Particularităţile unei opere care aparţine lui Liviu Rebreanu

„Ion”
– roman realist (sursele de insipirație, timp și spațiu reale)-obiectiv (evenimente
povestite la persoana a III-a de către un narator obiectiv, omniscient – știe tot despre
personaje și acțiune și omniprezent – este prezent peste tot), tradițional (prezintă
obiceiurile sătenilor din Transilvania la începutul sec. XX), cu elemente moderne (modul
în care Ion își obține pământul, prezentarea țăranului român într-o lumină negativă, cu
defectele sale) –

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Tema aleasă de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume,
înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează,
precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume
sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în
funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi aparţine,
putând însă suferi anumite nuanţări. Viziunea obiectivă este specifică romanului realist-
obiectiv și ea pornește de la orientarea tematică, mai ales de natură socială, și continuă cu
structurarea tradițională a conținutului, la acțiune participând personaje aparținând unor clase
și structuri sociale diverse. Totodată, tehnica narativă constă în relatarea cronologică a
faptelor prin înlănțuire, printr-o desfășurare logică a evenimentelor.

- evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria
romanului obiectiv, realist

În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele, precum „Zestrea”, „Ruşinea”,

„Dintele”, „Răfuiala” sau „Proştii”, apariţia romanului ,,Ion” de Liviu Rebreanu, în 1920,
,,rezolvă o problemă şi curmă o controversă”. (Eugen Lovinescu)

,,Ion” este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii
române interbelice. Lovinescu consideră ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii
române”, care înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizare. Nucleul romanului se
află în nuvelele anterioare ,,Zestrea” şi ,,Rușinea”, iar sursele de inspiraţie sunt trei experienţe
de viaţă ale autorului receptate artistic. Punctul de plecare este biografic. Rodovica, fata unui
ţăran înstărit din satul Prislop (satul părinţilor autorului), se lasă sedusă de cel mai nevrednic
fecior al satului. Personajul central este, de asemenea, inspirat de o figură reală, un ţăran
sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care autorul l-a întâlnit. (inspirația din realitate a
autorului)

Opera literară ,,Ion” este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri,
cu un conflict complex, persoanaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieţii.
Este un roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al
naraţiunii (la persoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient,
omniprezent, deoarece dirijează destinul lui Ion). Fiind un roman realist, Rebreanu creează
tipologii de personaje: Ion este tipul ţăranului sărac, arivistului fără scrupule, dar şi ambiţiosul
dezumanizat de lăcomie, tipul intelectualului: preotul şi învăţătorul, dar şi Titu, iar cele două
femei din viaţa lui Ion sunt conturate antitetic: pământul (Ana) şi iubirea (Florica). De
asemenea, simetria romanului, dată de relaţia incipit-final, începe cu descrierea drumului, care
duce spre Pripas şi se termină cu sfinţirea noii biserici şi cu ieşirea din sat, dar şi prin
verosimilitatea întâmplărilor.

- tema textului şi două secvenţe sugestive

În acest context, romanul lui Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român, agreată de
tradiţionalişti, dar într-o manieră modernă, propunând o abordare realist-obiectivă salutată de
critica vremii ca ,,cea mai puternică creaţie obiectivă din literatura română” (Eugen
Lovinescu). Ţăranul este văzut în mijlocul frământărilor luptei sale pentru pământ, determinat
social şi economic de posesiunea acestuia şi suportând consecinţele actelor sale reprobabile,
în condiţiile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală - problematica
pământului - este dublată de tema iubirii şi a familiei. Tema principală susţine şi convingerea
autorului că nu te poţi sustrage destinului, iar cei care încearcă să o facă devin personaje
tragice, Ion fiind considerat, de asemenea, un roman al destinului.

Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei din
debutul romanului. Scriere cu caracter monografic, romanul cuprinde o frescă vie a lumii
rurale transilvănene, cu evenimentele sale: naşterea, moartea, nunta, hora, botezul, obiceiurile,
dar şi cu relaţiile de familie, economice, culturale, relaţiile cu autoritatea austro-ungară etc.
Departe de concepţia unificatoare idilică semănătoristă, în proza lui Rebreanu apare de la
început stratificarea socială cu ierarhiile sale clare. Ţăranii prezenţi la hora de duminică sunt
organizaţi în grupuri distincte, conform normelor mentalităţii colective: în centru, perechile
tinere care joacă cu pasiune Someşana, viitoarele familii; pe margine, fetele care au rămas
nepoftite, care râd silit, cu câte-o nevastă mai tânără care aşteaptă să-i vină chef bărbatului să
joace; mai la o parte, nevestele şi babele, admirându-şi odraslele; printre ei, copiii care
aleargă. Bărbaţii sunt mai departe, neinteresaţi de pasiunea jucătorilor, în grupuri distincte:
primarul, chiaburii şi bătrânii fruntaşi, separat; ţăranii mijlocaşi în jurul dascălului Simion
Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, ,,ca un câine la uşa bucătăriei”, trage cu urechea şi
Alexandru Glanetaşu, ţăran bogat prin zestrea soţiei, dar sărăcit prin nechibzuinţă, dornic să
se amestece în vorbă, dar sfiindu-se de bogătaşi. Abia după încheierea jocului apar
intelectualii satului - popa Belciug, soţia învăţătorului, Maria Herdelea, Titu şi Laura, cinstind
adunarea cu prezenţa lor. Amestecul e privit cu reticenţă, Laura e indignată de invitaţia la joc
a lui George, iar Maria Herdelea, deşi fiică de ţărani, pentru că a umblat mereu în straie
nemţeşti şi s-a căsătorit cu un învăţător, se simte mult deasupra norodului, privindu-l ,,cu o
milă cam dispreţuitoare”. Prietenia lui Titu cu Ion arată că aceste reguli au justificarea lor
nescrisă, el sugerându-i, de fapt, planul de a-l sili pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana prin
înşelăciune. De asemenea, ajutorul dat mai târziu de învăţător lui Ion în scrierea plângerii
împotriva judecătorului se întoarce asupra celui dintâi cu repercusiuni dureroase.

O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în capitolul
„Sărutarea”. Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale
pentru pământul redobândit cu greu. Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E
primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima
moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă ,,animă”. În mijlocul delniţei, Ion îl
sărută ,,cu voluptate” (,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”). Împlinit,
personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din
basme”, iar pământul zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins.

- evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi/sau de limbaj ale textului narativ

studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume

Un prim element de structură îl constituie titlul, care este dat de numele personajului
principal, care devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ,
individualizat (pentru că își concepe un anumit plan pentru a obține pământul), însă prin
modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria ,,sărăntocului” cu o fată cu
zestre, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetașului dobândiseră averea în acelaşi fel, ci
comportamentul său: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se
întoarcă la Florica, devenită nevasta lui George. Titlurile celor două părţi ale romanului
evidenţiază simetria compoziţiei şi, totodată, denumesc cele două patimi ale personajului
principal: ,,Glasul pământului” şi ,,Glasul iubirii”. Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic
nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un ,,Începutul” şi un ,,Sfârșitul”. În prima
parte apar capitolele: ,,Începutul”, ,,Zvârcolirea”, ,,Iubirea”, ,,Noaptea”, ,,Rusinea”, ,,Nunta”,
iar în cea de-a
doua ,,Vasile”, ,,Copilul”, ,,Sărutarea”, ,,Ștreangul”, ,,Blestemul”, ,,George”, ,,Sfârșitul’”.

Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul este detaşat, omniscient şi

omniprezent, relatând întâmplările la persoana a III-a.

Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior dintre Ion şi Vasile
Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc,
conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale momentele acţiunii. În
plan secundar, există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de
pământ, între Ion şi George Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi
dispută autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există un
conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, dar şi un
conflict simbolic, dintre voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului. Acest ultim
conflict aminteşte de tragediile greceşti, unde mândria nemăsurată a individului,
supraaprecierea în confruntarea cu destinul – determină căderea personajului în final.

Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei şi întăreşte ideea de viaţă

ce se desfăşoară ciclic. Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, la care se
ajunge prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la Cluj, din care se
desprinde „un drum alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul urcă
întâi anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate (…), apoi cotește brusc pe sub
Râpile Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în
sat, „te întâmpină (…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și
cu o cuniniță de flori veștede agățată de picioare“. Prezenţa acestei cruci este premonitorie,
conform regulii autorului omniscient care poate anticipa sfârşitul dramatic al personajelor.
Imaginea drumului este reluată simbolic în desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se
vindeau mobilele învățătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața
tensionată și necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile
Baciu, George Bulbuc etc. La sfârşitul romanului, drumul iese ,,bătătorit” din sat - ,,câţiva
oameni au murit, alţii le-au luat locul”, şi se pierde în ,,şoseaua cea mare şi fără început”.
Roman sferic, cu structură echilibrată, Ion începe şi se termină cu aceeaşi metaforă a drumului
vieţii.

