Varianta I

Camil Petrescu

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Roman subiectiv, roman psihologic, roman al experienței, roman interbelic, roman modern

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) reprezintă, pe de o parte,

destăinuirea trăirilor sufletești ale unui personaj, care, deși e chinuit sufletește de ceea ce
descoperă la femeia iubită, încearcă din răsputeri să-și mențină iluzia absolutului în iubire; pe de
altă parte, romanul prezintă jurnalul de front al lui Gheorghidiu, adică experiența trăită de autor
în timpul Primului Război Mondial.
. Nicolae Manolescu subliniază tema romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război, aceea de iubire-pasiune. Personalitatea bărbatului este în permanentă verificare în
prezența femeii iubite sau în absența ei.Trăirea intensă de către Ştefan Gheorghidiu a
momentelor de pe front este raportată la o iubire perfectă.
Abordând compoziția romanului, se poate observa că primul capitol (La Piatra Craiului, în
munte) și cel de-al șaselea (Ultima noapte de dragoste), urmate de cele șapte capitole ale cărții a
doua (Întâia noapte de războiu, Fata cu obrazul verde, la Vulcan, Întâmplări pe apa Oltului,
Post înaintat la Cohalm, Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu, Wer kann Rumanien retten,
Comunicat apocrif) reprezintă prezentul narațiunii. Celelalte capitole, doi – cinci (Diagonalele
unui testament, E tot filozofie, Asta-i rochia albastră, Între oglinzi paralele) din partea întâi,
reconstituie din amintire și prin introspecție, povestea de iubire. Există o îngemănare
permanentă între cele două teme.
Gheorghidiu, concentrat pe Valea Prahovei (1916, primăvara), între Bușteni și Predeal, va
asista, înainte de izbucnirea războiului la o discuție despre fidelitate în iubire.
Aflați pe „fosta graniță din vârful Carpaților”, ofițerii discută despre crima pasională.
Un singur cuvânt trezește în mintea lui Gheorghidiu amintiri dureroase.
Romanul are aspectul unui jurnal refăcut, dar accentul cade pe textul „profund îmbibat de
subiectivitatea naratorului, cu un punct de vedere strict personal. Aparența de jurnal se „sparge”
și realitatea textului „devine limpede”: „Pentru mine această concentrare era o lungă
deznădejde.” Eroul camilpetrescian îi privește „de sus” pe ofițeri, e înrăit, „aruncă vorbe
disprețuitoare”, spre uimirea tuturor, într-o manieră nemilitărească.
Gheorghidiu este prea puțin absorbit de ideea de război (în întâmplarea căruia nici nu crede),
în schimb este foarte atent la trăirile sale și la a analiza sufletul femeii pe care o iubește și care
îi devine cunoscut prin analiza trăirilor sale. Romanul este de o senzualitate rară, o „broderie” de
sentimente, senzații, percepții. La început, Ela „cu formele ei calde și vii, era ca o bucurie a
verii”. Scena, în care Ștefan o face geloasă pe Ela și-i ține o lecție de filozofie în pat, alternează
cu scene de intimitate, de împlinire erotică; frumusețea femeii este unică: „Pielea netedă și albă
avea lucire de sidef ”. Îndrăgostiții creează momente rare printr-un joc al simțurilor și al minții:
„Scăpat din strânsoarea sărutului ei, mi-am plimbat buzele de-a lungul taliei cu răsuciri
molcome, mi-am lipit urechea și obrazul de pântecele neted și catifelat, ca o petală de trandafir
galben…”Ștefan e atras nu doar de farmecul femeii, dar și de sufletul blând.”
În roman este o triplă ipostază a intanței naratoriale: de protagonist al întâmplărilor
relatate, de reflector și de scriitor al propriului roman (după ce războiul și iubirea se sting),
Nicolae Manolescu menționează că Ștefan Gheorghidiu ,,scrie un roman” Întâmplările sunt
aduse în actualitate, Gheorghidiu este scriitor al existenței sale dramatice; își amintește că în
primii ani de liceu „realizase un fel de Românie mare în harta geografică refăcută după mine,
când nici nu bănuiam războiul care va veni”. Relatarea nu mai este din prezentul războiului, ci
din întâmplările unui scriitor - combatant care trecuse prin încercări cumplite: marșuri, atacuri,
măceluri.
Elei nu-i mai e suficientă dragostea împlinită prin căsătoria cu Ștefan, e atrasă de
oportunitățile întâlnirilor mondene. Orgoliul lui Gheorghidiu începe să fie măcinat treptat de
gelozie. Ela adoptă cu ușurință noul stil de viață. Ea nu mai e interesată de bărbatul de lângă ea.
Dorința ei erotică se îndreaptă spre domnul G., adus de război din cabaretele Parisului.
