagerului secund
AMP ciclic → acesta activează protein-kinaza A (PKA) → fosforilarea enzimei bifuncţionale →
activarea domeniului fosfatazic şi inhibarea domeniului kinazic => scăderea concentraţiei F-2,6-P 2
→ încetinirea glicolizei la nivelul PFK-1 (în absența aportului alimentar glucidic, ficatul își obține
energia prin degradarea acizilor grași → economisește glucoza pentru țesuturile gluco-dependente);
• în perioadele post-prandiale, insulina activează o protein fosfatază → defosforilarea
enzimei bifuncţionale → activarea domeniului kinazic şi inhibarea domeniului fosfatazic =>
creşterea cantităţii de F-2,6-P2 → accelerarea glicolizei la nivelul PFK-1.

3. Piruvat kinaza
a) reglare alosterică:
 F-1,6-P2 (intermediar din prima parte a glicolizei) activează piruvat kinaza (exemplu de
modulare alosterică de tip feed forward): creşterea concentraţiei F-1,6-P2 (atunci când PFK-1 este
activă) va duce la creșterea activității piruvat kinazei situată în aval, ”pregătind-o” pentru fluxul
mare de substrat pe care va trebui să-l transforme; în felul acesta se sincronizează în mod eficient
activitatea PFK-1 cu cea a piruvat kinazei;
 ATP (semnal de abundență energetică) este un inhibitor alosteric al piruvat kinazei, ducând
la încetinirea consumului de glucoză în glicoliză.
b) reglare covalentă - este caracteristică izoenzimei piruvat kinazei localizată ficat; forma
activă a enzimei este cea defosforilată:
- creşterea nivelului glucagonului (în condițiile scăderii glicemiei din cursul perioadelor
inter-prandiale) duce la activarea protein kinazei A (prin intermediul AMPc) → fosforilarea piruvat
kinazei → inactivarea sa => este încetinită utilizarea glucozei drept combustibil de către ficat →
glucoza este economisită şi trimisă spre ţesuturile gluco-dependente;
- atunci când nivelul glucagonului scade (în condițiile abundenței de glucide caracteristică
perioadelor post-prandiale), o protein fosfatază defosforilează piruvat kinaza, ducând la activarea
sa.

9
 METABOLISMUL PIRUVATULUI

Piruvatul, care se formează prin degradarea glicolitică a glucozei, ocupă o poziţe de răscruce
importantă în metabolismul glucozei. Metabolizarea sa ulterioară depinde de circumstanţele de
moment din ţesutul respectiv: (#36)
 în condiţii aerobe: piruvatul este degradat prin decarboxilare oxidativă la acetil-CoA, care
apoi va fi degradată total în ciclul Krebs;
 în condiţii anaerobe, piruvatul este redus la lactat sub acţiunea lactat dehidrogenazei;
 în condiţii de activare a gluconeogenezei (sinteza glucozei din compuşi neglucidici),
piruvatul este carboxilat la oxalacetat, care apoi se va transforma în glucoză.

Decarboxilarea oxidativă a piruvatului

Are loc în mitocondrie: piruvatul format prin glicoliză este transportat din citoplasmă în
mitocondrie prin cotransport cu un proton, cu ajutorul simporterului piruvat/H + localizat în
membrana mitocondrială internă.
Decarboxilarea oxidativă a piruvatului la acetil-CoA este catalizată de un complex
multienzimatic numit piruvat dehidrogenaza (PDH), alcătuit din 3 enzime şi 5 coenzime.
Avantajul organizării mai multor enzime sub formă de complex constă în faptul că intermediarii
metabolici sunt transferaţi de la o enzimă la alta (produsul unei enzime devine imediat substrat
pentru enzima următoare), astfel încât ei nu difuzează în celulă; aceasta duce la o creştere
semnificativă a vitezei procesului.
Componența complexului PDH este următoarea: (#39-43)

Enzima Coenzime necesare Vitaminele din care provin

Piruvat dehidrogenaza (E1) tiamin pirofosfat tiamina (vitamina B1)
Dihidrolipoil transacetilaza (E2) acid lipoic acid lipoic
coenzima A acid pantotenic
Dihidrolipoil dehidrogenaza (E3) FAD riboflavina (vitamina B2)
NAD+ nicotinamida (vitamina PP)