Tehnicile narative folosite slujesc zugrăvirii complexe, pe mai multe planuri. Prin tehnica
planurilor paralele este prezentată simultan viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii rurale. Vieţile
se desfăşoară în paralel, amestecul este dezaprobat. Trecerea de la un plan narativ la altul se
realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire.
Apare, de asemenea, tehnica contrapunctului - nunta Laurei se desfăşoară în paralel cu a Anei,
conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu are corespondent conflictul dintre Herdelea şi preotul
Belciug. Stilul indirect liber este folosit pentru revelarea psihologiei personajelor, atunci când
e vorba de Ion sau de Ana, dar şi pentru a ironiza cu duioşie comportamentul acestora, atunci
când e vorba de familia Herdelea.

Subiectul romanului

Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la
horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Se descrie jocul tradiţional, someşana,
dansul tinerilor, cântecul lăutarilor şi portul popular. Oamenii sunt aşezaţi în funcţie de
statutul social. Este prezentă şi Savista, oloaga satului, piaza rea. Intelectualii satului, preotul
Belciug şi familia învăţătorului Herdelea vin să privească fără a se amesteca în joc. Ion este
hotărât să o ia pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, iar venirea lui
Vasile Baciu declanşează intriga şi conflictul, tatăl fetei îl confruntă verbal, numindu-
l ,,hoț”, ,,tâlhar” şi ,,sărăntoc”, Ana fiindu-i promisă lui George Bulbuc. Bătaia de la
cârciumă, pentru plata lăutarilor se încheie cu victoria lui Ion asupra lui George, scena fiind
construită în simetrie cu aceea de la sfârşitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-
l cu sapa. Ion se va răzbuna, o va lăsa pe Ana însărcinată, întrucât îl va determina pe tatăl
acesteia să accepte nunta. La nuntă, Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i revină
ca zestre, apoi se simte înşelat şi începe să o bată pe Ana, femeia fiind alungată, pe rând, din
casa soţului şi din cea a tatălui. Preotul Belciug încearcă să medieze conflictul dintre cei doi,
însă Ana alege să se sinucidă, apoi Petrişor, fiul lor, moare şi nu-i trezeşte lui Ion regrete sau
conştiinţa vinovăţiei, deoarece nu vedea decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. În
cele din urmă, Ion alege să o caute pe Florica, însă George îl surprinde în flagrant şi îl ucide,
cu instrumentul ce i-a fost drag, sapa, iar averea lui Ion rămâne bisericii.

În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător, pentru autoritatea în sat este defavorabilă
celui din urmă. El are familie/soţie, un băiat (poetul visător Titu) şi două fete de măritat, dar
fără zestre, Laura şi Ghighi. În plus, casa învăţătorului era construită pe pământul bisericii,
însă cum relaţiile dintre ei se degradează, învăţătorul se simte ameninţat cu izgonirea din casă.
Preotul are un caracter tare şi rămas văduv se dedică comunităţii, ajungând să construiască o
nouă biserică, iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea noii biserici.

Concluzia
După cum se observă din cele relatate până aici, se constată că temele întâlnite în roman sunt
de natură socială și că sentimentul de iubire este raportat și el la elementele de natură socială,
întrucât este condiționat de ierarhia socială a partenerilor în cadrul colectivității. Totodată,
romanul, prin dezvoltarea acestor teme aduce în fața cititorului o frescă socială amplă și
profundă, o monografie a satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, iar
personajele care participă la acțiune sunt tipice și ilustrează diferite categorii sociale prezente
în lumea satului. Toate aceste aspecte referitoare la temă, la conținut și la personaje formează
o imagine reprezentativă a satului ardelenesc, prezentată cu mijloacele proprii naratorului
omniscient și omniprezent, care exprimă un punct de vedere obiectiv, ceea ce face din ,,Ion”
tipul de creație realist-obiectivă cu temă socială.
Particularități de construcţie a unui personaj, Liviu Rebreanu - Ion

Opera literară ,,Ion”, aparținând lui Liviu Rebreanu, apărută în anul 1920, a fost scrisă pe
durata a șapte ani, se încadrează în categoria romanului realist-obiectiv, deoarece autorul
mizează pe obiectivitate, acțiunea este ancorată în actualitatea vieții, înfățișând diverse
aspecte sociale, personajele sunt tipice, iar forma adoptată este una echilibrată, punându-se
accent pe exactitatea exprimării. De aceea și viziunea despre lume sau perspectiva narativă
este una obiectivă, întrucât naratorul este omniprezent și omniscient, iar relatarea
întâmplărilor se face la persoana a III-a, fără vreo implicare afectivă. Personajele, ca element
esențial al structurii unui roman realist-obiectiv, participă la acțiune și se încadrează unei
anumite tipologii, stabilind între ele anumite relații și fiind purtătoarele mesajului autorului.
Aceasta nu înseamnă însă că personajele sunt construite schematic, deoarece ele sunt
prezentate, în mod realist, cu defectele și cu calitățile lor, devenind individualități complexe si
verosimile.