După dobândirea moștenirii de către Ștefan, nemulțumită de aspectul soțului, îi schimbă ținutele
vestimentare, (în curând ținutele civile vor fi înlocuite cu uniforma militară). Gheorghidiu se
compară cu dansatorul întâlnit în casa Anișoarei și-l găsește mai îngrijit, fiind atracția oricărei
femei. Excursia de la Odobești nu e numai o analiză a geloziei, ci și o imagine a frivolității
/decadenței lumii mondene în prag de război.
 După episodul de la Odobești, cuplul se împacă și pleacă împreună la mare, în haine albe
ușoare, în trenul de Mamaia, imagini care contrastează cu cele din partea a doua a romanului în
care va fi redat războiul absurd, rece, în care picioarele lui Gheorghidiu se adâncesc în noroi.
Renunțarea la copilul nedorit de Ela poate fi un motiv anticipator al morții în război, dar are și
alte conotații dezvăluite subtil de bărbatul înșelat (copilul putea fi al celuilalt, al amantului);
spaima de moarte și dorința de a rămâne în viața vor închega nucleele epice, o dată cu intrarea
în război.
Sunt acumulări de tensiuni, despărțiri și împăcări. Treptat iubirea se dezintegrează, din cauza
infidelității nevestei; este înlocuită cu aspecte de pe front și cu lupta pentru supraviețuire.
Începând cu capitolul șase (Ultima noapte de dragoste) se reia firul narațiunii din incipit:
atmosfera zilei intrării României în război. Se face legătura cu scena din primul capitol
(La Piatra Craiului, în munte) când i s-a refuzat permisia (se observă modernitatea romanului, la
nivelul compoziției și structurii). Din cauza geloziei, Gheorghidiu simte că e între viață și
moarte. Nu-l interesează nimic despre război. În scurt timp interesul pentru iubire scade, sporesc
informațiile și sugestiile despre izbucnirea războiului
Întrebările Elei: „Ascultă, Ștef, voi ce faceți acolo, pe graniță? Vă pregătiți de războiu?”, iar
apoi: „Nu ți-e frică să mergi la războiu? Și:_Ascultă, Ștef, tu știi că dacă, Doamne ferește, mori
în războiu, situația mea e foarte nelămurită?”- reflectă teama Elei de a rămâne săracă, în cazul în
care Gheorghidiu va fi omorât pe front. Bărbatul îndrăgostit înțelege tâlcul acestei dorințe a
femeii de a-și petrece ziua cu el:„_Ascultă, Ștef, trece o parte din lirele englezești de la Banca
Generală, pe numele meu.” Paralizat sufletește de noua față a Elei, eroul compară minciuna zilei
de iubire cu anunțurile din ziar ale spionilor germani, care scriu într-un fel, dar trebuie să se
înțeleagă altceva.
Gheorghidiu meditează trist: „dragostea nu e «idilică», ci are o drojdie grea de amărăciune”,
e „o frățietate în amar”. La întoarcere de la Câmpulung li se pare „că ard nemărginit pădurile”.
Gheorghidiu își simte sufletul deschis ca o rană, dar peste câteva ore se va teme de durerea
rănilor fizice. Despărțirea de Ela (femeie care nu mai era „a mea”, „era a morții”) îl doare, e o
durere sfâșietoare.Tot ce fusese fericire în trecutul iubirii lui devine motiv de furie. Gheorghidiu
disimulează normalitatea, dar e paralizat sufletește. Întâmplările de la Câmpulung, apariția
domnului G. în oraș, întâlnirea lui Gheorghidiu cu șeful său - colonelul (și impunerea revenirii
forțate în cazarmă), urmărirea presupușilor amanți, semnele intrării României în război, povestea
colonelului despre infidelitatea unei femei din lumea bună, aluziile colonelului la ilegalitățile lui
Grigoriade, revenirea pe front, intrarea țării în război, toate acestea îl fac pe Gheorghidiu să
treacă de la introspecția exagerată a stărilor sale interioare, la viața orientată către lume.
Cu acest episod – permisia la Câmpulung (aproape o dezertare) - Gheoghidiu renunță la
absolutul iubirii pentru Ela, dar nu renunță la iubire. Pe front consideră că Ela e singura femeie
care a făcut sacrificii pentru el. Donația pe care i-o ceruse Ela se hotărăște să o facă acolo pe
linia frontului, pe culmea Măgurii.
