Pop Gabriel

Specializare: Arhivistică An: I

Contextul scrieriilor lui Thucydides vs Polybios

Pentru a înțelege mai bine operele lui Thucydides și Polybios trebuie să luăm în
considerare contextual istoric în care au lucrat. Thucydides a fost un strateg atenian în timpul
războiului peloponeziac care a pierdut în bătălia de la Amphipolis în 424 î. Hr. și ca urmare
petrece 20 de ani în exil. Lucrarea sa, Războiul peloponeziac este dedicată documentării
conflictului, la care el luând parte, o face o istorie a imediatului. Metoda homerică de narare a
propriei personae la persoana a III-a în care se angajează are rolul de a inspira un sens de
imparțialitate de partea acestuia. 1
Polybios este un grec contemporan cuceririi romane a Macedoniei în bătălia de la Pidna
din 169 î. Hr., provenind dintr-o familie bogată. Cu căderea Macedoniei el este luat captive de
romani, dar strângând o prietenie cu fii consulului victorios, ajunge într-o poziție privilegiată în
care este înconjurat de elitele romane, cărora le observă comportamentul. După ce e lăsat de la
Roma, își continua cariera politico-militară, asistă la distrugerea Carthaginei și scrie Istorii, o
lucrare care documentează evoluția Romei și ridicarea ei ca mare putere între al Doilea Război
Punic și distrugerea Carthaginei.2
Aparent există similarități între cei doi. Ambii sunt greci implicați în conflicte militare
despre care scriu mai târziu în viață. Trebuie însă să ținem cont de contextual temporal. Polybios
trăiește în epoca elenistică și are o tradiție istoriografică de la care acesta pornește, însă
Thucydides este începutul istoriografiei politice grecești, pionierul domeniului în care activează
Polybios.
Temele operelor acestora sunt similare, ambele orbitând războiul, însă detaliile analizelor
acestora diferă. Polybios abordează scrierea istorică pragmatic, ca ghid pentru omul politic cu
întrebarea de bază fiind: “cum a ajuns Roma o mare putere în doar 53 de ani?” 3 Thucydides este
un precursor al acestui curent pragmatic, declarând că opera lui că “cunoașterea adevărului celor
întâmplate va fi folositoare, deoarece lucruri asemănătoare se vor întâmpla în viitor”,4 iar
narațiunea lui are la bază povestea autodistrugerii hegemoniei grecești.5
Structura și percepția timpului sunt un caz particular la Thucydides. Capitolele urmează
ritmul vieții - alternanța dintre iarnă și vară determină ritmul campaniilor militare și generațiile
umane evoluția socială.6 Cititorul poate fi confuz totuși asupra motivului pentru care Thucydides
trece de la scopul operei în deschidere, la arheologia Greciei, la războiul cu perșii, la perioada
intermediară dintre acesta și războiul peloponeziac (pentecontaetia), cauzele imediate războiului
peloponeziac, congresul Ligii poliponeziace, pentecontaetia, al doilea congress al Ligii
poloponeziace, excursul asupra lui Cylon, pe urmă situația lui Pericles și apoi înapoi la războiul
1
Miron,Greta, O istorie a istoriografiei, Cluj-Napoca, Ed. Mega ,2019, p. 28-29
2
Crăciun, Maria; Miron, Greta, Caiet de seminar. Istoriografia antică şi creştină, Cluj-Napoca, p. 50-51
3
Miron,Greta, O istorie a istoriografiei, Cluj-Napoca, Ed. Mega ,2019, p. 35
4
Barnes, H.E., A History of Historical Writing, New York, Dover Publications, 1963, p. 30-31
5
Miron,Greta, O istorie a istoriografiei, Cluj-Napoca, Ed. Mega ,2019, p. 30
6
Ibidem, p. 29
propriu-zis, toate în cadrul primei cărți.7 Pentru clarificarea probabilei intenții a lui Thucydides,
Războiul peloponeziac începe cu relatarea importanței ce a avut-o războiul, e urmat de istoria
știută de el din cele mai vechi timpuri a Greciei pentru a arată cauzele îndepărtate, trece la criza
din anii precedenți războiului pentru a arata cauzele imediate (pretextul), iar apoi trece înapoi în
timp pentru a elabora situația politică și imperialismul atenian și ambiția acesteia, care e cauza
reală, profundă, a conflictului, ca numai pe urmă, după tot acest context, să prezinte războiul
propriu-zis.8
Polybios are dezvoltarea cronologică mai simplă decât Thucydides. El se inspiră din
opera lui Ephorus și pornește ca reper olimpiadele de la 776 î. Hr. și pornește din Italia spre alte
spații învecinate precum Sicilia, Grecia sau Egiptul de la caz la caz. Acest lucru se datorează
unei alte diferențe dintre cei doi, anume faptul că Polybios scrie o istorie universală, prin care se
înțelege o înșiruire de relații de cauzalitate duse la nivel interstatal 9
Thucydides face progrese în domeniul metodologiei istorice. Se desparte de tradiția
