2. Care au fost urmările practicării agriculturii și domesticirii animalelor în neolitic?

Practicarea agriculturii și domesticirea animalelor au dus în primul rând la sedentarizarea

omului. Acest proces probabil că a avut loc treptat, cu stagii de tranziție în care omul planta
semințele, după care vâna o perioadă până la recoltă când se întorcea. Arealul acestei vânători a
devenit mai restrâns, până când în urma selecției pentru însămânțare numai a boabelor mari și
extinderii zonei cultivate, omul nu mai avea nici timpul necesar, ci motiv să se deplaseze,
agricultura reușind să-l susțină, iar animalele domesticite ținute în gospodării îi asigură necesarul
de proteine.
Domesticirea animalelor duce la evoluarea omului pentru viețuirea în preajma lor.
Procesul ce începe acum în neolitic va duce la obținea imunității populațiilor agrare împotriva
diverselor boli pe care omul le poate contracta de la animale, astfel încât epidemiile și decesele
din cauza lor scad drastic.
Agricultura a dus în mod natural la crearea unui surplus alimentar în cazul unei recolte
bune. Asta a dus la o creștere demografică și la o dietă mai stabilă. Excesul de oameni dintr-o
localitate duce la deplasarea unor grupuri sociale care își formează propriile noi comunități
agriculturale. Împreună cu contactul cu populațiile vecine, asta duce la răspândirea agriculturii
din Orientul Apropiat în zone adiacente (Africa, Europa). Într-un timp relativ scurt, populația
comunităților agriculturale nu se va mai putea întoarce la vânat din cauza mulțimii acestora,
vânatul devenind insuficient pentru a susține populația și duce la o dependență de agricultură.
Siguranța alimentară, pe lângă creșterea populației, duce la un exces de timp liber în
perioadele în care câmpurile nu trebuie întreținute sau supravegheate. Eliberați de dependența
procurării constante a hranei, încep să apară specializări meșteșugărești, olăritul fiind una din
cele mai de seamă dintre acestea, iar experimentele metalurgice din eneolitic fiind un alt
exemplu, fară de care dezvoltarea societăților bazate pe bronz nu ar fi fost posibile.
Olăritul și arta ceramicii se răspândește în special din cauza noii agriculturi. Pe de-o
parte, există exemple de ceramică mezolitică, dar aceasta e mai mult o excepție culturii Jomon
din Japonia decât un obicei răspândit. Pe de alta, începuturile agriculturii sunt aceramice. În acest
caz, grânele erau depozitate în gropi cu pereții arși sau acoperiți cu nuiele împletite, care nu
reprezintă un mediu optim. Datorită acestei nevoi vasele ceramice pentru stocare au fost
inventate, inițial prelucrate din suluri de lut asamblate unul peste celălalt, iar mai târziu în
neolitic cu un instrument crecursor roții olarului.
Alt aspect care leagă alimentația de agricultură și olărit e că odată cu crearea vaselor
ceramice de stocare, au fost inventate și vasele ceramice de gătit ce au permis răspândirea supei
și a mai multor feluri de mâncare preparată, îmbunătățind dieta.
Pe plan social, agricultura duce la o schibare a aspectului universului spiritual. Credințele
cu specific vânătoresc se transformă sau se sting și sunt înlocuite de culte chtonice cu specific al
fecundității și fertilității. E ușor de observat cum schimbarea în religie reflectată schimbările
sociale: fertilitatea atât umană pentru a avea mâini de lucru și o familie, cât și a animalelor pentru
a avea hrană sunt importante, iar fecunditatea solului pentru a asigura supraviețuirea e esențială.
În acest sens se manifestă figurine feminine găsite în contexte domestice și sacre, având trăsături
asociate cu fertilitatea exagerate, reprezentând probabil genul arhetipului de „Zeiță-mamă”. Alte
comunități practică venerarea unui cuplu divin, în care atributele de fertilitate sunt reprezentate
de pereche.
Tot pe plan social, agricultura pornește procesul de urbanizare și de dezvoltare statală.
Deși aceasta nu se manifestă încă în neolitic datoriă stagiului simplu de dezvoltare,
managementul surplusului alimentar duce la dezvoltarea civilizațională, cum e cazul controlului
producerii grânelor și sistemelor de irigație de către autoritatea centrală în Egipt sau
Mesopotamia. Scrisul de asemenea se dezvoltă din sisteme de ținere a evidenței tranzacțiilor,
datoriilor și inventarelor de bunuri agricole și meșteșugărești.