Compendiu Drept

UNIVERSITATEA „GEORGE BACOVIA” DIN BACĂU
FFA
ACCU
ULLT
TAAT
TEEA
ADDEE ŞŞT
TIIIIN
NŢŢEE EECCO
ONNO
OMMIICCEE,, JJU
URRIID
DIICCEE ŞŞII A
ADDM
MIIN
NIISST
TRRA
ATTIIVVEE
D
Doom meenniiuull ddee lliicceennţţăă D Drreepptt
PPrrooggrraam
muull ddee ssttuuddiiii uunniivveerrssiittaarree ddee lliicceennţţăă D
Drreepptt
COMPENDIU
ppeennttrruu ssuussţţiinneerreeaa eexxaam
meennuulluuii ddee lliicceennţţăă
– PENTRU UZ INTERN –
B
BAACCĂĂU
U –– 22002233
1
Colectiv editorial:
Conf. univ. Dr. Nelu NIȚĂ - coordonator
Prof. univ. Dr. Ion RUSU
Conf. univ. Dr. Ioan CIOCHINĂ-BARBU
Conf. univ. Dr. Marius-Ciprian BOGEA
Lect. univ. Dr. Gheorghe-Daniel ȘTEFAN
Lect. univ. Dr. Crina-Mihaela VERGA
Corectură text:
Lect. univ. Dr. Violeta Urban
Asist. univ. Drd. Elena-Tania Năvodariu
2
CUPRINS Pag.
Cap. I. Tematica și bibliografia pentru examenul de licență 5

Cap. II. Subiecte pentru examenul oral 17
2.1. Drept civil. Teoria generală. Persoanele 17
2.2. Drept civil. Drepturi reale 18
2.3. Drept civil. Teoria obligațiilor 19
2.4. Drept civil. Contracte speciale 20
2.5. Drept procesual civil I și II 21
2.6. Drept penal. Partea generală I și II 22
2.7. Drept penal. Partea specială I și II 23
2.8. Drept procesual penal I și II 24
2.9. Protecția internațională a drepturilor omului 26
Cap. III. Răspunsuri sintetice la subiecte 29
3.1. Drept civil. Teoria generală. Persoanele 29
3.2. Drept civil. Drepturi reale 101
3.3. Drept civil. Teoria obligațiilor 109
3.4. Drept civil. Contracte speciale 157
3.5. Drept procesual civil I și II 182
3.6. Drept penal. Partea generală I și II 189
3.7. Drept penal. Partea specială I și II 199
3.8. Drept procesual penal I și II 216
3.9. Protecția internațională a drepturilor omului 231
3
4
Cap. I. Tematica și bibliografia pentru examenul de licență
INSTITUŢII DE DREPT PUBLIC
I. Drept penal. Partea generală I şi II
A. Instituţia infracţiunii
1. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
- Noţiunea de infracţiune şi trăsăturile caracterisitce ale acesteia
- Obiectul infracţiunii
- Subiectul activ al infracţiunii
- Subiectul pasiv al infracţiunii
- Elementul mterial al infracţiunii
- Urmarea imediată a infracţiunii
- Raportul de cauzalitate în materie penală
- Vinovăţia penală: definiţie, forme şi modalităţi
- Mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii
- Formele infracţiunii: actele de pregătire, tentativa, consumare şi epuizare
- Unitatea naturală de infracţiune
- Unitatea legală de infracţiune
- Pluralitatea de infracţiuni
2. Cauze care exclud infracţiunea
- Cauzele justificative: definiţie, cauze componente, efecte
- Cauzele de neimputabilitate: definiţie, cauze componente, efecte
- Delimitări între cauzele justificative şi cauzele de neimutabilitate
- Legitima apărare
- Starea de necesitate
- Delimitări între legitima apărare şi starea de necesitate
- Constrângerea fizică
- Constrângerea morală
- Delimitări între constrângerea fizică şi constrângerea morală
3. Pluralitatea de făptuitori
- Participaţia penală: definiţie, natură juridică, condiţii de existenţă
- Coautoratul: definiţii şi condiţii de existenţă
- Infracţiuni în cazul cărora nu este posibil coautoratul
- Instigarea: definiţie şi condiţii de existenţă
- Formele instigării
- Complicitatea: definiţie şi condiţii de existenţă
- Sancţionarea participanţilor în cazul participaţiei proprii
- Împiedicarea săvârşirii infracţiunii: definiţie şi natură juridică
- Sancţionarea participanţilor în cazul participaţiei improprii
- Regimul circumstanţelor personale şi reale în materia participaţiei
B. Instituţia răspunderii penale
1. Răspunderea penală: noţiune, caracteristici, condiţii
2. Cauze care înlătură răspunderea penală
- Clasificarea cauzelor care înlătură răspunderea penală
- Amnistia
- Efectele amnistiei
- Prescripţia răspunderii penale: definiţie, natură juridică, infracţiuni imprescriptibile
- Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale
- Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale
- Lipsa plângerii prealabile
- Graţierea: definiţie, natură juridică, efecte
- Formele graţierii
- Retragerea plângerii prealabile
- Împăcarea
5
3. Înlocuirea răspunderii penale
- Renunţarea la urmărirea penală
- Renunţarea la aplicarea pedepsei
4. Pedepsele
- Pedeapsa penală: noţiune, scop, funcţii
- Felurile pedepselor
- Pedepsele aplicabile persoanelor fizice
- Pedepsele aplicabile persoanelor juridice
5. Măsurile educative
- Măsurile educative: noţiune, caracteristici
- Măsurile educative neprivative de libertate
- Măsurile educative privative de libertate
6. Măsurile de siguranţă
- Măsurile de siguranţă: noţiune, scop, clasificare
- Obligarea la tratament medical
- Internarea medicală
- Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii
- Confiscarea specială
- Confiscarea extinsă
7. Individualizarea pedepselor
- Criterii generale de individualizare a pedepselor
- Circumstanţele agravante
- Circumstanţele atenuante
C. Minoritatea făptuitorului în penal
- Răspunderea penală a minorului
- Consecinţele răspunderii penale a minorului
Bibliografie:
1. T. Toader, M.I. Michinici, R. Răducanu, A. Crişu-Ciocîntă, S. Răduleţu, M. Dunea, Noul Cod
penal, Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014
2. M. Udroiu, Drept penal, Partea generală, Noul Cod penal, Sinteze şi grile, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014
3. M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior, Prezentare comparativă,
observaţii, ghid de aplicare, legea penală mai favorabilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014
4. M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015
5. V. Pasca, Drept penal. Partea generală. Ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2015
6. F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal, Partea generală, vol. I, Curs universitar, Ed. Universul
Juridic, București, 2014
8. M. Udroiu, Drept penal, Partea generală. Sinteze şi grile, Editia 5, Ed. C.H.Beck, Bucureşti,
2018
9. Bogea Marius Ciprian, Drept penal. Partea Generală, Curs universitar, Editura Sitech, Craiova,
2016
10. Marius Ciprian Bogea, Drept penal. Partea generală I - suport de curs, Universitatea “George
Bacovia”, Bacău, 2020-2021
Legislaţie obligatorie
1. Noul Cod penal (Legea nr. 289/2009, cu modificările la zi)
2. Constituţia României
3. Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura graţierii
6
II. Drept penal. Partea specială I si II
1. Infracţiuni contra vieţii (omorul, omorul calificat, uciderea la cerea victimei, determinarea sau
înlesnirea sinuciderii, uciderea din culpă)
2. Infracţiuni contra integrităţii corporale şi sănătăţii (lovirea sau alte violenţe, vătămarea
corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, vătămarea corporal din culpă, rele
tratamente aplicate minorului, încăierarea)
3. Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie, agresiuni asupra fătului, infracţiuni
privind obligaţia de asistenţă a celor în primejdie şi infracţiuni contra libertăţii persoanei
(violenţa în familie, uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă, întreruperea
cursului sarcinii, vătămarea fătului, lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate,
împiedicarea ajutorului, lipsirea de libertate în mod ilegal, ameninţarea, şantajul, hărţuirea)
4. Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile, infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii
sexuale, infracţiuni care aduc atingere domiciliului şi vieţii private (sclavia, traficul de
persoane, traficul de minori, supunerea la muncă forţată sau obligatorie, proxenetismul,
exploatarea cerşetoriei, folosirea unui minor în scop de cerşetorie şi folosirea serviciilor unei
persoane exploatate)
5. Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale, infracţiuni care aduc atingere
domiciliului şi vieţii private (violul, agresiunea sexuală, actul sexual cu un minor, coruperea
sexuală a minorilor, racolarea minorilor în scopuri sexuale, hărţuirea sexuală, violarea de
domiciliu, violarea sediului profesional, violarea vieţii private, divulgarea secretului profesional)
6. Infracţiuni contra patrimoniului, furtul, tâlhăria şi pirateria, infracţiuni contra
patrimoniului prin nesocotirea încrederii (furtul, furtul calificat, furtul în scop de folosinţă,
plângerea prealabilă şi împăcarea, tâlhăria, tâlhăria calificată, pirateria, tâlhăria sau pirateria
urmată de moartea victimei, abuzul de încredere, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor,
bancruta simplă, bancruta frauduloasă, gestiunea frauduloasă, însuşirea bunului găsit sau ajuns
din eroare la făptuitor, înşelăciunea, înselăciunea privind asigurările, deturnarea licitaţiilor
publice, exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile)
7. Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei (nedenunţarea, omisiunea sesizării, inducerea în eroare a
organelor judiciare, favorizarea făptuitorului, tăinuirea, obstrucţionarea justiţiei, influentarea
declaraţiilor, mărturia mincinoasă, răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, sustragerea sau
distrugerea de probe ori de înscrisuri, presiuni asupra justiţiei, compromiterea intereselor
justiţiei, ultrajul judiciar, cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, tortura, represiunea
nedreaptă)
8. Infracţiuni de corupţie (luarea de mită, darea de mită, traficul de influenţă, cumpărarea de
influenţă, fapta săvârşite de către membrii instanţelor de arbitraj sau în legătură cu aceştia, fapte
săvârşite de către funcţionari străini sau în legătură cu aceştia)
9. Infracţiuni de serviciu (delapidarea, purtarea abuzivă, abuzul în serviciu, neglijenţă în serviciu,
folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, uzurparea funcţiei, violarea secretului
corespondenţei, divulgarea informaţiilor secrete de stat, divulgarea informaţiilor secrete de
serviciu sau nepublice, neglijenţă în păstrarea informaţiilor, obţinerea ilegală de fonduri,
deturnarea de fonduri, infracţiuni de corupţie comise de alte persoane, fapte care au produs
consecinţe deosbit de grave)
10. Infracţiuni de fals (falsificarea de moned, timbre, sau de alte valori, falsificarea instrumentelor
de autentifuicare sau de marcare, falsuri în înscrisuri)
11. Infracțiuni contra siguranței publice (infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate,
infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice, nerespectarea regimului armelor,
munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explosive, infracțiuni privitoare la regimul
stabilit pentru alte activități reglementate de lege, infracțiuni contra sănătății publice, infracțiuni
contra siguranței și integrității sistemelor și datelor informatice)
Bibliografie:
1. George Antoniu, Tudorel Toader (coordonatori), Versavia Brutaru, Ștefan Daneș, Constantin
Duvac,Ioan Griga, Ion Ifrim, Gheorghe Ivan, Gavril Paraschiv, Ilie Pascu, Ion Rusu, Marieta
7
Safta, Iancu Tănăsescu, Tudorel Toader, Ioana Vasiu, Explicaţiile noului Cod penal vol. IV, Art.
