UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ (ID) - LINIA ROMÂNĂ

GENETICA COMPORTAMENTULUI UMAN

Curs
Semestrul II

2021-2022
 2

Autorul cursului:
Prof. dr. Ioan Dăbală, Prof. dr. Andrei C. Miu

© 2020 Autorul cursului și Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației,

Universitatea Babeș-Bolyai. Toate drepturile rezervate. Reproducerea integrală sau
parțială a textului, prin orice mijloace, fără acordul autorilor, este interzisă și se
pedepsește conform legii.

2
 3
Informaţii generale

1. Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs:
Nume: Prof. Univ. Dr. Andrei C. Miu
Birou: Institutul de Psihologie, str.
Republicii, nr. 37
Telefon: 0264-590967
Fax: 0264-590967
E-mail: andreimiu@psychology.ro
Consultaţii: Marți, 14:00 - 16:00 (cu
programare prealabilă pe email)
Date de identificare curs şi contact tutori:
Numele cursului – Genetica Comportamentului
Uman
Codul cursului – PSY 1041
Anul, Semestrul – anul 1, sem. 1
Tipul cursului – obligatoriu
Număr credite – 6 credite
Pagina web a cursului - http://www.psychology.ro
Tutori – Prof. Univ. Dr. Andrei C. Miu, dr. Mirela
Bîlc, drd. Simina Pițur, drd. Alexandra Huh, dr.
Raluca Szekely-Copândean, drd. Ioana Bunea, drd.
Miruna Canache, drd. Maria Stoia.

GeneticaTutor@psychology.ro

2. Descrierea cursului
Cursul introduce domeniul geneticii comportamentale și este organizat în șase module:
● Modulul I: Legile mendeliene ale eredității
● Modului II: Genetica moleculară
● Modulul III: Studiile gemelare
● Modulul IV: Studiile de asociere genetică

3. Materiale bibliografice
Principala resursă bibliografică pe care v-o recomandăm este:

Knopik, V. S., Neiderhiser, J. M., DeFries, J. C., & Plomin, R. (2017). Behavioral genetics
(ed. a 7-a*). Worth Publishers, New York.

4. Calendarul cursului
Pe parcursul semestrului I, în care se studiază disciplina Genetica Comportamentului
Uman, sunt programate 2 întâlniri faţă în faţă (consultaţii) cu toţi studenţii. Ele sunt destinate
explicării de către cadrele didactice a oricăror nelamuriri din curs. Pentru prima întâlnire se
recomandă lectura atentă a primelor două module; la cea de a doua întâlnire se discută ultimele
două module. Pentru a valorifica timpul alocat celor două întâlniri, studenţii sunt atenţionaţi
asupra necesităţii de a parcurge modulele indicate și bibliografia obligatorie și de a-și pregăti
întrebările la care doresc răspuns și explicații suplimentare.
5. Politica de evaluare şi notare
● Evaluarea finală se va realiza pe baza unui examen scris desfășurat în sesiunea de la
finele semestrului I. Nota finală se compune din punctajul obținut la acest examen în
proporţie de 100 % (10 puncte).
● Condiţia pentru promovarea examenului la disciplina Genetica Comportamentului
Uman este obținerea a minim 5 puncte (punctaj nerotunjit) din punctajul la examen.

3
 4
● Suportul de curs cuprinde lucrări de evaluare cu caracter facultativ. Enunţul acestor
lucrări se găseşte la sfârşitul fiecărui modul. Realizarea acestor lucrǎri reprezintǎ o
modalitate foarte bunǎ de a vǎ aprecia progresul realizat în studiul disciplinei Genetica
Comportamentului Uman.
6. Studenţi cu nevoi speciale
Titularul cursului și echipa de tutori îşi exprimă disponibilitatea, în limita constrângerilor
tehnice și de timp, de a adapta conţinutul şi metodelor de transmitere a informaţiilor precum
şi modalităţile de evaluare în funcţie de tipul dizabilităţii cursantului.
7. Strategii de studiu recomandate
Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o
planificare foarte riguroasă a secvenţelor de studiu individual și participarea la consultații.

4
 5

Modulul I
LEGILE MENDELIENE ALE EREDITĂŢII

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu legile mendeliene ale eredităţii.

Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul, cursanţii trebuie:

• Să poată prezenta legile mendeliene ale eredităţii.

• Să poată descrie ereditatea legată de sex
• Să poată dea exemple de boli mendeliene

Structura logică a capitolului

Sunt prezentate experimentele lui Mendel şi explicate legile derivate din acestea. Sunt
definite şi exemplificate mai apoi transmiterea autozomal dominantă şi recesivă. Este
definită ereditatea legată de sex.

1. LEGILE MENDELIENE ALE EREDITĂŢII

Transmiterea caracterelor ereditare de la părinţi la copii a fost remaracată din cele mai
vechi timpuri, dar explicaţiile date similitudinii familiale şi încercările de a stabili legile
eredităţii au cunoscut numeroase eşecuri. Ele erau generate de ipoteza greşită a “amestecării
caracterelor ereditare” după care, descendenţii prezintă un amestec al caracterelor parentale
pierzânduşi identitatea şi nu se vor mai regăsi ca atare în generaţiile următoare.
Pe baza unor cercetări experimentale, de mare fineţe şi precizie, Gr. Mendel a
demonstrat (1865) că la urmaşi nu se produce nici un amestec al caracterelor parentale; unele
nu se exprimă în prima generaţie filială dar pot apărea neschimbate ulterior.
Gregor Mendel (1822-1884) a studiat ştiinţele naturii la Viena, fiind apoi profesor de
ştiinţele naturii şi matematici la liceul din Brno–Cehia. Totodată a fost călugăr augustin la
mănăstirea din Brno, în curtea căreia a realizat celebrele sale experienţe de hibridare la mazăre.
Mazărea s-a dovedit a fi un obiect ideal de studiu al eredităţii deoarece se reproduce prin
autopolenizare, este autogamă, ceea ce face ca, în absenţa mutaţiilor, să-şi păstreze constantă
structura genetică, puritatea şi constanţa caracterelor de-a lungul generaţiilor. De asemenea,
la mazăre se poate realiza şi polenizarea artificială a florilor castrate prin detaşarea staminelor,
polenul fiind prelevat cu o pensulă de la o altă floare de mazăre. Dacă polenizarea artificială
a florilor se realizează cu polen de la o plantă care aparţine altui soi, se efectuează o hibridare.
Prin hibridare se înţelege orice încrucişare dintre două organisme care se deosebesc printr-una
(monohibridare), două (dihibridare) sau mai multe perechi de caractere (polihibridare).
Rezultatul unei hibridări este hibridul, acesta având o constituţie genetică impură sau
heterozigotă, la care au contribuit cei doi genitori diferiţi din punct de vedere al structurii
genetice şi a aspectului exterior.
Înainte de Mendel, cea mai mare parte a cercetării asupra transmiterii ereditare era
dominată de încrucişarea plantelor aparţinând diferitelor specii. Descendenţii acestor
încrucişări erau în mod obişnuit sterili, ceea ce însemna că generaţiile următoare nu se puteau
studia.
Mendel a încrucişat diferite varietăţi de mazăre, începând să lucreze cu 34 de soiuri de
mazăre, pe care, timp de doi ani, le-a cultivat spre a verifica dacă însuşirile lor se menţin
5
 6
constante. Dintre acestea, Mendel a ales 22 de soiuri ce se dovediseră a avea caractere distincte
şi constante. El a studiat şapte trăsături calitative a plantelor de mazăre la care a constatat
existenţa de caractere perechi, contrastante, care ulterior s-au numit caractere alelomorfe:
plante înalte/pitice, bob neted/zbârcit, bob galben/verde, flori axilare/terminale, cotiledoane
galbene/verzi, păstăi verzi/galbene, flori purpurii/albe. Toate varietăţile erau linii pure, adică
plante ce prezintă caractere constante în descendenţă când se încrucişează cu plante de acelaşi
tip.

1.1. Prima lege a eredităţii formulată de Mendel

În cadrul unui experiment, Mendel a încrucişat linii pure de plante care produceau bob
neted cu plante ce formau boabe zbârcite obţinând în prima generaţie hibridă, desemnată F1
de plante hibride, la care s-a manifestat doar caracterul de bob neted. Mendel l-a denumit
caracter dominant, iar pe cel de bob zbârcit, care nu a apărut la plantele din F1, l-a numit
caracter recesiv (ceea ce infirma teoria tradiţională din vremea lui, a amestecului caracterelor
ereditare la descendenţi).
Pentru a obţine cea de a doua generaţie – F2, Mendel a lăsat plantele hibride din F1 să
se autopolenizeze, mazărea fiind autogamă. Din 7234 seminţe obţinute în generaţia F2, 5474
aveau boabe netede iar 1850 boabe zbârcite. Adică, ¾ dintre descendenţi aveau boabe netede
şi ¼ boabe zbârcite. Apariţia în F2, din plantele hibride a generaţiei F1 cu bob neted, atât boabe
netede, cât şi boabe zbârcite s-a numit segregare sau disjuncţie. Analiza altor experienţe de
monohibridare a relevat apariţia unui raport similar de segregare, 3:1; soi cu flori roşii x soi
cu flori albe – 705:224 (3,01:0,99); soi cu port înalt x soi cu port pitic – 2,96: 1,04 etc.
Generalizând, raportul de segregare în F2 este de 3 dominant la 1 recesiv, adică, în fiecare din
cele 7 cazuri, una din cele două forme a fiecărei trăsături a dominat complet pe cealaltă în
prima generaţie (de exemplu caracterul neted domina pe cel zbârcit, tulpina înaltă pe cea
scurtă); dar în generaţia a doua aproximativ ¼ din descendenţi au avut forma recesivă.
Din cele rezultate Mendel a făcut un număr de deducţii pe care le redăm mai jos
formulate în limbajul contemporan:
1. Anumite trăsături, cum ar fi forma seminţelor, sunt controlate de un singur
determinant ereditar: o genă. Chiar dacă o plantă de mazăre are mii de gene diferite care
conlucrează să dea naştere unui astfel de organism complicat, anumite proprietăţi deosebite
pot fiecare în parte să fie sub controlul primar a unei singure gene.
2. Genele pot exista în forme alternative, numite alele (din greacă, însemnând “forme
alternative”) care, acum, ştim că diferă în structura ADN-ului lor, fiind o variantă a scevenţei
ADN a genei respective, ceea ce constituie baza ereditară a diversităţii biologice. O alelă a
unei gene este o variantă a secvenţei ADN a acestei gene. De pildă, sunt două alele ale genei
care controlează forma seminţelor la mazăre: una, S (desemnată cu majusculă pentru că este
dominantă, scrisă cu literă cursivă ca toate simbolurile pentru gene şi alele), dă naştere la
forma netedă, în timp ce cealaltă s (desemnată cu litere minuscule pentru că reprezintă
caracterul recesiv), determină forma zbârcită. Alte gene pot avea mai mult de două alele,
făcând posibilă o diversitate şi mai mare de forme în cadrul trăsăturii pe care o guvernează.
3. Fiecare individ are două copii a fiecărei gene (o pereche de gene), câte una de la
fiecare părinte pentru un caracter elementar. Cele două gene ocupă aceeaşi poziţie în
cromozom, acelaşi locus. Astfel, în cei doi cromozomi omologi, unul matern şi unul patern,
pe acelaşi locus se găsesc gene care controlează acelaşi caracter.
Genele situate pe acelaşi locus au fost numite alele, gene omoloage, iar în sens larg,
alelele sunt forme alternative ale unei gene date. Pe un locus se pot găsi, într-o populaţie mai
multe alele, uneori zeci, ca rezultat al mutaţiilor succesive ale unei gene iniţiale, de exemplu,
gena care controlează deficienţa G-6PD (favismul) prezintă peste 400 de alele în populaţiile
mediteraniene. Când cele două gene de pe cei doi cromozomi omologi sunt identice (SS, ss),
individul este homozigot pentru gena dată. Când alelele sunt diferite (Ss), individul este
heterozigot.

6
 7
O genă se poate manifesta fenotipic în formă heterozigotă şi/sau homozigotă. Gena
care se exprimă fenotipic şi în stare heterozigotă şi în stare homozigotă (Ss, SS) se numeşte
dominantă. Gena care se manifestă numai în formă homozigotă se numeşte recesivă (ss).
Putem spune la fel de bine că alela S este dominantă faţă de alela s.
Structura genetică a unui locus (SS, Ss sau ss) a fost numită genotip. În alt sens,
genotipul reprezintă totalitatea materialului genetic al unei celule sau organism.
Caracteristicile observabile controlate de o genă constituie fenotipul: fenotipul
genotipurilor SS sau Ss este forma netedă a seminţelor, iar fenotipul genotipului ss este forma
zbârcită a seminţelor.
Fenotipul este expresia, manifestarea unei anumite structuri genetice în condiţii
particulare de mediu, manifestare care apare în urma interacţiunii genotip-mediu. Problema
fundamentală a eredităţii în ştiinţele comportamentului este gradul în care diferenţele în
genotip explică diferenţele ce apar în fenotip, diferenţe observate printre indivizi.
4. La formarea gameţilor (a celulelor sexuale), în timpul diviziunii meiotice, alelele
fiecărei perechi de gene (de exemplu Ss) se separă (sau segregă) în gameţi diferiţi astfel că
jumătate din celulele sexuale poartă o alelă a perechii de gene (S), iar cealaltă jumătate a
celulelor sexuale prezintă cealaltă alelă a perechii considerate (s). Această ipoteză a lui Mendel
s-a dovedit a fi exactă atunci când, mai târziu, s-a studiat comportamentul cromozomilor în
meioză, suportul fizic-citologic al factorilor ereditari.
În procesul de fecundaţie are loc unirea aleatorie sau probabilistică a gameţilor de sex
opus, ceea ce înseamnă că un gamet de un anumit sex are şanse egale de a se uni cu oricare
dintre gameţii de sex opus (dar, în momentul unirii sale cu un gamet de sex opus, este anulată
orice posibilitate de a se uni cu un alt gamet de sex opus).
Considerând aceste premize, iată cum se poate reda schema monohibridării la mazăre,
dintre soiul de mazăre cu boabe netede (SS) şi cel zbârcit (ss) (fig. 1.1.).
SS ss genitori

Ss (S dominant) F1 (100%) heterozigote

¼ SS ½ Ss ¼ ss F2

¾ netede ¼ zbârcite

Fig. 1.1. Schema experienţei de monohibridare

Segregarea în F2 în raport de ¾ S: ¼ s este, aşadar, consecinţa, pe de o parte, a

segregării factorilor ereditari la formarea gameţilor în meioză, iar pe de altă parte, a unirii
aleatorie a gameţilor de sex opus în procesul de fecundaţie.
Această din urmă deducţie le înglobează pe toate celelalte şi este numită prima lege a
lui Mendel, legea segregării: caracterele recesive care sunt mascate la hibrizii din F1, rezultaţi
din încrucişarea a două linii pure, reapar în F2 într-o proporţie specifică de 3 dominant la 1
recesiv datorită segregării. La om, aceasta înseamnă că, din cele două alele a unei perechi de
gene ale părinţilor, avem o şansă egală să moştenim câte una dintre ele de la fiecare părinte.
În unele lucrări de genetică, “principiul uniformităţii hibrizilor din prima generaţie” şi
“principiul segregării”, principii ale eredităţii stabilite de Mendel sunt redate sub denumirea
de legea purităţii gameţilor, conform căreia gameţii conţin doar un singur factor ereditar (câte
o alelă) din perechile de gene ale organismului considerat.
Comparând comportamentul cromozomilor în meioză şi comportamentul factorilor
ereditari mendelieni (genă, termen introdus de Johannsen în 1909 ca sinonim pentru factorii
ereditari) se constată existenţa unui paralelism clar: cromozomii există sub formă de perechi,
7
 8
factorii ereditari se află sub formă de pereche. Cromozomii pereche sunt cromozomi omologi
ce provin unul de la mamă, celălalt, de la tată. Tot astfel, factorii ereditari din orice pereche
provin unul de la genitorul matern, celălalt, de la genitorul patern. Factorii ereditari, genele
se află sub formă de alele (pereche) sau “forme alternative a genelor”. Plantele au, într-adevăr,
gene diferite, cum ar fi “gene pentru culoarea florilor”, “gene pentru forma seminţelor”, etc.
Fiecare dintre aceste gene codifică o proteină complet diferită care controlează o anumită
proprietate. În contrast cu această aserţiune, ceea ce explică culorile diferite ale florilor lui
Mendel sunt variaţii în “gena pentru culoarea florii”, adică alele diferite ale aceleiași gene,
astfel că o varietate a acestei gene (alela P care determină culoarea purpurie a florii) codifică
o proteină care este puţin diferită de cea codificată de o altă varietate (alela p pentru culoarea
albă a florii). Diferenţele umane moştenite sunt în mod asemănător produse prin formele
alternative ale genelor, adică alelele.
Formulând într-un alt fel, ceea ce deosebeşte două persoane nu sunt gene diferite,
pentru că toate fiinţele umane au aceleaşi gene în fiecare locus. În schimb ceea ce ne distinge
din punct de vedere genetic este faptul că fiecare dintre noi am moştenit o mulţime de alele
diferite. Astfel, diferenţa dintre cuvântul “genă” şi cuvântul “alelă” este hotărâtor.
Ereditatea monogenică sau a trăsăturilor mendeliene poate explica două tulburări
genetice foarte diferite, una cu un model de transmitere dominant (boala Huntington) iar
cealaltă cu model de transmitere recesiv (fenilcetonuria).

1.2. Boala Huntington

Boala sau coreea Huntington (HD) debutează cu modificări de personalitate, slăbirea

memoriei şi mişcări involuntare şi neregulate (dansul Sf. Vitus). În mod caracteristic,
afectează persoanele la o vârstă mijlocie şi după 15-20 de ani de la debut, duce la pierderea
completă a controlului motor şi a funcţiei intelectuale prin distrugerea celulelor nervoase din
regiunile creierului implicate în controlul mişcării şi procesele de gândire. Nu s-a găsit până
în prezent un remediu care să oprească sau să întârzie acest declin inexorabil.
Indivizii afectați au un părinte care a suferit de această boală şi aproximativ jumătate
din copiii unui părinte afectat dezvoltă boala (fig. 1.2.).

Fig.1.2. Pedigriul bolii Huntington.

Indivizii HD au un părinte cu HD.
Aproximativ 50% din descendenţii unui
părinte HD vor fi afectaţi (simbolurile
negre).

Boala se caracterizează prin tulburări ale mişcărilor care devin bruşte şi sacadate
(dansul sf. Vitus), spasme ale feţei şi a membrelor, mersul devine şovăielnic și, cu progresarea
bolii, pacientul ajunge în căruciorul cu rotile.
Vorbirea este dificilă la început, apoi incomprehensibilă şi, în final, imposibilă din
cauza distorsionării expresiilor faciale care devin groteşti.
Modificările intelectuale includ deteriorarea memoriei, o perioadă redusă de
concentrare, iritabilitate şi depresie, comportament agresiv şi chiar abuz de alcool. Apoi, are
loc o deteriorare gradată şi inexorabilă a tuturor funcţiilor mintale, ducând în cele din urmă la
o incapacitate totală şi demenţă.
Această boală neurodegenerativă este mai severă dacă alela mutantă (H) este moştenită
de la tată. Cu cât expansiunile tripletului CAG sunt mai lungi (peste 45 de repetiţii), cu atât
declanşarea bolii este mai timpurie şi simptomele mai severe.

8
 9
Frecvenţa bolii este de 1:20.000; în unele zone cum ar fi Tasmania şi Lacul Maracaibo
(Venezuela), frecvenţa este mai mare. Gena care cauzează coreea Huntington este localizată
pe braţul scurt al cromozomului 4 adică 4p16 (Gusella et al., 1983).
Figura 1.3. arată cum prima lege a lui Mendel explică moştenirea bolii Huntington.
HD este cauzată de o alelă dominantă. Indivizii afectaţi au o alelă dominantă (H) şi una
recesivă (h). Este foarte rar ca un individ HD să aibă două alele H, o stare în care ambii lui
părinţi ar trebui să aibă HD. Indivizii neafectaţi au două alele normale.
Părinţi Hh x hh

Gameţii H h h h

Descendenţi Hh Hh hh hh

50% HD 50% neafectaţi

Fig. 1.3. Boala Huntington se datorează unei singure gene cu o alelă dominantă
pentru HD. H reprezintă alela dominantă a HD iar h este alela normală
recesivă. Gameţii sunt celule sexuale (ovule şi spermatozoizi) şi fiecare poartă
doar o alelă. Riscul HD la descendenţi este de 50%.

Aşa cum rezultă din fig. 1.3., părintele cu HD a cărui genotip este Hh produce gameţi
(ovule sau spermatozoizi) atât cu alela H cât şi cu alela h. Gameţii părintelui neafectat (hh)
toţi au o alelă h. Cele patru combinaţii posibile ale acestor gameţi de la mamă şi de la tată sunt
redate în partea de jos a figurii şi reprezintă genotipurile descendenţilor. Copiii vor moşteni
întotdeauna alela normală h de la părintele neafectat, dar ei au un risc de 50% de a moşteni
alela H de la părintele HD. Acest model de transmitere ereditară explică de ce indivizii HD
au întotdeauna un părinte cu HD şi de ce 50% din descendenţii unui părinte HD dezvoltă
boala.
De ce această boală letală persistă în populaţie? Dacă HD s-ar declanşa timpuriu în
viaţă, indivizii HD n-ar trăi până la vârsta reproducerii. Într-o generaţie, boala Huntington n-
ar mai exista pentru că orice individ cu HD n-ar supravieţui o perioadă suficient de lungă ca
să aibă descendenţi. Alela dominantă pentru HD este menţinută de la o generaţie la alta pentru
că efectul ei letal este exprimat doar după anii reproducerii.
O trăsătură deosebit de traumatizantă a HD este că descendenţii părinţilor cu HD ştiu
că au un risc de 50% de a dezvolta boala şi de a transmite gena HD. În 1983, markerii ADN
au demonstrat că gena pentru HD este localizată pe cromozomul 4. Aşa cum se va vedea într-
un alt capitol, materialul genetic este de natură chimică, fiind alcătuit dintr-o multitudine de
nucleotide dispuse linear. Molecula de bază este ADN. Funcţia unei gene este determinată de
secvenţa (succesiunea lineară) nucleotidelor din ADN. Anumite secvenţe specifice ale ADN
pot fi detectate prin metode analitice speciale, şi aceste secvenţe pot servi ca “markeri” în
analizele genetice. Folosind aceste metode, în 1983 cercetătorii au găsit gena HD pe
cromozomul 4 (în 4 p 16). Gena are lungimea de 210 Kb (kilobază = o mie de nucleotide) şi
codifică proteina numită huntingtina, a cărei funcţie este necunoscută. Defectul molecular
constă în amplificarea codonului CAG din primul exon ce codifică acidul glutamic. La
persoanele sănătoase, gena conţine 10-15 secvenţe ale codonului CAG, iar la bolnavii cu
coreea Huntington acest codon se repetă de 39 până la 100 ori. Acum este posibil să se

9
 10
determine cu certitudine dacă o persoană are gena mutantă HD, la fel şi în diagnosticul
prenatal, prin analiza ADN-ului.

Transmiterea dominantă autozomală prezintă următoarele particularităţi:

- un caracter normal sau patologic este dominant atunci când se manifestă fenotipic la
heterozigoţi. Aceştia posedă atât gena normală (a), cât şi alela mutantă (A). Fiecare persoană
afectată autozomal dominant are, de obicei, un părinte afectat.
- mutaţia poate fi transmisă de oricare dintre părinţi. Nu are importanţă, de pildă, dacă
tatăl este Aa şi mama aa sau invers; riscul recurenţei oscilează între 50 şi 100%;
- ambele sexe sunt la fel de frecvent afectate;
- moştenirea genei anormale se face de la un singur părinte. Această particularitate a
transmiterii dominante este net deosebită de transmiterea recesivă;
- examinarea pedigrielor relevă un model de transmitere verticală: copiii afectaţi au
un părinte afectat realizându-se o continuitate în succesiunea de generaţii. Această continuitate
nu este un criteriu absolut. Uneori gena anormală este prezentă (Aa) dar nu se exprimă
fenotipic datorită unor condiţii particulare (genetice sau de mediu) specifice persoanei, ea se
va transmite însă la urmaşi, care pot fi afectaţi, întrucât la aceştia gena se manifestă. Deşi se
realizează un salt peste o generaţie este totuşi o transmitere dominantă însă neregulată,
deoarece gena are o penetranţă redusă (incompletă).
- interpretarea arborilor genealogici este adesea complicată datorită variaţilor în
expresivitatea genei mutante cum ar fi non-penetraţia, a acţiunii modificatoare a altor gene din
genom, a imprintingului genomic, precum şi a factorilor de mediu.
Exemple de afecţiuni cu transmitere dominantă sunt: ectrodactilia, polidactilia,
sindactilia, brahidactilia, prognatismul, acondroplazia, sindromul Marfan, osteogeneza
imperfectă, etc. Din cele aproximativ 6000 de boli monogenice cunoscute până în prezent,
aproximativ 3800 sunt autozomal dominante.

1.3. Fenilcetonuria

Legea lui Mendel explică, de asemenea, moştenirea fenilcetonuriei (PKU). Spre

deosebire de HD, PKU este cauzată de o alelă recesivă. Ca descendenţii să fie afectaţi, ei
trebuie să moştenească două copii ale alelei recesive. Descendenţii cu o singură copie a alelei
sunt neafectaţi de tulburare, dar ei sunt purtători, pentru că ei poartă alela şi o pot transmite
copiilor lor. Figura 4 ilustrează moştenirea PKU de la doi părinţi neafectaţi, dar purtători.
Fiecare părinte are o alelă pentru PKU şi una normală. Copiii au un risc de 50% de a moşteni
alela PKU de la un părinte şi 50% de la celălalt părinte. Riscul de a se întâmpla ambele
evenimente este de 25% (fig. 1.4).
Acest model de moştenire explică de ce părinţi neafectaţi au copii cu PKU şi riscul
PKU la descendenţi est,e teoretic, de 25% când ambii părinţi sunt purtători. Pentru PKU şi
alte tulburări recesive, identificarea genelor face posibil să se stabilească dacă părinţii
potenţiali sunt purtători şi dacă o anumită sarcină implică un fetus afectat. De fapt, în cele mai
multe ţări, toţi nou-născuţii sunt examinaţi pentru eventualul nivel crescut al fenilalaninei,
pentru că un diagnostic timpuriu poate preveni retardarea mentală printr-o dietă scăzută în
acest aminoacid. Retardarea mentală se datorează demielinizării terminaţiilor axonice din
lobul frontal, din cauza acidului fenilpiruvic rezultat în PKU. Dacă testele sunt pozitive, se
administrează un regim special (carne albă).
Figura 1.4. arată, de asemenea, că 50% dintre copii născuţi din părinţi purtători sunt,
probabil, şi ei purtători, iar 25% vor moşteni alela normală de la cei doi părinţi. Dacă se
înţelege cum se moşteneşte o trăsătură recesivă cum ar fi PKU, atunci se poate calcula riscul
pentru această tulburare la descendenţi dacă unul dintre părinţi are PKU iar celălalt este
purtător. Riscul este de 50%.
Trăsăturile recesive cum este PKU se manifestă mai des la descendenţii ai căror părinţi
sunt înrudiţi genetic. Cu toate că PKU este o boală rară (1 la 10.000), aproximativ 1 la 50 de
10
 11
indivizi sunt purtătorii unei alele a PKU. Dacă un individ este “purtător” al PKU, şansa de a
se căsători cu o persoană care este de asemenea “purtătoare” este de 2%. Dacă acest individ
se căsătoreşte cu cineva înrudit genetic, riscul este mult mai mare ca soţia lui să fie, de
asemenea, purtătoare a alelei PKU.
Este foarte probabil ca noi toţi să fim purtătorii a cel puţin o genă recesivă dăunătoare
de un anumit tip. Cu toate acestea, riscul ca partenerii noștri să fie, de asemenea, purtători
pentru aceeaşi tulburare este mic, în afara cazului că suntem înrudiţi genetic. Copiii rezultaţi
din căsătorii între veri primari au, în general, o performanţă cognitivă mai slabă decât
populația generală, iar riscul retardului mintal este de trei ori mai mare decât la indivizii
neînrudiţi. Copiii mariajelor între veri primari dublii (copiii a doi fraţi căsătoriţi cu o altă
pereche de fraţi) au performanţe şi mai slabe. În contrast cu aceasta, aproximativ jumătate din
copiii născuţi din relaţii incestuoase dintre tată şi fiică prezintă grave anomalii genetice
incluzând adesea moartea în copilărie sau retard mintal. Acest model de moştenire explică de
ce cele mai grave tulburări sunt cele recesive; alelele recesive se transmit de către purtători
care nu manifestă tulburarea. În acest fel, alelele recesive scapă identificării.

