ELEMENTE DE BAZĂ ALE SISTEMUL NORMATIV EUROPEAN

APLICABIL ÎN MANAGEMENTUL FLUXURILOR DE TRANSPORT

INSTITUȚII EUROPENE
În vederea înțelegerii organizării managementului fluxurilor de transport la nivelul
Uniunii Europene este foarte important să cunoaștem, pe lângă sistemul normativ românesc pe
cel al uniunii de state a cărei parte integrantă suntem.
În cadrul acestui demers trebuie mai întâi să vedem care sunt cele mai importante
instituții europene și care este aportul fiecăreia dintre ele la sistemul legislativ comuitar.

I. PARLAMENTUL EUROPEAN

Competenţa legislativă
Cum se desfăşoară procesul legislativ?
Deputatul în Parlamentul European întocmeşte, în cadrul unei comisii parlamentare, un raport
privind o propunere de „text legislativ” prezentată de către Comisia Europeană, singura instituţie
care are drept de iniţiativă legislativă. Comisia parlamentară votează acest raport şi, eventual, îl
modifică. Parlamentul îşi exprimă poziţia prin revizuirea şi adoptarea în şedinţă plenară a
textului. Acest proces se repetă o dată sau de mai multe ori, în funcţie de tipul de procedură şi de
ajungerea sau nu la un acord cu Consiliul.
În ceea ce priveşte adoptarea actelor legislative, se face distincţie între procedura legislativă
obişnuită (codecizia), care plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul, şi procedurile
legislative speciale, care se aplică doar în cazuri specifice în care Parlamentul are doar rol
consultativ.
În ceea ce priveşte anumite chestiuni (cum ar fi fiscalitatea), Parlamentul European nu emite
decât un aviz consultativ („procedura de consultare”). În unele cazuri, Tratatul prevede că
procedura de consultare este obligatorie, în temeiul bazei juridice, iar propunerea nu poate
dobândi forţă de lege decât dacă Parlamentul şi-a dat avizul. În acest caz, Consiliul nu are
competenţa de a lua singur o decizie.
Procedura legislativă ordinară
Procedura legislativă ordinară acordă astfel aceeaşi importanţă Parlamentului şi
Consiliului Uniunii Europene într-o gamă largă de domenii (de exemplu: guvernanţă economică,
imigrare, energie, transport, mediu şi protecţia consumatorilor). Marea majoritate a legilor
europene sunt adoptate în comun de către Parlamentul European şi Consiliu.
 Procedura de codecizie a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea
Europeană (1992) şi a fost extinsă şi eficientizată prin Tratatul de la Amsterdam (1999). Prin
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, procedura legislativă
ordinară a devenit principala procedură legislativă a sistemului decizional al UE.
Procedura de consultare
Parlamentul European poate aproba sau respinge o propunere legislativă sau poate
propune amendamente la aceasta. Consiliul nu are obligația legală de a ține seama de avizul
Parlamentului, însă, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, nu trebuie să adopte o
decizie în lipsa acestuia.
Inițial, Tratatul de la Roma din 1957 acorda Parlamentului un rol consultativ în procesul
legislativ; Comisia formula propuneri, iar Consiliul adopta legislația.
Actul Unic European (1986) și tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa și Lisabona
au extins în mod succesiv prerogativele Parlamentului. În prezent, acesta poate juca rolul de
colegislator, pe picior de egalitate cu Consiliul, în marea majoritate a domeniilor (a se vedea
"Procedura legislativă ordinară"), consultarea devenind o procedură legislativă specială (sau
chiar o procedură nelegislativă) utilizată într-un număr limitat de cazuri.
Această procedură se aplică în prezent într-un număr limitat de domenii legislative, cum
ar fi derogările de pe piața internă și dreptul concurenței. Consultarea Parlamentului, cu titlu de
procedură nelegislativă, constituie o cerință și în cazul adoptării de acorduri internaționale în
cadrul politicii externe și de securitate comune (PESC).
Regulamentul de procedură: articolele 47-49
Articolul 289 din TFUE (Tratatul Privind Funcționarea Uniunii Europene )
Aprobarea
Cunoscută anterior sub denumirea de „procedură de aviz conform”, aceasta a fost
introdusă în 1986 de Actul Unic European în două domenii: acordurile de asociere şi acordurile
de aderare la Uniunea Europeană. Domeniul de aplicare al procedurii a fost extins prin toate
modificările ulterioare ale tratatelor.
Ca procedură nelegislativă, consultarea se aplică de obicei în cazul ratificării anumitor
acorduri negociate de Uniunea Europeană sau în special în cazurile de încălcare gravă a
drepturilor fundamentale, în temeiul articolului 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE)
şi, de asemenea, în cazul aderării unor noi state membre sau pentru retragerea din UE.
Ca procedură legislativă, aceasta trebuie utilizată şi în cazul adoptării de noi acte
legislative în domeniul combaterii discriminării; procedura acordă în prezent Parlamentului
European drept de veto şi atunci când se aplică temeiul juridic general privind subsidiaritatea, în
conformitate cu articolul 352 din TFUE.
Alte proceduri legislative
 Pe lânga cele patru proceduri legislative clasice, în cadrul Parlamentului exista si alte
proceduri aplicate în domenii de activitate specifice.
Procedura de avizare în temeiul articolului 140 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene (uniunea monetară)
Comisia şi Banca Centrală Europeană prezintă Consiliului rapoarte privind progresele
înregistrate în îndeplinirea obligaţiilor care le revin pentru realizarea uniunii economice şi
monetare de către statele membre care fac obiectul unei derogări.
După ce Parlamentul şi-a exprimat avizul, Consiliul, la propunerea Comisiei, decide care
dintre statele membre care fac obiectul unei derogări îndeplinesc condiţiile necesare pentru
adoptarea monedei unice pe baza criteriilor stabilite la articolul 140 alineatul (1) din TFUE şi
pune capăt derogării acordate statelor membre respective. În cadrul acestei proceduri,
Parlamentul votează recomandările în bloc şi nu poate depune niciun amendament.
Proceduri privind dialogul social
Printre obiectivele Uniunii se numără şi promovarea dialogului între partenerii sociali, în
special în vederea încheierii de acorduri sau de convenţii.
În conformitate cu articolul 154 din TFUE, Comisia are misiunea de a promova
consultarea partenerilor sociali la nivelul Uniunii şi, înainte de a prezenta propuneri
Parlamentului, se consultă cu aceştia cu privire la posibilele orientări ale unei acţiuni a Uniunii.
Orice document elaborat de Comisie sau orice acord încheiat de partenerii sociali se
înaintează comisiei competente a Parlamentului. În cazul în care partenerii sociali au ajuns la un
acord şi au solicitat în comun ca acesta să fie pus în aplicare printr-o decizie a Consiliului la
propunerea Comisiei, în temeiul articolului 155 alineatul (2) din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene, comisia competentă depune o propunere de rezoluţie prin care recomandă
adoptarea sau respingerea cererii.
Proceduri privind examinarea acordurilor voluntare
Comisia informează Parlamentul cu privire la intenţia sa de a recurge la acorduri
voluntare ca alternativă la legiferare. Comisia parlamentară competentă poate întocmi un raport
din proprie iniţiativă, în conformitate cu articolul 48. Comisia informează Parlamentul cu privire
la intenţia sa de a încheia un acord voluntar. Comisia parlamentară competentă poate prezenta o
propunere de rezoluţie, prin care recomandă adoptarea sau respingerea propunerii şi precizează
condiţiile care trebuie îndeplinite în vederea adoptării sau respingerii.