257-366), Ed. Universul Juridic, București, 2016
2. George Antoniu, Tudorel Toader (coordonatori), Versavia Brutaru, Mirela Gorunescu,
Nicolae Grofu, Ion Ifrim, Viorel Pașca, Vasile Păvăleanu, Constantin Sima, Explicaţiile noului
Cod penal vol. V, Art. 367-446), Ed. Universul Juridic, București, 2016
3. George Antoniu, Tudorel Toader (coordonatori), George Antoniu, Versavia Brutaru,
Constantin Duvac, Ion Ifrim, Daniela IuliaLămășanu, Ilie Pascu, Marieta Safta, Constantin Sima,
Tudorel Toader, Ioana Vasiu, Explicaţiile noului Cod penal vol. III, Art. 188-256), Ed. Universul
Juridic, București, 2015
4. Georgiana Bodoroncea, Valerian Cioclei, Irina Kuglay, Lavinia Valeria Lefterache, Teodor
Manea, Iuliana Nedelcu, Francisca-Maria Vasile, George Zlati, Codul penal, Comentarii pe
articole, Ediția 3, Ed. C.H.Beck, București, 2020
5. Vasile Dobrinoiu, ş.a., Codul penal. Comentarii pe articole, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2015
6. Boroi A. (coordonator), I. Rusu, A. Chirilă, G.L. Goga, A. Dumitrache, M.-I. Balan-Rusu,
Practica judiciară în materie penală, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014
7. M.A. Hotca (coordonator), M. Gorunescu, N. Neagu, R.-F. Geamănu, M. Dobrinoiu, M.C.
Sinescu, R. Slăvoiu, L.-D Al-Kawadri, C. Nedelcu, A. Hărătău, Noul Cod penal, note, corelaţii,
explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014
8. I. Rusu (coordonator), I. Rusu, B. Bîrzu, Drept penal, Partea specială, vol. I, Curs
universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2021
9. I. Rusu (coordonator), I. Rusu, B. Bîrzu, Drept penal, Partea specială, vol. II, Curs
10. I. Rusu (coordonator), I. Rusu, B. Bîrzu, Drept penal, Partea specială, vol. III, Curs
11. I. Rusu (coordonator), I. Rusu, B. Bîrzu, Drept penal, Partea specială, vol. IV, Curs
12. I. Rusu (coordonator), Ioana Rusu, Bogdan Bîrzu, Infracțiunile contra siguranței circulației
pe drumurile publice în dreptul penal roman, Ed. Universul Juridic, București, 2020
13. Mihail Udroiu, Sinteze de Drept penal, Partea specială,Ediția 2, vol. I, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2021
14. Mihail Udroiu, Sinteze de Drept penal, Partea specială,Ediția 2, vol. II, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2021
16. M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior, Prezentare
comparativă, observaţii, ghid de aplicare, legea penală mai favorabilă, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2014
1. Constituția RomâniaiNoul Cod penal (Legea nr. 289/2009, cu modificările la zi)
2. Codul penal (Legea nr. 289/2009 privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare)
3. Codul de procedură penală
III. Drept procesual penal I şi II

A. Partea generală
1. Principiile fundamentale care stau la baza procesului penal în România
2. Participanţii în procesul penal
3. Acţiunile în procesul penal
4. Competenţa în materie procesual penală
5. Probele şi mijloacele de probă în procesul penal
6. Asistenţa juridică şi reprezentarea
7. Termenele în procesul penal
8. Sancţiunile procesuale
8
B. Partea specială. Urmărirea penală
1. Urmărirea penală
2. Procedura plângerii prealabile
3. Reluarea urmăririi penale
4. Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală
C. Partea specială. Judecata
1. Dispoziţii generale
- Principiile specifice fazei de judecată
- Citarea la judecată
- Compunerea instanţei de judecată
- Pregătirea şedinţei de judecată
- Participarea procurorului la şedinţa de judecată
- Participarea inculpatului la şedinţa de judecată
- Suspendarea judecăţii
- Felul hotărârilor
2. Judecata în primă instanţă
- Obiectul judecăţii
- Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri
- Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii
- Ordinea cercetării judecătoreşti
- Audierea inculpatului
- Audierea persoanei vătămate
- Audierea martorului
- Rezolvarea acţiunii penale
- Pronunţarea hotărârii
3. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei (art. 478-488 C.pr.pen)
Bibliografie:
1. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea Speciala, Ediția a 2-a,
Editura Universul Juridic, București 2018
2. Alina Ioana Szabo, Drept procesual penal. Partea speciala, Editura Pro Universitaria, București
2017
3. Anca-Lelia Lorincz, (ediţie coord. de Mihail Udroiu), Recursul în casaţie în noul Cod de
procedură penală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014
4. Magdalena Iordache, (ediţie coord. de Mihail Udroiu), Judecata în prima instanţă în noul Cod
de procedură penală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
5. Bogea Marius Ciprian, Drept procesual penal. Partea generală – sinteză, Curs universitar,
Editura Sitech, Craiova, 2016
6. Szabo Ioana Alina, Drept procesual penal II - suport de curs, Universitatea “George Bacovia”,
Bacău, 2019
7. Mircea Damaschin si Ion Neagu, Tratat de procedura penala. Partea speciala. Partea
generala, Editia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2015
8. Nicolae Volonciu si colectiv, Noul cod de procedura penala, Editia a 2-a, Editura Hamangiu,
Bucuresti, 2015
9. Mihail Udroiu si colectiv, Codul de procedura penala. Comentariu pe articole, Editura C.H.
Beck, Bucresti, 2015
10. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială, În lumina noului
Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014
11. Alexandru Vasiliu, Radu Gheorghe, (ediţie coord. de Nicolae Volonciu), Noul Cod de
procedură penală adnotat. Partea specială, Analiză comparativă, noutăţi, explicaţii, comentarii,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014
12. Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroşanu, Georgiana Tudor, Daniel Atasiei,
Corina Voicu, Cristinel Ghigheci, Victor Văduva, Teodor-Viorel Gheorghe, Cătălin Chiriţă,
Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014
9
13. Mihail Udroiu, Urmărirea penală în noul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014
1. Noul Cod de procedură penală (Legea nr. 135/2010, cu modificările la zi)
IV. Protecţia internaţională a drepturilor omului

A. Documente cu vocaţie universală privind drepturile omului
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
2. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, precum şi protocoalele sale (Protocolul
facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice; Al doilea protocol facultativ
la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice)
3. Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale
B. Documente internaţionale cu caracter regional privind protecţia drepturilor omului
adoptate în spaţiul european
1. Documente adoptate în cadrul Consiliului Europei (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
Carta socială europeană)
2. Documente adoptate în cadrul Uniunii Europene (Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene din Tratatul de la Lisabona)
3. Documente adoptate în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)
C. Documente adoptate pe continentul american
1. Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor Omului
2. Carta Organizaţiei Statelor Americane
3. Protocolul de la Buenos Aires
4. Convenţia Americană a Drepturilor Omului
5. Protocolul Adiţional la Convenţia Americană a Drepturilor Omului
D. Documente adoptate pe continentul african
1. Carta Organizaţiei Unităţii Africane (OUA)
2. Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor
3. Protocolul la Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor
E. Mecanismul european de protecţie a drepturilor omului la nivelul Consiliului
Europei
1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
2. Mecanismul instituit prin Carta Socială Europeană
F. Mecanismul OSCE
G. Mecanismul de protecţie a drepturilor omului la nivelul Uniunii Europene
1. Curtea de Justiţie
2. Tribunalul
3. Tribunalul Funcţiei Publice
H. Mecanisme internaţionale regionale de protecţie a drepturilor omului
1. Mecanismul interamerican de protecţie a drepturilor omului
2. Mecanismul african de protecţie a drepturilor omului
Bibliografie:
1. Radu Răzvan Horațiu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Editura Universul
Juridic, București, 2021, ISBN: 978-606-39-0713-5
2. Bercea Raluca, Protecția drepturilor fundamentale în sistemul Convenției Europene a
Drepturilor Omului, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2020, ISBN: 978-606-18-0997-4
3. Enache Marian, Deaconu Ștefan, Drepturile și libertățile fundamentale în jurisprudența
Curții Constituționale, Vol. II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2019
4. Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a 5-a revăzută şi
adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2018, ISBN: 978-606-27-1072-9
10
5. Radu Răzvan Horaţiu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Note de curs, ediţia a II-
a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2018, ISBN: 978-606-39-0286-
4
6. Purda Nicolae, Nicoleta Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ediţia a III-a,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, ISBN: 978-606-673-416-5
7. Tomescu Mădălina, Drepturile omului, Tendinţe şi orientări contemporane, Editura Pro
Universitaria, Bucureşti, 2016, ISBN: 978-606-26-0567-4
8. Corlăţean Titus, Protecţia europeană şi internaţională a drepturilor omului, ediţia a II-a
revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, ISBN: 978-606-673-676-3
9. Bîrsan Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Editura
C.H. Beck, ediţia a 2-a, Bucureşti, 2010, ISBN: 978-973-115-676-7
10. Verga Crina Mihaela, Protecţia internaţională a drepturilor omului, suport de curs
actualizat, Universitatea “George Bacovia”, Bacău, 2021-2022
1. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
2. Tratatul de la Lisabona
INSTITUŢII DE DREPT PRIVAT

I. Drept civil. Teoria generală. Persoanele
1. Conţinutul raportului juridic civil
2. Obiectul raportului juridic civil
3. Actul juridic civil
- Obiectul şi cauza actului juridic civil
- Condiţiile de validitate ale actului juridic civil
- Viciile de consimţământ
- Forma şi modalităţile actului juridic civil
- Efectele actului juridic civil
- Nulitatea actului juridic civil
4. Prescripţia extinctivă
- Funcţiile prescripţiei extinctive
- Invocarea şi renunţarea la prescripţie
- Efectele prescripţiei extinctive
- Principiile care guvernează efectele prescripţiei extinctive
- Domeniul prescripţiei extinctive
- Suspendarea cursului prescripţiei extinctive
- Întreruperea cursului prescripţiei extinctive
- Repunerea în termenul de prescripţie
- Împlinirea prescripţiei extinctive
- Decăderea
Bibliografie:
1. Ioan Ciochină Barbu, Cristian Jora, Drept civil. Partea generală, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2020
2. Ioan Ciochină Barbu, Cristian Jora, Drept civil. Persoanele. Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2020
3. Ungureanu Carmen Tamara, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediţia a 2-a, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2016
4. Marilena Uliescu, coordonator, Noul Cod civil. Studii şi Comentarii, Vol II, Editura
Universul Juridic, Bucureşti 2014
5. Fl. A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe
articole, art. 1-2664, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012
6. Colectiv, Noul Cod civil, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol I-III, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2012
11
7. Ioan Ciochină Barbu, Drept civil .Persoanele. În reglementarea noului Cod civil. Editura
PIM Iaşi, 2012
8. Ioan Ciochină Barbu, Drept civil. Partea generală. În reglementarea noului Cod civil,
Editura PIM Iaşi, 2012
9. Ioan Ciochină Barbu, Cristian Jora, Drept civil.Partea generală, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2015
10. Ioan Ciochină Barbu, Cristian Jora, Drept civil. Persoanele. Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2015