Părinţi Pp x Pp

Gameţii P p P p

Descendenţi PP Pp Pp pp

25% sănătoşi 50% purtători 25% PKU

Fig. 1.4. PKU este moştenită ca o singură genă. Alela care cauzează PKU este
recesivă. P reprezintă alela normală dominantă, iar p este alela recesivă pentru
PKU. Părinţii sunt purtători iar riscul descendenţilor de a fi afectaţi este de 25%.

Trebuie menţionat că sunt şi excepţii legate chiar de moştenirea unei tulburări cauzate
de o singură genă, cum este PKU. O nouă mutaţie a PKU, de exemplu, poate ieşi la iveală la
indivizi fără antecedente familiale. De fapt, anumite tulburări monogenice sunt în mare măsură
cauzate de mutaţii. În plus, vârsta declanşării poate varia pentru tulburările cauzate de o
singură genă, cum este cazul în HD. Gradul de expresivitate a tulburării, de asemenea, poate
fi diferit.
IQ la fenilcetonurici netratați este de aproximativ 30, dar la copiii cărora li se
administrează o dietă săracă în fenilalanină (carne albă), imediat după naştere, IQ este normal.
Recent, s-a constatat că heterozigoţii au un IQ mai scăzut decât cei normali, având o capacitate
mai scăzută de a transforma fenilalanina în tirozină.

Transmiterea recesivă autozomală prezintă mai multe particularităţi:

- o mutaţie recesivă se manifestă fenotipic doar în formă homozigotă (a/a) întrucât, în
starea heterozigotă (A/a), efectul genei recesive este “mascat” de efectul dominant al alelei
sale normale. De aceea, în mod obişnuit, homozigoţii provin din părinţi clinic normali,
primind câte o genă mutantă de la fiecare din părinţi. Astfel, în cazul afecţiunii lor recesive,
spre deosebire de cele dominante, moştenirea se face prin ambii părinţi.
- dacă A reprezintă simbolul alelei normale şi a este simbolul mutaţiei recesive, atunci
25% dintre descendenţii părinţilor heterozigoţi sunt homozigoţi normali (A/A), 50% sunt
11
 12
heterozigoţi (A/a) şi 25% homozigoţi anormali (a/a). Raportul este de 1:2:1. Cu alte civinte,
orice cuplu heterozigot are un risc de ¼ de a avea un copil homozigot pentru o mutaţie
specifică.
- raportul 3:1 are o valoare mai curând teoretică. Riscul unui cuplu de indivizi normali
dar heterozigoţi de a avea un copil afectat (a/a) este de ¼ la fiecare sarcină.
- bolile autozomal recesive se transmit discontinuu, pe “orizontală”, prin aceea că
indivizii afectaţi tind să fie limitaţi la o singură generaţie (fraţi-surori), fără ca afecţiunea să
fie reprezentată în generaţia precedentă sau succesoare.
- căsătoriile consangvine au drept rezultat o creştere a homozigoţiei, aceasta fiind
direct proporţională cu gradul de rudenie. Numeroase boli ereditare, condiţionate de mutaţii
recesive rare, se întâlnesc mult mai frecvent printre copiii rezultaţi din uniuni consangvine
decât printre cei rezultaţi din părinţi neînrudiţi. Bolile autozomal recesive sunt mai rare şi mult
mai grave decât cele autozomal dominante. Se cunosc aproximativ 1700 boli autozomal
recesive, iar în circa 15% a fost identificat defectul biochimic, deficienţe de proteine.
Frecvenţa unor boli autozomal recesive este asociată cu anumite grupuri etnice:
- β-talasemia este mai frecventă printre mediteraneeni (în Italia, frecvenţa purtătorilor
este de 10%), negri, indieni, chinezi în raport cu alte populaţii;
- siclemia este frecventă la negri africani, la mediteranieni, la indieni;
- boala Tay-Sachs, boala Gaucher, sindromul Bloom, dizautonomia sunt mai frecvente
la evreii Ashkenazi;
- sindromul adrenogenital este mai frecvent la eschimoşi;
- fibroza chistică a pancreasului este mai frecventă la caucazieni.

1.4. A doua lege a eredităţii formulată de Mendel

După experimentul său iniţial, cu o singură trăsătură, Mendel şi-a propus să

urmărească modul cum are loc transmiterea simultană a două trăsături, formarea seminţelor
şi culoarea lor. El a încrucişat un soi de mazăre cu bob neted şi de culoare galbenă (caractere
dominante) cu un soi de mazăre cu bob zbârcit şi de culoare verde (caractere recesive). În F1
a rezultat o populaţie de plante hibride, dublu-heterozigote, fenotipic exprimându-se doar
caracterele dominante neted-galben, rezultat prevăzut, de astfel, din experienţele lui
anterioare. Esenţa experimentului era să afle ce se întâmplă în următoarea generaţie, când,
prin autopolenizarea plantelor dublu-heterozigote din F1, obţine generaţia F2. Segregarea în F2
a prezentat un caracter mai complex. Pe lângă plante asemănătoare genitorilor, cu bob neted
şi de culoare galbenă, respectiv, bob zbârcit şi verde, apar şi două categorii de plante care
prezintă noi combinaţii de caractere: bob neted şi verde, respectiv, bob zbârcit şi galben.
Proporţiile au fost de 9/16 plante cu bob neted şi galben; 3/16 plante cu bob neted şi verde;
3/16 plante cu bob zbârcit şi galben; şi 1/16 plante cu bob zbârcit şi verde. Din aceste rezultate
Mendel a tras concluzia că gena pentru forma seminţei se comportă independent de cea a genei
pentru culoare, adică cele două alele pentru forma seminţei se pot combina liber cu cele două
alele pentru culoarea seminţei. Pe baza analizei raportului de segregare din F2, în cadrul
experimentului de hibridare, ca şi pe baza abordării statistice, Mendel a enunţat cea de a doua
lege a eredităţii, numită legea segregării independente a perechilor de factori ereditari.
Când Mendel a studiat moştenirea a două trăsături (A şi B) el a încrucişat plante, linii
pure care au manifestat caractere dominante atât pentru A cât şi pentru B, cu părinţi care
manifestau forme recesive pentru A şi B. În generaţia a doua (F2), a constatat existenţa a patru
tipuri posibile de descendenţi: dominant pentru A şi B, dominant pentru A şi recesiv pentru
B, recesiv pentru A şi dominant pentru B, precum şi recesiv pentru A şi B. Frecvenţele celor
patru tipuri de descendenţi (9:3:3:1) sunt consecinţa manifestării concomitente a două perechi
de factori ereditari care prezintă o segregare, o transmitere independentă una faţă de cealaltă
(A faţă de B).
Disjuncţia independentă a perechilor de factori ereditari Aa şi Bb poate avea loc
deoarece perechea Aa şi perechea Bb sunt plasate pe perechi diferite de cromozomi. Cu toate
acestea, legea lui Mendel este încălcată atunci când genele pentru două trăsături sunt apropiate
12
 13
şi situate pe acelaşi cromozom. Dacă Mendel ar fi studiat transmiterea ereditară a două
trăsături cuplate, rezultatele l-ar fi surprins, pentru că cele două trăsături nu s-ar fi moştenit în
mod independent. Figura 1.5. ilustrează ce s-ar fi întâmplat dacă genele pentru trăsăturile A
şi B ar fi fost foarte apropiate pe acelaşi cromozom. În loc să găsească toate cele patru tipuri
de descendenţi, Mendel ar fi găsit doar două tipuri: dominant pentru A şi B şi recesiv atât
pentru A, cât şi pentru B. Această violare a celei de a II-a lege a lui Mendel este importantă
pentru că dă posibilitatea ca genele să fie cartografiate pe cromozomi, adică localizate pe
cromozomi, stabilindu-se ordinea lor pe cromozomi.

Fig. 1.5. O excepţie de la legea a II-a a lui Mendel are loc când două gene sunt
strâns linkate pe acelaşi cromozom. Alelele A şi B sunt dominante iar alelele a şi
b sunt recesive.

Dacă moştenirea unei anumite perechi de gene încalcă legea a II-a mendeliană
înseamnă că ele au tendinţa să se transmită împreună şi, astfel, se află pe acelaşi cromozom.
Acest fenomen se numeşte linkage. Cu toate acestea, de fapt, nu este suficient ca cele două
gene linkate să fie situate pe acelaşi cromozom, ele trebuie, de asemenea, să se afle foarte
apropiate una de cealaltă pe cromozom.
Genele de pe acelaşi cromozom care ocupă loci îndepărtaţi se vor recombina printr-un
proces numit crossing-over. Recombinarea prin crossing-over are loc în profaza meiozei
primare în ovare şi testicule, rezultând gameţii sau celulele reproducătoare care posedă un
singur set de cromozomi.
Crossing-over-ul începe după ce cromozomii s-au replicat. Apoi, are loc atracţia dintre
cromozomii omologi – formându-se perechi cu origine dublă, maternă şi paternă şi care fac
sinapsă “genă la genă” de-a lungul cromatidelor nesurori. În figura 1.6.a este prezentată o
variantă simplificată a evenimentelor ce au loc în profaza meiozei, unde se consideră câte o
copie, o cromatidă a cromozomului 1 uman derivate de la mamă şi de la tată, în mod arbitrar
divizate în 10 segmente care se aliniază.
În etapa următoare, cromatidele M şi T se rup în acelaşi punct, de exemplu, între b şi
c. Apoi, are loc un schimb mutual de fragmente cromatidice între cromatidele cromozomilor
omologi, rezultând noi combinaţii de gene (fig. 1.6. b).

13
 14

Rezultatul acestui proces este că variantele cromozomului 1 care sunt trasferate unui
anumit spermatozoid sau unei anumite ovule au, în parte, provenienţă atât paternă, cât şi
maternă. Deoarece locul unde se rup cromatidele este întâmplător, contribuţia de la tată şi cea
de la mamă este diferită de la gamet la gamet, mărind potenţialul diversităţii la descendenţi.
Având în vedere că toate perechile de cromozomi schimbă fragmente cromatidice maternale
şi paternale, potenţialul diversităţii devine enorm. Fiecare pereche de cromozomi suferă, în
medie, 2-3 crossing-overe în timpul formării gameţilor.
Meioza are un rol esenţial pentru reproducerea organismelor şi conservarea însuşirilor
părinţilor (singura legătură materială între părinţi şi copii sunt genele aduse la zigot de către
celulele sexuale). În afara acestei facilităţi, meioza are rolul de a produce şi menţine
variabilitatea genetică în populaţiile ce se reproduc sexuat, prin fenomenele de recombinare
intra-, şi intercromozomică. Primul are loc în profaza meiozei I şi constă în schimbul
reciproc de fragmente egale între cromozomi omologi (crossing over); cel de al doilea este
realizat prin asortarea independentă a cromozomilor, în anafaza meiozei I (fig. 1.6.c).

14
 15

Fig. 1.6. c. Asortarea independentă a cromozomilor omologi maternali şi

paternali în timpul diviziunii meiotice generează o variabilitate enormă. Celulele
somatice diploide conţin 23 de perechi de cromozomi, un set fiind moştenit pe linie
maternă, iar celălalt set fiind de origine paternă. Gameţii haploizi rezultaţi prin
recombinare intercromozomială cum ar fi celulele spermatice, conţin doar câte un
cromozom din fiecare pereche omoloagă, aleşi la întâmplare. Diferitele celule spermatice
(sau ovule) de la un singur individ prezintă numeroase combinaţii cromozomice (celulele
spermatice A – E înfăţişează 5 combinaţii dintr-un total posibil de 223 sau 8.4 milioane).

Asortarea independentă a cromozomilor constituie una dintre explicaţiile marii

variabilităţi umane. S-a calculat că în urma segregării cromozomale se pot forma aproximativ
8 milioane de gameţi diferiţi iar prin combinaţia gameţilor celor doi părinţi rezultă 46 x 1012
tipuri deosebite de descendenţi. Se adaugă şi crossing over-ul, aşa încât numărul posibil de
combinaţii genetice pare să fie egal dacă nu cumva mai mare decât numărul atomilor din
Univers.
Probabilitatea recombinării dintre doi loci de pe acelaşi cromozom este în funcţie de
distanţa dintre aceştia şi poate fi estimată prin numărul recombinărilor la 100 de gameţi.
Distanţa aceasta se numeşte unitate de crossing-over sau centimorgan (cM) şi reprezintă
distanţa între doi loci în linkage. Doi loci se află la o distanţă de 1 cM dacă există o şansă de
recombinare de 1% prin crossing over într-o singură generaţie. Simbolul cM s-a atribuit în
onoarea lui T.H Morgan, care a identificat pentru prima oară grupe de linkage la Drosophila.
La om, 1 cM corespunde la aproximativ 1 milion perechi de nucleotide.
Crossing over-ul are drept rezultat formarea unor tipuri noi de cromozomi având o
importanţă practică deosebită. Exemplul care urmează ilustrează aceastză afirmaţie.
Pe cromozomul X se găsesc gene care, în urma unor mutaţii, determină tulburări ca
hemofilia sau daltonismul. Dacă nu ar exista crossing over-ul, o mamă purtătoare a celor două
mutaţii ar trebui să nască fie băieţi normali, fie băieţi dublu afectaţi. Fenomenul a fost observat
de mai multe ori. Madlener a studiat o familie în care bunicul avea cele două tulburări. Fiica
lui era deci dublu purtătoare. Ea a născut doi băieţi, ambii dublu afectaţi, şi o fată care la rândul
ei a avut un băiat daltonian cu hemofilie, fiind şi ea dublu purtătoare. Se poate conchide că în
această familie nu a survenit nici un crossing-over între cele două mutaţii, locii respectivi, şi
alelele normale.
Crossing over-ul a avut loc în altă familie, cea raportată de Verschuer şi Roth (fig.
1.7.). O purtătoare a mutaţiei pentru daltonism (absenţa vederii colorate pentru roşu) s-a
căsătorit cu un bărbat hemofilic. O fată rezultată din această căsătorie era dublu heterozigotă
(II 3). Ea a născut patru băieţi: primul a fost hemofilic şi daltonian, al doilea hemofilic, al
treilea daltonian iar al patrulea normal.

15
 16

Fig. 1.7. Crossing over-ul în cazul unei familii cu hemofilie (h) şi daltonism (d).
Ambele tulburări se transmit recesiv legate de cromozomul X (CO = crossing
over).

Dacă nu ar fi survenit crossing over-ul, mama ar fi avut fie băieţi cu daltonism, fie cu
hemofilie, deoarece una dintre mutaţii era situată pe un cromozom X şi cealaltă pe celălalt
cromozom X. După crossing over, au apărut doi cromozomi noi: unul cu ambele mutaţii (h şi
d) şi unul cu alele normale.
Un individ poate prezenta mai des decât ar fi de aşteptat teoretic două caractere
oarecare. Un exemplu tipic îl constituie asocierea grupei sanguine 0 cu ulcerul peptic.
Purtătorii acestei grupe au de două ori mai multe şanse de a face ulcer decât purtătorii
celorlalte grupe sanguine, semnificaţia acestei asociaţii fiind necunoscută.

1.5. Dincolo de legile mendeliene. Ereditatea legată de sex.

Discromatopsiile sunt boli caracterizate de incapacitatea de a distinge culorile. În

forma cea mai frecventă purtătorii mutaţiei recesive nu pot distinge fie roşul, fie verdele (o
stare cauzată de lipsa unor pigmenţi retinieni ce absorb aceste culori). Anomalia, cunoscută
sub numele de daltonism – după numele medicului scoţian Dalton (din secolul al XVII-lea),
care a descris-o – este foarte frecventă, fiind prezentă la 8% dintre bărbaţi şi 0.4% dintre
femeile din Europa. Daltonismul prezintă un model de transmitere ereditară care nu se
conformează legilor mendeliene (fig. 1.9.).

16
 17
Fig. 1.9. Moştenirea daltonismului. (a) O mamă daltonică şi un tată neafectat
au băieţi daltonici dar fetele neafectate. (b) O mamă neafectată şi un tată
daltonic au copii neafectaţi, în schimb, fetele au băieţi ce prezintă un risc de
50% pentru această tulburare.

Transmiterea legată de sex se referă la transmiterea unor caractere normale sau

anormale determinate de gene situate pe cromozomii sexuali X şi Y, dar care nu intervin în
procesul de sexualizare; ele pot fi asemănate cu genele autozomale, unica diferenţă fiind legată
de localizarea lor.
Teoretic, se pot descrie trei tipuri de transmitere gonosomală (legată de sex), după cum
genele se găsesc numai pe cromozomul X, numai pe cromozomul Y sau în porţiuni omoloage
pe X şi Y. Ultimele două posibilităţi sunt incerte şi de aceea ereditatea legată de sex este
aproape în cvasitotalitatea ei legată de X; deseori această precizare nici nu se mai face, se
subânţelege.
Cromozomul X conţine, alături de gena diferenţierii sexuale, numeroase gene
somatice. Pe cromozomul Y nu se găsesc gene similare. Ca atare, o mutaţie situată pe
cromozomul X se manifestă diferit la femeie şi la bărbat. Deoarece o femeie are doi
cromozomi X, o mutaţie îşi manifestă efectele în funcţie de natura alelei sale. Bărbaţii au însă
un singur X, deci sunt hemizigoţi, şi un cromozom Y. Orice mutaţie situată pe cromozomul
X, indiferent dacă este dominantă sau recesivă, se manifestă fenotipic la bărbaţi. Ca şi genele
autozomale, genele situate pe cromozomul X pot suferi mutaţii şi ele se transmit dominant sau
recesiv, dominant legat de sex sau recesiv legat de sex.
Daltonismul este cauzat de o alelă recesivă de pe cromozomul X. Dar bărbaţii au doar
un singur cromozom X; astfel, dacă ei prezintă o alelă pentru daltonism pe unicul lor
cromozom X, defectul se va exprima. Femeile pot avea defectul doar dacă moştenesc alela
pentru daltonism pe ambii cromozomi X. Pentru acest motiv marea majoritate a genelor
recesive sex-linkate (X-linkate) au o incidenţă mai mare la bărbaţi. Dacă frecvenţa unei alele
recesive pentru o tulburare X-linkată este de 10%, atunci frecvenţa previzibilă a bolii la bărbaţi
va fi de 10%, în timp ce la femei ar fi doar de 1% (de exemplu, 0.102 = 0.01). Figura 1.10.
ilustrează moştenirea cromozomilor de sex. Atât băieţii, cât şi fetele moştenesc un cromozom
X de la mamă. Fetele moştenesc, de asemenea, şi unicul cromozom X de la tată, iar băieţii
moştenesc cromozomul Y de la tată. Pentru acest motiv, un alt indiciu al unei trăsături recesive
X-linkate este că asemănarea tată-fiu este neglijabilă.

Fig. 1.10. Moştenirea cromozomilor X şi Y.

17
 18
(a). Transmiterea recesivă X-linkată, este guvernată de loci situaţi pe cromozomul X,
ilustrează un pedigriu caracteristic (fig. 1.11.).

Fig. 1.11. Transmiterea recesivă X-linkată

Pentru că modelul moştenit este uşor de recunoscut, s-au descris peste 200 de afecţiuni
recesive X-linkate, printre care menţionăm: distrofia musculară Duchenne, hemofilia A,
sindromul Lesch-Nyhan, boala Charcot-Marie-Tooth, deficienţa G6PD.
Caracteristicile specifice a pedigre-ului recesiv X-linkat sunt următoarele:
- boala afectează în mod principal bărbaţii;
- modelul de transmitere este cel al “mutării calului” în jocul de şah; bărbaţii afectaţi
au părinţi sănătoşi (indemni), dar pot avea unchi maternali afectaţi;
- boala este transmisă de către femeile purtătoare care, în mod obişnuit, sunt
asimptomatice; ½ dintre băieţii unei purtătoare sunt afectaţi, şi ½ din fete vor fi purtătoare;
- dacă un bărbat afectat are copii, nici unul din fiii lui nu vor fi afectaţi, în schimb,
fiicele lui vor fi vectoare;
- femeile pot fi afectate dacă un bărbat afectat se căsătoreşte cu o femeie purtătoare.
(b). Transmiterea dominantă X-linkată. Mutaţiile dominante legate de sex sunt mai
rare decât mutaţiile recesive legate de sex. Aparent, acest tip de ereditate seamănă cu cel
dominant autozomal. În ambele cazuri, şi bărbaţii, şi femeile transmit tulburarea lor
descendenţilor. Există însă şi o deosebire importantă: bărbaţii afectaţi au toate fiicele afectate
şi toţi băieţii sănătoşi (fig. 1.12.).

18
 19
Fig. 1.12. Model al eredităţii dominante X-linkate (de remarcat descendenţii
cuplului II: 5-6 care au fetele afectate şi băieţii normali.

În familiile cu boli dominante X-linkate, femeile vor fi de două ori mai frecvent
afectate decât bărbaţii. Exemple de boli ereditare cu transmitere dominantă X-linkată:
rahitismul (hipofosfatemic) rezistent la vitamina D, hipoplazia emailului (dinţi bruni),
displazia ectodermică anhidrotică, keratoza foliculară etc.
Unele sunt boli rare: incontinentia pigmentii – boala debutează în copilărie prin
leziuni tegumentare, eritem, pigmentaţie brună, alopecie parţială, hipodonţie şi nanism.
Afecţiunea are o evoluţie progresivă cu handicap odată ce apar şi afecţiuni oculare. Boala se
manifestă numai la femei, ca şi sindromul Rett, care este o afecţiune rară şi misterioasă cu
modificări mentale progresive în copilărie ce duc la simptome de tip autost.

SUMAR

Transmiterea caracterelor ereditare de la părinţi la copii a fost remarcată din cele mai vechi
timpuri, dar explicaţiile date similitudinii familiale şi încercările de a stabili legile eredităţii
au cunoscut numeroase eşecuri. Ele erau generate de ipoteza greşită a „amestecării
caracterelor ereditate parentale” la descendenţi. Caracterele parentale s-ar amesteca în
felul în care se amestecă vopseaua albă cu cea neagră, pierzându-şi identitatea, şi nu se
vor mai regăsi ca atare în generaţiile următoare. Pe baza unor cercetări experimentale de
mare fineţe şi precizie, Gr. Mendel a demonstrat (1865) că, la urmaşi, factorii ereditari
(sau genele) nu se „contaminează”, nu se amestecă, rămân neschimbaţi, constanţi şi
riguroşi „puri”. Din cele rezultate, Mendel a făcut un număr de deducţii pe care le redăm
mai jos formulate în limbajul contemporan: 1. Anumite trăsături (ex. forma seminţelor)
sunt controlate de un singur determinant ereditar: o genă. 2. Genele pot exista în
forme alternative, numite alele (din greacă, însemnând “forme alternative”). 3. Fiecare
individ are două copii ale fiecărei gene (adică o pereche de gene), pentru un caracter
elementar (forma seminţei la mazăre, grupa sangvină la om, etc.), câte una de la fiecare
părinte. 4. La formarea gameţilor (a celulelor sexuale), în timpul diviziunii meiotice,
alelele fiecărei perechi de gene (de exemplu, Ss) se separă (sau segregă) în gameţi
diferiţi (un cromozom cu o alelă va aparţine unui gamet, iar celălat cromozom, cu cealaltă
alelă, altui gamet).

Teme de auto-evaluare

AUTOEVALUARE

1. Care este diferenţa dintre un caracter dominant şi un caracter recesiv?

2. Câte alele ale unei gene specifice pot exista în cromozomii unei populaţii?
3. Ce fel de boală este aceea care este transmisă de la unul dintre părinţi?
4. Care este diferenţa dintre prima şi a doua lege a lui Mendel?

19
 20

Modulul II
GENETICĂ MOLECULARĂ

Scopul modulului: Familiarizarea cursantului cu structura moleculară şi funcţiile ADN şi

ARN.
Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul, cursanţii trebuie:

• Să poată descrie structura ADN

• Să facă distincţia între nucleotidă-genă sau exon-intron
• Să distingă structura primară vs. secundară vs. terţiară a ADN-
ului.

Structura logică a capitolului

Sunt introduse, mai întâi, noţiuni elementare de genetică moleculară: ADN, ARN, sinteza
proteinelor etc. Este descrisă structura ADN, apoi se explică replicarea ADN şi sinteza
proteinelor. În acest context, sunt descrise diferenţierea sexuală la om şi diviziunea celulară
şi cromozomii umani.

Mendel a reuşit să deducă legile eredităţii chiar dacă n-avea idee cum operează
ereditatea la nivel biologic. Genetica clasică a analizat genele indirect, după modul lor de
exprimare în fenotip, le-a stabilit cu o anumită certitudine locul ocupat în cromozom, dar nu
a reuşit să le descifreze natura. E important să se înţeleagă mecanismele moleculare care stau
la baza eredităţii din două motive. În primul rând, cunoaşterea bazei biologice a eredităţii
clarifică mecanismele prin care genele afectează comportamentul. În al doilea rând, aceste
cunoştinţe sunt cruciale pentru aprecierea progreselor realizate de genetica moleculară în
identificarea genelor asociate cu comportamentul.

2.1. Structura şi funcţiile materialului genetic

După un secol de la experienţele lui Mendel, descoperirea rolului genetic al ADN

(Avery, 1944) a concentrat atenţia cercetătorilor asupra structurii sale, întrucât descifrarea ei
reprezenta singura cale pentru înţelegerea naturii şi funcţiei genei. În anul 1953, J. Watson şi
Fr. Crick au imaginat un model al moleculei de ADN cu două catene polinucleotidice, legate
complementar prin bazele azotate, înfăşurate plectonemic, pentru a forma o elice dublă (fig.
2.1.). Acest model, universal valabil în lumea vie, corespunde funcţiilor genetice ale ADN;
deoarece explică cea mai importantă reacţie care se desfăşoară în lumea vie, replicarea ADN
şi în al doilea rând, felul în care ADN deţine, sub formă codificată, informaţia ereditară
necesară sintezei proteinelor. Gena încetează astfel să mai fie o entitate “misterioasă” şi ADN
devine nu numai esenţa geneticii, ci şi un veritabil simbol al vieţii.

20
 21

Fig. 2.1. Modelul dublei elice a ADN.

Acizii nucleici sunt substanţe polimerice. Unităţile structurale ale acizilor nucleici se
numesc nucleotide. Din această cauză, acizii nucleici se mai numesc polinucleotide.
Nucleotidul însuşi este o combinaţie chimică complexă alcătuită din:
- o bază azotată purinică (adenina (A) sau guanina (G)) sau pirimidinică (citozina (C)
sau timina (T) în ADN; în ARN, timina este substituită de uracil (U));
- o pentoză: dezoxiriboza (dR) în ADN şi riboza în ARN;
- acid fosforic (P).

NH 2
N7
N1
(A)
N9
O N3
5- Fig. 2.2. Structura unui dezoxiribonucleotid (acid deoxi-
-O P O CH 2
O
adenilic sau dAMP)
O- H H
3-
OH H

În figura 2.2 este redat unul din cele patru nucleotide care se repetă de-a lungul catenei
ADN şi anume 2-deoxi-AMP (dAMP). Elementele componente ale celor doi acizi nucleici,
ADN (acidul dezoxiribonucleic) şi ARN (acidul ribonucleic) sunt ilustrate în fig. 2.3.

21
 22

a. Baze pirimidinice

b. Baze purinice

c. Reprezentarea pentozelor în monomerii ADN şi ARN

d. Radical fosforic

Fig. 2.3. Componentele structurale ale acizilor nucleici.