Codificarea
Prin codificare oficială se înţelege procedura de abrogare a actelor care fac obiectul
codificării şi de înlocuire a acestora cu un act unic. Versiunea consolidată a actului include toate
modificările aduse din momentul în care acesta a intrat în vigoare şi nu comportă nicio
modificare de substanţă a actului respectiv. Codificarea facilitează înţelegerea legislaţiei Uniunii
Europene, care este supusă unor modificări frecvente. Serviciile juridice ale Parlamentului
examinează propunerea de codificare prezentată de Comisie şi, dacă nu există modificări de
fond, se aplică procedura simplificată de adoptare a unui raport prevăzută la articolul 46 din
Regulament. Propunerea Comisiei va fi examinată în toate aspectele sale, printr-o procedură
simplificată în cadrul Parlamentului European şi al Consiliului.
Dispoziţii de executare
Comisia poate introduce măsuri de executare în cadrul legislaţiei existente. Aceste măsuri
sunt prezentate unor comitete de experţi din statele membre şi transmise Parlamentului European
spre informare.
La propunerea comisiei sale competente, Parlamentul poate adopta o rezoluţie prin care
se arată că proiectul de măsură de executare depăşeşte cadrul actului juridic în cauză şi poate
solicita Comisiei să modifice măsura de executare.
Procedura de iniţiativă legislativă
Iniţiativa legislativă aparţine Comisiei. Tratatul de la Maastricht, consolidat prin Tratatul de la
Lisabona, a conferit totuşi Parlamentului European un drept de iniţiativă legislativă care îi
permite să ceară Comisiei să-i prezinte o propunere.
Programarea anuală şi multianuală
Conform tratatului, Comisia adoptă iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii. În
vederea atingerii acestui obiectiv, Comisia îşi pregăteşte programul de lucru, care reprezintă
contribuţia sa la programarea anuală şi multianuală a Uniunii. Parlamentul European cooperează
deja cu Comisia în procesul de elaborare a programului de lucru al acesteia, iar Comisia ţine
seama de priorităţile exprimate de Parlament în acest stadiu. În urma adoptării sale de către
Comisie, este prevăzut un trilog între Parlament, Consiliu şi Comisie în vederea ajungerii la un
acord cu privire la programarea Uniunii.
Anexa XIV la Regulamentul de procedură (Acord-cadru privind relaţiile dintre Parlamentul
European şi Comisia Europeană) prevede dispoziţii detaliate, inclusiv un calendar.
Parlamentul adoptă o rezoluţie referitoare la programarea anuală. Preşedintele solicită
Consiliului să îşi dea avizul cu privire la programul de lucru al Comisiei şi rezoluţia
Parlamentului. În cazul în care o instituţie nu este în măsură să respecte calendarul stabilit,
acesteia i se solicită să notifice celelalte instituţii cu privire la motivele întârzierii şi să propună
un nou calendar.
 Iniţiativa prevăzută la articolul 225 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene
Pe baza unui raport întocmit de comisia competentă, în conformitate cu articolul 225 din
TFUE, Parlamentul, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun, poate cere Comisiei să îi
prezinte orice propunere legislativă corespunzătoare. Parlamentul poate, în acelaşi timp, să
stabilească un termen pentru prezentarea unei astfel de propuneri. Comisia parlamentară
competentă trebuie să ceară mai întâi aprobarea Conferinţei preşedinţilor. Comisia poate fi de
acord sau poate refuza să pregătească o propunere legislativă solicitată de Parlamentul European.
O propunere de act al Uniunii, pe baza dreptului de iniţiativă conferit Parlamentului în temeiul
articolului 225 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, poate fi făcută şi de un
membru al Parlamentului European. Această propunere este prezentată Preşedintelui
Parlamentului, care o transmite comisiei competente spre examinare. Aceasta poate decide să
prezinte în plen (a se vedea mai sus).
Rapoarte din proprie iniţiativă
În limitele dreptului de iniţiativă pe care tratatele îl conferă Parlamentului European, comisiile
parlamentare pot întocmi un raport asupra unui subiect care intră în competenţa sa şi pot prezenta
Parlamentului o propunere de rezoluţie în domeniu. Înainte de prezentarea oricărei propuneri de
rezoluţie, acestea trebuie să obţină aprobarea Conferinţei preşedinţilor.