II. Drept civil. Drepturi reale

1. Patrimoniul şi drepturile patrimoniale
- Noţiunea, elementele şi caracterele juridice ale patrimoniului
- Funcţiile patrimoniului
- Drepturile patrimoniale şi obligaţiile reale
2. Dreptul de proprietate privată
- Definiţie, reglementare şi caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată
- Subiectele dreptului de proprietate privată
- Obiectul şi întinderea dreptului de proprietate privată
3. Limitele exercitării dreptului de proprietate privată
- Limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate privată
- Limitele juridice ale exercitării dreptului de proprietate privată
4. Dreptul de proprietate publică
- Definiţia, caracterele juridice şi titularii dreptului de proprietate publică
- Domeniul public
- Modurile de dobândire şi de stingere a dreptului de proprietate publică
- Exercitarea dreptului de proprietate publică
5. Modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate
- Accesiunea
- Uzucapiunea
- Posesia de bună-credinţă
- Ocupaţiunea
- Tradiţiunea
- Hotărârea judecătorească
6. Apărarea dreptului de proprietate
- Acţiunea în revendicare
- Acţiunea negatorie
- Acţiunea confesorie
- Acţiunea în grăniţuire
7. Posesia
- Dobândirea şi pierderea posesiei
- Viciile posesiei
- Efectele posesiei utile
- Acţiunile posesorii
8. Dezmembrămintele dreptului de proprietate
- Dreptul de superficie
- Dreptul de uzufruct
- Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie
- Dreptul de servitute
Bibliografie:
1. Noul Cod Civil şi legea de aplicare
2. Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ediţia 3-a, revizuită şi actualizată,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017
12
3. Cristian Jora, Drept civil. Drepturi reale, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul
4. Gabriel Boroi, Carla-Alexandra Anghelescu, Bogdan Nazat, Drept civil - Drepturile reale
principale, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013
5. Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale. In reglementarea noului Cod civil, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2013
III. Drept civil. Teoria obligaţiilor

1. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice
- Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus);
- Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor
- Riscul contractului (res perit debitori/res perit domini))
2. Faptul juridic licit - izvor de obligaţii
- Gestiunea de afaceri (noţiune,condiţii,efecte, natura juridică)
- Plata lucrului nedatorat( noţiune, condiţii,efecte,situaţiile juridice în care obligaţia de
restituire a plăţii nedatorate nu există);
- Îmbogăţirea fără justă cauză (noţiune, condiţiile necesare promovării acţiunii în
restituire,efecte, natura juridică);
3. Faptul juridic ilicit - izvor de obligaţii (Răspunderea civilă delictuală)
- Răspunderea pentru fapta proprie
- Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
- Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi
- Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
- Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
- Răspunderea pentru ruina edificiului
4. Executarea în natură a obligaţiilor
- Plata, modalitate de executare în natură a obligaţilor
- Executarea silită în natură a obligaţiilor
5. Executarea indirectă a obligaţiilor (Executarea prin echivalent)
- Condiţiile acordării de despăgubiri
- Evaluarea despăgubirilor (daunelor-interese)
- Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului
- Mijloacele de protecţie a drepturilor creditorului
- Acţiunea oblică
- Acţiunea revocatorie (pauliană)
6. Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor
- Cesiunea de creanţă
- Subrogaţia
- Novaţia
- Preluarea de datorie
7. Stingerea obligaţiilor
- Compensaţia
- Confuziunea
- Remiterea de datorie
- Imposibilitatea fortuită de executare
8. Obligaţii complexe
- Obligaţii afectate de modalităţi
- Pluralitatea de obiecte (obligaţii conjuncte)
- Obligaţii divizibile
- Obligaţii solidare
- Obligaţii indivizibile
9. Garantarea obligaţiilor
- Fidejusiunea (cauţiunea personală)
- Dreptul de retenţie
13
- Gajul
- Ipoteca
- Privilegiile
Bibliografie:
1. Marilena Uliescu, coordonator, Noul Cod civil .Studii şi Comentarii, Vol II, Editura Universul
Juridic, Bucureşti 2014
2. Ioan Ciochină-Barbu, Drept civil. Obligaţiile, în reglementarea noului Cod civil, Editura
PIM, Iaşi 2012
3. Ioan Ciochină-Barbu, Cristian Jora, Drept civil. Obligaţiile, Editura Universitară, Bucureşti
2016
4. Fl. A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe
articole, art. 1-2664, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012
5. Colectiv, Noul Cod civil, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol I-III, Editura Hamangiu,
Bucureşti 2012
6. Gabriel Boroi, Mona Maria Pivniceru, Carla Alexandra Angelescu, Bogdan Nazar, Ioana
Nicolae, Tudor Vlad Rădulescu, Fişe de drept civil. Partea generală. Persoane. Drepturi reale
principale. Obligaţii. Contracte. Succesiuni. Familie. Editura Hamangiu, Bucureşti 2018
7. Ioan Dorel Moroşan, Drept civil. Obligaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2018
8. Edmond Veress, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Ediţia a 3-a, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2018
9. Pop L.Popa I., Vidu , I.-F, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile conform noului Cod
civil. Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012
10. Ioan Ciochină-Barbu, Cristian Jora, Drept civil. Obligaţiile, Editura Universitară, Bucureşti
2020
IV. Drept civil. Contracte speciale

1. Contractul de vânzare-cumpărare
- Caracterele juridice ale contractului de vânzare
- Condiţiile generale şi particulare de validitate ale contractului de vânzare
- Efectele contractului de vânzare
- Vânzarea bunurilor imobile
- Vânzarea moştenirii
2. Contractul de locaţiune
- Delimitarea contractului de locaţiune de alte contracte
- Condiţiile de validitate ale contractului de locaţiune
- Efectele contractului de locaţiune
- Sublocaţiunea contractului de locaţiune
- Cesiunea contractului de locaţiune
- Încetarea contractului de locaţiune
- Contractul de închiriere a locuinţelor
3. Contractul de mandat
- Noţiunea, caracterele juridice şi felurile contractului de mandat
- Mandatul cu reprezentare
- Efectele contractului de mandat
- Mandatul fără reprezentare
4. Contractul de depozit
- Depozitul necesar
- Depozitul hotelier
- Sechestrul
5. Contractul de împrumut
- Împrumutul de folosinţă
- Împrumutul de consumaţie
- Împrumutul cu dobândă
14
Bibliografie:
1. Liviu Stănciulescu, Dreptul contractelor civile. Doctrină şi jurisprudenţă, Ed. a 3-a revizuită şi
adăugită, Ed. Hamangiu, 2017
2. Istratoaie Manuela Lavinia, Contracte civile speciale, Ed. C.H.Beck, 2017
3. Dumitru C. Florescu, Contractele civile în noul Cod Civil. Ediţia a 4-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014
4. Florin Moţiu, Contractele speciale, Ediţia a VI-a, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul
5. Daghie Nora, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013
V. Drept procesual civil I şi II

1. Aspecte importante privind acţiunea civilă
- Definirea şi rolul acţiunii civile
- Dreptul la acţiune
- Elementele acţiunii civile
- Clasificarea acţiunilor civile
- Exercitarea acţiunii civile
2. Participanţii la procesul civil
- Instanţa de judecată (noţiune, rolul şi poziţia instanţei în proces)
- Instanţa de judecată (compunerea şi constituirea instanţei)
- Incompatibilităţi ale instanţelor de judecată
- Părţile în procesul civil şi poziţia procesuală a acestora
- Coparticiparea procesuală
- Drepturile şi îndatoririle părţilor
- Terţele persoane în procesul civil
- Participarea procurorului în procesul civil
3. Competenţa instanţelor judecătoreşti
- Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti
- Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti
- Competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti
4. Probele în procesul civil
- Sarcina probei în procesul civil
- Condiţiile generale de admisibilitate a probelor
- Reguli generale privind propunerea, încuviinţarea şi aprecierea probelor
- Dovada cu înscrisuri
- Interogatoriul
- Dovada cu martori
- Expertiza
- Cercetarea la faţa locului
- Administrarea probelor în procesul civil
5. Judecata în primă instanţă
- Cererea de chemare în judecată
- Desfăşurarea dezbaterilor în şedinţa de judecată
- Excepţiile de procedură
- Încheierea de şedinţă
6. Incidente în desfăşurarea procesului civil
- Suspendarea judecăţii
- Perimarea judecăţii
7. Actele procesuale de dispoziţie
- Natura juridică a actelor procesuale de dispoziţie
- Desistarea
- Achiesarea
- Tranzacţia judiciară
15
- Efectele actelor procesuale de dispoziţie
8. Căile legale de atac
- Noţiunea şi rolul căilor de atac
- Clasificarea căilor de atac
- Reguli comune în folosirea căilor de atac
9. Apelul
- Hotărârile care pot fi atacate cu apel
- Termenul de apel
- Cererea de apel
- Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel
10. Recursul
- Motivele de recurs
- Obiectul recursului
- Subiectele recursului
- Instanţa competentă în recurs
- Termenul de recurs
- Cererea de recurs şi motivarea recursului
- Efectele pe care le produc hotărârile pronunţate de instanţa de recurs
Bibliografie:
1. Roşu Claudia, Drept procesual civil. Partea specială conform noului Cod de procedură
civilă, ediţia 7, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2016
2. Jugastru Calina, Lozneanu Verginel, Circa Adrian, Huruba Eugen, Spinei Sebastian, Tratat
de drept procesual civil (coord. Ioan Leş), vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015
3. I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014
4. Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 5-a, Editura Hamangiu,
București, 2020
5. V. M. Ciobanu, T. C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, Ediția a II-a, Editura
Național, București, 2018
6. Gabriel Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă, comentariu pe articole, Vol. II, Ediția
a 2-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2016
7. Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coordonatori), Noul Cod de procedură civilă,
comentat și adnotat, Vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2016
8. M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Ediția a II-a, Vol. I – Teoria generală, Vol. II – Procedura
9. contencioasă în fața primei instanțe. Procedura necontencioasă judiciară, Vol. III – Căile de
atac.
10. Procedurile speciale, Editura Solomon, București, 2017
9. Gh. Durac, Drept procesual civil: principii și instituții fundamentale. Procedura
contencioasă, Editura Hamangiu, București, 2014
10. M. Dinu, Culegere de subiecte date la concursuri și examene, cu explicații ale variantelor de
răspuns – procedură civilă, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2019
11. Ioan Leș, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Ediția a II-a, Editura CH
Beck, București, 2015
12. Daniel Ghiță, Drept procesual civil. Partea specială, Editura CH Beck, București, 2017
13. Nicolae-Horia Țiț, Roxana Stanciu, Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea
Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă – comentarii, explicații, jurisprudență
relevantă, Editura Hamangiu, 2019
16
Cap. II. Subiecte pentru examenul oral
Nr. Subiecte posibile
crt.
Subiecte la disciplina 1
Drept civil. Teoria generală. Persoanele
1. Raportul juridic civil. Definiţie, caractere şi izvoare
2. Subiectele raportului juridic civil. Definiţie şi categorii. Determinarea, pluralitatea şi
schimbarea subiectelor raportului juridic civil
3. Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic civil
4. Dreptul subiectiv civil. Definiţie si clasificare
5. Recunoaşterea, ocrotirea şi garantarea drepturilor subiective civile. Exercitarea drepturilor
subiective și abuzul de drept.