2.1.1. Structura primară a ADN

ADN este un polimer de dezoxiribonucleotide (N-dR-P)n. Lungimea şi greutatea sa

moleculară sunt foarte mari, permiţând stocarea unei cantităţi uriaşe de informaţie ereditară.
Bazele azotate se leagă la carbonul din poziția 1 (C1) al dR (fig. 2.4.) formând patru tipuri de
nucleotide (adenozină, guanozină, citidină şi timidină); acidul fosforic se leagă apoi la C5 al
dR şi în felul acesta se formează dezoxiribonucleotidele, monomerii ce intră în alcătuirea
moleculei de ADN, înalt polimerizată. În molecula de ADN nucleotidele sunt polimerizate în
lanţuri foarte lungi, prin legături 3'- 5' fosfodiesterice, formate între C3 al dR unui nucleotid şi
P fixat la C5 al dR nucleotidului următor; se realizează astfel o catenă glucido-fosforică, în
care dR alternează regulat cu P (ţinute laolaltă prin legături fosfodiesterice). Carbonul 1’ al dR
formează o legătură β-N-glucozidică cu azotul 1 al unei baze pirimidinice sau cu azotul 9 a
unei baze purinice. Cele două capete a unei catene ADN nu sunt echivalente: la un capăt se
află un grup hidroxil liber la C5 a unei 2-deoxiriboze terminale, iar la extremitatea cealaltă
este un grup hidroxil liber la C3. Atomii de carbon ai 2-dezoxiribozei sunt numerotaţi cu
“prim” (') ca să se deosebească de atomii de C şi N ai bazelor azotate şi, astfel, vorbim de
capătul 5' şi de capătul 3' ale catenei ADN.
22
 23

Fig. 2.4. Structura primară (monocatenară) a ADN. A-adenina; T-timina; G-

guanina; C-citozina.

Acizii nucleici au o polaritate care ne aminteşte de polaritatea polipeptidelor cu

grupul amino terminal şi grupul carboxil terminal. Prin convenţie, capătul 5’ al unei catene
ADN (sau ARN) este scris în extremitatea stângă a unei secvenţe, iar capătul 3’ în dreapta.
Secvenţa din fig. 2.4. se va scrie ca o secvenţă de baze, astfel, tetranucleotidele se vor nota ca
ATGC şi nu CGTA.
Chiar şi o simplă oligonucleotidă ne arată că variabilitatea în structura ADN rezidă în
secvenţele sale de baze azotate. Cu 4 baze diferite putem construi 42 (16) dinucleotide diferite
şi 43 (64) trinucleotide diferite; 4100 posibilităţi există pentru o secvenţă de 100 nucleotide.
Configuraţia astfel obţinută, prin polimerizarea nucleotidelor într-un singur lanţ continuu,
reprezintă structura primară a ADN.
Întreaga biologie moleculară se bazează pe relaţia care există între acizii nucleici şi
proteine, respectiv pe mecanismul prin care informaţia genetică existentă în ADN dirijează
secvenţa de aminoacizi din proteine şi, prin aceasta, realizarea diferitelor caractere ereditare
la confruntarea dintre genotip şi mediu.
Capacitatea ADN de a stoca informaţie este uriaşă, întrucât moleculele de ADN ale
genomului uman au în total 3200 milioane perechi de baze (Mb)/celulă, (1 Mb (Megabază) =
1000000 perechi de baze azotate). Lungimea ADN per complement haploid (n = 22A+X) este
de 1 m dacă moleculele de ADN de la fiecare din cei 23 de cromozomi ai complementului
cromozomal ar fi puse una în continuarea celeilalte şi ar fi în stare extinsă, nu compactă,
superspiralată cum se află ele în mod normal în cromozomi. Dacă am considera lungimea
moleculelor de ADN din cromozomii tuturor celulelor umane (aproximativ 70000 miliarde de
celule) în stare extinsă, lungimea ADN uman ar depăşi de câteva ori distanţa de la Pământ la
Soare.

2.1.2. Structura secundară a ADN

ADN-ul celulelor vii este întotdeauna prezent sub formă bicatenară. Cele două catene
polinucleotidice se leagă între ele prin baze azotate, în mod complementar: o bază purinică
se leagă întotdeauna cu o bază pirimidinică, A = T şi G = C (legătura se realizează prin 2-3
punţi de hidrogen, de natură electrostatică) (fig. 2.5.). În felul acesta, structura unei catene
23
 24
determină cu necesitate structura celeilalte catene: fiecare dintre ele reprezintă o copie
negativă a celeilalte, deci cele două catene sunt complementare şi strict codeterminate.

Fig. 2.5. Diagrama structurii celor două lanţuri antiparalele ale dublului helix ADN, din
care reiese poziţia perechilor de baze azotate şi a coloanelor glucido-fosfatice, realizate
prin legături chimce fosfodiesterice.

Replicarea şi repararea ADN n-ar fi posibilă fără această complementaritate a

secvenţelor de baze.
Legăturile stereochimice (spaţiale) A = T şi G = C fac ca secvenţele nucleotidice ale
celor două catene să se “dirijeze” în sensuri opuse, iar catenele să fie antiparalele, înfăşurate
plectonemial în jurul unui ax virtual comun şi având una direcţie ascendentă, iar cealaltă
direcţie descendentă. În felul acesta, catenele se rulează dextrogir (ca un tirbuşon), formând o
dublă spirală helicoidală (10 nucleotide pentru o spiră, adică 34 Å).
Caracteristicile structurale finale ale dublului helix de ADN sunt dictate de moleculele
de dezoxiriboză care se aliniază cu oxigenul inelului orientat în sus în cadrul unei catene şi
orientat în jos în cadrul catenei complementare. Din cauza acestui aranjament opus al
moleculelor de dR în cele două catene şi deoarece zahărul se leagă la o poziţie excentrică a
bazei azotate, întreaga moleculă de ADN este obligată să se răsucească, să se spiralizeze, în
care fiecare pereche succesivă de baze azotate se întoarce cu 3600 în direcţia acelor de
ceasornic, dublu-helixul făcând un tur complet (3600) la fiecare 10 perechi nucleotide.
Pe baza datelor de structură a ADN se poate deduce funcţia sa de moleculă
informaţională şi se poate defini gena la nivel molecular: gena reprezintă un segment din
macromolecula de ADN, de lungime variabilă, care deţine informaţia ereditară ce
dirijează sinteza unei catene polipeptidice sau un produs ARN.

2.1.3. Structura terţiară a ADN

Macromoleculele de ADN se organizează în celulă în structuri specifice, diferite la

procariote (virusuri şi bacterii) şi la eucariote (plante, animale).
Procariotele nu au materialul genetic separat de celelalte structuri ale celulei, întrucât
nu prezintă un nucleu distinct. Virusurile şi bacteriile posedă o singură moleculă de ADN
bicatenar (excepţie bacteriofagul   174 care este monocatenar), lineară sau circulară,
neasociată cu proteine, denumită genofor. Unele bacterii pot avea un plus de material genetic,
adiţional la genomul normal, fie liber în citoplasmă (plasmide), fie inserat în genofor
(episomi).
24
 25
Eucariotele au marea majoritate a ADN (cca. 99%) localizată în nucleu (în
cromozomi), organit ce formează elementul esenţial din “aparatul genetic al celulei”; o
cantitate mică de ADN (cca. 1%) se află în mitocondrii (37 de gene, 13 codifică polipeptide
pentru cele 5 complexe respiratorii angajate în producerea de ATP, restul de 24 de gene
mitocondriale codifică 22 tipuri de ARNt şi două molecule de ARNr ce face parte din aparatul
de sinteză proteică mitocondrială).
Structura moleculară de ADN nuclear este heterogenă în genomul uman. Termenul
de genom uman este folosit pentru a descrie informaţia genetică totală (conţinutul în ADN)
din celulele umane. Primele rezultate ale explorării genomului uman nu au confirmat mărimea
lui de aproximativ 100.000 de gene cât se credea că are. Deocamdată s-a estimat că numărul
genelor umane este în jur de 20.000, iar secvenţele codificatoare nu reflectă decât 1.1 –1.5 %
din ansamblul genomului.
Explorarea genomului uman confirmă o altă caracteristică: bogăţia sa în secvenţe
repetate, care reprezintă cel puţin 50% din secvenţele totale. Proiectul genomului uman a făcut
cunoscut şi alte tipuri de secvenţe care se repetă: regiuni întinse din genom, ce măsoară până
la 200 Kb sunt duplicate pe acelaşi cromozom sau pe cromozomi diferiţi, iar aceste secvenţe
se acumulează în special aproape de centromer şi de telomer. Ele reprezintă aproximativ 5%
din genom. Circa 20% din genom cuprind regiuni cu peste 500 Kb lipsite cu totul de gene.
Pierdute într-un ocean de secvenţe necodificatoare, genele sunt în plus, discontinue,
fragmentate în regiuni codificatoare numite exoni, separate de regiuni interpuse,
necodificatoare, introni, care pot avea dimensiuni foarte mari. Deci la eucariote numai o parte
din genă (exonii) se exprimă; intronii ar avea rolul de a regla buna funcţionare a exonilor.
Un criteriu încă şi mai interesant pentru identificarea genelor este conţinutul în
dinucleotidul CpG (succesiunea unei citozine şi a unei guanozine de pe o catenă ADN, astfel
notată ca să ilustreze legătura 3'- 5' fosfodiesterică dintre cele două baze şi pentru a le distinge
de perechea GC). Datorită metilării frecvente a citozinei (adăugarea grupului metil – CH3 la
C5 al citozinei) şi a dezaminării spontane (pierderea grupării amino-NH2), care o transformă
în timină, dinucleotidul CpG este sub-reprezentat în genomul uman, ţinând cont de proporţia
C şi a G. Cu toate acestea, se observă insulele de CpG, de aproximativ 1-2 Kb lungime, adesea
asociate la regiunile din “amonte” sau 5' ale genelor transcrise în mod activ. Această corelaţie
se datorează faptului că aceste regiuni nu sunt metilate.
Metilarea ADN de la vertebrate este corelată cu o represie generală a transcripţiei şi
implicată în mecanisme de represie selectivă a anumitor gene. Aproape 30000 insule de CpG
au fost detectate în lungimea genomului, distribuţia lor pe diferiţi cromozomi verificând
estimările cu privire la densitatea genelor, cu toate că nu toate genele posedă insule CpG.
Cele peste 100 de tipuri diferite de celule umane rezultă din modelul de expresie al
genelor din celulă. Anumite celule, în mod special, cele din creier, exprimă un număr mare
de gene diferite. În alte tipuri de celule, o mare parte a genelor sunt inactive transcripţional,
ele sunt constitutiv metilate. Evident, genele care se exprimă sunt acelea care definesc funcţiile
celulei. Unele din aceste funcţii sunt comune tuturor tipurilor de celule şi sunt specificate de
gene esenţiale (housekeeping genes) care funcţionează în toate celulele şi codifică proteinele
ce sunt esenţiale pentru vitalitatea celulară, controlând dezvoltarea ontogenetică a
organismului uman, precum şi sinteza enzimelor implicate în metabolismul intermediar şi în
respiraţia celulară.
Distincţia dintre regiunile active şi inactive transcripţional ale ADN-ului celular este
reflectată în structura cromatinei. Cromatina inactivă transcripţional adoptă, în general, o
conformaţie înalt condensată şi este adesea asociată cu regiuni ale genomului care se replică
târziu în faza S a ciclului celular (telomerele şi regiunea pericentromerică) şi cu legături
strânse prin molecula H1 a histonelor. Prin contrast, ADN activ transcripţional adoptă o
conformaţie mai deschisă şi mai puţin condensată, având mult ADN nerepetitiv, se replică
timpuriu în faza S, iar legătura lui cu moleculele histonelor H1 sunt relativ slabe. În plus, în
cromatina activ transcripţională, regiunile promotor ale genelor sunt caracterizate de absenţa
metilării citozinelor. Factorii de transcripţie pot detaşa nucleosomii şi, astfel, conformaţia

25
 26
deschisă a cromatinei active transcripţional poate fi deosebită experimental pentru că de
asemenea oferă acces nucleazelor.
Genomul nuclear este distribuit în cele 22 de tipuri de cromozomi autozomi şi cele
două tipuri de cromozomi de sex (X şi Y), tipuri, care pot fi cu uşurinţă diferenţiate prin
tehnica de bandare cromozomială. Mărimea medie a unui cromozom uman are o cantitate
enormă de ADN, aproximativ 130 Mb, dar variază între 50 Mb la cromozomii mici şi 250 Mb
la cromozomul 1. O bandă cromozomială de mărime medie dintr-un preparat metafazic cu
550 benzi corespunde la aproximativ 6 Mb de ADN (1 Mb = 1000000 baze azotate).
O altă caracteristică a ADN la eucariote este asocierea obligatorie cu proteine bazice
(histone) şi acide sau neutre (hertone sau nonhistone ce cuprind enzime ale metabolismului
cromozomal cum ar fi ADN-polimerazele, ARN-polimerazele, nucleaze, etc.). Ele au un rol
structural, în organizarea supramoleculară a ADN în cromatină şi cromozomi, precum şi un
rol funcţional, intervenind în reglarea funcţiei genelor.

2.2. Replicarea ADN

Structura secundară bicatenară a ADN cu legăturile stereochimice (spaţiale) ale

bazelor sale azotate asigură îndeplinirea funcţiilor sale: replicarea semiconservativă şi sinteza
proteinelor.
Modelul structural ADN, cu cele două catene complementare şi antiparalele, a permis
formularea ipotezei corecte privind transmiterea informaţiei ereditare prin replicarea
semiconservativă a ADN. În acest proces are loc despiralizarea dublului helix de către o
helicază, urmată de separarea progresivă a celor două catene ADN după modelul de
deschidere a unui fermoar, şi fiecare dintre ele dirijându-şi sinteza unei catene noi,
complementare; rezultă două molecule identice, care posedă fiecare o catenă “veche” şi una
nouă (fig. 2.6.).

Fig. 2.6. Model de replicare a ADN-ului

Separarea celor două catene complementare, ce devin catene matriţă, se realizează

progresiv. Forma literei “Y” pe care o ia macromolecula de ADN se numește furcă de
replicare, iar la nivelul ei se desfăşoară procesele mecanismului semiconservativ de replicare,
prin intervenţia unui complex aparat enzimatic (fig. 2.7.). Cele două catene ale ADN se
despiralizează şi apoi se desfac pe o porţiune limitată, servind fiecare ca “matriţă” pentru
aranjarea nucleotidelor activate, pe bază de complementaritate (A – T; G – C). Intervine apoi
ADN-polimeraza care polimerizează nucleotidele în direcţia 5’ – 3’. Pe una din catene, în
sensul 3’ – 5’ (de exemplu: catena A în fig. 2.7.) numită catenă directoare (engl., leading
strand) sinteza va fi continuă, desfăşurându-se în direcţia de mişcare a furcii de replicare. Pe

26
 27
catena complementară (B), se sintetizează discontinuu segmente scurte (100-1000 nucleotide)
numite şi fragmente Okazaki, care vor fi ulterior unite prin acţiunea unei ligaze (sinteză
semidiscontinuă). Această catenă, cu sinteză încetinită, se numeşte catenă succesoare (engl.,
lagging strand); pe ea, sinteza se desfăşoară în direcţie opusă furcii de replicare. ADN-
polimeraza polimerizează sute de mii de nucleotide fără întrerupere, la o rată de circa 1000
nucleotide per secundă.

Fig. 2.7. Asimetria sintezei catenelor în timpul replicării semiconservative

a ADN. A, B = cele două catene matriţă.

În cromozomii individuali, replicarea ADN se realizează bidirecţional, formând

“ochiuri de replicare” din multiple puncte de iniţiere (fig. 2.8.) și existând mai multe unităţi
distincte de replicare, numite repliconi. Distanţele dintre punctele de origine ale replicării sunt
de aproximativ 50-300 Kb, iar replicarea ADN în diferite “situri de iniţiere” este declanşată la
diferite intervale de timp din faza S a ciclului celular. În cele din urmă “ochiurile de replicaţie”
vor fuziona. Replicarea ADN din celulele umane necesită circa 8 ore. Lungimea medie a
macromoleculei de ADN dintr-un cromozom uman este de 30000 μm. Dacă replicarea ar fi
iniţiată la un capăt al cromozomului şi s-ar desfăşura secvenţial spre celălalt capăt, ar fi
necesare 500 de ore.
Deoarece ADN conţine informaţia genetică a celulei, sinteza sa este unul dintre cele
mai importante evenimente din viaţa acesteia. Realizată prin intervenţia unui complex aparat
enzimatic, sinteza ADN este o reacţie de tip replicativ, reprezentând unicul caz din lumea
biomoleculelor în care o substanţă îşi dirijează propria sa sinteză producând două molecule
fiice care sunt identice cu molecula parentală. Continuitatea vieţii se bazează pe această
capacitate unică a ADN. Se asigură pe de o parte reproducerea fidelă şi continuitatea
fenomenului ereditar de-a lungul generaţiilor, iar pe de altă parte dublarea cantităţii de
informaţie genetică şi ca urmare multiplicarea sistemelor biologice.

27
 28

Fig. 2.8. Cromozomii organismelor complexe au multiple origini de replicare. R1,

R2 şi R3 reprezintă unităţi de replicare adiacente (repliconi) localizaţi pe acelaşi
cromozom cu puncte de iniţiere a replicaţiei O1, O2 şi O3. Replicarea se desfăşoară
bidirecţional cu formare de “ochi de replicare” la început din O2, apoi O3 şi final
în O1. Panelul de jos arată fuziunea “ochilor de replicare” iniţiaţi în O2 şi O3.

Cantitatea dublată de material genetic, respectiv de informaţie genetică, este

repartizată în mod echilibrat, prin procesul diviziunii celulare, la două celule fiice identice
între ele şi identice cu celula mamă din care au derivat. În acest fel, se continuă fenomenul
ereditar pe orizontală, de-a lungul generaţiilor celulare, în mitoză, sau pe verticală, de-a lungul
generaţiilor succesive de organisme, în meioză.
În procesul replicării ADN se realizează copierea fidelă a informaţiei ereditare,
informaţie care poate fi codificată, recodificată şi decodificată, fără nici o alterare sau
modificare a înţelesului. Informaţia pură poate fi copiată şi, deoarece este informaţie digitală,
fidelitatea copierii poate fi perfectă. Caracterele ADN-ului sunt copiate cu o exactitate care
rivalizează cu tot ce pot realiza inginerii moderni. Ele sunt copiate din generaţie în generaţie
cu doar atâtea erori cât să introducă variaţie.
Prezentăm în continuare două erori de replicare şi reparare a catenelor ADN în
procesul diviziunii celulare.

Sindromul Werner

Helicazele reprezintă o clasă de enzime care intervin în replicarea şi repararea ADN.

Mutaţia genei, localizată pe cromozomul 8 (8p.12), face ca cele două procese esenţiale pentru
viaţă să fie ineficace în diviziunea celulară, ceea ce declaşează o îmbătrânire prematură şi
accelerată cu debut în copilărie. Această maladie puţin cunoscută poartă numele de progerie
sau sindromul Werner, care se transmite autosomal recesiv. Până acum, s-au identificat
aproximativ 30 de mutaţii diferite (alele) care produc acest sindrom.
28
 29
Progeria se caracterizează prin simptome obişnuite asociate cu senescenţa: grizonarea
apoi căderea părului, pierderea supleţii sau a flexibilităţii pielei, apariţia cataractei,
arterioscleroza, osteoporoza, dureri în vene şi afecţiuni cardiace care de fapt, duc la decesul
timpuriu (sub 20 de ani). Cei care suferă de această maladie ereditară rămân cu o talie foarte
mică, din cauza întârzierii creşterii.
Sindromul Cockayne’s prezintă defecte moştenite ale reparării nucleotidelor excizate
dintr-o catenă ADN, deoarece ADN-replicaza, care reface secvenţa normală, şi lipaza, care
reintroduce această secvenţă la locul ei normal, au suferit mutaţii şi nu pot repara defectul.
Sindromul se caracterizează prin degenerare neurologică şi senilitate timpurie.

2.3. Sinteza proteinelor

ADN deţine, sub formă codificată, informaţia necesară edificării şi funcţionării

structurilor ce alcătuiesc fiinţa vie, precum şi realizării proceselor metabolice care
caracterizează viaţa. În ultimă analiză, la baza tuturor caracterelor noastre morfologice şi
funcţionale stau diferite proteine de structură sau cu rol catalitic (enzimele). Enzimele proteine
răspund de activităţile metabolice şi de multe alte funcţii celulare, cum ar fi motilitatea şi
excitabilitatea, care depind de proteine specializate. Celulele organismului nostru pot sintetiza
peste 100000 de polipeptide diferite, fiecare cu o secvenţă unică de aminoacizi. Polipeptidele
se sintetizează pe ribozomi în citoplasmă, dar secvenţele lor în aminoacizi trebuie să fie
specificate de către ADN-ul din cromozomi. În consecinţă, instrucţiunile trebuie să fie
transmise de la cromozomi la ribozomi. Aceste instrucţiuni sunt transmise de către ARN
mesager (ARNm). Expresia genei necesită două etape majore: transcriere şi translație
(traducere).

2.3.1. Transcrierea

Procesul prin care informaţia genetică este transmisă de la ADN la ARN poartă
numele
de transcriere. ADN are două funcţii genetice primare: funcţia autocatalitică, realizată în
procesul replicării sale, şi funcţia heterocatalitică, realizată în procesul dirijării de către ADN
a sintezei proteinelor (translaţia). Funcţia heterocatalitică a ADN nu poate fi îndeplinită decât
prin intervenţia unor intermediari între ADN şi proteine. Aceşti intermediari, cu funcţii
diverse, sunt reprezentaţi de diferite categorii de acizi ribonucleici (ARN) celulari; ADN
servește drept matriţă pentru sinteza tuturor categoriilor de ARN (ARNm, ARNr, ARNt), dar
numai ARNm conţine instrucţiuni pentru sinteza proteinelor.
Transcrierea genetică are loc în nucleu şi este realizată prin intervenţia enzimei ARN-
polimeraza, a cărei acţiune catalitică se realizează numai prin asocierea sa cu o matriţă ADN,
fiind dependentă de ADN pentru a realiza sinteza ARN. ARN-polimeraza are capacitatea de
a recunoaşte cu mare exactitate secvenţe specifice de baze azotate de pe matriţa ADN,
realizând polimerizarea ribonucleotidelor trifosfat libere: ATP (adenozintrifosfat), GTP
(guanozintrifosfat), CTP (citozintrifosfat) şi UTP (uraciltrifosfat) în direcţia 5' – 3', în timp ce
matriţa ADN este citită în direcţia 3' – 5' (fig. 2.9.).
Polimerizarea ribonucleotidelor se realizează în virtutea complementarităţii de baze
azotate: A din matriţă se uneşte prin două punţi de hidrogen cu uracilul (U), înlocuitorul
timinei în ARN; T din matriţa ADN se uneşte prin două punţi de hidrogen cu A din
ribonucleotide; G cu C şi, respectiv, C cu G, prin câte trei punţi de hidrogen. În mod normal,
doar una din cele două catene a ADN este transcrisă pentru sinteza ARN. Deoarece creşterea
lanţului ARN este complementar la această catenă numită matriţă, sau catena antisens,
transcriptul are aceeaşi direcţie 5'- 3' şi secvenţele de baze azotate (cu excepţia U, care
înlocuieşte T) sunt identice cu catena ADN opusă, nonmatriţă, numită catena sens sau
codificatoare, care nu se transcrie. Pentru recunoaşterea secvenţelor de baze azotate ale unei
gene se obişnuieşte să se arate doar secvenţele ADN de pe catena sens.

29
 30

Fig. 2.9. Faza de elongaţie a trascrierii. ARN–polimeraza separă cele două catene
ADN pe o lungime de 18 perechi baze formând un “ochi de transcriere”. Doar o
singură catenă ADN este folosită ca matriţă.

Genele care conţin informaţia genetică pentru sinteza ARNm (ce va fi translatat mai
departe în proteine şi enzime specifice) sunt denumite gene structurale (fig. 2.10).

Gena structurală la eucariote este alcătuită din două regiuni: o regiune transcriptibilă
şi una de reglare, promotorul. Regiunea transcriptibilă, la marea majoritate a genelor
structurale, este discontinuă (engl., spliced genes). Această discontinuitate rezultă din
alternanţa exonilor (secvenţe de nucleotide care codifică aminoacizii din proteine) şi a
intronilor (secvenţe mai lungi de nucleotide noninformaţionale, care debutează cu
dinucleotidele GT şi se termină cu
dinucleotidele AG). La capătul 5' al regiunii transcriptibile, adiacent primului exon, se găseşte
codonul universal de iniţiere, ATG, de pe catena sens.
Promotorul este un fragment din macromolecula de ADN format din 200 pb situate
tot în extremitatea 5' a genei structurale, în faţa codonului ATG, şi serveşte iniţierii
transcripţiei.
ADN este copiat cu fidelitate în ARNm. ARN-polimeraza transcrie cu exactitate
secvenţele ADN în secvenţe ARNm în trei etape: iniţierea la nivelul promotorului; alungirea
30
 31
şi terminarea transcripţiei când ARN-polimeraza recunoaşte situl de terminare a secvenţei din
ADN ce trebuie transcrisă (proteina rho), rezultând molecule primare de ARNm, adică ARNm
precursor; înainte ca moleculele de ARNm să părăsească nucleul, ele suferă nişte modificări
numite procesare post-transcripţională a ARNm, în care ARNm precursor devine ARNm
matur. Acest proces are loc în două faze:
a.- ARNm precursor care a copiat informaţia genetică a genei structurale conţine atât
exonii, cât şi intronii transcrişi. Apoi, tot în nucleu are loc procesul de prelucrare, prin care
secvenţele modificatoare, intronii, sunt excizaţi, iar exonii noncontingui sunt ansamblaţi
(lipiţi), formând un ARNm matur mai scurt, proces numit joncţiunea exonilor sau “matisarea”
exonilor sau “splicing” (fig. 2.11.). Un nivel de complexitate suplimentară se adaugă
procesului de transcriere prin matisarea alternativă a exonilor, rezultând diferite combinaţii
ale ARNm matur care vor fi traduse în proteine. Ansamblul de proteine codificate de genomul
uman sau proteomul poate fi mult mai vast decât ansamblul genelor, din două motive: primul,
s-a estimat că aproximativ jumătate din genele umane sunt matisate alternativ; al doilea, după
translaţie, proteinele sunt modificate; s-a apreciat că pentru fiecare genă se produc trei proteine
modificate şi cu funcţii diferite.

Fig. 2.11. Matisarea ARNm implică clivajul endonucleolitic şi îndepărtarea

segmentelor intronice ale ARN apoi joncţiunea segmentelor exonice.

b. – Modificarea celor două extremităţi ale ARNm: curând după transcriere, ARNm
nativ este modificat prin adăugarea, la capătul 5' al moleculei, a unor nucleotide metilate (7-
metil-guanozină) aranjate într-o conformaţie specială numită “cap”, care facilitează atât
transportul ARNm în citoplasmă şi ataşarea lui la ribosomi, cât şi protecţia transcriptului
ARNm de degradarea lui de către exonucleazele celulare.
Desprinderea ARNm la capătul 3' de matricea ADN implică ataşarea a circa 200 de
nucleotide ce conţin adenină sau complexul poli-A. Adăugarea acestui capăt poli-A la
transcriptul ARN la un sit în aval de o secvenţă specifică de 6 nucleotide (AAUAAA)
facilitează transportul moleculelor de ARNm în citoplasmă şi determină o rezistenţă mai mare
a ARNm la digestia exonucleazelor, funcţii similare cu ale capătului 5' “cap”.

2.3.2. Translaţia (sau traducerea)

31
 32
După transcrierea şi transmisia mesajului genetic din ADN nuclear în citoplasmă,
secvenţa nucleotidelor din ARNm este convertită într-o secvenţă specifică de aminoacizi, în
proteină. Procesul se numeşte translaţie sau traducere, întrucât “limbajul” nucleotidelor este
tradus în “limbajul” celor 20 tipuri de aminoacizi (fig. 2.12.).

Fig. 2.12. Structura celor 20 de aminoacizi care intră în compoziţia

proteinelor.

Catenele polipeptidice sunt sintetizate prin aranjarea riguroasă a aminoacizilor într-o

anumită ordine; ea este asigurată de către codul genetic, un sistem de corespondenţe dintr-o
anumită secvenţă de trei nucleotide (codon) din ARNm şi fiecare din cei 20 de aminoacizi.
Codul genetic este un fel de dicţionar bilingv “nucleotide – aminoacizi”.
ARNm matur migrează din nucleu în citoplasmă unde se asociază cu ribozomii, locul
sintezei proteice. Ei sunt alcătuiţi din două subunităţi formate din ARNr şi proteine specifice
ribozomului. În ribozomi, ARNm formează matriţa pe care se formează o secvenţă specifică
de aminoacizi. În citoplasmă există o altă formă de ARN numit ARN de transfer sau ARNt
(fig. 2.13.). Pentru încorporarea aminoacizilor în catena polipeptidică, aminoacizii trebuie mai
întâi activaţi în prezenţa ATP şi a unei enzime specifice, aminoacil-ARNt-sintetaza.
Există 20 de enzime pentru fiecare din cei 20 de aminoacizi esenţiali. Fiecare enzimă
recunoaşte specific un anumit aminoacid şi după activare, îl transferă pe ARNt corespunzător
lui, formând un complex aminoacid-ezimă-ARNt, care se dirijează spre ribosomi. Formarea
ribosomului activ reprezintă şi momentul iniţierii translaţiei. ARNm se fixează pe
subunitatea mică a ribosomului, cu codonul iniţiator AUG aflat la capătul 5'. În dreptul acestui
codon se ataşează primul ARNt care are anticodonul UAC (complementar codonului iniţiator)
şi poartă aminoacidul metionină.