II. CONSILIUL EUROPEAN

Prezentare generală
Rol: definește direcția politică generală și prioritățile Uniunii Europene
Membri: șefii de stat și de guvern ai țărilor UE, președintele Consiliului European, președintele
Comisiei Europene
Președinte: Charles Michel
Înființare: în 1974 (forum informal), în 1992 (statut oficial), în 2009 (instituție a UE)
Sediu: Bruxelles (Belgia)
Site: Consiliul European
Consiliul European reunește liderii UE pentru a stabili agenda politică a Uniunii. Acesta
reprezintă cel mai înalt nivel de cooperare politică între țările UE.
Consiliul European este una dintre cele 7 instituții oficiale ale Uniunii. El se prezintă sub formă
de summituri (de obicei, trimestriale) ale liderilor statelor membre, prezidate de un președinte
permanent.
Ce face Consiliul European?
Stabilește orientarea generală și prioritățile politice ale UE, dar nu adoptă acte legislative.
Tratează chestiuni complexe și sensibile care nu pot fi soluționate la niveluri mai joase de
cooperare interguvernamentală.
Definește politica externă și de securitate comună a UE, ținând cont de interesele strategice ale
Uniunii și de implicațiile în domeniul apărării.
Desemnează și numește candidați la anumite posturi de importanță majoră la nivelul UE, cum ar
fi BCE și Comisia.
Pentru fiecare chestiune, Consiliul European poate:
- să îi ceară Comisiei Europene să elaboreze o propunere
- să i se adreseze Consiliului UE.
Componență:
Consiliul European este alcătuit din șefii de stat sau de guvern ai țărilor UE, președintele
Consiliului European și președintele Comisiei Europene
Se reunește la convocarea președintelui său, care este ales chiar de către Consiliu pentru un
mandat de doi ani și jumătate, care poate fi reînnoit o singură dată. Printre altele, președintele are
rolul de a reprezenta UE în relația cu țările din restul lumii.
Modul de lucru al Consiliului European?
De obicei, se reunește de 4 ori pe an, dar președintele poate convoca reuniuni suplimentare
pentru a soluționa probleme urgente.
Deciziile se iau în general prin consens, cu unanimitate sau cu majoritate calificată în unele
cazuri. Numai șefii de stat sau de guvern pot vota.
În concluzie,
Consiliul European definește orientarea și prioritățile Uniunii Europene – este organismal
strategic al UE. O dată la două sau trei luni, președintele Consiliului European îi invită pe liderii
statelor membre ale UE (prim-miniștri sau președinți), împreună cu președintele Comisiei
Europene, să participe la reuniuni numite „summituri”. Rolul președintelui Consiliului European
este de a decide care sunt aspectele importante care urmează să fie abordate în cadrul fiecărei
reuniuni și de a facilita ajungerea la un acord agreat de toți. Aproape toate acordurile din
Consiliul European trebuie să fie unanime.
Acordurile la care se ajunge în timpul reuniunilor se consemnează sub forma unor concluzii ale
Consiliului European. Imediat după încheierea reuniunilor, concluziile sunt direct accesibile pe
internet în toate limbile oficiale ale UE.
 III.CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Prezentare generală
Rol: reprezintă guvernele statelor membre ale UE, adoptă legislația europeană și coordonează
politicile UE
Membri: miniștrii din fiecare țară a UE care răspund de domeniul de politică supus discuțiilor
Președinte: fiecare stat membru al UE deține președinția prin rotație, pe o perioadă de 6 luni
Înființare: 1958 (sub denumirea de Consiliul Comunității Economice Europene)
Sediu: Bruxelles (Belgia)
Site: Consiliul UE
În cadrul Consiliului UE (cunoscut informal și sub numele de Consiliul), miniștrii din guvernele
tuturor statelor membre se reunesc pentru a discuta, pentru a modifica și adopta acte legislative și
pentru a coordona politici. Ei sunt abilitați să angajeze guvernelor lor în îndeplinirea acțiunilor
asupra cărora s-a convenit în cadrul reuniunilor Consiliului.
Împreună cu Parlamentul European, Consiliul este principalul organism cu putere decizională al
UE.
Consiliul UE nu trebuie confundat cu:
Consiliul European - summit trimestrial în cadrul căruia liderii UE se reunesc pentru a stabili
direcțiile generale ale politicii europene
Negociază și adoptă legislația UE, împreună cu Parlamentul European, pe baza propunerilor
înaintate de Comisia Europeană.
Coordonează politicile țărilor UE.
Elaborează politica externă și de securitate a UE, plecând de la orientările Consiliului European.
Încheie acorduri între UE și alte țări sau organizații internaționale.
Adoptă bugetul anual al UE, în colaborare cu Parlamentul European.
Componență:
Nu există membri permanenți ai Consiliului UE. Acesta se reunește în 10 configurații diferite,
fiecare corespunzând unuia dintre domeniile politice supuse dezbaterii. În funcție de
configurație, fiecare țară își trimite ministrul care se ocupă de domeniul abordat.
De exemplu, la reuniunea Consiliului pentru afaceri economice și financiare („Ecofin”) participă
miniștrii de finanțe din fiecare țară.
Cine prezidează reuniunile?
Consiliul „Afaceri externe” este prezidat întotdeauna de aceeași persoană - Înaltul Reprezentant
pentru afaceri externe și politica de securitate.Toate celelalte reuniuni sunt prezidate de ministrul
de resort din țara care deține președinția UE în momentul respectiv.