6. Obligaţia civilă. Definiţie. Clasificare
7. Bunul, ca obiect derivat al raportului juridic civil. Clasificarea bunurilor
8. Definiţia şi clasificarea actelor juridice civile
9. Capacitatea de a încheia actul juridic civil. Noțiune. Regula și excepția incapacității de a
încheia acte juridice
10. Consimţământul, cerință de bază a încheierii actului juridic
11. Eroarea - viciu de consimțământ
12. Dolul (viclenia) - viciu de consimțământ
13. Violenţa - viciu de consimțământ
14. Leziunea-viciu de consimțământ
15. Obiectul actului juridic civil
16. Cauza (scopul) actului juridic civil
17. Forma actului juridic civil
18. Termenul - modalitate a actului juridic civil
19. Condiţia - modalitate a actului juridic civil
20. Sarcina - modalitate a actului juridic civil
21. Principiul forţei obligatorii: (pacta sunt servanda) şi excepţiile de la acest principiu
22. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil și excepțiile de la acest principiu
23. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil și excepțiile de la acest principiu
24. Nulitatea actului juridic civil. Definiție. Funcțiile nulităților. Nulitatea și celelalte
sancțiuni de drept cvil (rezoluțiunea, rezilierea, revocarea, caducitatea, inopozabilitatea)
25. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil
26. Cauzele de nulitate
27. Regimul juridic al nulităţii
28. Efectele nulităţii actului juridic civil
29. Principii de drept care înlătură regula quod nullum est, nullum producit effectum
30. Prescripția extinctivă. Definiție. Reglementare.Natura juridică
31. Efectul prescripţiei extinctive și principiile acestuia
32. Sfera (domeniul) de aplicare a prescripţiei extinctive
33. Probleme speciale privind domeniul prescripţiei extinctive
34. Termenele de prescripție. Definiție. Clasificare
35. Cursul prescripţiei. Regula generală și regulile speciale privind începutul cursului
prescripţiei extinctive
36. Suspendarea cursului prescripției extinctive. Definiție. Cauze de suspendare. Efectele
suspendării
37. Întreruperea cursului prescripţiei extinctive. Definiție. Cauzele de întrerupere. Efectele
întreruperii
38. Repunerea în termenul de prescripţie. Domeniul repunerii în termen. Termenul de
repunere în termenul de prescripţie extinctivă. Efectul repunerii în termenul de prescripţie
extinctivă
17
39. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive. Decăderea
40. Ocrotirea minorului prin părinţi (ocrotirea părintească)
41. Ocrotirea minorului prin tutela
42. Exercitarea tutelei minorului. Controlul exercitării tutelei (Obligaţii pe parcursul tutelei)
43. Încetarea tutelei. Răspunderea tutorelui
44. Ocrotirea interzisului judecătoresc
45. Protecția persoanelor cu tulburări psihice
46. Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă
47. Noțiunea, clasificarea, elementele constitutive ale persoanelor juridice
48. Moduri de înființare a persoanei juridice. Nulitatea persoanei juridice
49. Reorganizarea persoanei juridice. Noțiune. Forme. Efecte
50. Încetarea persoanei juridice prin dizolvare. Noțiune. Cauzele de dizolvare
Drept civil. Drepturi reale
51. Care sunt criteriile de determinare a obiectului proprietății publice?
52. Care sunt subiectele dreptului de proprietate publică?
53. Care este competența instanțelor în materia bunurilor proprietate publică?
54. Care este semnificația inalienabilității dreptului de proprietate publică?
55. Ce reprezintă caracterul insesizabil al dreptului de proprietate publică?
56. Care sunt caracterele juridice ale contractului de concesiune a bunurilor proprietate
publică?
57. Care sunt modurile de încetare a dreptului de proprietate publică?
58. Ce reprezintă proprietatea rezolubilă?
59. Ce reprezintă proprietatea anulabilă?
60. Ce reprezintă proprietatea comună și care sunt formele acesteia?
61. Care sunt izvoarele proprietatii comune pe cote parti obisnuite si temporare?
62. Care sunt principiile ce guvernează drepturile copărtașilor?
63. Ce drepturi au copărtașii în privința actelor de folosință materială asupra bunului
proprietate comună?
64. Cui revin fructele bunului proprietate comună?
65. Ce drepturi au copărtașii raportat la cota lor parte ideală din dreptul de proprietate
66. Care sunt obligațiile copărtașilor?
67. Ce reprezintă partajul conventional și care sunt condițiile de validitate ale acestuia?
68. Care sunt cazurile ce impun partajul judiciar ca modalitate de încetare a dreptului de
proprietate comună?
69. Ce trebuie să conțină cererea de partaj?
70. Care sunt modalitățile concrete de realizare a partajului judiciar?
71. Ce reprezintă coproprietatea forțată și perpetuă?
72. Care sunt drepturile copartasilor în cazul coproprietății forțate și perpetue?
73. Ce reprezintă proprietatea comună în devălmașie și care sunt caracteristicile acesteia?
74. Cum încetează proprietatea comună devălmașă?
75. Care sunt consecințele încetării proprietății comune devălmașe?
76. Care sunt elementele constitutive ale posesiei și ce presupune fiecare în parte?
77. Cum anume se face dovada posesiei?
78. Cum se poate pierde posesia?
79. În ce constă discontinuitatea ca viciu al posesiei și care sunt caracterele juridice?
80. Care sunt efectele posesiei?
81. Cum definiti dezmembramintele dreptului de proprietate și care sunt caracterele juridice
ale acestora?
82. Cum definiti dreptul de superficie și care sunt caracteristicile acestuia?
83. Care sunt caracterele juridice ale dreptului de superficie?
84. Care sunt cazurile de stingere a dreptului de superficie?
85. Cum definiti actiunea in revendicare și care sunt caracterele ei juridice?
18
86. Cine poate avea calitate procesuala în cadrul actiunii in revendicare?
87. Cum operează restituirea bunului ca efect al admiterii acțiunii în revendicare?
88. Cum operează restituirea fructelor de către posesorul de rea-credință în cazul acțiunii în
revendicare?
89. Cum se restituie cheltuielile necesare făcute de posesor în cadrul acțiunii în revendicare?
90. Cum se restituie cheltuielile utile făcute de posesor în cadrul acțiunii în revendicare?
91. Ce sunt cheltuielile voluptuarii și cum se restituie acestea posesorului în cadrul acțiunii în
revendicare?
92. Ce presupune imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare sub aspect extinctiv?
93. Care sunt exceptiile de la imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare?
94. Cum se face proba dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare?
95. Ce reprezintă titlul de proprietate în materia acțiunii în revendicare? Dati cateva exemple.
96. Ce se întâmplă în situația în care numai o parte are titlu în cadrul acțiunii în revendicare?
97. Ce se întâmplă în situația în care nici una din părți nu prezintă un titlu în materia acțiunii
în revendicare si nici nu poate invoca uzucapiunea sau un alt mod originar de dobandire a
proprietatii?
98. Prezentați una din ipotezele acțiunii în revendicare mobiliară
99. Cum operează restituirea fructelor în cadrul acțiunii în revendicare dacă posesorul a fost
de bună credință?
100. Care sunt modurile de constituire a dreptului de superficie?
Drept civil. Teoria obligațiilor
101. Definirea obligaţiei. Raportul juridic obligational
102. Izvoarele obligaţiilor. Noţiune. Clasificare
103. Încheierea contractelor
104. Momentul şi locul încheierii contractului
105. Puterea obligatorie a contractului (pacta sunt servanda)
106. Impreviziunea (Regula rebus sic stantibus)
107. Principiul relativităţii efectelor contractului
108. Promisiunea faptei altuia și Stipulaţia pentru altul, excepții de la principiul relativității
efectelor contractului
109. Simulaţia, excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi
110. Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)
111. Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor
112. Riscul contractului
113. Gestiunea de afaceri
114. Plata lucrului nedatorat
115. Îmbogăţirea fără justă cauză
116. Fapta ilicită element al răspunderii delictuale
117. Prejudiciul, element al răspunderii delictuale
118. Principiile care stau la baza reparării prejudiciului
119. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, element al răspunderii civile
delictuale
120. Vinovăţia (culpa) autorului faptei ilicite, element al răspunderii civile delictuale
121. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
122. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi
123. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
124. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
125. Răspunderea pentru ruina edificiului
126. Plata, ca mod de executare în natură a obligațiilor (Noțiune, Condiţiile plăţii, Obiectul
plăţii, Indivizibilitatea plăţii)
127. Plata, ca mod de executare în natură a obligațiilor (Data plăţii, Locul plăţii. Cheltuielile
plăţii. Dovada plăţii)
19
128. Plata, ca mod de executare în natură a obligațiilor (Imputaţia plăţii. Punerea în întârziere a
creditorului. Oferta reală urmată de consemnaţiune)
129. Executarea silită în natură a obligaţiilor
130. Eexcutarea prin echivalent a obligațiilor (Noţiune, Categorii de despăgubiri, Natura
juridică a executării indirecte a obligaţiilor)
131. Executarea prin echivalent a obligațiilor (Condiţiile acordării de despăgubiri - Prejudiciul,
Vinovăţia debitorului, Punerea debitorului în întârziere. Convenţii cu privire la
răspundere)
132. Executarea prin echivalent a obligațiilor (Evaluarea despăgubirilor - daunelor-interese)
133. Executarea prin echivalent a obligațiilor (Drepturile creditorului asupra patrimoniului
debitorului. Mijloacele de protecţie a drepturilor creditorului)
134. Executarea prin echivalent a obligațiilor (Acţiunea oblică. Acţiunea revocatorie -
pauliană)
135. Termenul, modalitate a obligațiilor complexe
136. Condiția, modalitate a obligațiilor complexe
137. Pluralitatea de obiecte (obligaţii conjuncte) formă a obligațiilor complexe
138. Pluralitatea de subiecte (Obligaţiile divizibile - conjuncte)
139. Obligaţiile indivizibile
140. Cesiunea de creanţă, mod de transmitere a obligațiilor
141. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei
142. Novaţia și Preluarea de datorie
143. Compensaţia, mod de stingere a obligațiilor
144. Confuziunea și Remiterea de datorie
145. Fidejusiunea (cauţiunea personală)
146. Dreptul de retenţie
147. Gajul
148. Ipoteca
149. Publicitatea imobiliară și stingerea ipotecii
150. Privilegiile
Drept civil. Contracte speciale
151. Prezentați pe scurt definiția și trăsăturile esențiale ale contractului de vânzare cumpărare.
152. Prezentați pe scurt caractere juridice ale contractului de vânzare-cumpărare
153. Prezentați regulile generale ale capacității de a contracta o vânzare-cumpărare
154. Prezentați pe scurt promisiunea unilaterală de vânzare
155. Prezentați pe scurt promisiunea bilaterală de vânzare
156. Cum trebuie să procedeze proprietarul unui bun care doreşte să respecte dreptul de
preempţiune?
157. Clarificați problema concursului dintre preemptori în ceea ce privește contractual de
vânzare-cumpărare
158. Care sunt caracterele juridice ale dreptului de preempţiune?
159. Care sunt obiectul contractului şi obiectul obligaţiei contractuale în ceea ce privește
vânzarea-cumpărarea?
160. Care sunt principalele obligații legale în sarcina vânzătorului la încheierea unui contract
de vânzare-cumpărare?
161. Precizați care sunt limitele obligaţiei de predare a bunului vândut în sarcina vânzătorului
162. Care este locul predării bunului vândut?
163. În ce stare trebuie predat bunul vândut?