Ion – nu este doar tipul țăranului sărac, ci el se individualizează prin istețime și viclenie
în conceperea planului de seducere a Anei.

- statutul social, psihologic şi moral al personajului

Un astfel de personaj tipic este și Ion, personajul principal și eponim al romanului, căruia
scriitorul îi construiește un portret complex ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o
serie de elemente ale textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictului și
evidențierea relațiilor personajului cu celelalte personaje sau printr-o diversitate de procedee
de caracterizare. Ion este personajul principal, eponim si rotund. Realizat prin tehnica
basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile, George), care-i
pun în lumină trăsăturile.

Prin intermediul acțiunii, încă de la începutul primului plan narativ, se poate constata că Ion
se află în centrul întâmplărilor, statutului său fiind acela de țăran sărac, dar harnic, care
dorește să-și depășească această condiție prin orice mijloace. Ion iubește nespus pământul și,
de aceea, din punct de vedere psihologic, trăiește obsesia îmbogățirii, este, așadar, un
obsedat, dar această dorință se lovește de cealaltă iubire, cea dață de Florica, o fată tot săracă,
față de care nutrește însă o pasiune sfâșâietoare. Moral, personajul parcurge un traseu epic
puternic tensionat, tocmai din cauza acestei pendulări dintre cele două iubiri. În final, Ion
apare în postura de victimă din cauza inconsecvenței sale și a incapacității de a-și gestiona în
mod realist sentimentele.

- Trăsătura dominantă şi două secvenţe

O trăsătură primordială a personajului este iubirea pentru pământul care l-a născut, perceput
simultan ca terra mater (,,de mic i-a fost mai drag decât o mamă”) şi proprietate ce garantează
succesul în comunitate, într-un amestec de adoraţie mistică şi orgoliu posesiv. Deși sărac,
este ,,iute si harnic ca mă-sa”, iubește munca: ,,Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră,
ca o râvnă ispititoare” și pământul: ,,pământul îi era drag ca ochii din cap”. Este înfrățit cu
pământul prin muncă: ,,sudoarea [...] căzând se frământă în humă, înfrățind, parcă mai
puternic, omul cu lutul”. De aceea, lipsa pământului îi pare o umilință, iar dorința pătimașă de
a-l avea este oarecum motivată.

Este caracterizat direct de către narator: ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”, de alte
personaje: Vasile Baciu îl face ,,sărăntoc”, ,,hoț” și tâlhar” și prin intermediul monologului
interior reiese firea sa vicleană: ,,Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să
mă scutur de calicie... Las că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norodului
pentru niște vorbe...” (autocaracterizare).

O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul romanului, precum și
cea din finalul acestuia. Pagină de monografie, descrierea horei este, de asemenea, o ocazie
de prezentare a organizării ierarhice a satului. În această ierarhie, Ion are o poziţie hibridă.
Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi datorită calităţilor fizice, voinţei, inteligenţei,
autorităţii de care dă dovadă, Ion este desfiinţat prin apelativele folosite de Vasile Baciu
(,,sărăntoc”, ,,hoţ” şi ,,tâlhar”), care scot la iveală latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi,
deci, sărăcia. Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului ţărănesc
lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează latențe obscure ale comportamentului său.
Deşi nu prezintă antecedentele unui suflet odios, Ion cade într-o demenţă a deziluziei. Setea
de răzbunare se îndreaptă împotriva lui George Bulbuc, într-o scenă sângeroasă, dar şi în
înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire planul de a se însoţi cu Ana şi cu pământurile
acesteia. În slujba atingerii acestui scop, scena horei prezintă un întreg spectru al metodelor
mai mult sau mai puţin disimulate folosite de personaj.

O altă secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul dobândit cu

greu apare în capitolul „Sărutarea”. Este o scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile
ancestrale (vechi) ale relaţiei ţăranului cu pământul său. Ion primeşte proprietăţile lui Vasile
Baciu legal. E primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie
de inima moşiei.” În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta
grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se
vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”. În ,,Lauda ţăranului român”, Rebreanu
leagă identitatea noastră naţională de aceea a ţăranului, şi pe cea a ţăranului de pământul ,,care
ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui ne-a dăruit
toate calităţile şi defectele cu care ne prezintăm azi în lume”. Astfel, dragostea lui Ion pentru
pământ are doar fervenţa (înfocarea, pasiunea) dată de lipsa esenţială a acestuia, dar rămâne în
fapt reprezentativă pentru identitatea noastră naţională.

- elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă

însuşirile personajului

Un prim conflict reprezentativ pentru personajul Ion este conflictul principal care stă la
baza temei romanului. Conflictul exterior dintre Ion şi Vasile Baciu, care nu vrea să-şi
dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc, conform unei înţelegeri
vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele acţiunii. În plan secundar există mai
multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ care fusese înainte a
Glanetaşilor (,,inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea”), între Ion şi George Bulbuc,
un sărăntoc şi un bocotan. În plan interior, există un conflict între glasul iubirii şi glasul
pământului la nivelul personajului principal, soluţia fiind ca acesta să se lase stăpânit pe
rând, cu aceeaşi pasiune, de fiecare.

Modalităţile de caracterizare sunt multiple. Ion este caracterizat direct, atât de către
narator: ,,iute şi harnic, ca mă-sa”; ,,munca îi era dragă, oricât ar fi fost de grea, ca o râvnă
ispititoare”, cât şi de alte personaje, în diferite momente ale acţiunii: ,,Ion e băiat
cumsecade; e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ“ (Maria Herdelea); ,,eşti un stricat şi-un
bătăuş şi-un om de nimic…te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli numai după blestemăţii”
( preotul Belciug). Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul
interior: ,,Mă moleşesc ca o babă năroadă… Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului
pentru nişte vorbe…”

Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. Prin

limbaj, personajul dovedeşte abilitate de adaptare şi de a folosi pe ceilalţi în obţinerea
reacţiei favorabile planurilor sale - îşi nuanţează limbajul în funcţie de interlocutor, folosind
registre diferite: este respectuos cu învăţătorul, ironic cu Vasile Baciu, agresiv cu cei care îi
ameninţă scopurile. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: ,,avea ceva straniu în privire,
parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. Comportamentul scoate în evidenţă trăsături
variate precum hărnicia, puterea voinţei, lăcomia, brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin
relaţia cu alte personaje influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe toţi cei
cu care intră în contact, dovedind statutul său de personaj central.

Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului teluric, învins de orgoliul sub impulsul
căruia se angrenează în lupte pe care nu le poate susţine moral. Ion este în acelaşi timp tipic şi
profund individual. Atât Vasile Baciu, cât şi Alexandru Glanetaşu se căsătoriseră cu femei
bogate. Niciunul însă nu urmează traseul sinuos şi pasional al personajului Ion. Fără a găsi
forţa de a accepta cu adevărat implicaţiile căsătoriei cu Ana, dar nici de a refuza această
căsătorie, Ion vede ulterior în turnura evenimentelor o fatalitate prin care trebuie să plătească
forţarea destinului de a-i oferi ceva ce nu a simţit cu adevărat că avea dreptul – ,,Mândru şi
mulţumit ca orice învingător, Ion simţea totuşi un gol ciudat în suflet”. Moartea lui Petrişor
este pusă pe seama fatalităţii. Concluzia din a doua parte a romanului invalidează toate
strădaniile din prima parte: ,,ce folos de pământuri, dacă ce ţi-e pe lume mai drag nu-i al
tău…” Sfârşitul personajului este în mare măsură o urmare a acţiunilor sale directe.
Involuntar, luând forma destinului, Ion se autopedepseşte. Conform concluziei finale a
naratorului: ,,Câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul…”, viaţa va repeta, poate, într-o
altă formă, destinul personajului principal al romanului, în curgerea ei ciclică, imperturbabilă.

Concluzia

Ion este un personaj tipic, reprezentând întreaga țărănime săracă, măcinată de dorința de a
alunga cu orice preț sărăcia. Astfel se poate explica și afirmația lui G. Călinescu, potrivit
căreia ,,toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”. Deși personaj tipic prin scopul urmărit,
Ion este atipic prin mijloacele folosite pentru a realiza ceea ce și-a propus, precum și
prin zbuciumul interior devorator între glasul pământului și glasul iubirii, acțiunea
finalizându-se prin moartea sa.
Având în vedere toate aceste aspect referitoare la particularitățile personajului, constatăm că
imaginea sa este în deplină concordanță cu tema romanului și viziunea obiectivă a autorului,
întrunind, totodată, particularitățile unui personaj tipic care se manifestă însă atipic. De
remarcat sunt și complexitatea lui și veridicitatea cu care este prezentat în lumini și umbre,
întrupând atât calități cât și defecte, manifestate în cadrul unui puternic conflict interior.