De exemplu, în cazul în care Consiliul de mediu se reunește în perioada în care Estonia deține
președinția UE, reuniunea va fi prezidată de ministrul estonian al mediului.

Coerența globală este asigurată de Consiliul „Afaceri Generale”, care este sprijinit de
Comitetul Reprezentanților Permanenți. Acesta este format din reprezentanții permanenți ai
statelor membre pe lângă UE, care au rang de ambasadori.
Țările din zona euro
Țările din zona euro își coordonează politicile economice în cadrul Eurogrupului, alcătuit din
miniștrii economiei și finanțelor. Acesta se reunește în ziua dinaintea reuniunilor Consiliului
„Afaceri economice și financiare”. Acordurile la care se ajunge în întrunirile Eurogrupului sunt
adoptate în mod oficial în ziua următoare, în cadrul Consiliului. La vot participă doar țările din
zona euro.
Cum lucrează Consiliul?
Atunci când analizează sau votează proiecte de acte legislative, miniștrii statelor membre ale UE
se întâlnesc în reuniuni publice.
Deciziile pot fi adoptate doar dacă se întrunește o majoritate calificată :55 % din țări (la numărul
actual de 27 de state membre, aceasta înseamnă 15 țări) reprezentând cel puțin 65 % din
populația totală a UE.
Pentru a bloca o decizie este nevoie de cel puțin 4 țări, reprezentând cel puțin 35 % din populația
totală a UE.

IV COMISIA EUROPEANĂ
Prezentare generală
Rol: apără interesul general al UE, propunând acte legislative, asigurând respectarea acestora și
implementând politicile și bugetul Uniunii
Membri: o echipă („colegiul”) de comisari, câte unul din fiecare țară a UE
Președinte: Ursula von der Leyen
Înființare: 1958
Sediu: Bruxelles (Belgia)
Site: Comisia Europeană
Comisia Europeană este organul executiv al UE, independent din punct de vedere politic. Este
responsabilă cu elaborarea de propuneri de noi acte legislative și cu punerea în aplicare a
deciziilor Parlamentului European și ale Consiliului UE.
Ce face Comisia?
Propune noi acte legislative
Comisia este singura instituție a UE abilitată să propună acte legislative, pe care le înaintează
spre adoptare Parlamentului și Consiliului, având ca scop:
-protejarea intereselor UE și ale cetățenilor săi cu privire la chestiuni care nu pot fi abordate în
mod eficient la nivel național
-soluționarea unor chestiuni tehnice prin consultarea experților și a cetățenilor.
-Gestionează politicile UE și alocă fonduri europene
-Stabilește prioritățile de cheltuieli ale UE, împreună cu Consiliul și Parlamentul.
-Elaborează bugetele anuale în vederea aprobării de către Parlament și Consiliu.
-Controlează cheltuielile, care sunt verificate de Curtea de Conturi.
-Garantează respectarea legislației UE
-Alături de Curtea de Justiție, Comisia are responsabilitatea de a se asigura că legislația UE se
aplică în mod adecvat în toate statele membre.
-Reprezintă UE pe scena internațională
-Se exprimă în numele tuturor țărilor din UE în cadrul instanțelor internaționale, în special în
domeniul politicii comerciale și al ajutorului umanitar.
-Negociază acorduri internaționale în numele UE.
Componență
Conducerea politică este exercitată de o echipă formată din 27 de comisari (câte unul din fiecare
stat membru), în fruntea cărora se află președintele Comisiei. Acesta decide de ce domeniu
politic răspunde fiecare comisar.
Colegiul comisarilor este format din președinta Comisiei, opt vicepreședinți (dintre care trei
vicepreședinți executivi), Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate și 18 comisari, fiecare responsabil pentru un anumit portofoliu.
Funcționarea cotidiană a Comisiei este gestionată de personalul său (avocați, economiști etc.),
repartizat pe departamente numite direcții generale (DG), fiecare dintre ele ocupându-se de un
anumit domeniu de activitate.