164. Care este sancţiunea nerespectării obligaţiei de a preda lucrul?
165. Care sunt modificările convenţionale ale garanţiei contra evicţiunii?
166. Cum sunt suportate și de către cine cheltuielile încheierii contractului de vânzare-
cumpărare?
167. Prezentați noțiunea și forma vânzării unei moşteniri (de drepturi succesorale)
20
168. Ce se întâmplă în ipoteza în care la vânzarea unui imobil cu indicarea suprafeţei şi a
preţului pe unitatea de măsură (de exemplu, se vinde un teren în suprafaţă de 500 mp cu
preţul de 400 de lei metrul pătrat), suprafaţa reală este mai mică sau mai mare decât cea
indicată în contract.?
169. Care sunt înscrisurile pe care părţile unui contract de vânzare trebuie să le înfăţişeze unui
notar public pentru autentificarea unui contract de vânzare având ca obiect o locuinţă?
170. Care sunt caracterele juridice ale contractului de locaţiune?
171. Clarificați situaţia locaţiunilor successive?
172. Precizați condițiile prețului locațiunii
173. Care sunt condiţii sublocațiunii?
174. Care sunt cauzele de încetare a contractului de locațiune?
175. În ce condiții poate fi denunțat unilateral un contract de locațiune?
176. În ce condiții poate opera tacita relocațiune?
177. În ce condiții poate interveni rezilierea pentru neexecutare a contractului de locațiune?
178. Care sunt efectele înstrăinării prin acte între vii a bunului dat în locaţiune?
179. Ce presupune subrogarea dobânditorului în toate drepturile şi obligaţiile locatorului?
180. Definiți noțiunea de mandat.
181. În ce constă executarea mandatului de către mandatar?
182. Care sunt obligaţii și în ce condiții poate opera substituirea unei terţe persoane în
executarea mandatului?
183. Cum se execute obligațiile contractuale în ipoteza pluralității de mandatari?
184. În ce constă dreptul de retenție al mandatarului?
185. Care sunt raporturile dintre mandatar și terțul cu care a fost încheiat actul juridic?
186. Enumerați cazurile particulare de încetare a contractului de mandat
187. Care sunt efectele încetării mandatului?
188. Expuneți pe scurt noţiune şi caractere juridice ale contractului de împrumut de consumație
189. Care este întinderea obligației de restituire în cazul contractului de împrumut de
consumație?
190. Precizați obiectul contractului de comodat (împrumut de folosință).
191. În cazul comodatului precizați pe scurt regulile suportării cheltuielilor efectuate pentru
folosirea bunului împrumutat
192. Definiți și prezentați în ce constă contractual de rentă viageră
193. Precizați și detaliați păe scurt caractere juridice ale contractului de rentă viageră
194. Care sunt condiţii speciale de validitate ale contractului de rentă viageră
195. Precizați deosebirile dintre contractul de întreținere și contractul de rentă viageră
196. Delimitați și indicați deosebirile contractului de întreținere faţă de contractul de vânzare
197. Definiți și prezentați pe scurt noţiunea de tranzacție
198. Prezentați caractere juridice ale contractului de tranzacție
199. Care sunt condiţii de validitate ale contractului de tranzacție
200. Care sunt efectele încheierii unei tranzacții?
Drept procesual civil I și II
201. Ce este procedura civilă?
202. În ce constă principiul disponibilitatii părţilor
203. Care sunt fazele procesului civil?
204. În ce constă principiul dreptului la un proces echitabil in termen optim si previzibil
205. Care sunt conditiile de admitere la INM
206. Ce este incompatibilitatea în înţelesul procesului civil
207. Ce este abtinerea
208. Definiţi recuzarea
209. Ce este coparticiparea procesuala
210. Ce este interventia voluntara
211. Ce reprezintă participarea fortata a tertilor in procesul civil
21
212. Reprezentarea conventionala prin mandatar avocat
213. Ce este actiunea civila
214. Care sunt conditiile actiunii civile
215. Ce este competenţa material
216. Ce este Curtea de Appel
217. Ce este citaţia
218. Ce sunt termenele procedural
219. Ce reprezintă cererea de chemare in judecata
220. Intampinarea
221. Ce este cererea reconventionala
222. Noţiunea de şedinta de judecata
223. Ce sunt exceptiile procesuale
224. Ce sunt probele
225. Inscrisurile
226. Proba cu martori
227. Administrarea probei cu martori
228. Admisibilitatea probei cu martori
229. Ce este raportul de expertiza
230. Mijloacele material de proba
231. Cercetarea la fata locului
232. Marturisirea
233. Asigurarea probelor
234. Suspendarea procesului
235. Renuntarea la judecata
236. Achiesarea
237. Tranzactia
238. Hotararea judecatoreasca
239. Ce sunt cheltuielile de judecata
240. Indreptarea erorii materiale
241. Efectele hotararii judecatoresti
242. Apelul
243. Recursul
244. Contestatia in anulare
245. Revizuirea
246. Recursul in interesul legii
247. Executarea silita
248. Organele de executare
249. Ce este înscrisul authentic
250. Ce este înscrisul sub semnătură privată
Drept penal. Partea generală I și II
251. Bunurile supuse confiscării speciale.
252. Enumerați cauzele justificative care înlătură caracterul penal al faptei. Definiți legitima
apărare.
253. Precizați care sunt cauzele de neimputabilitate prevăzute de Codul Penal. Definiți
minoritatea făptuitorului.
254. Definiți concursul de infracțiuni.
255. Enumerați condițiile liberării condiționate în cazul pedepsei închisorii.
256. Care sunt măsurile educative neprivative de libertate?
257. Când există pluralitate intermediară de infracțiuni?
258. Ce este starea de recidivă?
259. Enumerația categoriile de pedepse prevăzute de Codul Penal.
260. Categoriile măsurilor de siguranță și scopul acestora.
22
261. Definiți termenul de „membru de familie” în accepțiunea Codului Penal.
262. Care sunt condițiile reabilitării judecătorești?
263. Cazurile în care prescripția nu înlătură răspunderea penală.
264. Precizați care sunt cauzele care înlătură răspunderea penală. Definiți împăcarea.
265. Anularea liberării condiționate.
266. Împrejurările care constituie circumstanțe agravante.
267. Cum se socotește durata executării pedepsei privative de libertate?
268. Enumerați drepturile care pot fi interzise în cazul pedepsei complementare.
269. Când se înlocuiește pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii?
270. Ce este tentativa? Care sunt formele tentativei?
271. Definiți obiectul infracțiunii. Clasificare.
272. Definiți și clasificați subiectul infracțiunii.
273. Teritorialitatea legii penale. Definiție.
274. Constrângerea morală. Condiții și efecte.
275. Când o infracțiune poate fi considerată continuată? Dar complexă?
276. Ce este desistarea?
277. Definiți complicele ca participant la infracțiune.
278. În ce constă detențiunea pe viață? În ce condiții se poate aceasta înlocui?
279. În ce constă avertismentul, ca și măsură de renunțare la aplicarea pedepsei?
280. Legitima apărare. Definifie. Condiții ale atacului.
281. Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitarii unor drepturi.
282. Când se aplică măsura internării medicale?
283. Limitele răspunderii penale.
284. Ce se întâmplă cu minorul devenit major, în cazul săvârșirii unei infracțiuni?
285. Enumerați pedepsele principale și cele complementare aplicabile persoanei juridice.
286. Ce este amnistia? Efecte.
287. Împăcarea părților. Definiție. Efecte. Mod de realizare.
288. Ce este reabilitarea de drept? Condiții.
289. Care sunt masurile educative? Enumerați măsurile educative privative de libertate?
290. Care sunt formele interpretării legii penale?
291. Definiți raportul juridic penal.
292. Enumerați elementele componente ale raportului juridic penal și definiți unul dintre ele
(subiecți, conținut și obiect).
293. Definiți tipurile de amnistie în funcție de condițiile în care se acordă.
294. Ce înțelegeți prin săvârșirea unei infracțiuni?
295. În ce constă latura obiectivă a infracțiunii? Definiți elementul material.
296. Care sunt criteriile generale de individualizare a pedepsei?
297. În ce constă pedeapsa accesorie? Continutul si modul de executare a pedepsei accesorii a
interzicerii exercitarii unor drepturi.
298. Excepțiile care nu atrag starea de recidivă.
299. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă
300. Starea de necesitate. Definiție. Condiții.
Drept penal. Partea specială I și II
301. Omorul. Definiție. Latura obiectivă.
302. Omorul calificat. Definiție.
303. Uciderea din culpă. Definiție. Elemente preexistente infracțiunii.
304. Lovirea sau alte violențe. Definiție. Latura obiectivă.
305. Vătămarea corporală. Definiție. Latura subiectivă.
306. Lovirile sau vătămările corporale cauzatoare de moarte. Obiectul infracțiunii și subiecții.
307. Vătămarea corporală din culpă. Definiție.
308. Violența în familie. Definiție. Condiții preexistente.
309. Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă. Definiție. Latura
23
obiectivă.
310. Lipsirea de libertate. Definiție. Latura obiectivă.
311. Amenințarea. Definiție. Condiții preexistente.
312. Șantajul. Definiție. Latura obiectivă.
313. Traficul de persoane. Definiție. Subiecții infracțiunii și formele acesteia.
314. Violul. Definiție. Urmarea imediată și raportul de cauzalitate.
315. Violarea de domiciliu. Definiție. Elementul material.
316. Furtul. Definiție. Condiții preexistente.
317. Furtul. Latura obiectivă.
318. Furtul calificat. Definiție. Urmarea imediată și raportul de cauzalitate.
319. Tâlhăria. Definiție. Obiectul infracțiunii.
320. Tâlhăria. Elementul material.
321. Tâlhăria calificată. Definiție. Latura subiectivă.
322. Abuzul de încredere. Definiție. Elementul material.
323. Însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor. Definiție. Condiții preexistente.
324. Înșelăciunea. Definiție. Elementul material.
325. Distrugerea. Definiție. Elementul material.
326. Tulburarea de posesie. Definiție. Latura obiectivă.
327. Ultrajul. Definiție. Condiții preexistente.
328. Ultrajul. Latura obiectivă.
329. Uzurparea de calități oficiale. Definiție. Latura obiectivă.
330. Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri. Definiție. Condiții preexistente.
331. Nedenunțarea. Definiție. Latura obiectivă.
332. Inducerea în eroare a organelor judiciare. Definiție. Condiții preexistente.
333. Favorizarea făptuitorului. Definiție. Latura obiectivă.
334. Tăinuirea. Definiție. Latura obiectivă.
335. Obstrucționarea justiției. Definiție. Latura obiectivă.
336. Mărturia mincinoasă. Definiție. Elementul material.
337. Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri. Definiție. Elementul material.
338. Luarea de mită. Definiție. Subiecții infracțiunii.
339. Darea de mită. Definiție. Elementul material.
340. Traficul de influență. Definiție. Obiectul infracțiunii.
341. Cumpărarea de influență. Definiție. Latura obiectivă.
342. Delapidarea. Definiție. Obiectul infracțiunii.
343. Abuzul în serviciu. Definiție. Subiecții infracțiunii.
344. Folosirea functiei pentru favorizarea unor persoane. Definiție. Obiectul infracțiunii.
345. Falsificarea de monede. Definiție. Latura obiectivă.
346. Falsul material în înscrisuri oficiale. Definiție. Latura subiectivă.
347. Tulburarea ordinii și liniștii publice. Definiție. Elementul material
348. Bigamia. Definiție. Latura subiectivă.
349. Incestul. Definiție. Subiecții infracțiunii.
350. Abandonul de familie. Definiție. Obiectul infracțiunii.
Drept procesual penal I și II
351. Care sunt principiile fundamentale ale dreptului procesual penal?
352. În ce constă principiul legalității procesului penal?
