TEMA XII

OBIECTIVELE POLITICII INSTITUŢIEI

Dacă privim procesul de comunicare instituţională la nivel

macrosocial, vom observa preocupări constante din partea instituţiilor spre
rezolvarea problemelor de ordin social.
Întrebarea care s-ar pune ar fi următoarea:
“De ce s-a ales domeniul social şi nu cel economic sau politic?“
Răspunsul este simplu.
În primul rând, socialul este strâns legat de spaţiul economic şi
politic. În al doilea rând, economicul şi politicul sunt puse în slujba
socialului.
Spre exemplu, sistemul de protecţie socială, ce include nu numai
măsurile şi politicile directe de redistribuire a bunăstării, dar şi toate
elementele sale strategice relevante, este strâns legat de o anumită imagine
asupra statului şi rolului acestuia. Prin urmare, putem spune că în spatele
fiecărei opţiuni pentru o anumită politică socială se află o anumită opţiune
valorică generală. Aceasta din urmă este alcătuită din modele
comunicaţionale care încearcă să explice natura socială şi umană ce a
contribuit ca suport raţional în alegerea respectivei politici.
Tipul de stat ce conduce spre adoptarea diferitelor opţiuni şi
strategii de politică socială, influenţează obiectivele politicii instituţionale şi
implicit, gradul de dezvoltare economică a societăţii la un moment dat.
Politica instituţională este strâns legată de politica statului. Aceasta
din urmă, dacă are fundament valoric, va obţine, pe de o parte, legitimitate,
iar pe de altă parte, susţinerea şi credibilitatea actorilor sociali–patronat,
sindicate, organizaţii, fundaţii – în reproducerea şi menţinerea funcţională a
politicilor adoptate.
Comunicarea instituţională are ca scop asocierea obiectivelor de
justiţie socială cu cele de justiţie distribuitivă. Numai în acest fel politicile
sociale dobândesc consistenţă, încărcătură valorică, ceea ce le face sensibile
la obiectivele societăţii civile.
În acest fel, politicile sociale se construiesc şi se redefinesc
permanent. Ele au la bază obiective sociale, dar şi mijloace instituţionale de
abordare şi realizare a lor urmând a fi utilizate în construcţia socială de
actorii chemaţi să conducă procesul de creştere a bunăstării sociale.
Aceste obiective ale politicii instituţionale se desfăşoară într-un
cadru larg, cel al reţelelor de politici publice.
 În România, tendinţele de instituţionalizare a politicilor sociale au
creat probleme deosebite.
Încă din 1999 problema finanţării centralizate a politicilor sociale a
generat discuţii. Era vorba de problema finanţării centralizate prin bugetul
de stat sau prin alternativa constituirii de fonduri sociale.
De-a lungul anilor ’90 s-au finanţat o serie de fonduri speciale, care
au atins cote maxime în 1999. Astfel o parte semnificativă a serviciilor şi
programelor sociale au fost finanţate din aceste fonduri. Spre exemplu,
pentru serviciile de sănătate, pe lângă Fondul de Asigurări Sociale de
Sănătate există şi un fond, de 2% din cota de salarizare, utilizat în susţinerea
sănătăţii publice. Tot din fondul de salarii sunt alimentate: Fondul pentru
susţinerea Educaţiei Publice (2%) şi Fondul de Solidaritate Socială (3%).
Indiferent de raţiunea practică care a stat la baza creării acestor
fonduri sociale, una din funcţiile lor era aceea de sursă de finanţare a
programelor şi serviciilor sociale.
Raţiunea politică a opţiunii pentru un număr mare de fonduri
sociale a reprezentat-o, într-o anumită măsură, garanţia continuităţii
politicilor sociale dintr-un anumit domeniu, protejându-le în situaţia în care
ar slăbi interesul politic pentru aceste forme de protecţie socială.
Rezultatul nu a fost cel scontat, mai ales datorită hotărârii de a se
colecta fondurile la nivelul judeţelor, fenomen care a îngreunat procesul şi l-
a birocratizat excesiv.
Aceste reglementări nu au făcut decât să ajute mai degrabă la
creşterea gradului de evaziune fiscală şi a datoriilor faţă de fonduri.
Spre exemplu, în 1999 instituţiile economice puteau efectua plăţi
către bugetul de stat, fără însă a vira banii şi spre fondurile speciale. Astfel,
unii agenţi economici au acţionat selectiv refuzând a plăti contribuţiile
datorate fondurilor sociale speciale, cele mai importante: fondul de asigurări
sociale şi fondul de asigurări de sănătate.
Începând cu 2001, strategia de finanţare a politicilor sociale a fost
reorientată. Această reversibilitate a procesului s-a datorat folosirii arbitrare
a fondurilor sociale speciale, care ar fi trebuit să ofere autonomie unor
sectoare şi să funcţioneze în folosul comunităţii.
Este cazul „Fondului de Solidaritate Socială” destinat persoanelor
cu handicap.
O dată mărită contribuţia de la 1% la 3%, fondul a devenit
excedentar. Acest lucru nu a dus, însă, la asigurarea unui nivel decent de
protecţie socială a persoanelor cu handicap ci, din contră, a crescut investiţia
instituţională. Soluţia a fost cea de reducere a contribuţiei, fiind absorbită în
bugetul de stat, începând cu 2001.
 Absorbirea diferitelor fonduri ca şi desfiinţarea unora sau
relocalizarea cheltuielilor spre bugetul de stat se încadrează şi în strategia
susţinută de o serie de organisme internaţionale precum: FMI şi Banca
Mondială.
Organismele internaţionale susţin crearea unui nou mecanism
competitiv, care să unifice toate fondurile asiguratorii – pensii, şomaj,
sănătate în vederea unei administrări comune şi a unei finanţări pe
programe.
Totuşi, problema care se pune în faţa guvernanţilor este aceea că
România încă nu are bine puse la punct: infrastructura administrativă şi
mecanismele de întărire a legalităţii, asigurare a justiţiei procedurale şi de
sancţionare.
Putem aduce un argument în favoarea acestei opţiuni instituţionale:
cel al utilizării eficiente a banilor publici, în contextul modificării destinaţiei
lor, raportată la problemele sociale apărute.
Perioada de tranziţie se caracterizează nu numai prin dinamismul
crescut al proceselor de instituţionalizare, dar şi printr-un dinamism
accentuat al problemelor şi nevoilor sociale. Problemele sociale ale
României post-revoluţionare apar şi ca efecte înşelătoare a schimbărilor
sociale care intervin în ansamblu. Ca atare, responsabilitatea guvernanţilor
în a putea articula cât mai bine politicile sociale, la nevoile concrete ale
populaţiei este evidentă.
În lipsa unor interese legitim constituite şi a posibilităţii controlului
şi a impunerii procedurale, orice decizie de centralizare este deosebit de
riscantă. Dacă privim aceste fenomene din perspeciva „modelului North”,
descentralizarea ar fi benefică deoarece, ar limita impactul deciziilor politice
şi s-ar obţine o redistribuire a riscurilor. Paradoxal, în România nu se poate
aplica integral, nici una din aceste strategii deoarece, neîncrederea
populaţiei în institutuţiile politice şi guvernamentale este mare, comparativ
cu celelalte ţări în tranziţie, (vezi: Williamson O. Comparative economic
organization. The Analysis of New York, 1993) iar lipsa de legitimitate a
acţiunilor reprezentative creşte şansele unei instituţionalizări haotice şi a
unei comunicări deficitare.