Fig. 2.13. ARN de transfer

32
 33
Apoi se fixează unitatea mare a ribosomului pe care se află două situs-uri (lăcaşe)
numite P (peptidil) şi A (aminoacil). Primul ARNt se adaugă direct în poziţia P, apoi al doilea
ARNt, corespunzător codonului din ARNm, se adaugă în poziţia A. Ribosomul înaintează cu
trei nucleotide (cadru de lectură), el se mişcă de-a lungul ARNm în maniera unui fermoar;
primul ARNt este eliberat din poziţia P care va fi ocupat de al doilea ARNt. În acest moment
aminoacidul 1 se leagă peptidic de aminoacidul 2, în prezenţa peptidil-transferazei; astfel,
începe sinteza proteinei (fig. 2.14.). Urmând acelaşi mecanism, prin deplasarea ribosomului
de-a lungul catenei de ARNm, se produce creşterea sau elongaţia lanţului polipeptidic.
Fig. 2.14. Sinteza proteinelor

Pe măsura avansării unui ribosom, alţi ribosomi pot începe lectura mesajului din
ARNm formându-se un polisom, care va sintetiza mai multe molecule proteice identice.
Terminarea sintezei se face în momentul în care pe molecula de ARNm apare un codon
de terminare (UAA, UAG sau UGA) care nu semnifică nici un aminoacid. Ribosomul se
desprinde de pe ARNm şi se desface în cele două componente. ARNm se dezintegrează iar
proteina sintetizată se organizează spaţial pentru a deveni biologic activă.
O singură genă poate fi transcrisă în mii de molecule de ARNm şi fiecare ARNm poate
fi tradus în mii de polipeptide. O hematie, de exemplu, conţine 5x108 copii ale lanţului β al
hemoglobinei, dar celula precursoare nucleată are doar două copii ale genei lanţului β.

2.3.3. Procesarea post-translaţională

În afara mecanismelor care controlează sinteza proteinelor la nivelul transcripţiei şi

translaţiei, există alte mecanisme de reglare ce intervin după translaţie. Secvenţa aminoacizilor
determină forma şi funcţia proteinelor. Forma proteinei este modificată ulterior într-un fel sau
altul, modificându-i-se și funcţia, dar aceste schimbări nu sunt controlate de codul genetic şi
se numesc modificări post-translaţionale.
De exemplu: formarea insulinei din sulină, a trombinei din protrombină, a fibrinei din
fibrinogen, formarea unor punţi disulfidice covalente între cisteină, introducerea unor
molecule sau radicali noi (iod la molecula de tirozină şi formarea tiroxinei etc.). Prin aceste
modificări se produce o activare a proteinelor, care devin astfel funcţionale.

2.4. Codul genetic

Informaţia genetică este înscrisă în ADN sub forma unei secvenţe de patru nucleotide
(A, G, T şi C); ea este tradusă în proteină prin aşezarea secvenţială a celor 20 de aminoacizi.

33
 34
Întrucât există o colinearitate între structura genei, ca secvenţă definită de nucleotide, şi cea a
proteinei pe care o determină, se poate conchide că celulele posedă un sistem de corespondenţă
între nucleotidele din ADN şi aminoacizii din proteină. Acest sistem de echivalenţe, în care,
la o anumită secvenţă de nucleotide (codon), va corespunde un anumit aminoacid prezent în
proteină, se numeşte cod genetic. Dacă unui codon îi corespunde un singur aminoacid, un
aminoacid poate fi codificat de mai mulţi codoni de exemplu: arginina este codificată de 6
codoni, valina de 4 codoni, etc.
Prin combinarea celor patru tipuri de baze azotate rezultă 64 de codoni (43 = 64), dintre
care 61 codifică cei 20 de aminoacizi iar trei sunt codoni terminatori (fig. 2.15.).

Fig. 2.15. Codul genetic ARN.

Codul genetic prezintă următoarele caracteristici:

- este universal, adică, cu mici excepţii, este identic la toate speciile;
- este degenerat: toţi aminoacizii, cu excepţia metioninei şi a triptofanului, sunt
codificaţi de mai mulţi codoni;
- este nesuprapus: doi codoni n-au nucleotide comune;
- nu are virgule: parcurgerea codului se face fără pauze;
- este lipsit de ambiguitate deoarece unui codon dat nu-i corespunde decât un singur
aminoacid, totdeauna acelaşi.
Relaţiile complexe dintre ADN, ARN şi proteine poate fi prezentat după cum urmează:
ADN ARN PROTEINE

Proteine specializate catalizează atât sinteza ARN cât şi pe cea a ADN. Fluxul ciclic
de informaţie are loc în toate celulele şi a fost numit dogma centrală a biologiei moleculare.
În timp ce ADN stochează informaţia pentru sinteza proteinelor şi ARN îndeplineşte
instrucţiunile codificate în ADN, proteinele sunt responsabile pentru cele mai multe activităţi
biologice, iar sinteza lor reprezintă esenţa activităţii celulare.

34
 35
2.5. Proteinele

Proteinele ocupă un loc central în dezvoltare şi în structura organismelor.

- enzimele – reglează transformările organice, atât sintezele (anabolism) cât şi
degradările (catabolism). Poartă numele de catalizatori.
- proteinele structurale – formează ”armătura” şi tramele (citoscheletul celulei)
spaţiilor intracelulare în care celulele se scaldă. Altele contribuie la formarea acestei reţele de
comunicare chimică care asigură legătura dintre celule şi organe, şi prin informaţia constantă
a părţilor, permite menţinerea ansamblului într-o stare stabilă numită homeostazie. Diverse
tipuri de proteine participă la formarea acestei reţele. Unele dintre acestea, cum sunt
hormonii, constituie semnalele. Altele formează receptorii care recunosc semnalele. Astfel
activaţi, receptorii declanşează o serie de reacţii pentru a răspunde la informaţia pe care au
primit-o.
Nu toate semnalele şi toţi receptorii reprezintă substanţe proteice. Poate fi vorba de
alte molecule, cum ar fi polizaharide sau de lipide cum ar fi prostaglandinele. Semnalele şi
receptorii pot şi ele să aibă o structură complexă cu o parte proteică şi alta nonproteică.
- anticorpii – reprezintă sistemul defensiv cu rol în apărarea organismului la
agresiunea externă la care-i supus. Aceste molecule sunt controlate şi sintetizate de gene.

2.6. Cromozomii umani

Cromozomii sunt elemente nucleare permanente, alcătuite din molecule de ADN

complexate cu proteine, apărute în urma supraspiralizării şi condensării cromatinei în timpul
diviziunii celulare pentru a permite transmiterea şi separarea egală a informaţiei ereditare
aflate în celula mamă între celulele fiice.

Relaţia dintre ADN-genă şi cromozomul eucariot bicromatidic (din metafaza

diviziunii mitotice)

2.6.1. Clasificarea cromozomilor după poziţia centromerului:

- cromozomii metacentrici care au centromerul situat în centru, de exemplu
cromozomul 1;

35
 36
- cromozomi submetacentrici: centromerul se situează submedian împărţind
cromatidele în două jumătăţi de lungimi diferite: de ex., cromozomul 4 (de fapt majoritatea
cromozomilor umani)
- cromozomi acrocentrici: centromerul se situează subterminal, împărţind
cromatidele în două jumătăţi de lungimi foarte diferite (cromozomii 13-15, 21 şi 22)
- cromozomi telocentrici: centromerul se situează terminal (inexistenţi la om).

Cariotipul uman (totalitatea cromozomilor unui individ sau grup de indivizi, populaţie
sau specie, ordonaţi după criterii precise: lungime, poziţia centromerului, constricţii
secundare, sateliţi, numărul şi poziţia benzilor) normal conţine 23 de perechi de cromozomi,
22 de perechi sunt autosomi, iar o singură pereche sunt cromozomi de sex (heterozomi): XX
la femeie şi XY la bărbat. Celulele somatice, adică totalitatea celulelor corpului în afară de
cele sexuale, conţin două seturi de cromozomi, unul de la mamă (23 cromozomi) şi altul de la
tată (23 cromozomi).
Cromozomii unei perechi, cu origine dublă, nu sunt identici, ci similari sau omologi.
Pe baza a trei parametri: lungimea cromozomilor, poziţia centromerului şi prezenţa sau
absenţa sateliţilor, cromozomii umani sunt împărţiţi în 7 grupe.

36
 37

Centromer ADNr
Fig. 2.17. Cariotipul uman. Heterocromatină
noncentromerică

37
 38

2.6.2. Structura cromozomilor

Cromozomii se studiază în timpul metafazei, când prezintă o condensare maximă. În

această etapă, cromozomii sunt bine individualizăţi, au braţele îngroşate, cromatidele fiind
distanţate. În structura cromozomilor metafizici deosebim următoarele componente:
- cromatidele, cele două subunităţi longitudinale ale cromozomului metafazic,
alcătuite din câte o moleculă de ADN dublu catenară neîntreruptă, rezultate în procesul de
replicare a ADN. Astfel că, fiecare cromatidă are aceeaşi cantitate de ADN ca şi cromozomul
original din care s-a format şi devine un cromozom fiu cu exact aceleaşi gene;
- centromerul, realizează legătura între cele două cromatide până în anafază, el apare
ca o constricţie când cromozomii se condensează în timpul diviziunii celulare;
- braţele cromozomiale, care apar în urma împărţirii cromatidelor de către centromer
în două subunităţi: braţul lung (q) şi braţul scurt (p). Braţele pot fi aproximativ egale sau de
lungimi diferite.
- telomerele, regiunile terminale ale cromatidelor, determină şi menţin individualitatea
cromozomilor, prevenind unirea capetelor şi, astfel, asigurând stabilitatea lor. Aceste secvenţe
terminale sunt alcătuite din repetările hexanucleotidului (TTAGGG)n, unde n=900-2000,
astfel lungimea telomerelor variază între 5-20 kb, în funcţie de vârstă şi tipul ţesutului.
Replicarea acestor secvenţe fiind incompletă, în fiecare ciclu celular se pierd 25-200 bp, ceea
ce determină scurtarea progresivă a telomerelor până când lungimea lor atinge o valoare critică
de 1.5 kb. Atingerea valorii critice determină pierderea capacităţii proliferative a celulei.
Telomeraza, capabilă de a interveni în sinteza secvenţelor telomerice, este activă în țesuturile
embrio-fetale, dar postnatal se inactivează progresiv. Se crede că diferenţele individuale în
longevitate indică diferenţe în lungimea telomerelor.

- sateliţii, elemente terminale rotunde la nivelul braţelor scurte ale unor cromozomi
acrocentrici (prezenţi pe cromozomii umani 13, 14, 15, 21, 22). Sateliţii sunt legaţi de corpul
cromozomului printr-un filament subţire de heterocromatină (ADN neinformaţional) conţin
genele care codifică ARN-ribozomal.

38
 39

SUMAR

Rolul genetic al ADN a fost descoperit de Avery (1944). J. Watson şi Fr. Crick (1953) au
imaginat un model al moleculei de ADN: două catene (şiruri) polinucleotidice, legate
complementar prin bazele azotate, înfăşurate plectonemic (în jurul unui ax virtual), pentru
a forma o elice dublă. Acest model, universal valabil în lumea vie, corespunde funcţiilor
genetice ale ADN, deoarece: explică cea mai importantă reacţie care se desfăşoară în lumea
vie: replicarea ADN; explică felul în care ADN deţine, sub formă codificată, informaţia
ereditară necesară sintezei proteinelor. Gena încetează astfel să mai fie o entitate
"misterioasă" şi ADN devine nu numai esenţa geneticii, ci şi un veritabil simbol al vieţii.
Celulele posedă un sistem de corespondenţă între nucleotidele din ADN şi aminoacizii din
proteină. Acest sistem de echivalenţe, în care unei anumite secvenţe de trei nucleotide
(numită codon) îi va corespunde un anumit aminoacid prezent în proteină, se numeşte cod
genetic. Prin combinarea celor patru tipuri de baze azotate rezultă 64 de codoni.

Teme de auto-evaluare

1. Explicaţi diferenţele dintre perechile de termeni şi semnificaţia lor:

a. Nucleotidă - genă
b. Exon - intron
2. Precizaţi care este diferenţa dintre structura primară, structura secundară şi cea
terţiară a ADN?
3. La ce se referă termenul de „cromozomi omologi”?
4. Care sunt caracteristicile codului genetic?
5. Ce este transcripţia?
6. Dacă o catenă ADN are secvenţa CGTAGC, secvenţa complementară din catena
ARNm este:
a. GCAUCG
b. CGUAGC
c. ATGCAT
d. AUGCAU

39
 40

Modulul III
STUDIILE GEMELARE

Originea metodei

Metoda comparațiilor gemelare este una din principalele abordări (alături de asocierea

genetică) care ne permit să cuantificăm contribuția eredității și mediului la diferențele

comportamentale între indivizi. Francis Galton a atras atenția asupra utilității studierii

gemenilor într-un articol din 18751, articol în care a descris cum istoria de viață îi poate face

pe gemeni mai asemănători sau mai diferiți. Unele lucrări îi atribuie lui Galton ideea metodei

comparațiilor gemelare, dar acesta poate fi considerat cel cel mult un precursor ținând cont că

nu a menționat existența a două categorii de gemeni și nici utilitatea comparării lor. Metoda

propriu-zisă a fost descrisă în paralel de doi cercetători interesați de ereditate, dar care lucrau

în domenii diferite: psihologul american Charles Merriman, care era interesat de inteligență,

și dermatologul german Hermann Siemens, preocupat de etiologia nevilor (alunițelor). Cei

doi publică independent primele două studii gemelare în 1924, trasând principiile care stau la

baza acestei abordări.

Generalități despre gemeni

Înainte de a descrie metoda, se impune să prezentăm câteva informații generale despre

gemeni. Gemenii sunt frați concepuți în același timp, a căror dezvoltare intrauterină este

sincronă, dar care se împart, în funcție de origine, în două categorii: monozigoți și dizigoți.

Așa cum indică și denumirile, gemenii monozigoți provin din aceeași celulă-ou sau zigot.

Această celulă apare prin fecundarea unui ovul de către un spermatozoid și se dezvoltă inițial,

1
Galton, F (1875). The History of Twins, As a Criterion of the Relative Powers of Nature and Nurture. Fraser’s

Magazine 12, 566–576. http://galton.org/essays/1870-1879/galton-1875-history-twins.pdf (Accesat 20 noiembrie

2020).

40
 41
prin diviziuni celulare repetate, într-un singur embrion. Pe traseul embrionului prin trompa

uterină, dinspre ovar spre uter, acest embrion se poate diviza, formând doi sau mai mulți

embrioni. Derivând din același zigot, acești embrioni (gemeni monozigoți) au material

genetic identic, deci, sunt clone. Dar, în funcție de momentul divizării embrionului, gemenii

monozigoți vor împărți sau nu același sac corionic: dacă divizarea embrionului se întâmplă

înainte de ziua a 5-a după concepție, monozigoții vor fi dicorionici, iar, dacă se întâmplă după

această zi și embrionul a apucat să se nideze la nivelul peretelui uterin, ei vor fi

monocorionici. În unele cazuri, embrionul se rupe chiar mai târziu, după ce au început să se

diferențieze țesuturile, astfel că gemenii pot împărți chiar și întregi organe, fiind numiți

siamezi. Nu se știe ce produce divizarea embrionului și apariția gemenilor monozigoți, dar

acest fenomen are frecvență mai mare în unele familii, așa că e probabil că implică și factori

genetici. Pe de altă parte, frecvența mai mare a gemenilor în unele comunități sugerează

implicarea unor factori de mediu. Revenind la corionicitate, s-a sugerat că monozigoții

monocorionici ar putea fi mai asemănători decât cei dicorionici pentru că se dezvoltă într-un

mediu uterin mai asemănător. Vom reveni la acest aspect într-unul din exemplele de studii

gemelare din a doua parte a acestui modul.

Gemenii dizigoți se dezvoltă din două celule-ou care, la rândul lor, au apărut prin

fecundarea cvasisimultană a două ovule de către doi spermatozoizi. Chiar dacă se dezvoltă în

același timp, gemenii dizigoți sunt, deci, asemănători din punct de vedere genetic cu frații

obișnuiți, concepuți decalat, având, în medie, o similaritate genetică de 50%. Acesta este

motivul pentru care gemenii dizigoți se mai numesc fraternali. Gemenii dizigoți pot fi de sexe

diferite și nu sunt identici fizic. Printre factorii asociați cu apariția sarcinilor gemelare

dizigote se numără vârsta maternă mai mare (de ex., s-a estimat că o femeie de 37 de ani are

de 4 ori mai multe șanse să facă gemeni față de una de 18), tratamentele de fertilitate,

fertilizarea in vitro ș.a. De asemenea, în comparație cu caucazienii, Afro-Americanii au o

frecvență mai mare, iar Asiaticii o frecvență mai mică a sarcinilor gemelare dizigote.

41
 42
În fine, o ultimă caracteristică a sarcinilor gemelare, pe care vrem să o menționăm,

este frecvența. S-a estimat că frecvența acestor sarcini este de 32 la 1000 de nașteri, din care

o treime sunt sarcini gemelare monozigote, o treime sunt sarcini gemelare dizigote de același

sex și cealaltă treime sunt sarcini gemelare dizigote de sex diferit. Cu toate acestea,

sarcinicile gemelare, mai ales cele monozigote, s-ar putea să reprezinte până la 20% din

totalul sarcinilor, diferența față de procentul de nașteri fiind legată de neviabilitatea și

întreruperea dezvoltării unor embrioni gemelari.

Descrierea metodei

Ipoteza de la care pleacă studiile gemelare este că, dacă un fenotip2 este sub influență

genetică, gemenii monozigoți vor fi mai asemănători decât gemenii dizigoți. De ce? Pentru că

gemenii monizgoți sunt identici genetic, pe când cei dizigoți sunt pe jumătate similari

genetic. Scopul studiilor gemelare este, deci, să cuantifice și să compare similaritatea

fenotipică la gemeni monozigoți și dizigoți, profitând de faptul că aceste două categorii de

gemeni nu diferă, în principiu, decât din punct de vedere genetic. În general, similaritatea

fenotipică între indivizi înrudiți (de ex., frați, părinți și copii) poate fi explicată prin factorii

genetici comuni și experiențele de mediu pe care le împart. Când comparăm gemenii

monozigoți și dizigoți, plecăm de la prezumția că mediul în care cresc cele două categorii de

gemeni este asemănător, adică gemenii monozigoți nu împart mai multe experiențe decât

gemenii dizigoți. Această prezumție a mediului egal (engl., equal environment assumption)

ne permite să atribuim asemănarea fenotipică mai mare a gemenilor monozigoți față de cei

dizigoți factorilor genetici pe care aceștia îi au în comun la un nivel mai mare decât gemenii

dizigoți. Faptul că știm nivelul de similaritate genetică la cele două categorii de gemeni –

100% la monozigoți și circa 50% la dizigoți – ne permite și să calculăm contribuția genelor și

2
Fenotipul este un concept care se referă la caracteristicile pe care dorim să le explicăm pe baza factorilor

genetici și de mediu. În genetica comportamentală, fenotipul este, de cele mai multe ori, o diferență cognitivă

sau comportamentală (de ex., personalitate, inteligență) sau un mecanism neurofiziologic.

42
 43
a mediului la fenotip, așa cum vom vedea. În acord cu logica de a avea o singură diferență

între gemenii monozigoți și gemenii dizigoți, căreia să îi atribuim diferențele de similaritate

fenotipică, studiile gemelare includ doar gemeni dizigoți de același sex.

Cum identificăm zigozitatea la perechile de gemeni? Cel mai sigur mod este pe baza

analizelor genetice prin care se determină secvența mai multor regiuni de ADN foarte

variabile (de ex., regiuni microsatelit), pentru care probabilitatea ca doi indivizi să fie identici

este foarte mică. Dacă toate regiunile analizate sunt identice, gemenii sunt monozigoți. Dacă

structura unei singure regiuni este diferită, gemenii sunt dizigoți. Un alt mod de stabilire a

zigozității este pe baza asemănărilor fizice în copilărie. Dacă ambii frați spun că erau foarte

greu de distins când erau mici, identici ca două picături de apă, se poate trage concluzia că

sunt monozigoți. Această metodă de stabilire a zigozității are concordanță foarte bună, de

peste 95%, cu determinările genetice. În majoritatea studiilor, se folosesc, deci, astfel de

chestionare pentru stabilirea zigozității.

Un alt concept esențial pentru înțelegerea studiilor gemelare este cel de corelație.

Corelația este un coeficient statistic (notat cu r) care cuantifică similaritatea dintre două

măsurători continue. În cazul studiilor gemelare, corelația se calculează între măsurătorile

fenotipice (de ex., scorurile de inteligență de la un test) de la gemenii din fiecare pereche,

indicând similaritatea fenotipică dintre aceștia. Să notăm că perechea de gemeni este unitatea

de bază a eșantionului din studiile gemelare, astfel că se impune recrutarea gemenilor în

pereche pentru ca acest tip de studiu să fie posibil. Dacă fenotipul este categorial (de ex.,

diagnosticul pentru o boală mintală, pentru care te califici sau nu), în locul corelației se

calculează concordanța între gemeni.

Pe baza corelației medii de la monozigoți (rMZ), pe de o parte, și dizigoți (rDZ), pe

de altă parte, se poate estima contribuția genelor, mediului împărtășit sau comun

(experiențele comune între frați) și mediului neîmpărtășit sau individual (experiențele diferite

între frați). Contribuția genetică estimată printr-un studiu gemelar se numește heritabilitate și

se definește ca partea din varianța fenotipică care este explicată de diferențele genetice. Felul

43
 44
în care o calculăm este destul de simplu și clar: atât corelația de la monozigoți, cât și cea de la

dizigoți se explică prin efectul aditiv al factorilor genetici în comun și al mediului împărtășit.

Notând heritabilitatea cu h2 (atenție: e notația convențională, nu heritabilitatea la pătrat) și

mediul împărtășit cu c2 (la fel, a nu se interpreta ca mediu împărtășit la pătrat), corelațiile

fenotipice s-ar descrie prin următoarele ecuații:

rMZ = h2 + c2 și

rDZ = 1/2h2 + c2.

Dacă acceptăm prezumția mediului egal, înseamnă că diferența între corelația

fenotipică la monozigoți și dizigoți nu poate fi explicată decât de nivelul diferit de similaritate

genetică. Ținând cont de ecuațiile de mai sus, aceasta s-ar nota în felul următor:

rMZ – rDZ = h2 + c2 - 1/2h2 + c2 = h2 - 1/2h2 + c2 - c2 = 1/2h2, adică

h2 = 2 × (rMZ – rDZ).

Heritabilitatea este considerată mică dacă este sub 0.3, medie între 0.3-0.6 și mare peste 0.6.

Odată calculată heritabilitatea, se poate calcula ușor contribuția mediului împărtășit la

similaritatea fenotipică, pornind fie de la corelația de la monozigoți, fie de la dizigoți:

dacă rMZ = h2 + c2,

atunci c2 = rMZ – h2;

sau dacă rDZ = 1/2h2 + c2,

atunci c2 = rDZ – h2/2.

Mai departe, dacă știm heritabilitatea și contribuția mediului împărtășit, restul

varianței fenotipice poate fi atribuit mediului neîmpărtășit (și erorii de măsurare), adică:

100 – (h2 + c2) sau

100 – rMZ.

O precizare importantă este că mediul împărtășit nu trebuie echivalat cu mediul

familial, chiar dacă cele mai multe experiențe împărtășite de frați se întâmplă în familie, cel

puțin în copilărie. Mediul împărtășit se referă la orice experiență comună între frații dintr-o

pereche, iar cel neîmpărtășit se referă la experiențele diferite raportate de frații dintr-o

44
 45
pereche. Aceste similarități și diferențe de mediu pot să fie obiective sau să țină de percepția

diferită a evenimentelor. Prin urmare, evenimente familiale la care au fost expuși ambii frați

pot ajunge să fie incluse, în funcție de concordanța dintre răspunsurile fraților, în categoria

factorilor de mediu împărtășit sau neîmpărtășit.

Exemple de studii gemelare

Pentru a ilustra metoda comparațiilor gemelare, am ales două exemple legate de

diferențe interindividuale larg studiate în psihologie. Foarte multe studii gemelare s-au

concentrat asupra inteligenței, încercând să explice contribuția factorilor genetici și de mediu

la diferențele de inteligență. De altfel, chiar și primul studiu gemelar din psihologie, realizat

de Charles Merriman în 124, a fost despre inteligență și a adus dovezi timpurii pentru

contribuția factorilor genetici, arătând că similaritatea scorurilor de inteligență este mai mare

la gemenii monozigoți decât la cei dizigoți. În următoarele decenii, studiile despre inteligență

din psihologie au arătat, printre altele, că circa 40% din varianță este comună între domeniile

cognitive care fac parte din inteligență (raționament; abilități spațiale; memorie de lucru;

viteză de procesare; vocabular). Această parte comună din varianța performanței cognitive a

fost numită inteligență generală sau factorul g. Inteligența generală a fost investigată în

numeroase studii gemelare, iar o metaanaliză recentă (Haworth et al., 2010) a arătat că, pe

baza datelor din 34 de studii (4672 perechi de gemeni), corelația medie de la monozigoți este

de 0.86; pe baza datelor din 41 de studii (5546 perechi de gemeni), corelația medie la dizigoți

a fost de 0.6. Aplicând formula h2 = 2 × (rMZ – rDZ), se poate estima că heritabilitatea

inteligenței generale este de 0.52, adică 52% din diferențele de inteligență generală dintre

indivizi sunt explicate de factorii genetici.

O altă diferență interindividuală larg studiată în psihologie este personalitatea,

descrisă, conform unuia din cele mai cunoscute modele (engl., Big Five), de cinci factori:

extraversiune, agreabilitate, conștiinciozitate, neuroticism și deschidere la experiență.

Numeroase studii gemelare au investigat personalitatea, iar rezultatele acestor studii au fost

45
 46
metaanalizate de curând de Vukasovic și Bratko (2015). Rezultatele acestei metaanalize au

indicat că heritabilitatea personalității, în general, este de 0.4 (40%), variind între 0.31 pentru

conștiinciozitate și 0.41 pentru deschidere la experiență.

Fenotipurile investigate în studiile gemelare sunt foarte numeroase și diverse, variind

de la inteligență și personalitate la orientare sexuală, de la performanță școlară sau risc de

boală mintală la probabilitate de căsătorie sau divorț și atitudini politice. Practic, orice fenotip

care se poate măsura cu un instrument științific poate fi investigat într-un studiu gemelar, cu

scopul de a cuantifica contribuția factorilor genetici și de mediu la diferențele fenotipice între

indivizi. În plus, studiile gemelare din ultimii ani au abordat fenotipuri biologice asociate cu

comportamentul, cum ar fi mărimea unor structuri nervoase de la nivel cerebral (de ex.,

grosimea subtanței cenușii corticale) sau răspunsurile fiziologice (de ex., reactivitatea

cortizolului, reactivitatea neurovegetativă) la stres. O metaanaliză a tuturor studiilor gemelare

din ultimii 50 de ani (2700 de publicații) a identificat peste 17000 de fenotipuri investigate în

eșantioane care au totalizat 14 milioane și jumătate de perechi de gemeni (Polderman et al.,

2015).

Precizări despre heritabilitate

Cea mai importantă precizare este că heritabilitatea se referă la diferențe fenotipice la

nivel interindividual. Prin urmare, nu trebuie interpretată ca mărime a contribuției genelor la

fenotipul unui individ. De exemplu, heritabilitatea de 0.4 în cazul personalității trebuie

descrisă ca: 40% din diferențele interindividuale de personalitate sunt explicate de factori

genetici. E o greșeală să afirmăm că heritabilitate ar indica că genele explică 40% din

personalitate la un individ. Toate comportamentele unui individ reflectă interacțiunea genelor

cu mediul. Pe scurt, heritabilitatea estimată în studiile gemelare se referă la contribuția

factorilor genetici la diferențele dintre indivizi. De asemenea, heritabilitatea explică

diferențele interindividuale din populația din care am extras eșantionul de gemeni și nu spune

nimic despre oameni în general și nici despre diferențele dintre populații.