353. În ce constă principiul separării funcțiilor judiciare și care sunt organele care exercită
fiecare funcție judiciară în parte?
354. Care este obiectul acțiunii penale și care sunt condițiile de punere în mișcare a acestei
acțiuni? Cum se numește persoana față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală?
355. Care sunt cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale?
356. Care este obiectul acțiunii civile în cadrul procesului penal și care sunt titularii acesteia?
357. Care este momentul până când persoana îndreptățită se poate constitui parte civilă, cum
24
poate avea loc această constituire și care este sancțiunea depășirii termenului prevăzut de
lege?
358. Care sunt actele de dispoziție care pot avea loc cu privire la pretențiile civile formulate în
cadrul procesului penal? Care este momentul procesual până când ar putea avea loc aceste
acte și care sunt consecințele?
359. Care sunt cazurile în care instanța penală lasă nesoluționată acțiunea civilă?
360. Cu privire la ce aspecte are hotărârea penală autoritate de lucru judecat în cadrul unui
proces civil și care sunt efectele unei hotărâri civile în cadrul unui proces penal?
361. Care sunt participanții la procesul penal?
362. Care sunt părțile în cadrul procesului penal? Prezentați-le pe scurt.
363. Care sunt subiecții procesuali principali? Prezentați-i pe scurt.
364. Care sunt drepturile inculpatului în cadrul procesului penal? Care este sediul materiei?
365. Care sunt drepturile persoanei vătămate în cadrul procesului penal? Care este sediul
materiei?
366. Care este rolul avocatului în cadrul procesului penal?
367. Care sunt cazurile în care asistența juridică a suspectului sau inculpatului este obligatorie
și care este sediul materiei?
368. Care sunt cazurile în care asistența juridică a persoanei vătămate sau a părții civile este
obligatorie și care este rolul avocatului acestora?
369. Care este competența funcțională a organelor judiciare?
370. Care sunt condițiile pentru atragerea competenței personale?
371. Ce presupune competența teritorială și care sunt criteriile de atragere a acesteia?
372. Care sunt cazurile de reunire obligatorie sau facultativă a cauzelor penale?
373. Ce presupune excepția de necompetență?
374. Care sunt mijloacele de probă și obiectul probațiunii în cadrul procesului penal? Cui
revine sarcina probei?
375. Cum se calculează un termen procedural pe ore sau pe zile și care este sancțiunea
prevăzută de lege pentru neexercitarea unui drept în acest termen?
376. Care este obiectul urmăririi penale și care sunt caracteristicile acestei faze procesuale?
377. Care sunt caracteristicile plângerii ca și mod de sesizare ale organelor de urmărire penală?
378. Ce este plângerea prealabilă, care este conținutul său și care este termenul în care trebuie
introdusă?
379. Care este procedura plângerii prealabile?
380. Care este rolul procurorului în faza de urmărire penală?
381. Care sunt cazurile de suspendare a urmăririi penale și când poate fi reluată aceasta?
382. Care sunt căile de atac împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată?
Care este procedura?
383. Care pot fi soluțiile pronunțate de judecătorul de cameră preliminară în soluționarea unei
plângeri împotriva unei soluții de neurmărire sau netrimitere în judecată în cazul în care în
cauză nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală?
384. Care sunt situațiile când ședința de judecată poate fi nepublică, exceptând cazurile când
aceasta se desfășoară în cameră de consiliu?
385. În cazul fazei de judecată, unde se citează inculpatul și când este obligatorie prezența sa la
judecată?
386. Când se consideră că are loc primul termen de judecată și care este importanța sa din
punct de vedere procesual?
387. Care sunt condițiile pentru ca judecata să aibă loc conform procedurii simplificate și cum
se desfășoară această procedură?
388. Este obligatorie cercetarea judecătorească? Care este ordinea de efectuare a actelor de
cercetare judecătorească?
389. Cum se audiază inculpatul în faza de judecată?
390. Cum se audiază în faza de judecată persoana vătămată, partea civilă sau partea
responsabilă civilmente?
25
391. Cum se audiază martorii în faza de judecată?
392. În ce fel de ședință are loc pronunțarea hotărârii și ce cuprinde minuta?
393. Care sunt felurile hotărârilor judecătorești?
394. Care sunt soluțiile cu privire la acțiunea penală ce pot fi pronunțate în primă instanță?
395. Când poate fi pronunțată soluția renunțării la aplicarea unei pedepse și ce trebuie să
conțină dispozitivul hotărârii în acest caz?
396. Când poate fi pronunțată soluția amânării aplicării unei pedepse și ce trebuie să conțină
dispozitivul hotărârii în acest caz?
397. Care sunt principalele asemănări între acordul de recunoaștere a vinovăției și judecata
după procedura simplificată în cazul recunoașterii faptei?
398. Care sunt principalele deosebiri între acordul de recunoaștere a vinovăției și judecata după
procedura simplificată în cazul recunoașterii faptei?
399. Care sunt titularii acordului de recunoaștere a vinovăției și care este obiectului unui
asemenea acord?
400. Care este procedura de judecată în caz de sesizare a instanței cu un acord de recunoaștere
a vinovăției și care sunt soluțiile pe care le poate pronunța instanța?
Protecția internațională a drepturilor omului
401. Drepturi ale omului - drepturi ale cetăţeanului
402. Definirea conceptului de drepturi ale omului
403. Generaţiile de drepturi ale omului
404. Drepturi individuale și drepturi colective
405. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
406. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice
407. Cele două protocoale facultative la Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi
politice
408. Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale
409. Convenția pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială
410. Convenția asupra eliminării oricărei forme de discriminare față de femei
411. Convenția împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante
412. Convenția cu privire la drepturile copilului
413. Instituții ale Consiliului Europei
414. Instituții specializate de protecție a drepturilor omului din cadrul Consiliului Europei
415. Principiul solidarității garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
416. Principiul suveranității garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
417. Principiul efectivității dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului
418. Principiul subsidiarității mecanismului Convenției Europene a Drepturilor Omului
419. Marja națională de apreciere
420. Catalogul drepturilor garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
421. Carta socială europeană
422. Principiul liberei circulații și principiul nondiscriminării în Uniunea Europeană
423. Curtea Europeană din cadrul Uniunii Europene și principiul protecției drepturilor omului
424. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (structură și conținut)
425. Cetăţenia europeană
426. Documente adoptate în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(OSCE)
427. Documente adoptate pe continentul american
428. Documente adoptate pe continentul african
429. Comitetul pentru drepturile omului
430. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (competență)
431. Judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului
432. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (organizare)
26
433. Cauze de recuzare sau de abținere a judecătorilor
434. Procedura judecării unei cereri interstatale de către Curtea Europeană a Drepturilor
Omului
435. Sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului cu o cerere individuală
436. Condițiile de admisibilitate a unei cereri individuale introduse la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului
437. Examenul prealabil al cererii individuale și judecarea acesteia
438. Judecarea cererii individuale
439. Soluții pronunțate de Cameră sau de Marea Cameră. Retrimiterea în fața Marii Camere
440. Procedura hotărârilor pilot
441. Reforma mecanismului de control prin Protocolul nr. 11
444. Curtea de Justiţie de la nivelul Uniunii Europene (constituire, organizare)
445. Curtea de Justiţie de la nivelul Uniunii Europene (funcționare)
446. Curtea de Justiţie de la nivelul Uniunii Europene (competență)
447. Tribunalul de la nivelul Uniunii Europene
448. Tribunalul Funcţiei Publice de la nivelul Uniunii Europene
27
28
Cap. III. Răspunsuri sintetice la subiecte*
Nr. Răspunsuri sintetice
crt.
Răspunsuri la disciplina 1
Drept civil. Teoria generală. Persoanele
1. Raportul juridic în general este o relaţie socială reglementată de o normă juridică. În
funcţie de specificul relaţiilor sociale reglementate de norma juridică se disting mai multe
categorii de raporturi juridice: de drept civil, de drept penal, de dreptul muncii, de drept
procesual civil, de drept procesual penal, etc.
Raportul juridic civil a fost definit ca fiind relaţia socială patrimonială sau
nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil.
Raportul juridic civil este în primul rând o relaţie socială ce se stabileşte între oameni,
norma juridică (inclusiv cea de drept civil) se adresează conduitei oamenilor, în calitate de
fiinţe sociale, dotate cu raţiune.
Din cele prezentate mai sus se desprind caracteristicile raportului juridic civil, astfel:
- raportul juridic civil are un caracter social, adică el se stabileşte între oameni, persoane
fizice sau persoane juridice.
- raportul juridic civil are un caracter voliţional – în sensul că relaţia socială pentru a
deveni raport juridic în general trebuie să fie reglementată de o normă juridică, iar pentru
a fi raport juridic de drept civil trebuie să fie reglementată de o normă de drept civil.
Izvorul raportului juridic civil este acea „împrejurare – act sau fapt de care legea civilă
leagă naşterea unui raport juridic civil concret”.
Nu se poate face confuzie între izvoarele dreptului civil – ca ramură de drept – care
întotdeauna sunt numai acte normative (legi, hotărâri de Guvern etc.) şi izvoarele
raportului juridic civil concret care sunt, aşa cum am precizat mai sus, actele şi faptele
juridice care au ca premisă izvoarele dreptului civil (legea, hotărârea de Guvern etc.).
Acţiuni omeneşti şi fapte naturale (evenimente)
Acţiunile umane (omeneşti), sunt acele acţiuni ale omului, comisive ori omisive, care
sunt săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, prevăzute de legea civilă cu
această semnificaţie. Acţiunile umane pot fi atât voluntare (comisive) cât şi involuntare
(omisive), nedorite de om.
Astfel, un contract civil este un act în sensul că este un act voluntar, intenţionat, dar
vătămarea sănătăţii ori onoarei cuiva reprezintă un fapt omenesc care obligă la repararea
prejudiciului, indiferent dacă fapta este săvârşită cu intenţie ori din neglijenţă sau
imprudenţă.
Acţiunile omeneşti se mai pot clasifica în:
a) după cum legea civilă condiţionează sau nu naşterea raportului juridic civil de
existenţa sau neexistenţa intenţiei producerii acestui efect:
- acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice – de a crea, modifica ori stinge
un raport juridic civil – şi care sunt denumite acte juridice civile;
- acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în
puterea legii şi care sunt denumite fapte juridice (ale omului).
b) în funcţie de cum sunt sau nu permise de lege faptele pot fi:
- acţiuni licite – adică săvârşite cu respectarea dispoziţiilor legale;
-acţiuni ilicite – respectiv cele săvârşite cu încălcarea prevederilor legale (delictul civil –
fapta ilicită cauzatoare de prejudicii).
Evenimentele (faptele naturale) sunt considerate a fi acele împrejurări care au loc (se
produc) independent de voinţa omului şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi
juridice civile concrete. Recurgem la aceleaşi exemple clasice: naşterea (apariţia unui nou
subiect de drept civil), moartea (dispariţia unui subiect de drept civil), trăsnetul,
cutremurul care suspendă prescripţia extinctivă sau exonerarea de răspundere civilă etc.