Numirea președintelui
Candidatul este nominalizat de liderii naționali în cadrul Consiliului European, pe baza
rezultatelor obținute la alegerile pentru Parlamentul European. Pentru a fi ales, candidatul propus
are nevoie de sprijinul majorității membrilor Parlamentului.

Alegerea echipei
Candidatul la funcția de președinte îi selectează pe potențialii vicepreședinți și comisari pe baza
sugestiilor primite din partea țărilor UE. Lista persoanelor nominalizate trebuie să fie aprobată de
liderii naționali în cadrul Consiliului European.

Fiecare candidat se înfățișează apoi în fața Parlamentului European, pentru a-și prezenta viziunea
și pentru a răspunde la întrebări. Echipa formată din candidații nominalizați este apoi supusă
votului în Parlamentul European. În cele din urmă, Consiliul European decide, cu majoritate
calificată, numirea în funcție a comisarilor.
Mandatul Comisiei actuale durează până la 31 octombrie 2024.

Modul de lucru al Comisiei

Planificare strategică
Președintele definește direcția politică generală a Comisiei, ceea ce le permite apoi comisarilor să
stabilească obiectivele strategice și să elaboreze programul anual de lucru.

Proces decizional colectiv

Deciziile sunt luate pe baza responsabilității colective. Toții comisarii sunt egali în cadrul
procesului decizional și răspund, în aceeași măsură, pentru deciziile luate. Ei nu dețin
competențe decizionale individuale, decât dacă primesc o autorizație specială în anumite situații.

Vicepreședinții acționează în numele președintelui și coordonează activitatea în domeniul lor de

competență, împreună cu mai mulți comisari. Pentru a asigura colaborarea strânsă și flexibilă a
comisarilor, se definesc o serie de proiecte prioritare.
Comisarii îi sprijină pe vicepreședinți în prezentarea de propuneri în cadrul colegiului. În
general, deciziile se iau prin consens, dar se pot supune și votului. În acest caz, este nevoie de
majoritate simplă, fiecare comisar dispunând de un vot.

Direcția-Generală relevantă (condusă de un director-general care răspunde în fața comisarului

competent) se ocupă apoi de chestiunea respectivă. Acest proces conduce la definirea unor
proiecte de propuneri legislative.

Acestea sunt apoi retrimise comisarilor spre adoptare în cadrul reuniunii săptămânale, după care
devin propuneri oficiale și sunt transmise Consiliului și Parlamentului pentru etapa următoare a
procesului legislativ.
Excepție: subiectele delicate, precum politica externă sau impozitarea, necesită unanimitate de
voturi (vot favorabil din partea tuturor țărilor).
Pentru aspectele procedurale și administrative este suficientă majoritatea simplă de voturi.

V. CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE (CJUE)

Prezentare generală
Rol: se asigură că legislația UE este interpretată și aplicată în același mod în toate țările UE;
garantează că țările și instituțiile UE se supun dreptului european.
Membri:
Curtea de Justiție: câte 1 judecător din fiecare țară a UE, plus 11 avocați generali
Tribunalul: câte 2 judecători din fiecare țară a UE
Înființare: 1952
Sediu: Luxemburg
Site: Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislația UE pentru a se asigura că
aceasta se aplică în același mod în toate țările membre și soluționează litigiile juridice dintre
guvernele naționale și instituțiile europene.
În anumite circumstanțe, Curtea poate fi sesizată de persoane fizice, întreprinderi sau organizații
care doresc să introducă o acțiune împotriva unei instituții UE pe care o suspectează că le-a
încălcat drepturile.