- acidul lipoic este un acid carboxilic cu 8 C şi cu o punte disulfidică între C 6 şi C8; el ocupă
o poziţie particulară în cadrul complexului: este legat amidic de gruparea -amino a unui rest de
lizină din componenţa E2 → formează o moleculă lipoil-lizil, care reprezintă gruparea prostetică a
E2 şi care joacă rolul unui braţ lung, flexibil, ce se deplasează de la situsul activ al E 1 la situsurile
active ale E2 şi E3, transportând astfel intermediarii metabolici;
- complexul mai conţine şi 2 proteine reglatorii: - o protein kinază (PDH kinaza)
- o protein fosfatază (PDH fosfataza).

 Decarboxilarea oxidativă a piruvatului are loc în 5 etape:

 Piruvatul reacționează cu TPP legat la E1 și suferă un proces de decarboxilare, rămânând

atașat la TPP ca derivat hidroxi-etil (E1);
 Gruparea hidroxi-etil este oxidată la un acid carboxilic (grupare acetil) (E1);
- cei 2 H îndepărtaţi în reacţie reduc legătura disulfidică a acidului lipoic la 2 grupări –SH,
formându-se acidul dihidrolipoic;
- gruparea acetil este transferată de pe TPP pe acidul lipoic legat la E 2 (este legată tioesteric
la una din cele două grupări –SH) → se formează acidul acetil-dihidrolipoic și se regenerează TPP;
 Gruparea acetil este transferată pe coenzima A, rezultând acetil-CoA (E2);

10
 - energia liberă degajată în reacţia de oxidare anterioară este utilizată pentru formarea
legăturii tioesterice macroergice din molecula acetil-CoA;
 Acidul lipoic este regenerat prin oxidarea acidului dihidrolipoic cu ajutorul FAD (E3);
 Prin transferul echivalenților reducători de la FADH 2 la NAD+ se formează, în final, NADH
+ H+ (E3).

Ecuaţia reacţiei globale a decarboxilării oxidative a piruvatului sub acțiunea PDH:)

Piruvat + CoA–SH + NAD+ → acetil–CoA + NADH+H+ + CO2
Reacţia este puternic exergonică (G° = – 8 kcal/mol) şi are caracter ireversibil în condiţiile
din celulă.

Reglarea activităţii complexului PDH

a) Reglare alosterică – acetil-CoA şi NADH (produşi ai reacţiei) inhibă E1 din complex.

b) Reglare covalentă – are loc prin fosforilarea/defosforilarea la un rest de serină din

componenţa E1, sub acţiunea PDH-kinazei şi a PDH-fosfatazei:
- PDH-kinaza este activată alosteric de concentraţii crescute de acetil-CoA, NADH şi ATP;
- PDH-fosfataza este activată de ionii de Ca2+ (în muşchi) şi de insulină (în ţesutul adipos).

 Activitatea PDH este scăzută atunci când necesarul energetic al unui țesut este satisfăcut
pe seama lipidelor; astfel, în condiţii de depleţie glucidică (între prânzuri şi în stările de post),
ţesuturile gluco-independente degradează acizi graşi ca sursă de energie → se formează cantități
crescute de acetil-CoA, NADH şi ATP, care duc la inactivarea PDH prin mecanismele descrise.

11
  Activitatea PDH este crescută în condiţii de abundenţă glucidică: în asemenea condiţii
degradarea acizilor graşi este redusă → scade cantitatea de acetil-CoA, NADH şi ATP → dispare
efectul acestora de inhibare a activităţii PDH → piruvatul format în cantităţi mari prin degradarea
glucozei va putea fi degradat eficient la acetil-CoA, care apoi va fi antrenată spre degradare totală în
ciclul Krebs.
 Activarea PDH de către ionii de Ca2+ (ca urmare a activării directe a PDH-fosfatazei) are
o importanță particulară în mușchiul scheletic: creșterea concentrației Ca2+ în cursul contracției
musculare are ca efect și activarea complexului PDH, favorizând degradarea glucozei ca sursă de
energie.
 În țesutul adipos, activarea PDH-fosfatazei de către insulină duce la activarea
complexului PDH, acesta fiind unul din modurile în care insulina exercită o influență pozitivă
asupra metabolizării glucozei în scop energogen.

12
13