Importanţa juridică a acestei clasificări în acţiuni umane şi evenimente se regăseşte în
următoarele situaţii:
- capacitatea civilă – reguli diferite după cum este vorba de acte juridice sau fapte
29
juridice (umane ori naturale);
- reprezentarea operează numai în naşterea actelor juridice;
- prescripţia extinctivă are reguli diferite în ceea ce priveşte începutul său etc.
De asemenea se mai impun a fi făcute unele precizări în legătură cu noţiunea de fapt
juridic.
Astfel, noțiunea de fapt juridic, într-un înţeles mai larg (lato sensu) se referă la acţiunile
omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice dar şi la evenimente (faptele
naturale), sens care este sinonim cu noţiunea de izvor al raportului juridic civil concret.
Faptul juridic într-un înţeles restrâns (stricto sensu) are în vedere evenimentele (faptele
naturale) dar şi acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice,
efecte care se produc totuşi în puterea legii.
După cum se poate observa din înţelesul restrâns al noţiunii de fapt juridic lipsesc actele
juridice civile.
Această clasificare a faptelor juridice în înţeles larg (lato sensu) şi în înţeles restrâns
(stricto sensu) prezintă importanţă mai ales în materia probaţiunii în sensul că faptele
juridice (stricto sensu) pot fi dovedite cu orice mijloc de probă permis de lege, actele
juridice având condiţii mai restrictive de probaţiune.
2. Raportul juridic civil este un raport social, adică se stabileşte între oameni şi pe cale
de consecinţă subiectele acestui raport îl reprezintă fiinţele umane, privite individual în
calitate de persoane fizice sau grupate în anumite colective, în calitate de persoane
juridice.
Persoana fizică – în dreptul civil – este subiectul individual de drept, adică, omul,
privit ca titular de drepturi subiective şi obligaţii civile. Această definiţie se regăseşte în
art. 25 alin. (2) C. civ.
Persoana juridică este un subiect colectiv de drept civil – adică un colectiv de oameni
care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii
civile.
În conformitate cu prevederile art. 25 alin. (3) C. civ. „Persoana juridică este orice
formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de
obligaţii civile”.
Deci, condiţiile existenţei unei persoane juridice necesar a fi întrunite cumulativ sunt:
organizarea de sine stătătoare, patrimoniul propriu în acord cu interesul obştesc.
În dreptul civil – aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus – există două categorii de
subiecte:
- persoanele fizice – ca subiecte individuale de drept civil;
- persoanele juridice – ca subiecte colective de drept civil.
În categoria persoanelor fizice se disting mai multe subcategorii (subdiviziuni) şi
anume:
a) după criteriul capacităţii de exerciţiu:
-persoane fizice lipsite de capacitate de exerciţiu: minorii sub 14 ani şi persoanele puse
sub interdicţie judecătorească;
-persoane fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă: minorii între 14-18 ani ;
-persoane fizice peste 18 ani cu capacitate de exerciţiu deplină: majorii .
b) după criteriul cetăţeniei:
-persoane fizice de cetăţenie română;
-persoane fizice care nu au cetăţenie română – care poate fi - cetăţean străin; apatrizii
(persoane fără cetăţenie) şi cele cu dublă cetăţenie (din care nici una nu este română).
În categoria persoanelor juridice se disting subcategoriile:
a) în funcţie de natura proprietăţii lor:
-persoane juridice particulare ori private;
-persoane juridice cooperatiste şi obşteşti;
-persoane juridice de stat sau oublice ori de drept public
-persoane juridice mixte.
b) în funcţie de naţionalitatea lor:
30
-persoane juridice de naţionalitate română, de regulă, cele care îşi au sediul în
România;
-persoane juridice străine, de altă naţionalitate.
c) după scopul lor:
-persoane juridice cu scop patrimonial sau lucrativ;
-persoane juridice nonprofit sau fără scop lucrativ.
Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil se înţelege cunoaşterea părţilor în
individualitatea lor.
Determinarea se face diferenţiat în funcţie de faptul potrivit căruia în conţinutul
raporturilor juridice civile se găsesc drepturi absolute sau drepturi relative.
În primul caz – numai subiectul activ este cunoscut (individualizat sau determinat) –
care este însuşi titularul dreptului subiectiv. De exemplu, este cunoscut proprietarul unui
bun – încă de la naşterea dreptului subiectiv de proprietate. Subiectul pasiv este format
din toate celelalte subiecte de drept civil – ceea ce înseamnă că este nedeterminat, toate
acestea având obligaţia de a respecta acest drept.
În situaţia raporturilor juridice care au în conţinutul lor drepturi relative, ambele
subiecte – atât cel activ (numit creditor) cât şi cel pasiv (numit debitor) – sunt
determinate.
De exemplu, în cazul raportului juridic civil născut din contractul de donaţie – atât
donatorul (subiectul activ) cât şi donatarul (subiectul pasiv) sunt bine determinate încă de
la început.
În circuitul civil majoritatea situaţiilor o constituie raporturile juridice care se stabilesc
între o persoană – ca subiect activ şi o altă persoană – ca subiect pasiv. Acesta este un
raport juridic civil simplu.
Sunt însă, în acelaşi circuit civil, şi foarte multe raporturi juridice care se stabilesc
între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive. Aceste situaţii
juridice sunt cunoscute ca pluralitate de subiecte.
În funcţie de categoriile de raporturi de drept civil se pot distinge:
În cadrul raporturile reale având în conţinutul lor dreptul de proprietate – subiectul
pasiv – este unul nedeterminat dar este constituit întotdeauna din pluralitatea celorlalte
subiecte de drept civil în afară de proprietar – titularul dreptului de proprietate, subiectul
activ – care poate fi o persoană (în cazul proprietăţii exclusive) sau mai multe persoane
determinate – ca în cazul proprietăţii comune – deci ne aflăm în prezenţa unei pluralităţi
active.
Conform dispoziţiilor art. 632 C.civ. ,,(1) Formele proprietăţii comune sunt
următoarele: a) proprietatea pe cote-părţi (coprprietatea); b) proprietatea în devălmăşie
(devălmăşia). Coproprietatea poate fi obişnuită sau forţată’’.
Schimbarea subiectelor raportului juridic civil trebuie analizată în funcţie de natura
raporturilor juridice care pot fi nepatrimoniale sau patrimoniale.
În situaţia din prima categorie, cea a raporturilor nepatrimoniale, nu se pune problema
schimbării, nici a subiectului activ, care este titularul dreptului, deoarece drepturile
nepatrimoniale sunt inalienabile şi nici a subiectului pasiv care este nedeterminat (fiind
format din toate celelalte subiecte de drept civil în afară de subiectul activ).
În cea de a doua situaţie – a categoriei de drepturi patrimoniale, distingem două
aspecte, după cum este vorba de raporturile reale şi raporturi obligaţionale.
În situaţia raporturilor reale poate interveni o schimbare a subiectului activ printr-un
mod legal de transmitere a bunului care se află în circuitul civil (de exemplul proprietarul
A îşi vinde bunul unui cumpărător B care devine proprietar – titular al dreptului de
proprietate). În acest caz nu se pune problema schimbării subiectului pasiv deoarece
acesta este format din toate celelalte subiecte (persoane) mai puţin titularul dreptului real.
Art. 557 C. civ., dispune: „(1) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii,
prin convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al
posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune,
tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea este translativă de
31
proprietate prin ea însăşi”.
De reţinut că nu este posibilă o asemenea schimbare în cazul bunurilor scoase din
circuitul civil (bunurile inalienabile).
Art. 557 alin. 2 C. civ. dispune că: ,,În cazurile prevăzute de lege , proprietatea se
poate dobândi (transmite ) prin efectul unui act administrativ’’, iar în alin 3 se prevede că
,,Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate’’
În cazul raporturilor civile patrimoniale obligaţionale poate interveni o schimbare atât
a subiectului activ (creditorul) cât şi a subiectului pasiv (debitorul).
Schimbarea subiectului activ poate avea loc prin cesiunea de creanţă, subrogaţia
personală, novaţia prin schimbarea de creditor.
Subiectul pasiv poate fi schimbat prin: novaţia prin schimbare de debitor, preluarea
datorie, poprirea.
Schimbarea atât a subiectului activ cât şi a celui pasiv se poate face, potrivit
reglementărilor cuprinse în art. 1315-1320 C.civ., prin cesiunea contractului.
3. În structura acestei noţiuni – capacitatea civilă – intră două elemente: capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea civilă a persoanei fizice
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este aptitudinea generală şi abstractă a
omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea
acesteia. „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el se
naşte viu” (art. 37 C. civ.)
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice – este aptitudinea omului de a-şi exercita
drepturile civile şi a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile.
O persoană fizică pentru a putea avea capacitate de exerciţiu, adică de a putea face
personal şi singur acte juridice, este necesar ca acesta să aibă discernământ adică
posibilitatea de a-şi putea reprezenta consecinţele manifestării de voinţă în scopul
producerii de efecte juridice.
Se face distincţie între persoanele care nu au capacitate de exerciţiu, cele care au o
capacitate restrânsă şi cele cu capacitate de exerciţiu deplină.
Astfel, potrivit art. 43 C. civ., nu au capacitate de exerciţiu:
a. minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b. interzisul judecătoresc.
Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele
acestora, de reprezentanţii lor legali.
Art. 41 C. civ., prevede că: „(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are
capacitatea de exerciţiu restrânsă. (2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de
exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a
tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
Încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului.
(3) Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de
conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de
mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor.”
Art. 38 C. civ., prevede: „Capacitatea de exerciţiu deplină începe de la data când
persoana devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani”, iar
potrivit art. 39 C. civ.: „Minorul dobândeşte prin căsătorie, capacitatea deplină de
exerciţiu”. De asemenea, noul Cod civil reglementează în art. 40 capacitatea de exerciţiu
anticipată în sensul că „Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte
minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu...’’
Capacitatea civilă a persoanei juridice
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea subiectului colectiv de
drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este dat de momentul dobândirii
personalităţii juridice, adică de la data înregistrării sau de la o altă dată, potrivit
32
distincţiilor pe care legea le face. În acest sens art. 205 C. civ. prevede: „(1) Persoanele
juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la
data înregistrării lor. (2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii, după caz, potrivit art. 194, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării
constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege’’
În art. 205 alin. (3) se stabileşte, cu titlul de excepţie o capacitate de folosinţă
anticipată pentru persoana juridică în sensul că: „(3) ..., persoanele juridice prevăzute la
alin. (1) pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să-şi asume
obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod
valabil”.
Potrivit art. 206 alin. (1) şi (2) C. civ.: „(1) Persoana juridică poate avea orice drepturi
şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine
decât persoanei fizice. (2) Persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele
drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului, stabilit prin lege,
actul de constituire sau statut.”
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice are loc atunci când încetează
personalitatea juridică. Astfel potrivit art. 244 C.civ.: „Persoana juridică încetează, după
caz, prin constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare,
dizolvare sau desfiinţare ori prntr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege’’
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea sa de a-şi exercita
drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile prin încheierea de acte juridice de către
organele sale de conducere. În sensul celor precizate anterior, art. 209 C. civ., dispune:
„(1) Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele
sale de administrare, de la data constituirii lor. (2) Au calitatea de organe de administrare,
în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care prin lege, actul de
constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau
colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice. (3) Raporturile dintre persoana juridică
şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor
mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut”.
Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este dat de momentul desemnării
organelor sale de conducere. În acest sens art. 210 C.civ. dispune: „Până la data
constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor
care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoane fizice sau
juridice desemnate în acest scop.’’
