ION

de Liviu Rebreanu
- Relatia dintre Ion şi Ana-

Prin scrierile lui Liviu Rebreanu, literatura română dobândeşte primul romancier obiectiv al
vieţii satului. Publicat în 1920, în perioada interbelică, romanul „Ionˮ este reprezentativ pentru
realismul românesc prin valorificarea trăsăturilor curentului: autenticitate, veridicitate, verosimil, prin
tematică şi prin tipologia personajelor.
Tema romanului este viaţa românilor din Transilvania la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea, dar se evidenţiază şi alte teme precum: patima pentru pământ, familia,
iubirea, viaţa intelectualilor în condiţiile dominaţiei austro-ungare.
Titlul romanului este chiar numele personajului principal şi eponim, un nume reprezentativ
pentru ţăranul roman, anticipând că în centrul acţiunii stă destinul acestuia.
Romanul este structurat pe două părţi, coordonate ale evoluţiei interioare a personajului
principal: ,,Glasul Pământului’’ şi ,,Glasul iubirii’’. Cele două voci interioare, între care oscilează
Ion, influenţează decisiv şi destinul Anei.
Ion, personajul principal, şi Ana, personajul secundar, sunt portretizaţi prin caracterizare
directă, facută de narator şi de celelalte personaje şi prin caracterizare indirectă, reieşind din fapte,
acţiuni, comportament, relaţiile cu celelalte personaje, gânduri (prin monologul interior).
Din punct de vedere social, cei doi reprezintă clase diferite, întrucât Ion este fiul lui Alexandru
Pop Glanetaşu, unul dintre cei mai săraci ţărani ai satului, în timp ce Ana este fiica lui Vasile Baciu, un
ţăran înstărit. De aceea, Ana avea ,,locuri şi case şi vite multe”, în timp ce Ion nu avea pământ,
deoarece tatăl lui îl vânduse bucată cu bucată. Ion suferă din cauza sărăciei şi încearcă iniţial să obţină
pământul prin muncă cinstită, dar după o vară de trudă pe la bogaţi, abia strânge câţiva zloţi. Astfel, lui
Ion îi încolteşte în minte ideea seducerii Anei pentru a obţine pământ, singurul mod prin care dobândea
respect şi demnitate în comunitate.
Din punct de vedere moral, Ion este tipul ţăranului însetat de pământ, ilustrând condiţia
tragică a ţăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea. Naratorul îl caracterizează în
mod direct, evidenţiindu-i calităţile: „era iute şi harnicˮ, ,,Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu
milaˮ. Muncitor fiind, ,,nici o brazdă de moşie nu s-a mai înstrăinat de când s-a făcut dânsul stâlpul
caseiˮ. Inteligent, Ion fusese elevul preferat al învăţătorului Herdelea, care insistase ca Ion să meargă
mai departe la şcoală, dar numai după câteva luni, Ion renunţă deoarece îi era mai drag „să fie veşnic
însoţit cu pământulˮ. Înţelegând că toate calităţile sale nu sunt suficiente pentru a-şi schimba statutul,
Ion e nevoit să-şi ignore sentimentele şi să încalce normele moralei pentru a-şi atinge scopul.
Folosindu-se de căsătorie ca mijloc de a parveni, Ion se apropie de tipologia arisvistului.