Frumusețea „picturală” a unei fete de 16 ani, cu obrazul verde
(Fata cu obraz verde, la Vulcan), toate gesturile acesteia, mișcările, de la răsucirea taliei, până la
desenarea prin noroi cu piciorul gol îl fascinează pe Stefan. Delicatețea, frumusețea tinerei fete
sunt remarcate de ofițerul supus regulamentelor aspre de pe front; apropierea de tânăra femeie îi
redeșteaptă fiorul iubirii:„Sânii mici strânși de sobretul strâmt…, „cu gura aproape de a mea”:
Scena este de o senzualitate rară: „mâna micuță și mângâioasă ca o pasăre pe mâna mea...și încet,
în șoaptă caldă și bună: Rămâi și dumneata”. Ștefan ar vrea să-i strivească buzele, să-i acopere
ochii, dar îi azvârle mâna de pe mâna lui. Fragmentul sugerează ruptura de iubirea din trecut, dar
și refularea sentimentelor în condițiile războiului.
Indiferența e atitudinea lui Gheorghidiu în finalul discursului romanesc, chiar dacă nevasta ar
fi nevinovată. Scrisoarea anonimă din care află că Ela îl înșeală cu Grigoriade, ( Ștefan îi arată
scrisoarea, Ela se scuză, spunându-i că toți o invidiază), îl îndreaptă spre despărțire. I-a dăruit
Elei „tot trecutul”. Iubirea și războiul devin trecut, două experiențe care schimbă personalitatea
personajului .
Pe front și în spatele frontului iubirea presupune pasiune, gelozie, atracție/ sfâșiere
sufletească, frustrare, despărțire.” Romanul este de „o frumusețe unică în literatura română”,
„ordinea intelectuală” este opusă celei „instinctuale”, de aici rezultă valoarea romanului
camilpetrescian în concepția lui Ovidiu Ghidirmic.
Pe front, ofițerul uită de suferința din iubire și începe să se gândească la supraviețuire și la
groaznicele dureri produse de răni. Gheorghidiu are în permanență convingerea că va muri.
În momentul declanșării războiului, lui Gheorghidiu i se pare inutilă întoarcerea la
Câmpulung (intenționa să se reîntoarcă la Câmpulung, să dezerteze, pentru a-i prinde pe cei doi
amanți); Gândurile se îndreaptă spre camarazii săi, spre dorința de supraviețuire, spre măcelul
care se anunță. Ca să le demonstreze camarazilor că artileria ungurească e inofensivă, „din
fanfaronadă”, Gheorghidiu ia în brațe un obuz spre disperarea și teama oamenilor, „gest
nedelicat de ieșire din fire. Relatarea este adusă în prezent (un alt timp de după prezentul
războiului).
Camarazii își dau seama că e bolnav. La propunerea sergentului Voicu, doi oameni îl
încălzesc cu trupurile lor, salvându-l de la moarte, îi curg lacrimile șiroaie, fără să le poată opri.
Nu poate vorbi, are trupul încleștat. „Oamenii sunt calzi ca niște perine grele”, i se pare că nu
sunt prea ușori. Cineva exclamă: „Grozavă noapte, dom’ sublocotenent!”
În cele două articole cuprinse în teza Și devalorizarea războiului: Șarja de la Robănești și
Mare emoție în lumea prozatorilor de război Camil Petrescu și-a exprimat indignarea față de
cei care au glorificat războiul
În romanul Ultima noapte de dragoste cele două părți ale romanului nu sunt distincte. Tot
ceea ce părea minciună în prima parte e trăire la limita dintre viață și moarte în cea de-a doua.
Demitizarea frontului este trăsătura care persistă în Cartea a II-a. Prozatorul respinge literatura
eroică și efervescentă ca sifonul; cântecul patriotic și marșurile cu trompetă și tobe sunt
nesincere.
Ordinul că trebuie să „ridice posturile” (capitolul Ultima noapte de dragoste) îi înmărmurește
pe toți, unii se gândesc la neutralitatea definitivă. Gheorghidiu rostește: „ Măi, băieți, dar dacă o
fi războiul?” Un camarad e convins că se întorc acasă. Un altul chiuie de bucurie:„ ne revedem
damele”. Ordinul de luptă e citit de comandantul de batalion cu emoție și cu spaimă: „Domnilor,
e războiu...și m'a făcut maior”.
Pregătirile de intrare în război, numărarea cartușelor au loc într-o debandadă de nedescris.
Războiul este imprevizibil, este un joc al morții, o tragedie. Gheorghidiu este convins că va
muri, dar nu știe cum va îndura rana care îi va „sfâșia trupul”.”
Operațiunile militare încep cu atacarea postului vamal maghiar (Întâia noapte de războiu).
Asaltul în Măgura Branului, miorlăitul lung al gloanțelor,vaietele primilor răniți, răsăritul
soarelui peste câmpul de luptă dau impresia unui spectacol. Pe deasupra capetelor lor trage
artileria austriacă. Șirele de paie ard ca să le lumineze lor, „celor ascunși în întuneric”. Acestea
sunt primele experiențe ale protagonistului cu războiul.
