TEMA VI

AFACERI PUBLICE. COMUNICARE

GUVERNAMENTALĂ

Administraţia centrală sau locală, organismele legislative sau

juridice trebuie să comunice şi să explice activitatea desfăşurată în faţa
contribuabililor. Această activitate trebuie să îi ajute pe cetăţeni să
beneficieze de serviciile oferite.
Banul public este gestionat prin intermediul afacerilor publice.
Comunicarea instituţională la nivelul afacerilor publice este realizată de
specialişti denumiţi agenţi de informaţii publice sau agenţi de probleme
[vezi Al. Tasnadi, R. Ungureanu, Relaţii publice, vol. I, Bucureşti, Editura
ASE, 2001].
Ca şi în cazul comunicării instituţionale obişnuite, şi comunicarea
guvernamentală este un proces care presupune un schimb de mesaje între
persoane, grupuri, niveluri organizatorice cu scopul rezolvării obiectivelor
individuale şi colective.
Şi la nivel guvernamental, esenţial este să se asigure o comunicare
eficientă care “apare atunci când oamenii potriviţi primesc la timp
informaţia potrivită” [G. Johns, Comportamentul organizaţional, Bucureşti,
Editura Economică, 1988, pag. 327].
Comunicarea guvernamentală implică stabilirea unei corespondenţe
feed-back, într-un univers spaţio-temporal ce include transferul de
informaţii de la expeditor (autoritatea guvernamentală) spre destinatar
(firmă, organizaţie, individ, societate).
Eficienţa comunicării guvernamentale se va reflecta în reacţiile
partenerilor sociali faţă de informaţiile receptate. De obicei, emiţătorii tind
să modifice prin informaţiile publice transmise comportamentul receptorilor,
să obţină un comportament favorabil sau chiar adeziunea maselor. Astfel se
creează campanii guvernamentale care includ şi organizaţii non-profit sau
diferite organisme ale administraţiei centrale din nevoia de a rezolva o serie
de probleme sociale sau pentru a aduce îmbunătăţiri programelor aflate în
derulare. “Lupta împotriva violenţei în familie”; “Casa de copii nu e acasă”-
împotriva abandonului minorilor, sunt doar câteva exemple de acţiuni în
care statul joacă un rol important.
Comunicarea guvernamentală se exercită şi în cazul administraţiilor
publice centrale şi locale.
Autoritatea publică din stat, centrală sau locală, desfăşoară o
varietate de servicii publice. Serviciul public este destinat consumului
public, de el beneficiind doar acele persoane care pot contribui la finanţarea
sa. Un bun sau un serviciu public este, de regulă, accesibil publicului larg şi
este finanţat din fonduri publice. Conform statutului său, producerea sau
executarea bunului/serviciului public nu se realizează în scopul obţinerii de
profit, ci din consideraţii de strategie socială, politică, economică sau
legislativă [vezi: E. Stoica, Descentralizarea financiară a serviciilor publice
locale, Bucureşti, Editura Darco, 2004, pag. 3].
Serviciul public se află în responsabilitatea autorităţii centrale sau
locale şi este gestionat conform legii [vezi: Legea nr. 215/2001 a
administraţiei publice locale; Legea nr. 189/1998 a finanţelor publice
locale]. El promovează obiective strategice ale autorităţii responsabile şi
urmăreşte să se realizeze interesul comunităţii la nivel naţional sau local.
Pentru ţările în tranziţie, comunicarea instituţională eficientă este
foarte importantă. Numai în acest fel sectorul public va putea urmări, cu
scopul de a diminua gradual, volumul de subvenţii şi, implicit, va controla
utilizarea acestora. Chiar şi atunci când necesită fonduri considerabile, dar
reprezintă un beneficiu pentru comunitate, statul intervine în susţinerea
acestora, printr-o politică guvernamentală pertinentă.
Prin urmare, afacerile publice trebuie să aibă transparenţă. Sub
aspect instituţional, statul intervine în analiza şi dezvoltarea lor prin
comunicarea guvernamentală. Aceasta trebuie să îndeplinească mai multe
funcţii:
- funcţia de informare – prin care culege şi monitorizează informaţiile
interne şi externe obţinute folosind diverse canale de comunicare;
- funcţia de gestionare şi instruire – prin care să asigure unitatea şi
continuitatea acţiunilor publice în direcţia obiectivelor stabilite;
- funcţia de influenţare, convingere, îndrumare a comportamen-
tului angajaţilor (ţine de comunicarea guvernamentală internă);
- funcţia de integrare şi menţinere a informaţiilor – care asigură
eficienţa activităţii organismului guvernamental.
O caracteristică importantă a comunicării guvernamentale o
reprezintă semnificaţia ei psiho-socio-economică. Prin intermediul său este
creată coeziunea de comportament şi de interese atât a angajaţilor ce intră în
relaţii cât şi a populaţiei - în relaţia sa cu administraţia centrală sau locală.