46
 47
O altă precizare se referă la cazurile în care heritabilitatea este mare. Aceasta nu

înseamnă că mediul are efect mic, ci că acesta explică mai puțin din diferențele între indivizi.

Cu alte cuvinte, mediul are efecte similare la toți indivizii. Un exemplu este înălțimea, care

are heritabilitate mare, în jur de 90%. Cu toate acestea, înălțimea medie a crescut în ultimul

secol și studiile arată că îmbunătățirea calității alimentației a contribuit la aceste schimbări.

Dar acest factor de mediu a avut efecte similare la toți indivizii și explică o parte mică din

varianța diferențelor de înălțime între indivizi.

Limite ale studiilor gemelare

O posibilă limită a studiilor gemelare este legată de măsura în care putem susține

prezumția mediului egal. Această prezumție exclude potențiale diferențe între mediul în care

cresc gemenii monozigoți și gemenii dizigoți. Cu alte cuvinte, studiile gemelare presupun că

gemenii monozigoți cresc într-un mediu similar cu cel în care cresc gemenii dizigoți. Cu toate

acestea, unii cercetători au atras atenția că gemenii monozigoți ar putea fi tratați mai

asemănător pentru că seamănă fizic foarte tare. E posibil să fie așa și, într-adevăr, vedem mai

frecvent gemeni monozigoți îmbrăcați la fel sau care merg la aceeași școală. Dacă prezumția

mediului egal nu se susține, înseamnă că avem nu una, ci două explicații pentru similaritatea

fenotipică mai mare de la monozigoți față de dizigoți: nivelul de similaritate genetică și

mediul împărtășit. În acest caz, heritabilitatea ar fi supraestimată. Această situație nu ne-ar

permite să decelăm contribuția acestor factori la fenotip, ceea ce ar pune studiile gemelare în

impas. Dar, pentru ca această prezumție să fie pusă la îndoială, trebuie verificate două

condiții: (1) mediul este mai similar la gemenii monozigoți față de dizigoți; și (2) această

diferență are impact asupra fenotipului. S-au făcut numeroase studii, în legătură cu diverse

fenotipuri comportamentale, și nu sunt dovezi că mediul mai asemănător de la monozigoți ar

avea un efect semnificativ. Cu alte cuvinte, chiar dacă se verifică prima condiție, nu se

susține a doua. Un fel de a investiga măsura în care specificul mediului în care cresc

monozigoții este o variabilă confundată în studiile gemelare presupune compararea între

47
 48
categoriile de zigozitate reală (stabilită prin analiză genetică sau raportarea dificultății celor

din jur de a îi distinge pe gemeni, când aceștia erau copii) și zigozitatea percepută (cât de

asemănători se consideră gemenii înșiși). Al doilea tip de zigozitate e luat ca aproximare a

măsurii în care mediul împărtășit i-a făcut mai asemănători pe gemeni; dacă prezumția

mediului egal ar fi încălcată, un procent mai mare de gemeni monozigoți ar trebui să se

considere asemănători și să raporteze aceeași zigozitate percepută. Analizele bazate pe aceste

două măsurători de zigozitate au adus rezultate foarte similare, un exemplu fiind studiul lui

Kendler et al. (1993), care sugerează că prezumția mediului egal se susține în cazul tuturor

bolilor mintale.

O altă potențială limită a studiilor gemelare este legată de prezumția că factorii

genetici au efect aditiv (adică efectul lor se manifestă întotdeauna, indiferent de ceilalți

factori genetici cu care se combină și cu care contribuie împreună la un fenotip, și că aceste

efecte se adună). Este posibil, însă, ca cel puțin o parte din factorii genetici care contribuie la

diferențele comportamentale să fie în relație dominant-recesiv, adică să aibă acțiune

mendeliană. În acest caz, efectul unui factor (recesiv) ar depinde de alți factori cu care se

combină (dacă sunt recesivi și aceia, factorul se exprimă; dacă sunt dominanți, nu se

exprimă). Această posibilitate (o parte din factorii genetici cu efect aditiv, o parte cu efect

mendelian) a fost propusă de Ronald Fisher, în studiul său din 19183, în care concilia

propunerile mendeliștilor și ale biometricienilor în privința eredității trăsăturilor cantitative.

Tocmai pentru că nu există dovezi că factorii genetici care contribuie la diferențele

comportamentale ar fi exclusiv cu efect aditiv, analizele datelor din studiile gemelare testează

două modele alternative: ACE, care include factori genetici aditivi (A), mediu împărtășit (C)

3
Fisher R. A. (1918). The correlation between relatives on the supposition of mendelian inheritance.

Transactions of the Royal Society of Edinburgh 53, 399–433.

https://digital.library.adelaide.edu.au/dspace/bitstream/2440/15097/1/9.pdf (Accesat 20 noiembrie 2020). De asemenea,

Visscher, & Goddard (2019; https://doi.org/10.1534/genetics.118.301594) oferă o perspectivă utilă asupra importanței

articolului lui Fisher la teoriile despre ereditate.

48
 49
și mediu neîmpărtășit (E); și ADE, care include factori genetici aditivi (A), factori genetici

dominanți (D) și mediu neîmpărtășit (E). Aceste analize se bazează pe ecuații structurale, o

abordare statistică care permite compararea potrivirii mai multor modele cu datele. Se poate

constata că contribuția mediului împărtășit și cea a factorilor genetici de tip dominant nu pot

fi testate în același model. O alternativă la testarea ambelor modele este alegerea celui care e

mai probabil să se potrivească cu datele, pe baza regulii: dacă 2 × rDZ > rMZ, atunci se alege

ACE; dacă 2 × rDZ < rMZ, atunci se alege ADE. Exemple de fenotipuri în care modelul ACE

sau ADE se potrivește mai bine cu datele pot fi găsite în metaanaliza lui Polderman et al.

(2015).

O altă limită potențială a studiilor gemelare ține de corionicitate. Dacă corionicitatea

are efect asupra fenotipului și gemenii monozigoți monocorionici sunt, deci, mai asemănători

fenotipic față de cei monozigoți dicorionici, înseamnă că toate studiile în care nu s-a controlat

corionicitatea la monozigoți au subestimat heritabilitatea. Corionicitatea poate fi determinată

pe baza informațiilor de la naștere (examinarea a indicat una sau mai multe placente),

comunicate părinților sau consemnate în fișa medicală. Mai multe studii au investigat efectul

corionicității, reflectat într-o posibilă corelație fenotipică mai mare la gemenii monozigoți

monocorionici față de cei monozigoți dicorionici. Rezultatele sugerează că corionicitatea fie

nu are efecte asupra fenotipului comportamental, fie efectele sale sunt foarte mici. De

exemplu, un studiu realizat pe gemeni din cohorta East Flanders Prospective Twin Survey

(când aceștia aveau 7 ani) (Jacobs et al., 2001) a examinat performanța cognitivă în mai

multe domenii, cu ajutorul bateriei Wechsler pentru copii. Nu au existat diferențe între

corelația fenotipică de la monozigoți monocorionici și dicorionici pe 11 din 12 teste. Singura

excepție a fost la perfomanța de vocabular, unde similaritatea la monozigoți monocorionici a

fost mai mare decât cea de la monozigoți dicorionici. Corionicitatea a explicat 10% din

diferențele de vocabular, dar, din cauza puterii statistice limitate, efectul a fost estimat într-un

interval de încredere relativ mare, astfel că efectul real ar putea fi oriunde între 2% și 19%.

Alte studii nu au găsit efecte ale corionicității asupra altor fenotipuri comportamentale.

49
 50
O altă posibilă variabilă care ar putea influența rezultatele studiilor gemelare se referă

la posibilitatea ca cuplurile care procreează să reunească indivizi asemănători fenotipic.

Această ipoteză e cunoscută ca asortare reproductivă (engl., assortative mating) și, dacă se

susține în cazul unui fenotip, ar sugera că heritabilitatea este subestimată. De ce? Pentru că,

dacă părinții, în general, dar și părinții gemenilor dizigoți, în particular, se asortează fenotipic,

e posibil ca și similaritatea lor genotipică să fie peste nivelul șansei și, astfel, dizigoții să

moștenească gene mai similare de la cei doi părinți, ceea ce ar contribui la creșterea corelației

lor fenotipice. În cazul inteligenței, asortarea reproductivă pare că se susține (cel puțin pe

baza studiului lui Vinkhuyzen et al., 2012) și este medie: corelația medie dintre inteligența

părinților este 0.37, iar asortarea reproductivă explică 11% din diferențele de inteligență,

alături de factorii genetici aditivi (44%), factorii genetici dominanți (24%) și mediul

neîmpărtășit (18%). În cazul personalității, un alt studiu (Luo, & Klohnen, 2005) a arătat că

asortarea reproductivă este nesemnificativă pentru patru din cinci factori, singura excepție

fiind extraversiunea, pentru care pare să fie o asortare reproductivă negativă semnificativă,

dar mică (rinterparental = 0.07). Deci, dacă ne întrebăm în ce măsură asortarea reproductivă este

o variabilă confundată în studiile gemelare, răspunsul depinde de fenotipul investigat. În

cazul inteligenței, asortarea reproductivă nu este de trecut cu vederea și trebuie controlată,

ceea ce impune extinderea studiului gemelar cu măsurători la părinți.

În fine, o altă critică a studiilor gemelare vizează reprezentativitatea gemenilor pentru

populația generală. Gemenii se nasc deseori prematur și au greutate la naștere mai mică decât

bebelușii din sarcini singulare. În plus, limbajul lor se dezvoltă mai greu, gemenii având

perfomanțe verbale mai scăzute în perioada preșcolară, diferențe care se recuperează în primii

ani de școală.

Studii gemelare de adopție

Similaritatea genetică și mediul împărtășit sunt factorii care explică similaritățile

fenotipice la gemeni. Acești factori sunt examinați împreună într-un studiu gemelar,

50
 51
estimarea contribuției lor depinzând de măsura în care singura diferență între gemenii

monozigoți și gemenii dizigoți este gradul de similaritate genetică. Aceasta depinde de

prezumții cum ar fi cea a mediului egal, referitoare la lipsa unor diferențe calitative între

mediul comun în care cresc gemenii monozigoți și cel în care cresc gemenii dizigoți.

Studiile de adopție permit mai clar cuantificarea separată a contribuției factorilor

genetici și mediului împărtășit. Unul din primele studii de adopție din genetica

comportamentală a fost realizat de Leonard Heston și publicat în 19664. Comparând incidența

schizofreniei la copii adoptați, Heston a constatat că aceasta era mai mare la copiii care aveau

mame biologice cu schizofrenie (5 copii cu schizofrenie și 3 cu alte boli mintale din totalul de

47 de copii) față de cei ale căror mame biologice nu aveau această boală (0/45). Aceste

rezultate sugerau ca factorii genetici contribuie la etiologia schizofreniei și că adoptarea în

altă familie, oricât de devreme după naștere, nu anulează aceste efecte. Studiul acesta a avut

un ecou foarte puternic pentru că teoria dominantă din acea perioadă susținea că schizofrenia

este determinată de factori de mediu cum ar fi comportamentul matern. Cercetări ulterioare

au comparat corelația fenotipică între perechi părinte-copil sau perechi de frați din trei

categorii: înrudiți biologic și cu mediu comun (de ex., frați biologici crescuți împreună);

înrudiți biologic, fără mediu comun (de ex., frați biologici, adoptați separat de la naștere);

neînrudiți biologic, dar cu mediu comun (de ex., frați adoptivi). În cazul inteligenței, de pildă,

datele arată că corelațiile de la ultimele două categorii sunt aproximativ jumătate din corelația

de la prima categorie și, deci, factorii genetici și mediul comun ar contribui în mod egal la

diferențele de inteligență.

O categorie foarte specială de studii de adopție implică gemeni. Aceste studii

gemelare de adopție presupun compararea similarității fenotipice între gemeni crescuți

împreună și separat, cu scopul de a estima contribuția mediului împărtășit. Sunt doar câteva

4
Heston, L. L. (1966). Psychiatric disorders in foster home reared children of schizophrenic mothers. The

British Journal of Psychiatry, 112(489), 819–825. https://www.gwern.net/docs/genetics/heritable/1966-

heston.pdf (Accesat 20 noiembrie 2020).

51
 52
astfel de studii, unul din cele mai cunoscute fiind Minessota Study of Twins Reared Apart

(MISTRA), inițiat în 1979 și continuat până la începutul anilor 1990. Un grup de 137 de

gemeni adoptați separat la scurt timp după naștere, monozigoți și dizigoți, a fost testat

intensiv pentru evaluarea unor fenotipuri care au inclus inteligența, personalitatea, atitudinile,

caracteristicile anatomice, activitatea corticală ș.a. Studiile din această serie au arătat că

gemenii crescuți separat sunt la fel de similari fenotipic ca gemenii crescuți împreună, ceea ce

a indicat că mediul împărtășit are o contribuție mai mică decât se credea. Concluzia

directorului MISTRA, Thomas J. Bouchard Jr. a făcut istorie în genetica comportamentală:

„Psihologii au fost suprinși de dovezile că să fii crescut de aceiași părinți, în același mediu

fizic, nu face, în medie, frații mai asemănători ca adulți decât dacă ar fi fost crescuți separat

în familii adoptive” (Bouchard, Lykken, McGue, Segal, & Tellegen, 1991, pag. 227,

sublinierea noastră).

Studiul MISTRA a arătat, deci, că principalii factori care contribuie la diferențele

comportamentale între indivizi la adulți sunt factorii genetici și mediul neîmpărtășit. Aceste

rezultate sunt susținute și de studiile gemelare clasice din ultimele decenii, contribuția

mediului împărtășit fiind semnificativă rareori, mai ales în studiile pe copii. Acest tipar poate

fi considerat un fel de lege în genetica comportamentală (Turkheimer, 2000).

Moderatori ai contribuțiilor genetice și de mediu

Contribuțiile genetice și de mediu la un fenotip pot să difere în funcție de alte

variabile. Cu alte cuvinte, s-au identificat moderatori care influențează contribuția factorilor

genetici și de mediu la unele fenotipuri. Vom da două exemple de moderatori, din studiile

gemelare despre inteligență.

Unul din cei mai importanți moderatori ai contribuțiilor genetice și de mediu la

inteligență este statutul socio-economic familial. Într-unul din primele studii gemelare despre

acest subiect, Rowe, Jacobson, & Van den Oord (1999) au investigat relația dintre nivelul de

educație al părinților, ca fațetă a statutului socio-economic familial, și inteligența verbală, la

52
 53
un eșantion de 1909 perechi de adolescenți. Perechile au inclus atât gemeni monozigoți și

dizigoți, cât și frați, frați pe jumătate, verișori și frați adoptivi. Corelațiile de inteligență

verbală au variat cu gradul de similaritate genetică, cele mai mari fiind la gemenii monozigoți

(r = 0.73) și gemenii dizigoți (r = 0.39) și cea mai mică fiind la frații adoptivi (r = 0.07).

Acest tipar de corelații a indicat contribuția factorilor genetici la diferențele de inteligență

verbală, chiar și dacă ne raportăm la simplul fapt că corelația de la gemenii monozigoți a fost

mai mare decât cea de la gemenii dizigoți. Tiparul de corelații a indicat și contribuția

mediului împărtășit ținând cont că corelația de la gemenii dizigoți a fost mai mare decât

jumătate din corelația de la gemenii monozigoți și, așa cum notam mai sus (când menționam

regula 2 × rDZ > rMZ), aceasta este o situație care ne sugerează că modelul ACE s-ar putea

potrivi cu datele. Un raport similar a fost și între corelațiile de la celelalte perechi de indivizi

înrudiți, corelația fenotipică de la frații (non-gemeni) cu un părinte comun (r = 0.35) fiind

mai mare decât jumătate din corelația de la frații cu ambii părinți comuni (r = 0.39). În mod

similar, corelația de la verișori primari (circa 25% similari genetic) fiind mai mare (r = 0.21)

decât un sfert din corelația de la frații cu ambii părinți comuni. Ținând cont că datele din

acest studiu au provenit de la perechi de indivizi cu diferite grade de înrudire, calcularea

heritabilității și a contribuției mediului împărtășit s-a făcut cu o altă metodă, numită ecuația

DeFries-Fulker. Această metodă statistică este o analiză de regresie multiplă în care se

examinează contribuția următorilor factori la fenotipul unui invidid (P1): (1) fenotipul

celuilalt individ din pereche, P2 (ceea ce indică contribuția mediului împărtășit, c2); (2)

coeficientul de similaritate genetică (R); și (3) interacțiunea P2 × R (ceea ce indică

heritabilitatea, h2). Cu ajutorul acestei ecuații, Rowe et al. (1999) au descoperit că educația

parentală interacționează atât cu c2, cât și cu h2: cu cât educația parentală e mai bună, cu atât

efectul h2 e mai mare (h2 = 0.74 la subgrupul de copii ai căror părinți absolviseră și o altă

școală după liceu vs. h2 = 0.26 la subgrupul de copii ai căror părinți absolviseră doar liceul

sau nici pe acesta), iar efectul c2 e mai mic (c2 = 0 la subgrupul de copii ai căror părinți aveau

53
 54
nivel de educație > liceu vs. c2 = 0.22 la subgrupul de copii ai căror părinți aveau nivel de

educație ≤ liceu).

Efectul moderator al statutului socio-economic familial în relația dintre factorii

genetici și de mediu, pe de o parte, și inteligență, pe de altă parte, a fost replicat în studiul lui

Turkheimer et al. (2003). În acest studiu, a fost inclus un eșantion de 319 perechi de gemeni

(114 gemeni monozigoți, 205 gemeni dizigoți). Statutul socio-economic familial a fost

măsurat pe baza educației, ocupației și veniturilor părinților, iar inteligența a fost evaluată

când gemenii aveau 7 ani, cu ajutorul testului Wechsler. Rezultatele au indicat că statutul

socio-economic familial interacționează cu heritabilitatea inteligenței: la copii cu statut

familial sub mediană, h2 = 0.10, iar c2 = 0.58; la copii cu statut familial peste mediană, h2 =

0.72, iar c2 = 0.15. Turkheimer et al. (2003) a oferit trei posibile explicații pentru aceste

diferențe. O posibilitate ar fi ca diferențele genetice să se exprime mai bine în mediu

favorabil. Pe de altă parte, relația dintre mediu și inteligență ar putea fi mai abruptă în mediul

mai sărac, astfel că diferențe mici de mediu ar putea fi asociate cu diferențe mari de

inteligență în acest subgrup. Cu alte cuvinte, când mediul oferă puține oportunități de

dezvoltare cognitivă5, orice se adaugă poate conta foarte mult. A treia explicație posibilă este

că relația dintre mediu și inteligență e mai puțin previzibilă în mediul defavorizat, eroarea de

măsurare fiind mai mare.

Un alt moderator al contribuțiilor genetice și de mediu la diferențele de inteligență

este vârsta. Printre cele mai elocvente studii este unul multicentric, bazat pe eșantioanele din

șase studii gemelare (3 eșantioane din SUA și câte unul din Australia, Olanda și Marea

Britanie), care e inclus 11000 de perechi de gemeni cu vârste între 4 și 34 de ani. Clasificarea

gemenilor în trei categorii de vârstă (copii, 4-10 ani; adolescenți, 11-13 ani; adulți, 14-34

5
Sunt cercetări care identifică diferențe de mediu legate de statutul socio-economic familial, cum ar fi numărul

de cuvinte la care este expus copilul pănă la trei ani (mai mic în familiile cu un nivel de educație mai scăzut) și

raportul dintre interdicții și încurajări (mai mare în familiile cu un nivel de educație mai scăzut) (Hart, & Risley,

1992; https://doi.org/10.1037/0012-1649.28.6.1096)

54
 55
ani6) a indicat că heritabilitatea inteligenței generale crește cu vârsta, fiind 42% în copilărie

(vârsta medie = 9 ani), 54% în adolescență (vârsta medie = 12 ani) și 68% la adulți tineri

(vârsta medie = 17 ani). Autorii acestui studiu au sugerat că: „Este posibil ca heritabilitatea să

crească pe măsură ce tot mai multe gene intră în joc odată cu trecerea creierului prin

tranzițiile majore de la stadiul de bebeluș [engl., infancy; nota noastră] la copilărie și, din nou,

în timpul adolescenței” (Haworth et al., 2010, p. 1118). Efectul diferențiat al genelor în

funcție de vârstă poate lua două forme: (1) amplificarea genetică, care se referă la faptul că

efectul anumitor gene poate fi mai mare în anumite etape de dezvoltare; și (2) activare

genetică (engl., gene emergence), care se referă la gene a căror expresie ar putea fi activată

sau reprimată specific în anumite perioade de dezvoltare7.

O altă explicație a creșterii heritabilității inteligenței cu vârsta, sugerează Haworth et

al. (2010), este legată de corelațiile gene-mediu. Acest concept se referă la faptul că, pe

măsură ce copiii cresc, „ei își selectează, își modifică sau chiar își creează tot mai mult

propriile experiențe, în parte pe baza predispozițiilor lor genetice” (Haworth et al., 2010, p.

1118). Prin urmare, o parte din mediu ar putea fi explicată tot pe baza genelor. Sinteza lui

Plomin, DeFries, & Loehlin (1977) indică trei tipuri de corelații gene-mediu: (1) pasive, în

care genele comune între părinți și copii ar putea explica atât fenotipul copiilor (de ex.,

comportamentul agresiv), cât și aspecte din mediul familial (de ex., maltratarea de către

părinți); (2) reactive (engl., evocative), în care comportamentul, care e parțial sub influența

genelor, determină reacții din mediu (de ex., copiii timizi pot părea reci celorlalți copiii,

motiv pentru care aceștia îi evită); și (3) active, în care indivizii selectează activ mediul care

6
Aceste praguri de vârstă sunt orientative și nu au o corespondență perfectă cu schimbările biologice, inclusiv

cele de la nivel cerebral, care caracterizează copilăria, adolescența și perioada adultă. Prin urmare, ele trebuie

interpretate ca aproximări ale intervalelor de vârstă care delimitează aceste categorii de dezvoltare.
7
O perspectivă interesantă asupra interacțiunilor dintre gene, mediu și dezvoltare este oferită de Turkheimer

(2000).

55
 56
se potrivește predispozițiilor lor genetice (de ex., copiii care au tendința de a se conforma

regulilor își vor căuta prieteni la fel).

Registrele gemelare

Studiile gemelare au luat amploare datorită registrelor gemelare, arhive în care se pot

înscrie gemenii dintr-o țară pentru a își exprima disponibilitatea de a participa la cercetări.

Registrele gemelare permit cercetătorilor să recruteze mai repede eșantioane mari de gemeni,

să selecteze gemeni cu anumite caracteristici și să aibă acces la datele culese în studiile

anterioare de la anumiți gemeni. Aceste registre sunt extrem de valoroase și sunt, de obicei,

susținute financiar prin granturi naționale, care permit organizarea de studii longitudinale și

organizarea de activități științifice și sociale dedicate gemenilor înscriși în registru. Unele

registre gemelare se realizează cu susținerea serviciilor de evidență a populației, care dau, în

condiții de maximă confidențialitate, datele de contact ale tuturor gemenilor născuți într-o

anumită perioadă pe teritoriul țării. Astfel, e mult mai ușor ca eșanționul de gemeni înscriși în

registru să fie reprezentativ la nivel național.

Primul registru gemelar a fost inițiat în Danemarca, în 1954, şi cuprinde până în

momentul de faţă peste 65000 de perechi de gemeni. Australia, Marea Britanie, Statele Unite,

China, Japonia şi Coreea de Sud au cele mai mari registre gemelare din lume. Registre

gemelare sunt și în Ungaria, Spania, Italia, Rusia, dar și în multe alte țări europene. În 2013,

existau registre gemelare în 28 de țări de pe cinci continente, cu peste 1 milion și jumătate de

gemeni în evidență (Hur, & Craig, 2013).

La inițiativa Laboratorului de Neuroștiințe Cognitive de la Universitatea Babeș-

Bolyai, s-a înființat Registrul Gemenilor Români în noiembrie 2016, cu scopul de a cataliza

dezvoltarea studiilor gemelare și a geneticii comportamentale în țara noastră. Pănâ în prezent

(noiembrie 2020), s-au înscris peste 100 de perechi de gemeni în acest Registru. Ținând cont

că estimările din studiile gemelare depind de mărimea eșantionului, se fac în continuare

56
 57
eforturi pentru popularizarea Registrului Gemenilor Români și extinderea eșantionului de

gemeni. Mai multe detalii pot fi găsite la adresa: https://registrulgemenilor.com/.

Bibliografie recomandată

Boomsma, D., Busjahn, A., & Peltonen, L. (2002). Classical twin studies and beyond. Nature

Reviews Genetics, 3(11), 872-882.

Knopik, V. S., Neiderhiser, J. M., DeFries, J. C., & Plomin, R. (2017). Behavioral genetics

(ed. a 7-a). Worth Publishers, New York.

Referințe citate

Bouchard, T. J., Lykken, D. T., McGue, M., Segal, N. L., & Tellegen, A. (1990). Sources of

human psychological differences: The Minnesota Study of Twins Reared

Apart. Science, 250(4978), 223-228.

Haworth, C. M., Wright, M. J., Luciano, M., Martin, N. G., de Geus, E. J., van Beijsterveldt,

C. E., ... & Kovas, Y. (2010). The heritability of general cognitive ability increases

linearly from childhood to young adulthood. Molecular Psychiatry, 15(11), 1112-

1120.

Hur, Y. M., & Craig, J. M. (2013). Twin registries worldwide: An important resource for

scientific research. Twin Research and Human Genetics, 16(1), 1-12.

Jacobs, N., Van Gestel, S., Derom, C., Thiery, E., Vernon, P., Derom, R., & Vlietinck, R.

(2001). Heritability estimates of intelligence in twins: Effect of chorion

type. Behavior Genetics, 31(2), 209-217.

Kendler, K. S., Neale, M. C., Kessler, R. C., Heath, A. C., & Eaves, L. J. (1993). A test of the

equal-environment assumption in twin studies of psychiatric illness. Behavior

Genetics, 23(1), 21-27.

Luo, S., & Klohnen, E. C. (2005).

57
 58
Assortative mating and marital quality in newlyweds: A couple-centered approach. Journal of

Personality and Social Psychology, 88(2), 304.

Plomin, R., DeFries, J. C., & Loehlin, J. C. (1977). Genotype-environment interaction and

correlation in the analysis of human behavior. Psychological Bulletin, 84(2), 309.

Polderman, T. J., Benyamin, B., De Leeuw, C. A., Sullivan, P. F., Van Bochoven, A.,

Visscher, P. M., & Posthuma, D. (2015). Meta-analysis of the heritability of human

traits based on fifty years of twin studies. Nature Genetics, 47(7), 702-709.

Rowe, D. C., Jacobson, K. C., & Van den Oord, E. J. (1999). Genetic and environmental

influences on vocabulary IQ: Parental education level as moderator. Child

Development, 70(5), 1151-1162.

Turkheimer, E. (2000). Three laws of behavior genetics and what they mean. Current

Directions in Psychological Science, 9(5), 160-164.

Vinkhuyzen, A. A., Van Der Sluis, S., Maes, H. H., & Posthuma, D. (2012). Reconsidering

the heritability of intelligence in adulthood: Taking assortative mating and cultural

transmission into account. Behavior Genetics, 42(2), 187-198.

Vukasović, T., & Bratko, D. (2015). Heritability of personality: A meta-analysis of behavior

genetic studies. Psychological Bulletin, 141(4), 769.

58
 59
Modulul IV

STUDIILE DE ASOCIERE GENETICĂ

Introducere

Metoda comparațiilor gemelare ne permite cuantificarea contribuției factorilor genetici la

fenotip, dar nu și identificarea acestora. Ce sunt acești factori genetici? Fiecare specie are un

genom caracteristic, așa că toți oamenii au aceleași gene, care codifică aceleași proteine. Dar

genele pot să prezinte variații, care, în funcție de regiunea genică în care sunt, fie schimbă o

parte din structura proteinei (dar nu atât de mult încât să schimbe funcția proteinei), fie

modifică nivelul de expresie (transcriere) al acelei proteine. Au fost identificate numeroase

astfel de variații genice în populație și, în ultimele decenii, odată cu dezvoltarea biologiei

moleculare și a metodelor de determinare a acestor variații de pe ADN, a început să fie

studiată contribuția lor la diferențele comportamentale dintre indivizi. Studiile de asociere

genetică își propun să identifice variațiile genice care contribuie la un fenotip. Efectul

cumulat al tuturor variațiilor genice care contribuie la un fenotip ar trebui să aproximeze

heritabilitatea acelui fenotip, estimată în studiile gemelare.