1
 Ana era ,,o fire tăcută şi oropsită, menită parcă să cunoască numai suferinţa în viaţă”. Lipsită
de afecţiunea mamei, care murise când ea era foarte mică, dar şi de a tatălui, care era deseori agresiv
cu ea, Ana tânjeşte după iubire.
De aceea, din punct de vedere psihologic, Ana este o fire introvertită, melancolică şi este foarte
vulnerabilă în faţa lui Ion, în care ea ,,descoperise deodată tot ce-i dorea inima”. Ion este
individualizat prin monologul interior, dar şi prin caracterizarea directă, făcută de narator, care-i
evidenţiază de la început conflictul. Ion oscilează între dragostea Floricăi, fata cu care fusese până
atunci şi dorinţa de a avea pământ, care se putea împlini prin Ana.
O primă scena semnificativă pentru evoluţia relaţiei dintre cele două personaje este scena
horei, în care Ion o urmăreşte pe Ana cu ,,ceva straniu în privire” şi cu ,,un vicleşug neprefăcut”, în
timp ce Florica i se pare ,,mai frumoasă ca oricând”. Deşi o iubea pe Florica, aceasta era ,,mai săracă
decât dânsul”, în timp ce Ana ,,avea locuri şi case şi vite multe”. Gestul său de a o invita pe Ana la
dans, încâlcând astfel regulile nescrise ale satului, dar şi întâlnirea cu ea într-un loc mai retras stârnesc
furia lui Vasile Baciu, care îl caracterizează direct, numindu-l ,,hoţ”, ,,sărăntoc”, ,,fleandură”,
,,tâlhar”. Ion resimte dureros umilinţa şi ,,schimba feţe feţe”, trezindu-se în el dorinţa de răzbunare.
Fiind dominat de dorinţa de a fi respectat în sat, hotărât şi perseverent, Ion îşi urmăreşte cu
meticulozitate planul seducerii Anei. După ce reuşeste să o lase însărcinată, atitudinea sa faţă de Ana
devine distantă, cinică. După căsătorie, Ana devine pentru Ion o povară incomodă, iar atitudinea este
rece, chiar agresivă atunci când constată că Vasile Baciu nu voia sa-i mai dea restul de pământuri
promise. Nici naşterea copilului nu îl face pe Ion să-şi schimbe atitudinea, iar gândul morţii începe să i
se pară Anei tot mai ademenitor.
O altă scenă semnificativă este cea a nunţii lui Ion cu Ana deoarece este prilej pentru narator
de evidenţia încă o dată conflictul interior al personajului. Pentru că Ana aveo o sarcină înaintată,
druşca, Florica, îi ţine locul. Ion se gândeste o clipă să fugă împreună în lume şi să scape „de urâţenia
asta”, dar imediat îi vin în minte pământurile şi adaugă în sine cu dispreţ: „Şi să rămân tot calic…
pentru o muiere ?”. Ion dansează mai mult cu Florica şi îşi închipuie chiar că ea „era mireasa lui”. Nu
se poate abţine şi îi mărturiseşte că numai ea îi este dragă pe lume, dar este auzit de Ana care „tresări
ca muşcată de viperă”. Atunci realizează ca speranţele ei de fericire se risipesc şi începe să plângă. Ion
este nepăsător însă faţă de suferinţă ei şi se întreabă câţi bani s-or fi strâns la nuntă.
De asemenea, o scenă semnificativă pentru evoluţia relaţiei lor este şi cea de la nunta Floricăi
cu George. Ana observă a Ion ,,nu-şi lua ochii de la mireasă”. Dacă altădată ar fi simţit durere,
acum ,,numai o ruşine crâncenă îi ardea sufletul”, iar la plecarea spre casă îl ameninţă că se va omorî,
dar Ion este nepăsător. Ana se sinucide, spânzurându-se, iar la scurtă vreme moare şi copilul, Ion fiind
vinovatul moral pentru moartea lor. Evenimentele nu trezesc însă lui Ion sentimentul vinovăţiei, el
îndrepţându-şi acum atenţia spre Florica. Aceasta conduce inevitabil la destinul său tragic, fiind ucis de
George.

2
 În concluzie, relaţia dintre cele două personaje este reprezentativă pentru lumea satului
tradiţional, în care căsătoriile se făceau în funcţie de zestre şi numai cu acordul părinţilor. Ana
ilustrează destinul femeii în epocă, despre care George Călinescu afirma că nu însemna decât ,,două
braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii. Odată criza erotică trecută, ea înceta de a mai
însemna ceva pentru feminitate”. Ion se face vinovat moral de moartea Anei şi a copilului lor, tulbură
liniştea unei familii, dar şi a unei întregi comunităţi şi este aspru sancţionat pentru hybris-ul său.