Comunicarea guvernamentală creează cadrul participativ necesar manifestării
actorilor sociali, devenind “motorul” derulării unor importante programe la
nivel local şi naţional. Realizând aspectele evidenţiate mai sus, putem spune
că acest tip de comunicare devine, pentru întreaga activitate economico-
socială la un moment dat, mecanismul de coordonare şi control,
determinând maximum de eficienţă.
Desigur, respectarea şi aplicarea principiilor şi regulilor comunicării
eficiente ţin de personalitatea guvernanţilor, în acest tip de comunicare, dar
şi de specificul momentului şi de tipul de strategie adoptat. Potrivit
specialiştilor, este necesar să se practice una sau mai multe din următoarele
strategii de comunicare [C. Pietraru, A. G. Simionescu, Management public
şi administraţie, Piteşti, Editura Independenţa Economică, 2001]:
- strategia de autoritate – este strategia comunicaţională utilizată în
situaţii de urgenţă, când se impun restricţii severe, sancţionarea actorilor
sociali. Aici sensul comunicării este unilateral, iar feed-back-ul apare
numai pentru clarificări;
- strategia de structurare – folosită în restructurarea, organizarea sau
modernizarea activităţii comunicaţionale, pentru asigurarea ordinii şi
disciplinei prin informare, dirijare şi convingere;
- strategia dinamică – practicată în medii aflate în schimbare rapidă.
Aici comunicarea este directă, la obiect, folosindu-se mesaje
pragmatice;
- strategia participativă (egalitară) – utilizată atunci când
comunicarea se realizează prin transfer bilateral de informaţii cu
influenţare reciprocă, din dorinţa luării deciziilor prin consens. Spre
exemplu, se aplică atunci când au loc negocieri cu patronatul şi
sindicatele. Este tipul de strategie comunicaţională eficientă doar
într-un grup restrâns, cu interlocutori competenţi;
- strategia de acceptare – vizează acceptarea opiniei partenerului
(poate fi o echipă de consultanţă, comisie de audit, negociatori ai
organismelor internaţionale) care a fost solicitat să consilieze
anumite situaţii sau programe demarate;
- strategia de evitare – acceptată doar în legatură cu situaţii speciale
care impun restricţii în furnizarea informaţiilor.
În literatura de specialitate au început să apară concepte noi
referitoare la stabilirea unei viziuni comunicaţionale instituţionale eficiente
asupra viitorului. Cercetătorii Osborne şi Gaebler [Osborne D, T. Gaebler,
Reinventing Government, Reading Mass Addison-Wesley, 1992] consideră
că o comunicare guvernamentală eficientă trebuie să determine schimbări
instituţionale majore.
 În acest sens, organele administraţiei de stat ar trebui să îndeplinească
următoarele caracteristici:
9 să fie catalitice, adică să decidă doar ceea ce trebuie făcut într-o
anumită problemă, dar fără a face ele însele respectivul lucru;
9 să aibă bază comunitară. Organele administraţiei de stat pot elabora
o serie de programe care funcţionează cel mai bine atunci când au o
bază comunitară ,deoarece construiesc capacităţi investite cu o
anumită putere, care au un grad scăzut de birocraţie;
9 competitive - pentru a genera în folosul comunităţii o serie de servicii
îmbunătăţite, inovative, ieftine;
9 conduse de misiune – adică organul de stat trebuie să-şi ia în serios
misiunea pentru care a fost creat, să se pună în slujba societăţii şi să
conducă conform realităţii existente la un moment dat şi/sau după
reguli abstracte;
9 orientate spre rezultate. Finanţarea trebuie să se bazeze pe rezultate
şi nu pe resurse;
9 conduse de clienţi. Organul de stat trebuie să se afle în slujba
cetăţeanului, să satisfacă necesităţile propriilor clienţi şi nu pe cele ale
birocraţiei;
9 întreprinzătoare. Talentul antreprenorial trebuie să primeze pentru a
reduce costurile;
9 descentralizate. Comunicarea instituţională trebuie să fie mai mult
participativă, să unească diferitele instituţii şi organizaţii
guvernamentale pentru a soluţiona problemele ivite şi fără a ţine cont
întotdeauna de ierarhizările instituţionale existente;
9 orientate spre piaţă. Organele de stat trebuie să gândească creativ în
legatură cu modul de a folosi pieţele, în scopul obţinerii unor rezultate
bune în activitatea publică.
Trebuie menţionat că Osborne şi Gaebler concep noul model de
organizare şi comunicare guvernamentale ca fiind produsul unor schimbări
majore în infrastructura civică, în modul de gestionare şi alocare a
resurselor.
Totuşi, trebuie să facem următoarea precizare. Acest cadru de
analiză Osborne-Gaebler nu este o teorie complet articulată şi testată. Atâta
timp cât principiile pe care se fundamentează vor fi privite critic, ele merită,
totuşi, a fi luate în considerare şi analizate.