Variațiile genice

Sunt numeroase criterii de clasificare a variațiilor genice. În funcție de frecvența în populație,

de exemplu, variațiile genice se împart în polimorfisme, care sunt comune în populație

(prezente la mai mult de 1% din populație), și mutații, care sunt mai rare. Focalizarea pe boli

în multe studii de genetică a făcut ca mutațiile să implice efecte patogene în mintea multor

oameni, dar diferența dintre mutații și polimorfisme nu are conotații funcționale, ci ține doar

de frecvența în populație. S-a propus în ultimii ani să se vorbească de variante genice, în

general, pentru a se elimina aceste conotații greșite.

Variațiile genice pot fi în gene sau în regiunile intergenice ale ADN-ului. Variațiile din gene

pot fi funcționale, numite așa pentru că nu blochează transcrierea genei, sau non-funcționale.

Variațiile funcționale din promotorul unei genei (regiunea aflată în amonte de secvența

59
 60
codificatoare genei și care modulează nivelul de expresie al genei) vor crea alelele asociate cu

niveluri diferite de expresie. Dacă, însă, variațiile funcționale sunt în secvența codificatoare a

genei, alelele lor vor implica schimbări în structura proteinei și se mai numesc non-sinonime.

În fine, variațiile genice pot fi clasificate în funcție de lungime (număr de pb8) (Pollex, &

Hegelle, 2007; Wright, 2003). Cele mai mici sunt polimorfismele de o singură nucleotidă

(engl., single-nucleotide polymorphism, SNP [citit SNIP]), în care o singură nucleotidă diferă

între alele (de ex, A dintr-o alelă este subtituită cu G, în cealaltă alelă, ceea ce se notează

deseori cu A>G). Restul polimorfismelor implică modificări de tipul inserțiilor, delețiilor sau

inversiunilor, de diferite mărimi9. O categorie sunt inserțiile sau delețiile (pe scurt, indel)

mici, în care o secvență mică (1-50 pb) este în plus sau lipsește. O altă categorie sunt

secvențele repetitive scurte (engl., short tandem repeat sequences) sau microsateliții, în care

o secvență de 1-5 pb este repetată de un număr variabil de ori, repetițiile putând ocupa chiar

mii de pb. În mod similar, minisateliții sau VNTR (engl., variable number of tandem repeats)

implică repetiții ale unei secvențe, dar aceasta este mai mare decât la microsateliți (5-64 pb).

Chiar mai mari sunt variațiile structurale, care au mai mult de 1000 bp. Acestea includ

variațiile numărului de copii (engl., copy number variations, CNV), care implică inserții,

deleții sau inversiuni care variază ca mărime între 1000 pb și 5×106 pb. Există și variante

structurale mai mari, care se numesc microscopice.

Variațiile genice dintre indivizii din aceeași specie reprezintă o mică parte din genom. Pe

baza comparării genomului complet al unui invidid10 cu genomul de referință (genomul

secvențiat în cadrul Proiectului Genomului Uman), s-a calculat că acestea diferă prin 1.6%

din genom (1.2% din indeluri și CNV-uri, 0.1% din SNP-uri și 0.3% din inversiuni) (Pang et

al., 2010).

8
Lungimea unei secvențe se măsoară în perechi de baze (pb) (engl., base pair, bp).
9
Fiind vorba de clasificări, mărimile sunt stabilite prin convenție și sunt orientative.
10
Genomul secvențiat este al lui Craig Venter, geneticialul care a condus proiectul privat de secvențiere a

genomului uman, inițiat de compania Celera Genomics.

60
 61
Așa cum vom vedea, studiile de asociere din genetica comportamentală s-au concentrat mai

ales asupra polimorfismelor funcționale. Scopul acestor studii este identificarea variațiilor

genice care contribuie la trăsături fenotipice cantitative, care sunt, deci, prezente la toți

indivizii din populație, la diferite niveluri. Ipoteza cunoscută ca boală comună/variantă

comună11 (engl., common disease/common variant) (Reich, & Lander, 2001) sugerează că

cea mai mare parte din varianța genetică a fenotipurilor cantitative ar fi explicată de

polimorfisme. Fiind mai frecvente în populație, e mai probabil că acestea să contribuie la

fenotipurile cantitative, în comparație cu mutațiile. Pe baza contribuției tipice a

polimorfismelor la diferite fenotipuri cantitative și presupunând că aceste polimorfisme au

efect aditiv, s-a estimat că ar fi necesare în jur de o mie de polimorfisme pentru a putea

explica varianța genetică (heritabilitatea) a unui fenotip cantitativ. În cazul mutațiilor, variații

genetice mai rare, ar fi nevoie de mult mai multe pentru a explica aceeași parte din varianță.

Contribuția mutațiilor la fenotipurile comportamentale nu este exclusă, dar a fost puțin

studiată. Mutațiile fiind mai rare, se cunosc relativ puține față de polimorfisme, iar

identificarea lor va necesita secvențierea genomului la eșantioane foarte mari.

Asocierea genetică bazată pe gene candidate

Abordarea tradițională în studiile de asociere genetică presupune selectarea de către

cercetător a unui număr de polimorfisme în gene așa-zis candidate și investigarea posibilei lor

asocieri cu un fenotip comportamental. Genele candidate sunt alese pe baza rolului jucat de

proteinele pe care le codifică în mecanismele neurofiziologice implicate în comportamentul

studiat. De exemplu, unul din primele studii de asociere pe gene candidate (engl., candidate

gene study) (Lesch et al., 1996) s-a focalizat asupra anxietății ca trăsătură și a investigat

asocierea cu un polimorfism în gena transportorului de serotonină (5-HTT, de la 5-HT, 5-

hidroxitriptamină, numele alternativ al serotoninei, cu al doilea T cu referire la transportor).

11
Chiar dacă ipoteza s-a concentrat asupra bolilor comune, aceasta a fost extinsă și la alte trăsături cantitative

cum sunt diferențele interindividuale studiate în psihologie (de ex., personalitate, inteligență).

61
 62
Această genă, localizată pe cromozomul 17 (17q11.212), a fost aleasă pentru că proteina pe

care o codifică, transportorul de serotonină, este esențială pentru semnalizarea în sinapsele

serotoninergice care abundă în regiunile cerebrale implicate în emoții. În plus, transportorul

de serotonină este țintit de medicamentele anxiolitice din clasa inhibitorilor selectivi ai

recaptării serotoninei (engl., selective serotonin reuptake inhibitors). Lesch și colaboratorii

descoperiseră anterior13 un polimorfism funcțional de tip indel în regiunea promotor a genei

transportorului de serotonină, care creează o alelă scurtă și o alelă lungă prin repetarea de 14

și, respectiv, 16 ori a unei secvențe de 20-23 pb14. Acest polimorfism funcțional fusese

denumit 5-HTTLPR15 (unde LPR vine de la engl., linked polymorphic region sau regiunea

polimorfică a genei, adică promotorul). În studiul ulterior, Lesch et al. (1996) au genotipat

acest polimorfism la două eșantioane de participanți din populația generală (N total = 505) și

au indicat că frecvențele alelei scurte (43%) și alelei lungi (57%) sunt similare. Ei au

caracterizat impactul funcțional al acestui polimorfism, arătând că nivelul de transcriere al

genei 5-HTT era de circa 1.5 ori mai mare în celulele homozigote pentru alela l față de

celulele homo- sau heterozigote pentru alela s. Genotipul se referă la combinația de gene

alele (în cazul acesta, cele două copii ale genei 5-HTT); în cazul în care genele conțin un

polimorfism de tipul 5-HTTLPR, genotipul poate fi homozigot (două alele identice) pentru o

alelă sau cealaltă (de ex., l/l sau s/s) sau heterozigot, cu câte o alelă din fiecare fel (de ex.,

12
Locurile de pe ADN sunt descrise de numărul cromozomului, brațul cromozomului (scurt, p; lung, q) și banda

sau benzile (create de colorarea cromozomilor cu diferite substanțe, cum ar fi Giemsa) între care se găsește. În

exemplu de față, gena este pe cromozomul 17, brațul lung, lângă banda 11.2.
13
Heils, A., Teufel, A., Petri, S., Seemann, M., Bengel, D., Balling, U., ... & Lesch, K. P. (1995). Functional

promoter and polyadenylation site mapping of the human serotonin (5-HT) transporter gene. Journal of Neural

Transmission/General Section JNT, 102(3), 247-254.

14
Unitatea de măsură a ADN-ului este perechea de baze (engl., base pair), prescurtată pb, în română (bp, în

engleză).
15
Prin convenție, prescurtările genelor se scriu cu litere cursive (italice) (de ex., gena 5-HTT sau 5-Htt), iar

prescurtările proteinelor cu caractere drepte, întotdeauna majuscule (de ex., proteina 5-HTT).

62
 63
l/s). Studiul citat a verificat impactul funcțional al 5-HTTLPR și prin nivelul proteinei 5-HTT,

arătând că acesta este de circa două ori mai mare în celulele homozigote pentru alela l față de

cele purtătoare ale alelei s. Prin urmare, pe baza acestei caracterizări funcționale la nivel de

ARNm și proteină, alela s este considerată hipofuncțională, iar alela l funcțională. Lesch et al.

(1996) au investigat asocierea dintre genotipul 5-HTTLPR și diferențele de anxietate ca

trăsătură, așa cum sunt reflectate de mai multe măsurători bazate pe modelul Big Five și alte

modele. Ei au descoperit că purtătorii alelei s (adică homozigoții pentru această alelă și

heterozigoții: s/s și s/l) au raportat niveluri mai mari de anxietate dispozițională, în

comparație cu homozigoții pentru alela l. Aceste asocieri au fost replicate în ambele

eșantioane (N = 221 și, respectiv, 284), precum și în eșantionul combinat. În medie, s-a

estimat că genotipul 5-HTTLPR ar explica între 3-5% din varianța totală a anxietății ca

trăsătură și, respectiv, 7-9% din varianța genetică (heritabilitatea) a acesteia.

Un alt studiu de asociere genetică timpuriu (Ebstein et al., 1996) a investigat relația dintre un

polimorfism funcțional în gena receptorului dopaminergic de tip 4 (D4DR) și căutarea

noutății, o trăsătură de temperament (conform modelului psihobiologic al lui Cloninger16)

care se referă la explorarea ca răspuns la noutate, impulsivitate în decizie, extravaganță și

control redus al furiei. Ebstein et al. (1996) au ales gena candidată pe baza studiilor anterioare

care arătau că, pe de o parte, această trăsătură se modifică la pacienții cu boala Parkinson, la

care circuitele dopaminergice degenerează, și că, pe de altă parte, medicamente care

stimulează semnalizarea dopaminergică, cum ar fi amfetaminele, induc modificări

comportamentale de tipul celor implicate în căutarea noutății. În gena D4DR, care este

localizată pe cromozomul 11 (11p15.5), se descoperise, anterior acestui studiu17, un

16
Cloninger, C. R., Svrakic, D. M., & Przybeck, T. R. (1993). A psychobiological model of temperament and

character. Archives of General Psychiatry, 50(12), 975-990.

17
Van Tol, H. H., Bunzow, J. R., Guan, H. C., Sunahara, R. K., Seeman, P., Niznik, H. B., & Civelli, O. (1991).

Cloning of the gene for a human dopamine D4 receptor with high affinity for the antipsychotic

clozapine. Nature, 350(6319), 610-614.

63
 64
polimorfism de tip VNTR (engl., variable number of tandem repeats). Mai specific, în exonul

III al genei, este un element de 48 pb care se repetă de 2 până la 11 ori, creând 11 alele

(notate cu 2R-11R, în funcție de numărul de repetiții). Alela 7R este diferită funcțional de

celelalte alele, fiind asociată cu diferențe de afinitate pentru clozapină și în transducția

intracelulară a semnalului la nivel postsinaptic. Ebstein et al (1996) au genotipat un eșantion

de voluntari sănătoși (N = 124), la care alelele cele mai comune au fost 7R și 4R, iar

genotipurile cele mai comune au fost 4R/4R și 4R/7R. Rezultatul cel mai important din acest

studiu a indicat o asociere genetică între genotipul D4DR și căutarea noutății, purtătorii alelei

7R raportând niveluri mai crescute ale acestei trăsături temperamentale, în comparație cu

restul participanților.

Studiile lui Lesch et al. (1996) și Ebstein et al (1996) au catalizat interesul pentru asocieri

genetice în psihologie și psihiatrie, interes care avea să ia amploare în următorii 20 de ani,

concretizându-se în mii de studii similare, pe diferite gene candidate și fenotipuri

comportamentale. Ca să dăm un exemplu, o simplă căutare în arhiva PubMed (accesată în 30

noiembrie 2020) arată că s-au publicat peste 2000 de articole despre 5-HTTLPR, din care

majoritatea sunt studii empirice. Impactul acesta reflectă nu doar interesul pentru

identificarea factorilor genetici care contribuie la diferite fenotipuri, ci și accesibilitatea

metodelor folosite în studiile pe gene candidate. În marea majoritate a acestor studii, inclusiv

studiul lui Lesch et al. (1996) metoda de genotipare a fost reacția polimerazică în lanț (engl.,

polymerase chain reaction, PCR), o metodă descrisă de Kary Mullis la începutul anilor 1980.

Fiind relativ ieftină, PCR a permis extinderea aplicațiilor geneticii în foarte multe domenii,

inclusiv psihologie, generând o adevărată revoluție a geneticii pentru care Mullis a primit

Premiul Nobel pentru Chimie în 1993.

PCR presupune copierea (amplificarea) unei secvențe de ADN, cu dublarea numărului de

copii la fiecare ciclu de PCR. Evident, în prealabil, se recoltează celule cu nucleu (și, deci,

ADN) de la individul care trebuie genotipat, cel mai frecvent leucocite dintr-o probă de sânge

sau celule epiteliale din salivă. Se extrage ADN-ul din aceste celule, cu metode biochimice, și

64
 65
acesta este pus într-un aparat numit termociclor (engl., termocycler), împreună cu trei

reactivi: (1) amorsele sau primerii de ADN; (2) Taq polimeraza, o variantă termorezistentă de

ADN polimerază, izolată de la bacteria Thermus aquaticus, care trăiește în ape termale; și (3)

nucleotide ADN cu fiecare din bazele azotate. Prima etapă presupune denaturarea (separarea

catenelor, care vor servi ca matrițe pentru cele două copii care se vor realiza prin PCR) ADN-

ului, prin creșterea temperaturii în termociclor până la aproximativ 95° C. În a doua etapă, se

scade temperatura până la circa 50-60° C pentru a se iniția hibridizarea amorselor de

porțiunile de ADN de la capetele regiunii pe care o amplificăm, pe catene diferite. Amorsele

sunt ele însele bucăți de ADN monocatenar (de circa 20 de nucleotide), cu secvențe

complementare față de capetele regiunii care va fi amplificată prin PCR (deci vor fi diferite în

funcție de secvența de nucleotide a regiunii amplificate), motiv pentru care se și leagă

specific de aceste capete. În a treia etapă (elongarea), soluția se încălzește la 72° C,

temperatura la care Taq polimeraza se va activa și va începe să creeze câte o catenă

complementară pentru fiecare catenă matriță, din nucleotidele puse în termociclor. Avantajul

enzimei Taq polimerază este că rezistă la temperaturile înalte prin care trece soluția, astfel că

nu este necesară adăugarea de noi enzime la fiecare ciclu. După 10 cicluri de PCR, se vor

obține 1024 copii ale regiunii amplificate (2, 4, 8, 16, 32, 64, 128, 256, 512, 1024), iar, după

30 de cicluri PCR, 109 copii. Costul unei analize PCR este relativ mic, de ordinul a câțiva

euro, astfel că metoda a devenit larg accesibilă.

Odată realizată amplificarea, se va folosi o altă metodă, numită electroforeză în gel, pentru a

se separa produsele de amplificare după greutatea moleculară și a se stabili genotipul.

Electroforeza se realizează cu un aparat care la capete are doi electrozi, un anod (polul

negativ) si un catod (polul pozitiv), între care se creează un câmp electric. Între electrozi este

o incintă care se umple cu un gel cum ar fi agaroza, străbătut de la un capăt la altul de mai

multe godeuri (șanțuri). În agaroză se va adăuga o substanța fluorescentă, cum ar fi bromura

de etidiu, care se va lega de ADN și va ajuta ulterior, după migrarea probelor, la identificarea

benzii de greutate moleculară în care au ajuns fragmentele de ADN din probă. Când proba de

65
 66
ADN (moleculă încărcată electric negativ) se pune în câmpul electric, lângă anod, aceasta va

migra prin gel spre catod. Proba va fi lasată să migreze câteva zeci de minute. Fragmentele de

ADN mai mici și mai ușoare vor migra mai departe de anod, iar cele mai mari și mai grele

vor migra mai puțin, rămânând mai aproape de catod. Alelele create de variațiile genetice au

structură diferită și, implicit, și greutate moleculară diferită, astfel că ele vor migra în benzi

de greutate moleculară diferită. De exemplu, alela s este mai scurtă și mai ușoară (484 pb)

decât alela l a 5-HTTLPR (528 pb). Pe lângă probele de ADN de la participanți (câte una în

fiecare godeu), într-unul din godeuri se va pune o probă de referință, care conține fragmente

de ADN cu greutate moleculară determinată, care ne vor ajuta să identificăm benzile de

greutate moleculară. Gelul va fi, apoi, „citit” sub un filtru UV. La un individ homozigot

pentru alela s, toate fragmentele de ADN vor migra în banda de 484 pb; la unul homozigot

pentru alela l, toate fragmentele de ADN vor migra în banda de 528 pb; iar la un heterozigot,

vom avea semnal în ambele benzi de greutate moleculară.

PCR a deschis drumul pentru studierea variațiilor genetice și asocierea lor cu diferențe

interindividuale. Un alt exemplu de studiu de asociere genetică foarte cunoscut și influent

(Egan et al., 2003) s-a concentrat asupra unui SNP în gena factorului de creștere derivat din

creier (engl., brain-derived neurotrophic factor, BDNF), prezentă la om pe cromozomul 11

(11p13–14). Neurotrofinele sunt factori de creștere cu un rol esențial în dezvoltarea

sistemului nervos și neuroplasticitate, în această familie fiind incluse mai multe proteine,

printre care BDNF, factorul de creștere al nervilor (engl., nerve growth factor, NGF),

neurotrofinele 3 și 5. Acest SNP implică substituirea unei guanine cu o adenină (G>A) la

nucleotida 196 (exonul III) din gena BDNF, ceea ce produce înlocuirea aminoacidului valină

cu metionină la poziția din proteină care corespunde codonului 66 din ARNm. SNP-ul este

cunoscut ca BDNF val66met sau rs626518. Gena BDNF codifică un precursor (proBDNF) al

18
SNP-urile umane sunt centralizate în catalogul dbSNP (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/snp/docs/RefSNP_about/ ;

accesat 1 decembrie 2020) și primesc un număr de referință (rs). Pe lângă SNP-uri, în această bază de date sunt

identificate și alte variații scurte, adică indeluri mici și microsateliți.

66
 67
proteinei BDNF, proteina matură fiind obținută prin clivare (tăiere) cu ajutorul unei enzime.

SNP-ul BDNF val66met este prezent în secvența care codifică prodomeniul (partea din

proteină specifică precursorului, care este clivată în proteina matură), dar Egan et al. (2003)

au sugerat că acest polimorfism ar putea influența prelucrarea intracelulară și eliberarea

activitate-dependentă a BDNF din neuronii hipocampici19. Această ipoteză a fost verificată

prin introducerea alelelor Val și Met a SNP-ului în culturi de neuroni de șoarece și urmărirea

distribuției BDNF în neuroni, precum și a eliberării activitate-dependentă de BDNF din

neuroni. Rezultatele au indicat că cele două alele diferă din punct de vedere funcțional, atât

prin distribuția preponderentă a Val-BDNF (proteina matură, obținută prin clivarea proteinei

precursor în celule cu alela Val a SNP-ului) în dendrite și a Met-BDNF în corpul celular, cât

și prin nivelul mai scăzut de BDNF eliberat din neuronii în care era prezentă alela Met față de

cei în care era prezentă alela Val. Acest studiu a investigat și asocierea dintre BDNF

Val66Met și perfomanța de memorie declarativă20, pe de o parte, și activitatea hipocampică

în timpul unor sarcini de memorie de lucru, pe de altă parte. SNP-ul BDNF Val66Met a fost

genotipat la trei eșantioane: voluntari sănătoși (N = 133), pacienți cu schizofrenie (N = 203)

și rudele sănătoase ale acestor pacienți (N = 305). Pacienții cu schizofrenie fuseseră incluși

pentru că această boală implică disfuncții hipocampice și una din ipoteze a fost ca BDNF

19
Studii anterioare au arătat că BDNF este împachetat în vezicule și transportat în zona corpului celular și

dendritelor neuronilor din hipocamp, fiind eliberat din dendritele neuronale în funcție de activitatea

postsinaptică și fiind implicat în semnalizarea retrogradă (de la componenta postsinaptică spre terminalul

postsinaptic) esențială pentru plasticitatea sinaptică din hipocamp (pentru o sinteză, a se vedea Poo, 2001,

https://doi.org/10.1038/35049004).

20
Memoria declarativă se referă la memoria voluntară și conștientă. Egan et al. (2003) vorbesc de memorie

episodică, care e partea din memoria declarativă care include conținuturile informaționale cu referent spațio-

temporal (adică care includ informații despre locul și momentul când au fost encodate sau învățate), dar sarcinile

pe care le-au folosit nu sunt specifice, astfel că e mai corect să ne referim, în cazul acestui studiu, la memorie

declarativă. Memoria de lucru se referă la informațiile din memoria de lungă durată, care sunt activate la un

moment dat.

67
 68
Val66Met s-ar fi putut asocia cu această boală. Ipoteza nu a fost susținută, așa că ne vom

concentra asupra celorlalte asocieri genetice. La toate cele trei eșantioane, participanții cu

genotipul Met/Met au prezentat o performanță de memorie episodică mai scăzută în

comparație cu cei cu genotipurile Val/Met și Val/Val. O parte din participanții din cele două

eșantioane de voluntari sănătoși (N = 13 și N = 17) au participat și la o sesiune de imagistică

de rezonanță magnetică funcțională (RMNf), în care li s-a măsurat activitatea creierului în

timpul unei sarcini de memorie de lucru. E important de adăugat că doar participanți cu

genotipurile Val/Met și Met/Met au fost incluși, singura explicație oferită de autori pentru

absența homozigoților Met fiind că „au frecvență mică în populație (< 5%)21” (Egan et al.,

2003, pag. 259)22. Activitatea hipocampului scade în timpul sarcinilor de memorie de lucru,

lucru care se știa din studii anterioare23, dar s-a observat că această schimbare este mai redusă

(adică activitatea hipocampului nu scade față de sarcina de control) la participanții cu

genotipul Val/Met față de cei cu genotipul Val/Val. Aceste rezultate timpurii au stimulat

foarte multe studii de asociere genetică asupra BDNF Val66Met. De exemplu, multe studii s-

21
Frecvența alelei Met a BDNF Val66Met (prezentă atât la homozigoții pentru această alelă, cât și la

heterozigoți) este în jur de 19% la caucazienii europeni (Petryshen et al., 2010, https://doi.org/10.1038/mp.2009.24),

inclusiv la români (Vulturar et al., 2016, https://doi.org/10.1515/tnsci-2016-0006). Frecvența acestei alele variază

foarte mult între populații, fiind între 0.55% la populația din Africa subsahariană și 43.6% la asiatici.
22
Menționăm acest detaliu pentru că, pe de o parte, e neașteptat să nu fi fost incluse toate genotipurile și, pe de

altă parte, acest gen de decizie poate fi considerat astăzi subiectiv și având potențialul de a crește probabilitatea

de erori. Vom vedea că studiile de asociere genetică pe gene candidate au fost aspru criticate în ultimii ani

pentru calitatea metodologică foarte eterogenă.

23
De exemplu: Meyer-Lindenberg, A., Poline, J. B., Kohn, P. D., Holt, J. L., Egan, M. F., Weinberger, D. R., &

Berman, K. F. (2001). Evidence for abnormal cortical functional connectivity during working memory in

schizophrenia. American Journal of Psychiatry, 158(11), 1809-1817.

68
 69
au concentrat asupra asocierii cu simptomele depresive, în virtutea ipotezei neurotrofice a

depresiei, propusă ulterior24.

Studiile descrise în această secțiune au conturat și câteva criterii de calitate metodologică

pentru abordarea bazată pe gene candidate (Lander, & Schork, 1994). Acestea sunt: (1)

fenotipul este definit exact (și măsurabil cu un instrument validat); (2) gena candidată este

aleasă dintr-un motiv biologic plauzibil (adică proteina pe care o codifică joacă un rol în

mecanismele biologice implicate în comportamentul studiat); (3) polimorfismul genetic este

funcţional (sunt dovezi că nu e blocată transcrierea genei); (4) se măsoară produsul genei (de

ex., proteina în plasmă; ARNm în celule prelevate de la individ); (5) asocierea este replicată

independent; și (6) „dozajul genei” (engl., gene dosage) e corelat cu fenotipul (adică

asocierea dintre o alelă și fenotip se reflectă cantitativ printr-un tipar fenotipic în care

homozigoții pentru acea alelă > heterozigoți > homozigoții pentru alte alele).

Interacțiunile gene-mediu

Studiile de asociere pe gene candidate au deschis drumul pentru investigarea interacțiunilor

gene-mediu (G×E) în comportament. Teoria cea mai influentă, care a ghidat cele mai multe

din aceste studii, este cunoscută ca diateză-stres sau stres-vulnerabilitate25. Această teorie s-a

conturat în anii 1960 și s-a concentrat asupra apariției bolilor, pe care o explică prin

interacțiunea dintre predispoziții genetice sau alele de risc (care reprezintă diateza sau

vulnerabilitatea) și factori de mediu nocivi (care reprezintă stresul, termen folosit în sensul

general, de factor nociv, care poate fi de orice natură). În unul din primele studii care au

24
Duman, R. S., & Monteggia, L. M. (2006). A neurotrophic model for stress-related mood

disorders. Biological Psychiatry, 59(12), 1116-1127.

25
Una din cele mai citate sinteze care trec în revistă dovezile care susțin teoria diateză-stres în depresie este:

Monroe, S. M., & Simons, A. D. (1991). Diathesis-stress theories in the context of life stress research:

Implications for the depressive disorders. Psychological Bulletin, 110(3), 406–425. https://doi.org/10.1037/0033-

2909.110.3.406

69
 70
aplicat teoria diateză-stres în explicarea unei boli mintale, schizofrenia, Gottesman, & Shields

(1967) afirmau că „[...] nu numai tendința înnăscută a individului să dezvolte boala (adică

susceptibilitatea), ci și contextul de mediu la care este expus îl face să dezvolte boala” (pag.

200).

Accesibilitatea PCR pentru determinări genetice a stimulat primele studii (Caspi et al., 2002;

Caspi et al., 2003) în care asocierea dintre genotip și fenotip a fost extinsă prin investigarea

unui factor de mediu. Interacțiunea G×E permite investigarea genotipului ca moderator al

relației dintre un factor de mediu și fenotip. Cu alte cuvinte, ce se investighează este dacă

relația dintre factorul de mediu și fenotip este influențată de genotip, fiind mai slabă sau mai

puternică în funcție de genotip. Interacțiunile G×E încearcă să ofere un răspuns la întrebarea:

de ce doar unii dintre indivizii expuși la un factor de mediu nociv se îmbolnăvesc? Răspunsul

ar putea fi oferit de genotip, care îi predispune pe unii la costuri fenotipice mai mari în urma

expunerii la mediul advers. Sunt două feluri de moderare G×E26: în sens slab, când relația

dintre factorul de mediu și fenotip este semnificativă la toate genotipurile, dar este mai mare

la un anumit genotip; și în sens puternic, când relația dintre factorul de mediu și fenotip este

semnificativă doar la un anumit genotip, nu și la celelalte.