De la aceste prime confruntări se va ajunge la acelea de mizerie, învălmășeală, dezordine,
răni, moarte. Obuzele vor zdrobi pământul. Toată frumusețea peisajului va fi distrusă. Războiul
devine haos. Încă din primele minute ale atacului, oamenii se întorc „gata de fugă”, marșul e
târât „ca după mort”. Ungurii au fugit lăsând tot ce au avut.
Intrarea românilor în Ardeal e așteptată cu focuri „Ard și numeroase șire de paie, anume, se
vede, ca să le lumineze lor - celor ascunși în întuneric, așezați cine știe cum –venirea noastră”.
„Tehnica redactării” este bazată pe relatarea „imediată” a scenelor de luptă, la care se
adaugă trăirea naratorului, care are o poziție specială . Este criticată armata care nu mai
luptase de patruzeci de ani. Indicii spațiali sunt cei din realitatea frontului. Regimentul stă de
veghe pe culmea Măgurii. Ordinul este să cucerească Tohanul Vechi, apoi Codlea.
Sunt relatate momentele bătăliilor din perspectiva combatantului. Se întreabă cum vor trece
apa adâncă a Oltului (Întâmplări pe apa Oltului),,sub focul mitralierelor”. Gheorghidiu are
reprezentarea miilor de morți, a uraganului de obuze, a trupurilor zvârlite în aer. Oamenii
alunecă, se lovesc unii de alții. Este o traumă a războiului, asociat cu imaginea barbariei.Omul
se confruntă cu o istorie violentă. Află de căderea Turtucaiei și o consideră ca pe o cădere
oarecare a Branului.
Războiul reprezintă pentru personajul lui Camil Petrescu o înlănțuire de evenimente
îngrozitoare, la care ia parte alături de ceilalți combatanți. Exploziile se succed organizat:
„deasupra ta, întâia explozie îți sparge urechile, te năucește, a doua te acoperă de pământ”. La
picioarele lui Gheorghidiu, un om are capul plin de sânge. Nu mai e nimic omenesc în ei. Din
cauza noroiului nu se mai deosebesc unii de alții, Marin Tuchei rostește: „-Ne-a acoperit
pământul lui Dumnezeu.”
Soldatului A Măriei un obuz i-a retezat capul, a mers patru cinci pași, cât timp creierul a
coordonat trupul, transmis de la cap la picioare, apoi a căzut. Ofensiva nemților e o capcană a
morții, un foc de baraj.
Sunt reprezentate suferințele de tot felul: oboseala („De 3 zile și 3 nopți n-am dormit decât în
șanțul șoselei”); disconfortul, mizeria (picioarele nu găsesc sprijin, în noroiul care alunecă în
ele); dezorientarea provocată de întuneric („Parcă sunt rătăciți într-o mină, fără un chibrit”);
senzația de pierdere a rațiunii
Se conturează secvențe de măcel, culminând cu barajul de foc de la Bărcuț. Ciorbagiu are
gâtul sucit și obrazul lipit de palmă „întors înapoi, ca și când n‵ar mai vrea să vadă înainte.”
Romanul este „redactat sub impresia directă a faptului trăit”. Instanța naratoare mărturisește că
se simte ca într-un mormânt. E rănit la mâna stângă, mănușa protectoare e plină de sânge. În
spital Gheorghidiu cugetă sarcastic la prezentarea mincinoasă a evenimentelor de pe front.
Ziarele nu pomenesc de înfrângere sau retragere. Instanța naratoare surprinde ironic doamne din
înalta societate „cu surâsuri și alba lor prezență” în sălile cu răniți; activitatea din spital „le
favoriza ocazii noi și decor inedit”.
Niculae Zamfir e rănit rău la cap, dar când le arată picioarele bandajate „ca niște copii
înfășați”, Gheorghidiu rămâne palid ca un mort și se clatină. Un picior e tăiat de la genunchi,
altul de la jumătatea coapsei. Bolnavul surâde, „absent și bun, ca o icoană, care nu știe cât a fost
de sluțită de sulițe”.
Romanul lui Camil Petrescu urmează într-o oarecare măsură modelul lui Remarque în
demitizarea eroismului. Drama războiului este violentă. Gheorghidiu este silit de situațiile trăite
să vadă durerea celorlalți, să suporte înfrângerea, să fie neputincios față de cei care trimit la
moarte o armată echipată necorespunzător și prost instruită.
Autentic înseamnă opus „la fals”, literatura presupune (la alții) reprezentări nesincere,
necorespunzătoare cu „datele experienței”, în concepția lui Camil Petrescu, scrierea ar trebui să
reprezinte ceea ce este real, sincer, adevărat .