logografică și respinge introducerea miturilor în istoria sa. S-a bazat mai mult pe surse ca
scrisori, înregistrări oficiale, interviuri și mai puține surse scrise. Accentul e pus pe anchetă, iar
autopsia ia un rol secundar, deoarece martorii ocular se contrazic des asupra detaliilor aceluiași
eveniment.10 Aici găsim motive de apreciere cât și de criticism asupra lui Thucydides. Când
reușește să valorifice sursele disponibile, obține analize psihologice de mare valoare precum cele
ale persoanelor și opiniei publice din perioada răscoalei ateniene din 411 î. Hr., fără a disrupe în
mod neplăcut firul narativ. Altă data este constrâns de limitele auto-impuse și nu realizează
importanța geografiei pentru mai buna înțelegere a bătăliilor sau a contextului cultural care pune
în mișcare războiul, ci se limitează la dimensiunea militară a conflictului, cum ar fi prezentarea
apogeului cultural atenian. 11 Acesta admite că relatează discursurile sale așa cum ar fi trebui să fi
fost spuse12, neputând să și le amintească sau să găsească relatări exacte ale acestora. Cu toate
acestea, cel mai important aspect al metodologiei lui Thucydides este înlănțuirea cauză-efect. El
este atent la cauzalitate și separă cauza unui conflict, care e profundă, și pretextul mai apropiat
temporal evenimentelor și mai maleabil manipulărilor.13
Contribuțiile acestuia cele mai de seamă la istoriografia universal au fost critica surselor
și metodologia lui.
Metodologia lui Polybios duce respingerea mitului și mai departe decât Thucydides și
vreo o despărțire categorică a istoriei de oratorie. Pe lângă respingerea mitului, Polybios nu
introduce discursuri fictive, ci pledează pentru limitarea acestora, istoricul având datoria să
prezinte contextual și recepția discursului pentru a fi cu adevărat folositor istorie. Sursele lui
Polybios sunt autopsia (reface traseul lui Hannibal peste Alpi), ancheta, documentele oficiale
(tratatele de pace cu carthaginezii), dar și sursele scrise, el cunoscând istoriile predecesorilor săi.
Cu toate acestea, le privește cu ochi critici. Acesta dezvoltă critica surselor pe aceiași direcție,
dar mai departe ca Thucydides, luând exemplu negativ pe Timaios și definindu-se în opoziție cu
acesta. Polybios diferențiază aceste metode de cunoaștere între ele după importanță. Autopsia
7
Nicolae, p. 7
8
Charles Olivier Carbonell, Istoriografia, Ed. Grafoart, București, 2006 p. 14
9
Miron, Greta, O istorie a istoriografiei, Cluj-Napoca, Ed. Mega ,2019, p. 34-35
10
Ibidem, p. 29-30
11
Barnes, H.E., A History of Historical Writing, New York, Dover Publications, 1963, p. 30-31, p. 31
12
Thucydides, Războiul peloponeziac, Cartea I, 22
13
Miron, Greta, O istorie a istoriografiei, Cluj-Napoca, Ed. Mega ,2019 p. 30
ajută la eliminarea exagerărilor și la context, dar este limitată. Sursele scrise sunt dificil de
interpretat datorită informațiilor eronate și a faptelor greu de verificat amintite de ele, iar
experiența proprie e cea mai importantă, ajutându-l pe istoric cu selecționarea faptelor și
facilitează redactarea propriu-zisă a lucrării. În legătură cu ancheta, Polybios o vede ca o relație
în care anchetatorul este protagonistul care direcționează conversația. Din acest punct de vedere,
dificultatea de a scoate adevărul din anchete în cazul lui Thucydides se datorează inexperienței
anchetatorului. 14
Contribuțiile lui Polybios la istoriografia universal sunt de mare valoare. În cartea 12, în
care îl critică pe Timaios, avem prima critică profundă a metodei istoriografice de la un autor la
altul. A dezvoltat relațiile de cauzalitate maim ult decât Thucydides și se apropie de un ideal de
imparțialitate între cultura greacă și cea latină prin circumstanțele unice în care s-a format.
Dezvoltă și mai departe spiritul pragmatic și utilitar al istoriei decât Thucydides și e preocupat de
adevăr înainte de toate, căci folosul istoriei îl vede în veridicitatea ei. 15
În concluzie, există multe similarități, dar și diferențe între Thucydides și Polybios, cel
din urmă reprezentând o evoluție net pozitivă în direcția indicată de precedentul celui dintâi.
Ambii sunt istorici valoroși ai antichității care au influențat formarea istoriografiei moderne,
oferind modele stilistice și de principii istoriografice în renaștere.16

14
Miron,Greta, O istorie a istoriografiei, Cluj-Napoca, Ed. Mega ,2019, p. 35-37
15
Barnes, H.E., A History of Historical Writing, New York, Dover Publications, 1963, p. 30-31, p. 33-34
16
Miron,Greta, O istorie a istoriografiei, Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2019, p. 110