Caspi et al. (2002) au investigat interacțiunea dintre un polimorfism de tip VNTR în gena

monoaminooxidazei A (MAOA) și maltratarea în copilărie în relație cu comportamentul

antisocial. Studiul s-a realizat pe cohorta Dunedin (numită după orașul din Noua Zeelandă în

care locuiau participanții), un eșantion reprezentativ național la care se realizaseră măsurători

longitudinale intensive, inclusiv despre incidența maltratării în copilărie și comportamentele

antisociale. Mai precis, Caspi et al. (2002) au genotipat grupul de bărbați (N = 442) din acest

eșantion pentru un polimorfism în promotorul genei MAOA, care se găsește pe cromozomul

X (Xp11.23–11.4). Au fost selectați bărbații pentru că, gena fiind pe cromozomul X, ei au o

26
Widaman, K. F., Helm, J. L., Castro-Schilo, L., Pluess, M., Stallings, M. C., & Belsky, J. (2012).

Distinguishing ordinal and disordinal interactions. Psychological Methods, 17(4), 615–

622. https://doi.org/10.1037/a0030003

70
 71
singură alelă a polimorfismului, care este fie hipofuncțională (asociată cu transcriere mai

redusă a genei), fie funcțională. Barbații au putut fi, deci, clasificați în două categorii, pe când

femeile, care au două alele ale acestui polimorfism, ar fi trebuit clasificate în trei genotipuri

(homozigotele pentru fiecare din cele două alele și heterozigotele). În plus, atât genotipul

hipofuncțional homozigot pentru acest polimorfism în promotorul MAOA, cât și

condamnările pentru comportament violent (una din măsurătorile de comportament antisocial

folosite în acest studiu) sunt mai rare la femei27. Comportamentul antisocial a fost măsurat cu

patru metode care au inclus diagnosticul de tulburare de conduită, antecedentele penale de

fapte violente, un chestionar de trăsături antisociale și o evaluare a simptomelor antisociale

realizată pentru fiecare participant de cineva apropiat. Rezultatele au arătat că: (1) genotipul

MAOA nu este asociat cu comportamentul antisocial; (2) maltratarea în copilărie (evaluată

între 3-11 ani la acest eșantion) (severă, probabilă sau absentă) a fost asociată pozitiv cu

comportamentul antisocial; și (3) relația pozitivă dintre maltratarea în copilărie și

comportamentul antisocial a fost mai puternică la indivizii cu alela MAOA hipofuncțională

decât la cei cu alela funcțională (moderare în sens slab). Analiza separată pe fiecare din cele

patru măsurători de comportament antisocial a indicat că maltratarea în copilărie este asociată

cu acest fenotip doar la indivizii cu alela hipofuncțională MAOA, nu și la cei cu alela

funcțională (moderare în sens puternic).

Într-un alt studiu foarte influent (probabil, cel mai cunoscut și citat studiu G×E), Caspi et al.

(2003) au genotipat un eșantion (N = 848) din aceeași cohortă Dunedin pentru 5-HTTLPR. În

acest eșantion, s-au evaluat evenimentele stresante (de ex., legate de slujbă, nevoile

financiare, locuință, sănătate) apărute între 21 și 26 de ani. S-au evaluat, de asemenea,

simptomele depresive, pe baza mai multor măsurători: simptome raportate în cadrul unui

interviu clinic (cotate atât dimensional, ca nivel de simptome, cât și categorial, ca diagnostic

27
Cu toate acestea, Caspi et al. (2002) analizează interacțiunea MAOA×maltratare și la femei și replică, în

pofida limitărilor menționate, rezultatele de la bărbați (a se vedea nota 30 din articol).

71
 72
de depresie majoră); tentative și ideație suicidară; și simptome depresive evaluate pentru

fiecare participant de către cineva apropiat. Ipoteza majoră a fost că evenimentele stresante

din ultimii 5 ani se vor asocia cu fenotipul depresiv evaluat la 26 de ani și că relația va fi

moderată de genotipul 5-HTTLPR. Rezultatele au susținut această ipoteză, indiferent de

măsurătoarea fenotipică analizată: numărul de evenimente stresante a fost asociat pozitiv cu

fenotipul depresiv mai ales la purtătorii alelei hipofuncționale s a 5-HTTLPR (adică

homozigoții s/s și heterozigoții s/l) în comparație cu homozigoții pentru alela funcțională l. În

funcție de măsurătoarea fenotipică, moderarea a fost în sens puternic (diagnostic de depresie

majoră, tentativă suicidară, ideație suicidară) sau slab (simptome depresive auto-evaluate,

simptome depresive evaluate de cineva apropiat). Caspi et al (2003) au arătat că sensul

relației este de la evenimente stresante la fenotip depresiv pentru că, atunci când au înlocuit

evaluarea fenotipului depresiv de la 26 de ani cu evaluarea similară de la 18 și 21 de ani

(adică de dinainte de a se întâmpla evenimentele stresante raportate), interacțiunea 5-

HTTLPR × evenimente stresante nu a mai fost semnificativă. Un rezultat similar cu cel din

analiza asupra evenimentelor stresante recente a fost obținut și în legătură cu maltratarea în

copilărie, relația pozitivă a acestor evenimente stresante distale fiind semnificativă doar la

purtătorii alelei s, nu și la homozigoții pentru alela l.

Pe lângă că a stimulat un enorm interes pentru interacțiuni G×E în psihologie și psihiatrie,

studiul lui Caspi et al. (2003) a sugerat și o lărgire a cadrului teoretic. Rezultatele lor au arătat

nu doar că purtătorii alelei s a 5-HTTLPR au cele mai mari costuri după evenimente stresante,

în termeni de simptome depresive mai crescute, dar și că tot ei ar avea și beneficiile cele mai

mari de pe urma absenței evenimentelor stresante. Cu alte cuvinte, ce sugerează graficele din

articolul lui Caspi et al. (2003) este că, între indivizii cu un nivel crescut de evenimente

stresante, nivelul cel mai mare de simptome depresive este la purtătorii alelei s a 5-HTTLPR;

dar și că, între indivizii care nu au raportat evenimente stresante, nivelul cel mai mic de

simptome depresive este tot la purtătorii alelei s. Această observație le-a sugerat lui Belsky et

al. (2009) ipoteza că aceleași genotipuri ar putea să modereze atât efectele negative ale
72
 73
mediului advers, cât și efectele pozitive ale unui mediu benefic sau suportiv. Teoretic,

variațiile genice nu pot fi legate de risc pentru boli pentru că, dacă ar fi așa, alelele asociate

cu risc mai mare ar fi fost eliminate prin selecție naturală, din cauza costurilor de „fitness”

reproductiv. Ipoteza lui Belsky et al (2009) a devenit cunoscută ca teoria susceptibilității

diferențiale (engl., differential susceptibility) și susține că variațiile genice trebuie văzute ca

alele de plasticitate, care se asociază cu diferențe de sensibilitate la mediu. Prin faptul că

abordează și factorii de mediu pozitivi, teoria susceptibilității diferențiale oferă o perspectivă

mai largă asupra interacțiunilor G×E. Astfel, același genotip asociat cu sensibilitate crescută

la mediu prezice costuri mai mari (de ex., simptome de psihopatologie) în medii adverse (de

ex., maltratare, neglijare parentală, sărăcie), dar și beneficii mai mari (de ex., performanță

cognitivă, funcționare socială optimă) în medii benefice (de ex., stil parental cald și receptiv,

organizare familială bună). Studiul lui Taylor et al. (2006) a investigat această ipoteză la un

eșantion de indivizi (N = 118) genotipați pentru 5-HTTLPR și la care s-au evaluat atât aspecte

negative (de ex., maltratare), cât și pozitive (de ex., susținere familială) ale mediului din

copilărie și recent (de ex., schimbări de viață din ultimele șase luni, atât negative, cât și

pozitive). Rezultatele au indicat interacțiuni semnificative ale 5-HTTLPR atât cu mediul

familial din copilărie, cât și cu evenimentele recente, indivizii homozigoți pentru alela s

având atât cel mai mare nivel de simptome depresive dacă mediul a fost advers, dar

prezentând și cel mai mic nivel de simptome depresive dacă mediul a fost suportiv, în

comparație cu indivizii cu genotipul s/l și l/l. Deci indivizii cu acest genotip par să sufere cel

mai mult în urma expunerii la factori de mediu negativi, dar și să profite cel mai mult de pe

urma expunerii la factori de mediu pozitivi. O metaanaliză timpurie (van IJzendoorn, Belsky,

& Bakermans-Kranenburg, 2012), care a inclus interacțiuni ale 5-HTTLPR cu o varietate de

factori de mediu negativi (40 de studii) și pozitivi (36 de studii), a susținut ipoteza

susceptibilității diferențiale.

73
 74
Un alt concept abordat în studiile de asociere genetică este cel de endofenotip. Conceptul a

fost propus în anii 197028, fiind împrumutat din biologie, dar a fost descris în detaliu mai

târziu, în sinteza de referință a lui Gottesman, & Gould (2003). Endofenotipurile (sau

fenotipurile intermediare) se referă la mecanismele care stau la baza bolilor și care nu sunt

observabile. În cazul bolilor psihice, de exemplu, endofenotipuri pot fi mecanismele

biologice și psihologice care stau la baza simptomelor. Gottesman, & Gould (2003)

argumentează că relația dintre gene și comportament este mediată de alte niveluri (de ex.,

genele codifică proteine, proteinele participă la diferite procese celulare din creier, procesele

celulare din creier contribuie la comportament) și că fiecare nivel presupune multiplicarea

factorilor genetici și interacțiuni multiple (G×G, G×E). Comportamentul ar fi o reflectare

indirectă a efectului genelor, iar studierea fenotipului la nivelurile intermediare ar putea să

aducă rezultate mai clare. Au fost propuse și câteva caracteristici ale endofenotipurilor: (1)

endofenotipul este asociat cu boala în populație; (2) heritabilitatea endofenotipului este

semnificativă; (3) endofenotipul e prezent și înainte să se manifeste boala; (4) în cadrul

familiilor, endofenotipul și boala se asociază (co-segregă); (5) endofenotipul identificat la

membrii afectați ai unei familii este prezent și la o parte din membrii neafectați, într-o

proporție mai mare decât în populația generală (Gottesman, & Gould, 200329).

Unul din cele mai cunoscute studii de asociere genetică care a abordat un endofenotip

comportamental este al lui Hariri et al. (2002). Ei au investigat asocierea dintre 5-HTTLPR și

activitatea amigdaliană, măsurată cu RMNf30, în timpul unei sarcini de recunoaștere a

28
Gottesman, I. I., & Shields, J. (1973). Genetic theorizing and schizophrenia. The British Journal of

Psychiatry, 122(566), 15-30. https://doi.org/10.1192/bjp.122.1.15

29
Gottesman, & Gould (2003) sintetizează aceste criterii din studii anterioare (a se vedea referințele din articolul

lor).
30
Imagistică de rezonanță magnetică funcțională (RMNf) (engl., functional Magnetic Resonance Imaging,

fMRI), una din cele mai folosite metode neuroimagistice funcționale, care se bazează pe măsurarea

modificărilor hemodinamice din creier, asociate cu activitatea electrică și procesarea de informație.

74
 75
expresiilor faciale de furie și frică. Participanților li se prezenta o expresie facială de frică sau

furie (stimul țintă) și, apoi, o pereche de expresii faciale, una de frică și una de furie, din care

trebuiau să o aleagă pe cea care indica aceeași emoție ca a stimulului țintă. Rezultatele au

arătat că activitatea amigdaliană în această sarcină este mai crescută la purtătorii alelei s a 5-

HTTLPR în comparație cu homozigoții pentru alela l. Această asociere a fost replicată în

două grupuri independente (N = 14 fiecare). Asocierea dintre genotipul 5-HTTLPR și

performanța în sarcină nu a fost semnificativă. Studiul lui Hariri et al. (2002) a sugerat, deci,

că activitatea amigdaliană din timpul procesării stimulilor amenințători, cum sunt expresiile

faciale de frică și furie, e un endofenotip care ar putea sa reflecte influența genotipului 5-

HTTLPR mai bine decât performanța cognitivă.

Studiile de asociere pe gene candidate au făcut, deci, primii pași în identificarea variațiilor

genice specifice care sunt asociate cu fenotipuri comportamentale și au deschis drumul pentru

investigarea interacțiunilor G×E. De asemenea, au contribuit la extinderea teoriilor despre

interacțiunile G×E, prin ipoteze cum este susceptibilitatea diferențială. De-a lungul timpului,

au fost identificate, însă, câteva limite importante ale acestor studii (Duncan, & Keller, 2011;

Keller, 2014; Duncan, 2019). Unele limite au fost analizate în multe studii de asociere

genetică și s-a sugerat că nu ar fi problematice. De exemplu, corelațiile gene-mediu ar putea

să fie variabile confundate în studiile de interacțiune G×E. Acesta este motivul pentru care

studiile citate mai sus (de ex., Caspi et al., 2002) au analizat relația dintre genotip (MAOA, în

studiul citat) și factorul de mediu (maltratarea în copilărie, în studiul citat), arătând că, cel

puțin în aceste eșantioane, relația este nesemnificativă. Stratificarea etnică este o altă posibilă

variabilă confundată ținând cont că frecvența genotipurilor diferă între anumite etnii (de ex.,

alela Met a BDNF Val66Met are frecvențe care variază de la 0.55% la populații din Africa la

43.6% la asiatici; Petryshen et al., 2010). În populațiile multietnice, cum este cea din Noua

Zeelandă sau SUA, stratificarea etnică trebuie luată în considerare, selectându-se participanți

de aceeași etnie (de ex., Caspi et al., 2003) sau analizând interacțiunea G×E în fiecare din

subgrupurile etnice din eșantion (de ex., Taylor et al., 2006). Dar sunt și limite mai grave în

75
 76
studiile de asociere pe gene candidate, care i-au făcut pe criticii acestei abordări să susțină că

majoritatea efectelor raportate în aceste studii ar fi artefacte statistice. În primul rând, dacă

ținem cont de media efectelor polimorfismelor asociate cu comportamentul (un astfel de

polimorfism explică < 0.5% din varianța fenotipică31), s-a estimat că ar fi nevoie de

eșantioane mai mari de 600 de indivizi pentru a avea putere statistică de 80% pentru

detectarea unei interacțiuni G×E (Duncan, & Keller, 2011). Conform lui Duncan, & Keller

(2011), mediana mărimii eșantionului din studiile de asociere în care s-au investigat

interacțiuni G×E a fost N = 345. Deci cele mai multe din aceste studii nu au avut putere

statistică suficientă. Între studiile care au încercat să replice o interacțiune G×E raportată

anterior, cele care au replicat efectul inițial s-au realizat în eșantioane (N median = 154)

semnificativ mai mici decât cele care nu au replicat efectul (N median = 377) (Duncan, &

Keller, 2011). În aceste condiții, este posibil ca multe din efectele raportate în aceste studii să

fie erori de tip I (efecte fals pozitive) sau II (efecte fals negative). Nu e de mirare că

replicabilitatea acestor studii este foarte mică, între 22-27%, conform sintezei citate. Sunt

dovezi că studiile pe gene candidate au fost afectate și de distorsiunea de publicare (engl.,

publication bias), asocieri semnificative fiind raportate în 96% din studiile despre interacțiuni

G×E noi (comparați cu procentul de replicare al acestora, menționat mai sus) (Duncan, &

Keller, 2011). O altă limită importantă a studiilor pe gene candidate ține de numărul mic de

polimorfisme care pot fi genotipate cu metode ca PCR-ul. Fenotipurile studiate în psihologie

sunt trăsături poligenice, în care varianța genetică implică, probabil, în jur de o mie de

polimorfisme cu efect aditiv, fiecare explicând o parte foarte mică din varianță (< 0.5%).

Chiar dacă genotiparea cu PCR este relativ ieftină si rapidă (40 de cicluri de amplificare iau

31
Aceste estimări vin din studiile de asociere la scală genomică (engl., genome-wide association study), care vor

fi prezentate în secțiunea următoare.

76
 77
circa 40-60 minute) pentru un polimorfism, polimorfismele sunt genotipate unul câte unul32,

astfel că costurile și timpul necesare pentru genotiparea a zeci sau sute de mii de

polimorfisme de la un eșantion de cîteva sute de participanți ar fi prohibitive. Schimbarea

abordării în studiile de asociere genetică a implicat, deci, dezvoltarea unor metode noi de

genotipare la scală largă.

Schimbarea abordării în studiile de asociere genetică a fost stimulată de trei factori: (1)

identificarea unui număr foarte mare de polimorfisme în genomul uman, care a făcut ca

genotiparea câtorva polimorfisme în studiile de asociere pe gene candidate să pară ca

proverbiala căutare a acului în carul cu fân; (2) progresele rapide în metodele de genotipare

simultană a unui număr mare de polimorfisme, în particular metodele de tip microarray, care,

împreună cu cunoștințele despre linkajul dintre aceste polimorfisme, au făcut posibilă

investigarea asocierilor genetice la scala întregului genom; și (3) scepticismul crescut legat de

rezultatele din studiile de asociere genetică pe gene candidate.

Proiectul Genomului Uman

Proiectele care și-au propus să identifice polimorfismele din întreg genomul uman ar fi fost

de neimaginat înainte de Proiectul Genomului Uman. Acest proiect a avut ca obiectiv

secvențierea, adică determinarea bază cu bază, a întregului ADN uman. Metoda cea mai

folosită se numește secvențiere cu didezoxinucleotide și a fost dezvoltată de biochimistul

britanic Frederick Sanger în anii 197033. Metoda implică amplificarea PCR cu trei

dezoxinucleotide (de ex., A, G, C) și o didezoxinucleotidă cu cea de-a patra bază (de ex., T).

32
Există și variante multiplex de PCR, care permit genotiparea simultană a mai multor polimorfisme, dar și

această metodă este departe de a permite studierea unui număr de polimorfisme reprezentativ pentru genomul

uman.
33
Sanger, F., Nicklen, S., & Coulson, A. R. (1977). DNA sequencing with chain-terminating

inhibitors. Proceedings of the national academy of sciences, 74(12), 5463-5467.

https://doi.org/10.1073/pnas.74.12.5463

77
 78
Didezoxinucleotidele nu au gruparea hidroxil la carbonul 3', care, împreună cu gruparea

fosfat de la carbonul 5' al următoarei nucleotide, ar fi necesară pentru crearea legăturii

fosfodiesterice. Astfel, ori de câte ori o didezoxinucleotidă este încorporată de Taq

polimerază în catena nouă, elongarea se oprește. Se obțin astfel fragmente de ADN de diferite

lungimi, în funcție de locul unde a fost încorporată didezoxinucleotida cu o anumită bază,

oprindu-se elongarea. Apoi, aceste fragmente sunt separate cu ajutorul electroforezei.

Folosind, pe rând, didezoxinucleotide cu fiecare din baze, se poate determina în ce locuri este

fiecare pe ADN34. Plecând de la această metodă, s-au dezvoltat metode de secvențiere mai

avansate, cu strategii de separare și vizualizare mai sofisticate, precum și cu posibilitatea de a

analiza în paralel mai multe probe. Aceste metode au fost automatizate în mașinile de

secvențiere care aveau să fie folosite în Proiectul Genomului Uman.

Proiectul Genomului Uman a fost finanțat de Congresul SUA în 1988, fiind administrat de

National Institute of Health și Department of Energy. Scopul său a fost de a secvenția întregul

genom uman, pe baza ADN-ului recoltat de la 2 bărbați și 2 femei (70% din secvența

genomului de referință, care a rezultat din acest proiect, vine de la participantul RP11). ADN-

ul uman are aproximativ 3 miliarde de pb35 și s-a estimat inițial că va fi nevoie de 15 ani

pentru secvențierea sa completă. Secvențierea unei baze costa în jur de 1 dolar american în

1990, așa că finanțarea acestui proiect a fost uriașă, fără precedent, de 3 miliarde de dolari

americani. Fiind finanțat din bani publici, s-a decis din start că secvențele de genom vor fi

publice. Secvențierea a fost realizată în laboratoare din SUA, Marea Britanie, Germania,

Franța, Japonia și China, reunite în International Human Genome Sequencing Consortium. Pe

lângă proiectul din fonduri publice, compania americană Celera Genomics a inițiat în 1998 un

proiect privat de secvențiere a genomului uman, pe baza ADN-ului de la 5 indivizi. Profitând

de inovații metologice introduse de geneticianul Craig Venter, care a condus proiectul privat,

34
Animațiile următoare ar putea fi utile pentru înțelegerea metodei de secvențiere Sanger:

https://www.biointeractive.org/classroom-resources/sanger-sequencing

35
Fiecare cromozom are între 50-300 de milioane de pb.

78
 79
compania a reușit să prindă din urmă consorțiul internațional implicat în proiectul public.

Compania Celera a avut interese comerciale în acest proiect, dar acestea au fost zădărnicite

de Președintele Bill Clinton, care a anunțat, în martie 2000, interzicerea patentării secvențelor

genomice. În februarie 2001, s-au publicat în paralel secvențele preliminare ale genomului

uman (90%), atât din proiectul public36, cât și din cel privat37. În 2004, a fost publicată forma

finală, cuprinzând 92% din tot genomul și, respectiv, 99% din regiunile genice (International

Human Genome Sequencing Consortium, 2004). Genomul de referință a fost publicat în

decembrie 2013 și este acum la versiunea a 13-a (Genome Reference Consortium Human

Build 38 patch release 13, GRCh38.p1338), fiind actualizat periodic cu informații despre

variațiile genice descrise în alte proiecte (de ex., 1000 Genomes), pentru a fi reprezentativ

pentru specia noastră. Proiectul Genomului Uman a stimulat secvențierea genomului altor

specii (de ex., musculița de oțet, șoarece, șobolan) și dezvoltarea metodelor de studiere a

genomului, inclusiv metodele derivate din microarray, care aveau să ducă studiile de asociere

la scală genomică.

Unul din rezultatele cele mai așteptate ale Proiectului Genomului Uman a fost determinarea

numărului de gene. Secvența preliminară a estimat un număr mai mare, dar analiza mai

detaliată a structurii și funcției secvențelor de ADN (de ex., prin compararea cu secvențe

similare, care codifică proteine la alte specii39) care se presupuneau a fi gene a condus la

36
International Human Genome Sequencing Consortium., Whitehead Institute for Biomedical Research, Center

for Genome Research: Lander, E. et al. (2001). Initial sequencing and analysis of the human

genome. Nature, 409(6822), 860. https://doi.org/10.1038/35057062

37
Venter, J. C., Adams, M. D., Myers, E. W., Li, P. W., Mural, R. J., Sutton, G. G., ... & Gocayne, J. D. (2001).

The sequence of the human genome. Science, 291(5507), 1304-1351.

https://doi.org/10.1126/science.1058040.

38
Pentru detalii, a se vedea: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/assembly/GCF_000001405.39
39
Trei criterii majore stau la baza atribuirii rolului de genă unei secvențe de ADN: (1) conservarea în evoluție,

adică prezența la mai multe specii; (2) transcrierea, reflectată în prezența în celule a ARNm-ului complementar

79
 80
estimările actuale. Una din estimările cele mai conservatoare, realizată în cadrul RefSeq, o

arhivă menținută de National Center for Biotechnological Information, indică 20203 gene

care codifică proteine40. Cu toate acestea, studii mai recente sugerează că numărul de gene ar

putea fi mai mare41. De exemplu, pe baza secvențierii ARNm-urilor din 31 de țesuturi, în

cadrul proiectului Genotype-Tissue Expression (GTEx), s-au estimat 21306 gene

codificatoare de proteine (și 21856 gene non-codificatoare; a se vedea nota de subsol #33).

Un alt rezultat relevant pentru studiile de asociere este legat de numărul de SNP-uri din

genomul uman. În versiunea preliminară a secvenței genomului uman, s-a estimat că

frecvența SNP-urilor ar fi de 1/1250 pb (adică circa 2400000 SNP în tot genomul), dar

estimarea actuală, bazată pe secvențierea genomului unui eșantion mai mare de indivizi, în

cadrul proiectului 1000 Genomes, de exemplu, arată că frecvența este mult mai mare.

După Proiectul Genomului Uman, următorul obiectiv în genomica umană a devenit

identificarea variațiilor genetice. Proiectul HapMap și-a propus să identifice variațiile

genetice mai frecvente (> 5%), iar proiectul 1000 Genomes a mers chiar mai departe,

propunându-și să identifice polimorfismele cu frecvență mai mare de 1%. Prin secvențierea

completă a genomului de la un eșantion care avea să fie mai mare decât cel propus inițial (N

= 2504, indivizi din 26 de populații), au fost identificate 88 de milioane de variații genetice,

din care 84.7 milioane (96.25%) au fost SNP-uri (The 1000 Genomes Project Consortium,

2015). SNP-urile au fost fie în gene, fie în regiunile intergenice. Restul polimorfismelor au

fost indeluri mici (3.6 milioane) și variante structurale (60000).

secvenței de ADN; și (3) replicabilitatea transcrierii, adică prezența produsului de transcriere în mai multe

țesuturi, de la mai mulți indivizi.

40
În aceste studii, sunt identificate și „gene” non-codificatoare, care nu codifică proteine, dar codifică specii de

ARN (de ex., ARN de transfer, ARN ribozomal, ARN lung non-codificator). Estimarea RefSeq este de 17871 de

astfel de gene non-codificatoare.

41
Willyard, C. (2018). New human gene tally reignites debate. Nature 558, 354-355.

https://doi.org/10.1038/d41586-018-05462-w

80
 81
Pe lângă identificarea variațiilor genice, proiecte ca 1000 Genomes și HapMap au creat și

hărți de linkaj. Linkajul e un fenomen descoperit la începutul secolului de biologul american

Thomas Hunt Morgan și se referă la tendința unor secvențe de ADN de a se transmite

împreună. Explicația linkajului este că se secvențele de ADN sunt aproape una de alta și,

astfel, e mai mică probabilitatea să se separe prin recombinarea (crossing-over)

cromozomială din timpul meiozei. Acest concept se aplică și variațiilor genetice, putându-se

calcula probabilitatea lor de a se transmite împreună. Această probabilitate se numește

dezechilibru de linkaj (notată D′) și variază între 0 (echilibru de linkaj total, alelele se

transmit complet independent) și 1 (dezechilibru de linkaj total, alelele se transmit

întotdeauna împreună). Regiunile de ADN în dezechilibru de linkaj sunt mai mici la

populațiile ancestrale cum sunt cele din Africa (pentru că au fost mai multe generații, deci, s-

au produs mai multe recombinări care au redus mărimea regiunilor în dezechilibru de linkaj)

decât la cele care au derivat dintr-un grup fondator, cum sunt populațiile din Europa și Asia.

Proiectele în care s-au identificat variațiile genetice din întreg genomul au permis realizarea

unor hărți de linkaj, prin calcularea D′ pentru majoritatea variațiilor genice. Aceste hărți sunt

indispensabile în studiile de asociere la scală genomică.

Studiile de asociere la scala întregului genom

Descrierea variațiilor genice din tot genomul este unul din elementele care au făcut posibile

trecerea asocierii genotip-fenotip de la câteva polimorfisme în gene candidate la întreg

genomul. Aceste studii se numesc de asociere la scala întregului genom (engl., genome-wide

association studies, GWAS). Tranziția la aceste studii nu ar fi fost posibilă fără dezvoltarea

foarte rapidă a metodelor de genotipare simultană a sute de mii de polimorfisme.

Genotiparea folosită în GWAS are la bază o metodă numită microarray, care este disponibilă

de mai mult timp, dar care, până de curând, a fost folosită mai mult pentru detectarea

variațiilor genice patogene implicate în cancer. Metoda implică hibridizarea (legarea) unor

fragmente de ADN monocatenar de la individul care va fi genotipat de șiruri de „probe”,

81
 82
fiecare probă având secvență complementară secvenței care fie conține alela creată de un

SNP, fie este adiacentă SNP-ului. Probele sunt puse în orificii de câțiva micrometri de pe un

cip. Aceste cipuri sunt produse de două companii mari, Affymetrix și Illumina, și

funcționează ușor diferit. Probele din cipurile Affymetrix au 25 de nucleotide și sunt

complementare secvenței de ADN care conține fiecare din alelele SNP-ului; se folosesc mai

multe probe identice pentru fiecare din alele, care formează seturi de probe, iar hibridizarea

va da un semnal de culoare care va fi mai intens când hibridizarea este completă (toate

nucleotidele din fragmentul de ADN se leagă de probă) decât atunci când hibridizarea este

incompletă. Probele din cipurile Illumina au 50 de nucleotide cu secvență complementară

fragmentului de ADN imediat adiacent unui SNP; ADN-ul are, deci, cu o nucleotidă (cea care

corespunde alelei SNP-ului) mai mult decât proba, așa că, pe lângă hibridizare, proba se va

extinde cu o nucleotidă; semnalul de culoare va fi diferit în funcție de nucleotida care este

adaugată la probă. Cipurile pentru genotiparea SNP-urilor sunt cunoscute ca SNP arrays și au

evoluat de la aproape 1500 de probe42 la peste 500 de mii de probe.