Ce face CJUE?
Curtea pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt înaintate spre soluționare. Cele mai frecvente
tipuri de cauze sunt:

- interpretarea legislației (hotărâri preliminare) - instanțele naționale ale țărilor UE sunt obligate
să garanteze aplicarea corespunzătoare a legislației europene, dar există riscul ca instanțele din
țări diferite să interpreteze legislația în mod diferit. Dacă o instanță națională are îndoieli cu
privire la interpretarea sau valabilitatea unui act legislativ al UE, aceasta poate să solicite opinia
Curții de Justiție. Același mecanism poate fi utilizat și pentru a determina dacă un act legislativ
sau o practică națională este compatibilă cu dreptul UE.
- respectarea legislației (acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor sau proceduri de
infringement) - este vorba despre acțiuni introduse împotriva unui guvern național care nu își
îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Aceste acțiuni pot fi inițiate de
Comisia Europeană sau de altă țară din UE. În cazul în care țara vizată se dovedește a fi
vinovată, ea are obligația de a remedia situația imediat. În caz contrar, se poate introduce o a
doua acțiune împotriva ei, care poate conduce la aplicarea unei amenzi.
-anularea unor acte legislative ale UE (acțiuni în anulare) - dacă un stat membru, Consiliul UE,
Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul European consideră că un anumit act legislativ al
UE încalcă drepturile fundamentale sau tratatele Uniunii, îi poate cere Curții de Justiție să
anuleze actul respectiv.
- Persoanele fizice pot, de asemenea, să solicite Curții anularea unui act al UE care le privește în
mod direct.
-garantarea unei acțiuni din partea UE (acțiuni în constatarea abținerii de a acționa) -
Parlamentul, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta anumite decizii în anumite situații.
Dacă nu fac acest lucru, guvernele statelor membre, celelalte instituții ale UE și (în anumite
condiții) persoanele fizice sau întreprinderile pot înainta o plângere Curții.
sancționarea instituțiilor UE (acțiuni în despăgubire) - orice persoană sau întreprindere care a
avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de acțiune din partea instituțiilor UE sau a
angajaților acestora poate introduce o acțiune împotriva lor prin intermediul Curții.
Componență
CJUE este formată din 2 instanțe:
- Curtea de Justiție - se ocupă de cererile de hotărâre preliminară adresate de instanțele naționale
și de anumite acțiuni în anulare și recursuri.
-Tribunalul - se pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice, întreprinderi
și, în anumite cazuri, de guvernele UE. În practică, această instanță se ocupă în principal cu
legislația privind concurența, ajutorul de stat, comerțul, agricultura și mărcile comerciale.
Judecătorii și avocații generali sunt numiți de statele membre, de comun acord, pentru un mandat
de 6 ani, care poate fi reînnoit. Judecătorii din cadrul fiecărei instanțe aleg un președinte, pentru
un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.

Cum lucrează CJUE?

În cadrul Curții de Justiție, pentru fiecare caz se desemnează un judecător („judecătorul
raportor”) și un avocat general. Cazurile sunt evaluate în două etape:

Etapa scrisă
Părțile dau declarații scrise în fața Curții. Autoritățile naționale, instituțiile UE și uneori
persoanele fizice pot transmite observații.
Toate acestea sunt sintetizate de către judecătorul raportor și apoi discutate în cadrul reuniunii
generale a Curții, care stabilește:
numărul de judecători care se vor ocupa de caz: 3, 5 sau 15 judecători (întreaga Curte), în funcție
de importanța și de complexitatea cazului. Majoritatea cazurilor sunt soluționate de 5 judecători.
Sunt foarte rare situațiile în care se implică toată Curtea.
dacă este nevoie de o audiere sau de un punct de vedere oficial din partea avocatului general.
Etapa orală - audierea publică
Avocații ambelor părți pledează în fața judecătorilor și a avocatului general, care le pot adresa
întrebări.
În cazul în care Curtea a decis că este nevoie de un punct de vedere din partea avocatului
general, acesta este prezentat după câteva săptămâni de la audiere.
Judecătorii deliberează și apoi pronunță verdictul.
Procedura Tribunalului este similară, cu deosebirea că majoritatea cazurilor sunt soluționate de 3
judecători și nu există avocați generali.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene și cetățenii
O persoană fizică sau o întreprindere care consideră că a avut de suferit de pe urma acțiunii sau a
lipsei de acțiune din partea unei instituții UE sau a angajaților acesteia se poate adresa Curții în
două moduri:

indirect, prin intermediul instanțelor naționale (care pot decide să înainteze cazul Curții de
Justiție)
direct, sesizând Tribunalul - dacă reclamantul a fost afectat direct și personal de o decizie luată
de o instituție a UE.

VI BANCA CENTRAL EUROPEANĂ

Prezentare generală
Rol: gestionează moneda euro, menține stabilitatea prețurilor și trasează politica economică și
monetară
Președintă: Christine Lagarde
Membri: președintele și vicepreședintele BCE și guvernatorii băncilor centrale din toate statele
membre
Înființare: 1998
Sediu: Frankfurt (Germania)
Site: Banca Centrală EuropeanăCăutați traducerile disponibile pentru linkul precedentEN•••
Banca Centrală Europeană (BCE) gestionează moneda euro și trasează și pune în aplicare
politica economică și monetară a UECăutați traducerile disponibile pentru linkul
precedentEN•••. Scopul său principal este să mențină stabilitatea prețurilor, sprijinind astfel
creșterea economică și crearea de locuri de muncă.

Ce face BCE?
Fixează rata dobânzilorCăutați traducerile disponibile pentru linkul precedentEN••• la care
acordă credite băncilor comerciale din zona euro, controlând astfel masa monetară și inflația.
Gestionează rezervele valutare străine din zona euro, precum și cumpărarea și vânzarea de valută
pentru a echilibra cursurile de schimb.
Se asigură că instituțiile și piețele financiare sunt supravegheate corespunzător de către
autoritățile naționale și că sistemele de plăți funcționează corect.
Garantează siguranța și soliditatea sistemului bancar european.
Autorizează tipărirea de bancnote euro de către țările din zona euro.
Monitorizează evoluția prețurilor și evaluează riscul pe care aceasta îl poate reprezenta pentru
stabilitatea prețurilor.
Lista completă a atribuțiilor BCE

Componență
Președintele BCE reprezintă instituția la reuniunile europene și internaționale la nivel înalt. BCE
dispune de următoarele trei organisme decizionale:

Consiliul guvernatorilor este principalul organ decizional.

Este alcătuit din Comitetul executiv (a se vedea mai jos) și din guvernatorii băncilor centrale din
zona euro.
Comitetul executiv gestionează activitățile cotidiene ale BCE.
Este format din președintele și vicepreședinte BCE și alți 4 membri desemnați de liderii țărilor
din zona euro pentru un mandat de 8 ani.
Consiliul general are mai ales un rol de consultanță și coordonare.
Este format din președintele și vicepreședintele BCE și din guvernatorii băncilor centrale din
toate statele membre.
Cum lucrează BCE?
BCE colaborează cu băncile centrale ale tuturor statelor membre ale UE. Împreună, formează
Sistemul European al Băncilor Centrale.

BCE conduce cooperarea între băncile centrale din zona euro. Este vorba despre așa-numitul
eurosistem.

Atribuțiile organelor decizionale

Consiliul guvernatorilor analizează evoluțiile economice și monetare, definește politica monetară

a zonei euro și fixează ratele dobânzilor la care băncile comerciale pot obține bani de la BCE.
Comitetul executiv aplică politica monetară, gestionează operațiunile zilnice, pregătește
reuniunile Consiliului guvernatorilor și exercită competențele pe care acesta din urmă i le
deleagă.
Consiliul general contribuie la acțiunile de consultare și coordonare și oferă sprijin țărilor care se
pregătesc să adere la zona euro.

VII CURTEA EUROPEANĂ DE CONTURI

Prezentare generală
Rol: verifică dacă fondurile UE sunt colectate și utilizate corect și ajută la îmbunătățirea gestiunii
financiare a UE
Președinte: Klaus-Heiner Lehne
Membri: câte un reprezentant din fiecare țară a UE
Înființare: 1977
Sediu: Luxemburg
Site: Curtea Europeană de Conturi
În calitatea sa de auditor extern independent, Curtea Europeană de Conturi apără interesele
contribuabililor din UE. Nu dispune de puteri juridice, dar are misiunea de a îmbunătăți
gestionarea bugetului UE de către Comisia Europeană și de a raporta pe marginea situației
financiare a Uniunii.

Ce face Curtea de Conturi?

Auditează veniturile și cheltuielile UE, pentru a verifica dacă fondurile au fost colectate și
cheltuite corect, dacă au fost utilizate în așa fel încât să producă valoare adăugată și dacă au fost
contabilizate corespunzător.
Verifică toate persoanele și organizațiile care gestionează fonduri UE, efectuând inclusiv
controale la fața locului în instituțiile UE (în special în cadrul Comisiei Europene), în țările
membre și în țările care primesc ajutor din partea UE.
Formulează constatări și recomandări în rapoartele de audit, destinate Comisiei Europene și
guvernelor naționale.
Raportează suspiciuni de fraudă, corupție sau alte activități ilegale către Oficiul European de
Luptă Antifraudă (OLAF).
Elaborează un raport anual pentru Parlamentul European și Consiliul UE, pe care Parlamentul îl
examinează înainte de a decide dacă să aprobe sau nu modul în care Comisia gestionează bugetul
UE.
Publică avize formulate de experți, menite să ajute factorii politici să ia cele mai bune decizii
pentru o utilizare cât mai eficientă și transparentă a fondurilor europene.
Publică, de asemenea, avize privind actele legislative pregătitoare care vor avea impact asupra
gestiunii financiare a UE, precum și documente de poziție, analize și publicații pe teme legate de
finanțele publice ale Uniunii.

Pentru a fi eficientă, Curtea trebuie să fie independentă față de instituțiile și organismele pe care
le verifică. De aceea, este liberă să decidă:ce auditează, cum auditează, cum și unde își prezintă
constatările.
Activitatea de audit a Curții se concentrează mai ales asupra Comisiei Europene, principalul
organism responsabil cu implementarea bugetului UE. Curtea colaborează îndeaproape și cu
autoritățile naționale, deoarece Comisia gestionează majoritatea fondurilor UE (aproximativ 80
%) împreună cu acestea.