Aceste SNP arrays permit genotiparea a sute de mii de SNP-uri. De exemplu, cipul Infinium

PsychArray-24 v1.1 de la Illumina, unul din cele mai folosite în studiile de genetică

comportamentală, permite genotiparea a 500 de mii de SNP-uri, inclusiv 50 de mii de SNP-

uri asociate anterior cu boli mintale. Așa cum am menționat, numărul SNP-urilor din tot

genomul este mult mai mare (de ex., 84.7 milioane identificate doar în proiectul 1000

Genomes). Cum se poate face, atunci, asociere la scala întregului genom? Pe baza linkajului

dintre SNP-urile genotipate efectiv și alte SNP-uri, se poate infera un număr mare de SNP-

uri, cu care cele genotipate sunt în dezechilibru de linkaj (peste un anumit prag). Această

operație se numește imputation și permite asocierea genetică la scala întregului genom. În

42
Unul din studiile timpurii, în care s-a dezvoltat această metodă, este: Wang, D. G., Fan, J. B., Siao, C. J.,

Berno, A., Young, P., Sapolsky, R., ... & Kruglyak, L. (1998). Large-scale identification, mapping, and

genotyping of single-nucleotide polymorphisms in the human genome. Science, 280(5366), 1077-1082.

https://doi.org/10.1126/science.280.5366.1077

82
 83
populațiile europene, s-a estimat că genotiparea a 500 de mii de SNP-uri permite, prin

imputation, o acoperire de > 80% a genomului.

În GWAS, analiza asocierilor genetice se face fie pe fiecare SNP separat, fie pe subseturi de

SNP-uri care sunt asociate cu fenotipul peste un anumit prag de semnificație și care permit

calcularea unui scor poligenic (engl., polygenic risk score). În plus, în aceste studii, se poate

estima și heritabilitatea bazată pe SNP-uri (engl., SNP-based heritability), care include toate

SNP-urile genotipate (nu și cele identificate prin imputation). De remarcat este diferența

dintre scorurile poligenice, care includ doar SNP-urile asociate semnificativ cu fenotipul, și

heritabilitatea bazată pe SNP-uri, care include toate SNP-urile genotipate, indiferent de

asocierea lor cu genotipul. În multe studii, heritabilitatea bazată pe SNP-uri este comparată cu

heritabilitatea din studiile gemelare.

Alte analize din GWAS pot investiga corelațiile genetice dintre mai multe fenotipuri, care, în

cazul în care sunt semnificative, indică implicarea comună a unor variante genice

pleiotropice43. De asemenea, pe baza identificării genelor în care sunt prezente SNP-urile

asociate cu fenotipul, și a informațiilor despre transcrierea acestor gene, se poate vorbi de

îmbogățirea (engl., enrichment) cu polimorfisme din gene exprimate în anumite țesuturi.

Evident, în cazul comportamentului, ne așteptăm ca heritabilitatea să fie îmbogățită cu gene

exprimate în creier. Această analiză poate sugera ipoteze noi despre mecanismele fiziologice

implicate în fenotip.

Pe fondul criticilor aduse studiilor de asociere pe gene candidate, GWAS și-au asumat criterii

de calitate superioare. În primul rând, eșantioanele tipice din aceste studii sunt de ordinul

zecilor sau sutelor de mii de participanți. Aceste eșantioane au putut fi recrutate în cadrul

unor proiecte naționale mari cum ar fi UK Biobank, a unor consorții multicentrice cum este

Psychiatric Genomics Consortium și Genetics of Personality Consortium, precum și a unor

companii care oferă servicii de genotipare la scala întregului genom, cum este 23andMe.

43
O variantă genică are efect pleiotropic (gr., pleion = mai multe, tropos, cale) când este asociată cu mai multe

fenotipuri.

83
 84
Multe studii reunesc datele de la mai multe astfel de eșantioane și realizează metaanalize ale

acestor date.

Un alt progres metodologic realizat de GWAS-uri ține de atenția acordată replicării

asocierilor genetice. De obicei, articolele în care se prezintă un GWAS includ analize pe un

eșantion pentru descoperire (engl., discovery sample), care e nou, și un eșantion pentru

replicare (engl., replication sample). În unele cazuri, descoperirea asocierilor se face prin

metaanalize care combină datele de la mai multe eșantioane anterioare din GWAS-urile care

au investigat un anumit fenotip, iar replicarea se face într-un eșantion nou.

În fine, GWAS marchează un progres metodologic legat de o altă sursă de eroare, care e

posibil să fi distorsionat studiile de asociere pe gene candidate. Testarea unor ipoteze multiple

crește probabilitatea erorii de tip I și ar impune corectarea pragurilor de semnificație cu o

metodă cum este corecția Bonferroni. GWAS au dat atenție acestei posibile surse de eroare,

astfel că asocierile genetice se raportează la praguri de semnificație corectate pentru testări

multiple: 5×10-8 pentru asociere semnificativă44 și 6.09×10-6 pentru asociere posibilă.

Dat fiind că puterea statistică este un aspect esențial al studiilor de asociere genetică, vom da

câteva exemple dintre GWAS-urile cu cele mai mari eșantioane până în prezent. Un GWAS

recent a investigat SNP-urile asociate cu personalitatea (Lo et al., 2016). Faza de descoperire

a implicat o metaanaliză în care s-au combinat datele de la trei eșantioane anterioare, unul de

la compania 23andMe (N = 59225) și două de la Genetics of Personality Consortium. În

eșantioanele Genetics of Personality Consortium nu au fost evaluate decât o parte din

trăsăturile de personalitate din modelul Big Five: într-unul (N = 17375) s-au evaluat

agreabilitatea, conștiinciozitatea și deschiderea la experiență, iar în celălalt (N = 63661) s-au

evaluat extraversiunea și neuroticismul. S-a analizat asocierea cu un număr între 2-6 milioane

de SNP-uri, în funcție de eșantioanele incluse în analiză. Prin combinarea eșantioanelor, s-a

44
Risch, N., & Merikangas, K. (1996). The future of genetic studies of complex human

diseases. Science, 273(5281), 1516-1517. https://doi.org/10.1126/science.273.5281.1516. Pragul propus (p < 5×10-8)

este corectat pentru un million de corelații (0.05/1000000).

84
 85
ajuns la eșantioane totale de la 76600 de indivizi, pentru o parte din trăsături, și 122886 de

indivizi, pentru celelalte. Opt SNP-uri de pe cromozomii 3,5, 8, 10, 16 și 22 au fost asociate

semnificativ (p < 5×10-8) cu conștiinciozitatea, extraversiunea și neuroticismul, fiecare SNP

explicând între 0.12-0.35% din varianța fenotipică. Șase dintre aceste asocieri au fost

replicate într-o a doua metaanaliză, realizată pe alte trei eșantioane (N total = 7137), de la

23andMe (independent de cel inclus în eșantionul pentru descoperire), UK Biobank și

DeCODE Genetics. Celelalte două SNP-uri au prezentat asocieri în aceeași direcție ca în

eșantionul pentru descoperire, dar nu au fost semnificative la pragul corectat. Heritabilitatea

bazată pe SNP-urile genotipate în eșantionul pentru descoperire 23andMe a fost semnificativă

pentru toate trăsăturile de personalitate, variind între 8% pentru agreabilitate și 18% pentru

extraversiune (Lo et al., 2016)45. Alte două analize din acest studiu (Lo et al., 2016) au

investigat corelațiile genetice (care indică alele comune) atât între trăsăturile de personalitate,

cât și între trăsăturile de personalitate și câteva boli psihice. Corelațiile genetice au fost

semnificative între toate trăsăturile de personalitate, fiind negative între neuroticism și

celelalte trăsături, și pozitive în toate celelalte cazuri. De exemplu, corelațiile genetice cele

mai mari au fost între neuroticism și depresie majoră, și între deschidere la experiență și

schizofrenie. Aceste corelații indică implicarea pleiotropică a unor SNP-uri atît în

personalitate, cât și în aceste boli psihice.

Un alt exemplu este un GWAS care a investigat asocierile genetice cu inteligența generală

(Savage et al., 2018). S-a realizat o metaanaliză a datelor din 14 eșantioane (N = 269867), la

care au fost genotipate peste 9 milioane de SNP-uri. Au fost identificate 242 de SNP-uri

asociate semnificativ (p < 5×10-8) cu inteligența generală. Scorul poligenic bazat pe aceste

SNP-uri a explicat 5.2% din inteligență în patru eșantioane, iar heritabilitatea bazată pe toate

45
Pentru un alt exemplu de GWAS în care s-a investigat neuroticismul, a se vedea: De Moor, M. H., Van Den

Berg, S. M., Verweij, K. J., Krueger, R. F., Luciano, M., Vasquez, A. A., ... & Gordon, S. D. (2015). Meta-

analysis of genome-wide association studies for neuroticism, and the polygenic association with major

depressive disorder. JAMA Psychiatry, 72(7), 642-650. https://doi.org/10.1001/jamapsychiatry.2015.0554

85
 86
SNP-urile genotipate a fost de 19%. Cea mai mare parte din SNP-uri au fost în regiuni

intronice sau intergenice, iar 81 au fost SNP-uri exonice non-sinonime. Analiza corelațiilor

genetice dintre inteligență și mai multe boli neuropsihiatrice a indicat corelații negative cu

simptomele depresive, tulburarea de deficit de atentie si hiperactivitate (ADHD), schizofrenia

și boala Alzheimer, și corelații pozitive cu autismul. S-a identificat și o corelație genetică

pozitivă între inteligența generală și longevitate. Aceste corelații sugerează că sunt numeroase

alele comune, cu efect pleiotropic, între aceste fenotipuri (Savage et al., 2018)46.

Dintre GWAS-urile care au investigat depresia, cel mai mare (până în prezent) a fost realizat

de Howard et al. (2019). Pentru faza de descoperire, s-a realizat o metaanaliză a datelor din

cele mai mari trei GWAS anterioare (N total = 807553 indivizi): (1) un eșantion 23andMe47;

(2) un eșantion UK Biobank48; și (3) un eșantion Psychiatric Genomics Consortium49. Au fost

testate peste 8 milioane de variante genice, dintre care 102 alele din 269 de gene au fost

asociate semnificativ (P < 5 × 10−8) cu depresia. Scorul poligenic bazat pe aceste alele a

explicat o varianță (heritabilitate) de 0.89%. Analizele realizate într-un eșantion independent

(N = 1507153 indivizi) au replicat cea mai mare parte din aceste asocieri, 97 fiind

semnificative la pragul necorectat (p < 0.05), din care 87 au supraviețuit și la pragul

46
Sniekers, S., Stringer, S., Watanabe, K., Jansen, P. R., Coleman, J. R., Krapohl, E., ... & Amin, N. (2017).

Genome-wide association meta-analysis of 78,308 individuals identifies new loci and genes influencing human

intelligence. Nature Genetics, 49(7), 1107-1112. https://doi.org/10.1038/ng.3869

47
Hyde, C. L., Nagle, M. W., Tian, C., Chen, X., Paciga, S. A., Wendland, J. R., ... & Winslow, A. R. (2016).

Identification of 15 genetic loci associated with risk of major depression in individuals of European

descent. Nature Genetics, 48(9), 1031-1036. https://doi.org/10.1038/ng.3623

48
Howard, D. M., Adams, M. J., Shirali, M., Clarke, T. K., Marioni, R. E., Davies, G., ... & Wigmore, E. M.

(2018). Genome-wide association study of depression phenotypes in UK Biobank identifies variants in

excitatory synaptic pathways. Nature Communications, 9(1), 1-10. https://doi.org/10.1038/s41467-018-03819-3

49
Wray, N. R., Ripke, S., Mattheisen, M., Trzaskowski, M., Byrne, E. M., Abdellaoui, A., ... & Bacanu, S. A.

(2018). Genome-wide association analyses identify 44 risk variants and refine the genetic architecture of major

depression. Nature Genetics, 50(5), 668-681. https://doi.org/10.1038/s41588-018-0090-3

86
 87
corectat50 (0.05/102: 4.09×10-4). Cele mai multe alele asociate semnificativ cu depresia au

fost în gene exprimate în creier și mușchi scheletici.

Explozia acestor studii în ultimii ani ne permite să avem date legate de foarte multe

fenotipuri. Catalogul NHGRI-EBI (https://www.ebi.ac.uk/gwas/), în care se centralizează

toate GWAS-urile publicate, permite căutarea studiilor pe un anumit fenotip și oferă sumarul

rezultatelor din fiecare studiu. În prezent, sunt 4795 de studii în acest catalog.

O sinteză recentă (Duncan, Ostacher, & Ballon, 2019) a trecut în revistă punctele forte și

limitele GWAS-urilor care au investigat fenotipuri comportamentale, inclusiv boli mintale. În

primul rând, rezultatele GWAS sunt replicabile, astfel că scorurile poligenice dintr-un

eșantion pot fi folosite pentru a prezice fenotipul dintr-un eșantion independent. În al doilea

rând, GWAS a adus dovezi clare că comportamentul, ca trăsătură cantitativă, este poligenic și

implică efectul aditiv (deocamdată, nu au fost descoperite variante genice cu efect

Mendelian) al foarte multor alele. Așa cum am văzut, alelele asociate cu comportamentul (de

ex., personalitatea; Lo et al., 2016) au efecte individuale foarte mici, adică au explicat o parte

foarte mică (< 0.5%) din varianța fenotipică. Pe baza acestor rezultate, se poate presupune că

în jur de o mie de variante genice ar putea explica varianța genetică (heritabilitatea) a unui

comportament, așa cum este estimată în studiile gemelare. De asemenea, GWAS-urile de

pănă acum au arătat că majoritatea SNP-urilor asociate cu comportamentul nu sunt în exoni.

De exemplu, 1.1% din SNP-urile asociate până acum cu schizofrenia sunt în exoni, restul

fiind în introni, regiunile intergenice și regiunile care codifică ARN-uri non-codificatoare (de

ex., ARN de transfer, ARN ribozomal, microARN) (Duncan et al., 2019).

Dintre problemele cu care se confruntă GWAS, cea mai cunoscută ca „heritabilitatea lipsă”

(engl., missing heritability) (Manolio et al., 2009) și se referă la partea din varianța genetică a

unui fenotip, așa cum este estimată în studiile gemelare, care nu a fost încă explicată pe baza

SNP-urilor genotipate într-un GWAS. Practic, este vorba de diferența dintre heritabilitatea

50
În acest caz, s-a folosit corecția Bonferroni, o metodă prin care pragul de semnificație se corectează prin

divizarea la numărul de testări (în acest caz, 0.05/102).

87
 88
din studiile gemelare și heritabilitatea bazată pe SNP-uri. În cazul tuturor fenotipurilor

studiate până acum în GWAS, a existat heritabilitate lipsă. De exemplu, în cel mai mare

GWAS care a investigat depresia (Howard et al., 2019), cele 102 alele asociate semnificativ

cu boala au explicat împreună doar 0.89% din varianța depresiei, iar heritabilitatea medie a

depresiei, estimată într-o metaanaliză (Sullivan, Neale, & Kendler, 2000), este de 30-40%.

Deci, deocamdată, cea mai mare parte din varianța genetică a depresiei nu a fost explicată și

la fel este situația și în cazul altor fenotipuri comportamentale (de ex., personalitate,

inteligență, schizofrenie). Cea mai probabilă explicație pentru heritabilitatea lipsă este puterea

statistică încă prea mică pentru detectarea efectului foarte mic al unor alele. Efectele alelelor

descoperite până acum par foarte mici în comparație cu efectul unor factori de mediu (de ex.,

evenimente stresante), dar e probabil că acestea sunt printre alelele cu efectul cel mai mare

dintre care care contribuie la fenotipul comportamental. Se crede, deci, că, cu creșterea

eșantioanelor, se vor descoperi și alte variante, cu efecte mai mici decât cele descoperite până

acum.

GWAS sunt într-o cursă de creștere a eșantioanelor pentru a avea puterea statistică de a

descoperi alele noi, cu efect mai mic. Până în prezent, cel mai mare eșantion dintr-un GWAS

a ajuns la peste 2 milioane de indivizi, într-o metaanaliză asupra stării de bine (Baselmans et

al., 2019). Presiunea de a evalua eșantioane uriașe de participanți explică o limită a GWAS-

urilor actuale, legată de măsurătorile fenotipice foarte scurte, chiar și cu un singur item.

Aceste măsurători sunt departe de ceea ce se consideră a fi standardele de aur în evaluarea

comportamentului. De exemplu, în eșantioanele incluse în studiul lui Howard et al. (2019),

depresia a fost măsurată pe baza unui diagnostic sau a unor probleme emoționale din trecut,

raportate de participant (de ex., „Ați fost văzut vreodată de un medic generalist sau psihiatru

pentru probleme cu anxietatea și depresia?”). În psihologia clinică, însă, diagnosticul de

depresie se bazează pe întrunirea unui număr minim de criterii DSM, simptomele fiind

confirmate în cadrul unui interviu clinic structurat. Un studiu recent (Cai et al., 2020) arată că

validitatea mai scăzută a măsurătorilor fenotipice afectează specificitatea asocierilor genetice.

88
 89
O altă limită a GWAS actuale este că s-au concentrat exclusiv asupra SNP-urilor. Studii

recente (Freeman et al., 2006) arată că variațiile de tipul CNV-urilor sunt mai comune decât

se credea. CNV-urile au început să fie studiate și în GWAS.

O limită importantă a GWAS este că e posibil să nu identifice alelele asociate cu fenotipul, ci

doar regiunea din genom unde sunt acestea. Limita ține de dezechilibrul de linkaj, care se

aplică nu doar SNP-urilor cu care se face imputation, ci și altor variații genice învecinate

care, fiind în aceeași regiune, au aceeași frecvență de recombinare. Identificarea alelelor

„cauzale” ar implica descrierea funcțională a alelelor (Schaid, Chen, & Larson, 2018).

În fine, o altă limită actuală este că interacțiunile G×E sunt încă foarte puțin studiate în

GWAS. Studiile de acest gen se numesc interacțiuni genom-mediu (engl., genome-wide by

environment interaction studies, GWEIS) și au început să se dezvolte, dar sunt foarte la

început. Un GWEIS recent (Arnau-Soler et al., 2019) a investigat interacțiunea dintre SNP-

urile din genom și evenimente stresante în depresie și a identificat câteva astfel de interacțiuni

semnificative.

89
 90
Referințe recomandate

Belsky, J., & Pluess, M. (2009). Beyond diathesis stress: differential susceptibility to

environmental influences. Psychological Bulletin, 135(6), 885.

https://doi.org/10.1037/a0017376

Caspi, A., Sugden, K., Moffitt, T. E., Taylor, A., Craig, I. W., Harrington, H., ... & Poulton,

R. (2003). Influence of life stress on depression: moderation by a polymorphism in the

5-HTT gene. Science, 301(5631), 386-389. https://doi.org/10.1126/science.1083968

Duncan, L. E., Ostacher, M., & Ballon, J. (2019). How genome-wide association studies

(GWAS) made traditional candidate gene studies

obsolete. Neuropsychopharmacology, 44(9), 1518-1523.

https://doi.org/10.1038/s41386-019-0389-5

Howard, D. M., Adams, M. J., Clarke, T. K., Hafferty, J. D., Gibson, J., Shirali, M., ... &

Alloza, C. (2019). Genome-wide meta-analysis of depression identifies 102

independent variants and highlights the importance of the prefrontal brain

regions. Nature Neuroscience, 22(3), 343-352. https://doi.org/10.1038/s41593-018-

0326-7

Lesch, K. P., Bengel, D., Heils, A., Sabol, S. Z., Greenberg, B. D., Petri, S., ... & Murphy, D.

L. (1996). Association of anxiety-related traits with a polymorphism in the serotonin

transporter gene regulatory region. Science, 274(5292), 1527-1531.

https://doi.org/10.1126/science.274.5292.1527

Lo, M. T., Hinds, D. A., Tung, J. Y., Franz, C., Fan, C. C., Wang, Y., ... & Sanyal, N. (2017).

Genome-wide analyses for personality traits identify six genomic loci and show

correlations with psychiatric disorders. Nature Genetics, 49(1), 152-156.

https://doi.org/10.1038/ng.3736

Referințe citate

90
 91
Arnau-Soler, A., Macdonald-Dunlop, E., Adams, M. J., Clarke, T. K., MacIntyre, D. J.,

Milburn, K., ... & Thomson, P. A. (2019). Genome-wide by environment interaction

studies of depressive symptoms and psychosocial stress in UK Biobank and Generation

Scotland. Translational Psychiatry, 9(1), 1-13. https://doi.org/10.1038/s41398-018-

0360-y

Baselmans, B. M., Jansen, R., Ip, H. F., van Dongen, J., Abdellaoui, A., van de Weijer, M. P.,

... & Hottenga, J. J. (2019). Multivariate genome-wide analyses of the well-being

spectrum. Nature Genetics, 51(3), 445-451. https://doi.org/10.1038/s41588-018-0320-

Belsky, J., & Pluess, M. (2009). Beyond diathesis stress: differential susceptibility to

environmental influences. Psychological Bulletin, 135(6), 885.

https://doi.org/10.1037/a0017376

Cai, N., Revez, J. A., Adams, M. J., Andlauer, T. F., Breen, G., Byrne, E. M., ... & Levinson,

D. F. (2020). Minimal phenotyping yields genome-wide association signals of low

specificity for major depression. Nature Genetics, 52(4), 437-447.

https://doi.org/10.1038/s41588-020-0594-5

Caspi, A., McClay, J., Moffitt, T. E., Mill, J., Martin, J., Craig, I. W., ... & Poulton, R.

(2002). Role of genotype in the cycle of violence in maltreated

children. Science, 297(5582), 851-854. https://doi.org/10.1126/science.1072290

Caspi, A., Sugden, K., Moffitt, T. E., Taylor, A., Craig, I. W., Harrington, H., ... & Poulton,

R. (2003). Influence of life stress on depression: moderation by a polymorphism in the

5-HTT gene. Science, 301(5631), 386-389. https://doi.org/10.1126/science.1083968

Duncan, L. E., Ostacher, M., & Ballon, J. (2019). How genome-wide association studies

(GWAS) made traditional candidate gene studies

obsolete. Neuropsychopharmacology, 44(9), 1518-1523.

https://doi.org/10.1038/s41386-019-0389-5

91
 92
Duncan, L. E., & Keller, M. C. (2011). A critical review of the first 10 years of candidate

gene-by-environment interaction research in psychiatry. American Journal of

Psychiatry, 168(10), 1041-1049. https://doi.org/10.1176/appi.ajp.2011.11020191

Ebstein, R. P., Novick, O., Umansky, R., Priel, B., Osher, Y., Blaine, D., ... & Belmaker, R.

H. (1996). Dopamine D4 receptor (D4DR) exon III polymorphism associated with the

human personality trait of novelty seeking. Nature Genetics, 12(1), 78-80.

https://doi.org/10.1038/ng0196-78

Egan, M. F., Kojima, M., Callicott, J. H., Goldberg, T. E., Kolachana, B. S., Bertolino, A., ...

& Lu, B. (2003). The BDNF val66met polymorphism affects activity-dependent

secretion of BDNF and human memory and hippocampal function. Cell, 112(2), 257-

269. https://doi.org/10.1016/S0092-8674(03)00035-7

Gottesman, I. I., & Gould, T. D. (2003). The endophenotype concept in psychiatry:

etymology and strategic intentions. American Journal of Psychiatry, 160(4), 636-645.

https://doi.org/10.1176/appi.ajp.160.4.636

Hariri, A. R., Mattay, V. S., Tessitore, A., Kolachana, B., Fera, F., Goldman, D., ... &

Weinberger, D. R. (2002). Serotonin transporter genetic variation and the response of

the human amygdala. Science, 297(5580), 400-403.

https://doi.org/10.1126/science.1071829

Howard, D. M., Adams, M. J., Clarke, T. K., Hafferty, J. D., Gibson, J., Shirali, M., ... &

Alloza, C. (2019). Genome-wide meta-analysis of depression identifies 102

independent variants and highlights the importance of the prefrontal brain

regions. Nature Neuroscience, 22(3), 343-352. https://doi.org/10.1038/s41593-018-

0326-7

International Human Genome Sequencing Consortium (2004). Finishing the euchromatic

sequence of the human genome. Nature, 431, 931–945.

https://doi.org/10.1038/nature03001

92
 93
Keller, M. C. (2014). Gene×environment interaction studies have not properly controlled for

potential confounders: the problem and the (simple) solution. Biological

Psychiatry, 75(1), 18-24. https://doi.org/10.1016/j.biopsych.2013.09.006

Lander, E. S., & Schork, N. J. (1994). Genetic dissection of complex

traits. Science, 265(5181), 2037-2048. https://doi.org/10.1126/science.8091226

Lesch, K. P., Bengel, D., Heils, A., Sabol, S. Z., Greenberg, B. D., Petri, S., ... & Murphy, D.

L. (1996). Association of anxiety-related traits with a polymorphism in the serotonin

transporter gene regulatory region. Science, 274(5292), 1527-1531.

https://doi.org/10.1126/science.274.5292.1527

Lo, M. T., Hinds, D. A., Tung, J. Y., Franz, C., Fan, C. C., Wang, Y., ... & Sanyal, N. (2017).

Genome-wide analyses for personality traits identify six genomic loci and show

correlations with psychiatric disorders. Nature Genetics, 49(1), 152-156.

https://doi.org/10.1038/ng.3736

Manolio, T. A., Collins, F. S., Cox, N. J., Goldstein, D. B., Hindorff, L. A., Hunter, D. J., ...

& Cho, J. H. (2009). Finding the missing heritability of complex

diseases. Nature, 461(7265), 747-753. https://doi.org/10.1038/nature08494

Pang, A. W., MacDonald, J. R., Pinto, D., Wei, J., Rafiq, M. A., Conrad, D. F., ... &

Kirkness, E. F. (2010). Towards a comprehensive structural variation map of an

individual human genome. Genome biology, 11(5), R52. https://doi.org/10.1186/gb-

2010-11-5-r52

Petryshen, T. L., Sabeti, P. C., Aldinger, K. A., Fry, B., Fan, J. B., Schaffner, S. F., ... &

Sklar, P. (2010). Population genetic study of the brain-derived neurotrophic factor

(BDNF) gene. Molecular Psychiatry, 15(8), 810-

815. https://doi.org/10.1038/mp.2009.24

Pollex, R. L., & Hegele, R. A. (2007). Copy number variation in the human genome and its

implications for cardiovascular disease. Circulation, 115(24), 3130-3138.

https://doi.org/10.1161/CIRCULATIONAHA.106.677591

93
 94
Reich, D. E., & Lander, E. S. (2001). On the allelic spectrum of human disease. Trends in

Genetics, 17(9), 502-510. https://doi.org/10.1016/S0168-9525(01)02410-6

Savage, J. E., Jansen, P. R., Stringer, S., Watanabe, K., Bryois, J., De Leeuw, C. A., ... &

Grasby, K. L. (2018). Genome-wide association meta-analysis in 269,867 individuals

identifies new genetic and functional links to intelligence. Nature Genetics, 50(7), 912-

919. https://doi.org/10.1038/s41588-018-0152-6

Schaid, D. J., Chen, W., & Larson, N. B. (2018). From genome-wide associations to

candidate causal variants by statistical fine-mapping. Nature Reviews Genetics, 19(8),

491-504. https://dx.doi.org/10.1038%2Fs41576-018-0016-z

Sullivan, P. F., Neale, M. C., & Kendler, K. S. (2000). Genetic epidemiology of major

depression: review and meta-analysis. American Journal of Psychiatry, 157(10), 1552-

1562. https://doi.org/10.1176/appi.ajp.157.10.1552

Taylor, S. E., Way, B. M., Welch, W. T., Hilmert, C. J., Lehman, B. J., & Eisenberger, N. I.

(2006). Early family environment, current adversity, the serotonin transporter promoter

polymorphism, and depressive symptomatology. Biological Psychiatry, 60(7), 671-676.

https://doi.org/10.1016/j.biopsych.2006.04.019

The 1000 Genomes Project Consortium (2015). A global reference for human genetic

variation. Nature, 526, 68–74. https://doi.org/10.1038/nature15393

van IJzendoorn, M. H., Belsky, J., & Bakermans-Kranenburg, M. J. (2012). Serotonin

transporter genotype 5HTTLPR as a marker of differential susceptibility? A meta-

analysis of child and adolescent gene-by-environment studies. Translational

Psychiatry, 2(8), e147-e147. https://doi.org/10.1038/tp.2012.73

Wright, A. F. (2003). Genetic variation: polymorphisms and mutations. In: Nature

Encyclopedia of the Human Genome (pp. 959–968). Nature Publishing Group, Londra.

94