Componență
Membrii Curții sunt numiți de Consiliu, după consultarea Parlamentului, pentru un mandat de 6
ani, care poate fi reînnoit. Membrii își aleg un președinte, pentru un mandat de 3 ani care, de
asemenea, poate fi reînnoit.

Modul de lucru al Curții de Conturi?

Ea efectuează 3 tipuri de audit.

Audit financiar - examinează conturile pentru a verifica dacă acestea reflectă cu acuratețe situația
financiară, rezultatele și fluxurile de numerar din exercițiul financiar încheiat.
Audit de conformitate - verifică dacă tranzacțiile financiare respectă regulile.
Audit al performanței - verifică dacă finanțarea UE își atinge obiectivele utilizând cât mai puțin
resurse, într-un mod cât mai economic.
Curtea este constituită din grupuri de audit numite camere. Acestea pregătesc rapoarte și avize
care sunt adoptate de membrii Curții, devenind astfel oficiale.
VIII OMBUDSMANUL EUROPEAN
Prezentare generală
Rol: investighează plângerile formulate împotriva instituțiilor, organismelor, birourilor și
agențiilor UE.
Ombudsman: Emily O'Reilly
Înființare: 1995
Sediu: Strasbourg (Franța)
Site: Ombudsmanul European
Ombudsmanul European investighează plângerile cu privire la cazuri de administrare
defectuoasă de către instituțiile și organismele UE. Plângerile pot fi înaintate de cetățeni ai
statelor membre sau de rezidenți pe teritoriul Uniunii ori de asociații și întreprinderi cu sediul în
UE.
Ombudsmanul investighează diferite tipuri de administrare defectuoasă, de exemplu:
comportament abuziv, discriminare, abuz de putere, lipsa de informații sau refuzul de a furniza
informații, întârzieri nejustificate, proceduri incorecte.
Ombudsmanul este numit de Parlamentul European pentru un mandat de 5 ani care poate fi
reînnoit. Aceasta este una dintre primele sarcini care le revin deputaților proaspăt aleși.

Funcționare:
Biroul Ombudsmanului începe investigații după primirea unei plângeri sau din proprie inițiativă.
Ca organism imparțial, nu primește instrucțiuni din partea vreunui guvern sau a vreunei alte
organizații. În fiecare an, îi prezintă Parlamentului European un raport de activitate.
Petiția adresată Biroului Ombudsmanulue va efectua în termen de doi ani de la data constatării
situației de administrare defectuoasă. Petentul poate solicita ca plângerea să rămână anonimă.
IX SERVICIUL EUUROPEAN DE ACȚIUNE EXTERNĂ
Prezentare generală
Rol: gestionează relațiile diplomatice ale UE cu țări terțe și conduce politica externă și de
securitate a Uniunii Europene
Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate: Josep Borrell
Înființat în: 2011
Sediu: Bruxelles (Belgia)
Site: Serviciul European de Acțiune Externă
Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE) este serviciul diplomatic al UE. Scopul său
este să sporească eficiența și coerența politicii externe a UE, contribuind astfel la creșterea
influenței Europei la nivel global.

Atribuțiuni SEAE
Îl sprijină pe Înaltul ReprezentantCăutați traducerile disponibile pentru linkul precedentEN••• în
punerea în aplicare a politicii externe și de securitate a UE.
Gestionează relațiile diplomatice și parteneriatele strategice cu țări din afara Uniunii.
Colaborează cu serviciile diplomatice ale țărilor UE, cu ONU și cu alte puteri mondiale.
Domenii concrete în care intervine SEAE:

Consolidarea păcii - prin sprijin politic, economic și practic

Garantarea securității - în baza politicii de securitate și apărare comună
Menținerea de bune relații cu țările vecine - prin politica europeană de vecinătateDezvoltarea și
ajutorul umanitar și reacția în situații de criză
Combaterea schimbărilor climatice și apărarea drepturilor omului.
Componență
Serviciul European de Acțiune Externă este condus de șeful diplomației europene - Înaltul
Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate. Serviciul este alcătuit din:
experți transferați de la Consiliul UE, Comisia Europeană și serviciile diplomatice ale statelor
membre - la Bruxelles
o rețea de „ambasade” (delegații) ale UE
Modul de lucru SEAE.
Înaltul Reprezentant este și vicepreședinte al Comisiei Europene. Acesta reprezintă politica
externă și de securitate a UE în lume, coordonează activitatea Comisiei Europene în domeniul
relațiilor externe și prezidează reuniunile miniștrilor de externe, ai apărării și ai dezvoltării din
statele membre. Înaltul Reprezentant implementează politica externă și de securitate a UE,
împreună cu statele membre, beneficiind de resursele disponibile la nivel național și european.
Acest lucru contribuie la asigurarea coerenței în materie de politică externă.
În afara frontierelor sale, Uniunea Europeană este reprezentată de o serie de birouri locale -
delegațiile UECăutați traducerile disponibile pentru linkul precedentEN••• - care au un rol
similar celui îndeplinit de o ambasadă.
Politicile și programele UE în domeniul afacerilor externe contribuie la protejarea cetățenilor
europeni în afara frontierelor UE oferind, în același timp, numeroase oportunități de studiu și
carieră.