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice corespunde, practic, cu cel al
capacităţii de folosinţă.
4. Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ –
persoana fizică sau persoana juridică – în virtutea căreia aceasta poate, în limitele
dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare –
să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei
coercitive a statului, în caz de nevoie.
Din conţinutul definiţiei de mai sus se pot evidenţia următoarele elemente:
- dreptul subiectiv civil este o posibilitate (putere ori facultate) recunoscută de legea
civilă subiectului activ.
- în baza acestei posibilităţi subiectul activ poate avea el însuşi o anumită conduită –
fără a cere concursul altora (întocmai ca şi în cazul unui drept absolut, real ori
nepatrimonial) sau poate pretinde o conduită corespunzătoare subiectului pasiv (să dea, să
facă sau să nu facă ceva) ca în cazul unui drept de creanţă (care este un drept relativ) iar
în caz de nevoie poate apela la forţa de constrângere a statului (atunci când dreptul său
este nesocotit ori încălcat sau nerespectat).
Clasificarea drepturilor subiective civile. Criterii
Această clasificare a drepturilor subiective are o importanţă teoretică dar şi practică
permiţând o mai bună înţelegere a acestei instituţii juridice. În general criteriile de
clasificare sunt:
33
- după opozabilitatea lor – drepturile subiective sunt clasificate în absolute şi relative.
- după natura conţinutului lor – distingem drepturi subiective civile patrimoniale şi
nepatrimoniale care, la rândul lor, cunosc anumite subdiviziuni.
- în funcţie de corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile se împart în principale şi
accesorii.
- după gradul de certitudine ce-l conferă titularilor lor, drepturile subiective se împart
în drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi.
Drepturi subiective civile absolute şi drepturi subiective civile relative

Dreptul în virtutea căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a apela la
altcineva pentru a şi-l rezolva este dreptul subiectiv civil absolut.
Drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale sunt drepturi absolute.
Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale

Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv al cărui conţinut poate fi exprimat (evaluat)
pecuniar (în bani). Drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de
creanţă.
Totalitatea drepturilor patrimoniale precum şi a obligaţiilor cu un conţinut economic,
evaluabil în bani, care aparţin unei persoane alcătuiesc patrimoniul persoanei respective,
(art. 31 alin. 1 C. civ.).
Dreptul real (jus in re) este dreptul patrimonial în virtutea căruia titularul său îşi poate
exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva.
Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu poate fi evaluabil în bani
şi care fiind strâns legat de persoană, ca subiect de drept civil, face posibilă
individualizarea acestuia. În această categorie a drepturilor personale nepatrimoniale au
fost incluse: - drepturi referitoare la existenţa şi integritatea (fizică şi morală) a persoanei
fizice cum ar fi: dreptul la viaţă, dreptul la onoare, dreptul la sănătate, dreptul la
demnitate, dreptul la reputaţie, dreptul la propria imagine, etc., (art. 58 şi art. 252 C. civ.);
- drepturi care au în conţinutul lor identificarea persoanei cum sunt: - dreptul la nume,
dreptul la pseudonim, dreptul la domiciliu, etc. în cazul persoanei fizice, (art. 59 C. civ.),
sau dreptul la denumire, dreptul la sediu, dreptul la marcă etc., pentru persoanele juridice;
Drepturile subiective civile principale şi accesorii

Drepturile reale principale – sunt acele drepturi care au o existenţă de sine stătătoare,
independentă de existenţa altor drepturi, (art. 551 C. civ.). În acest sens distingem: -
dreptul de proprietate sub cele două forme dreptul de proprietate publică (art. 858 C. civ.),
având ca titulari statul şi unităţile administraţiei teritoriale şi dreptul de proprietate privată
(art. 555 C.civ.), având ca posibili titulari persoane fizice, persoane juridice, statul şi
unităţile administraţiei teritoriale; - drepturile reale principale corespunzătoare dreptului
de proprietate privată: dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de
superficie şi dreptul de servitute (cunoscute şi sub denumirea de dezmembrămintele
dreptului de proprietate deoarece derivă din dreptul de proprietate al altei persoane), etc.
Drepturile reale accesorii sunt: dreptul de ipotecă; dreptul de gaj; privilegiile; dreptul
de retenţie.
Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi

Drepturile subiective civile pure şi simple sunt acelea care dau maximă certitudine
titularului său pentru că nici existenţa lor şi nici exercitarea lor nu depind de vreo
împrejurare viitoare; un asemenea drept poate fi exercitat imediat (de îndată) după
naşterea lui. (de exemplu – dreptul de proprietate dobândit de donatar printr-un dar
manual). Majoritatea drepturilor civile sunt pure şi simple.
Drepturile subiective civile afectate de modalităţi sunt drepturi a căror existenţă ori
exercitare depind de o împrejurare viitoare, certă ori incertă.
Modalităţile actului juridic civil sunt termenul, condiţia şi sarcina – deci este afectat de
34
modalitate acel drept subiectiv care este însoţit de o împrejurare viitoare care include una
sau mai multe din aceste modalităţi.
Drepturile subiective civile afectate de modalităţi îşi au originea (izvorul) în actele
juridice afectate de modalităţi.
5. Recunoaşterea drepturilor subiective civile înseamnă de fapt reglementarea lor prin
norme juridice care poate fi generală şi specială.
Recunoaşterea generală a drepturilor subiective civile pentru persoana fizică şi
persoana juridică este realizată prin prevederile art. 26 C. civ., potrivit cărora: „Drepturile
şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum şi drepturile şi libertăţile civile ale
persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege”.
Recunoaşterea specială a drepturilor subiective civile este făcută prin diferite
reglementări juridice specifice, care constituie izvoare de drept civil, pe categorii de
asemenea drepturi, cum ar fi:
- drepturile patrimoniale (reale şi de creanţă) sunt recunoscute în majoritatea lor de
noul Cod civil român;
- atributele de identificare (nume, domiciliu) pentru persoana fizică, (sediu, denumire
etc.) – pentru persoana juridică, drepturile personale nepatrimoniale (la onoare, reputaţie,
de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator; stare civilă) sunt
reglementate de asemenea de noul Cod civil
- Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului şi Convenţia
internaţională a drepturilor copilului, prevăd o serie de drepturi subiective civile pentru
persoana fizică;
- Constituţia României, revizuită, cuprinde în conţinutul ei anumite drepturi
fundamentale ale cetăţeanului român dar care sunt şi drepturi subiective civile.
Ocrotirea şi garantarea drepturilor subiective civile este de fapt un principiu
fundamental al dreptului civil (aşa cum am precizat când am făcut analiza principiilor
fundamentale ale dreptului civil) care conferă siguranţă drepturilor subiective civile, fiind
consacrat atât în Constituţie cât şi în legea civilă.
În Constituţie acest principiu este consacrat în art. 1 alin. 3, 18, 21, 25, 26-30, 44, 46
etc. În art. 26 C.civ., se precizează că drepturile şi libertăţile civile atât ale persoanei fizice
cât şi drepturile şi libertăţile persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate prin lege.
Consacrarea acestui principiu este realizată şi de art. 26 din Pactul internaţional
privind drepturile civile şi politice ale omului şi art. 2 alin. 1 din Convenţia privind
drepturile copilului.
Exercitarea drepturilor subiective. Dreptul subiectiv civil este doar o posibilitate
juridică ce nu trebuie confundată cu exercitarea dreptului care este o posibilitate juridică
materializată.
În dreptul civil este consacrat principiul potrivit căruia exercitarea unui drept civil nu
este obligatorie, aceasta fiind lăsată la aprecierea titularului.
La baza exercitării drepturilor subiective stau o serie de principii cum sunt:
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi moralei (art. 11
C.civ., Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care
interesează ordinea publică şi bunele moravuri”);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţă – Acest principiu se
desprinde din prevederile art. 14 alin. 1 C. civ., care prevede: „(1) Orice persoană fizică
sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu
bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”. De altfel, această regulă a
fost ridicată la rang de principiu constituţional fiind consacrat în art. 57 din Constituţie
potrivit căruia: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite
drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile
celorlalţi”;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale (materiale ori juridice).
De exemplu, proprietarul unui teren trebuie să respecte hotarul, linia vecinătăţii iar
împrumutătorul nu poate cere de la împrumutat decât ceea ce datorează).
35
Concluzia ce se desprinde din cele prezentate mai sus este aceea că exercitarea
drepturilor subiective civile cu respectarea principiilor enunţate mai sus ocroteşte pe
titulari de pericolul vătămării ori nesocotirii lor de alţii, potrivit adagiului: qui suo jure
utitur, nemini laedit, (cine îşi exercită dreptul său nu vatămă pe altcineva).
Abuzul de drept a fost definit ca fiind exercitarea unui drept subiectiv civil cu
încălcarea principiilor exercitării sale sau exercitarea dreptului subiectiv civil prin
nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii
şi moralei, cu rea credinţă şi cu depăşirea limitelor sale.
Sancţiunea abuzului de drept se face prin refuzul concursului forţei de constrângere a
statului, Astfel, instanţa constatând, din analiza probelor administrate în cauza dedusă
judecăţii, că se află în prezenţa exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, va respinge
acţiunea introdusă de reclamant (cererea acestuia) aşa cum a fost formulată (reclamantul
fiind titularul dreptului pretins încălcat) iar dacă exerciţiul abuziv provine de la pârât,
instanţa va înlătura apărarea pârâtului.
Reprimarea abuzului de drept se poate face fie printr-o atitudine pasivă de refuz al
ocrotirii unui drept exercitat abuziv fie printr-o modalitate ofensivă – aceea a unei acţiuni
în răspundere civilă, formulată de persoana vătămată printr-o faptă ce conţine exerciţiul
abuziv al dreptului.
6. Obligaţia civilă este îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea
o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduita ce poate
consta în a da, a face ori a nu face ceva şi care, la nevoie, poate fi impusă prin forţa
coercitivă a statului.
Analiza definiţiei de mai sus scoate în evidenţă următoarele elemente:
- obligaţia civilă reprezintă întotdeauna o îndatorire a subiectului pasiv (deci nu o
posibilitate) de a avea o conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ;
- îndatorirea subiectului pasiv poate consta în a da, a face (o acţiune) sau a nu face
ceva (o abţinere);
- îndatorirea poate fi impusă subiectului pasiv prin forţa coercitivă a statului,
atunci când acesta nu-şi execută de bună voie obligaţia.
În dreptul civil noţiunea de obligaţie are mai multe înţelesuri şi anume:
- obligaţia civilă ca îndatorire a subiectului pasiv de a da, a face, a nu face ceva;
- în sens larg – obligaţia civilă este raportul juridic care are în conţinutul său
dreptul subiectiv activ – denumit creditor, de a cere subiectului pasiv – debitor – şi căruia
îi revine îndatorirea corespunzătoare de a da, a face sau a nu face ceva sub sancţiunea
constrângerii de stat în caz de neexecutare de bună voie (raport obligaţional);
- obligaţie în sensul de înscris constatator al unei creanţe.
Categorii de obligaţii civile. Întocmai ca şi drepturile subiective civile şi obligaţiile se
pot clasifica după anumite criterii care, în principal, sunt:
După criteriul izvorului obligaţiei se disting obligaţii născute din: acte juridice –
obligaţii din contracte şi acte juridice unilaterale; fapte juridice – obligaţii din fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii (delicte civile), respectiv îmbogăţirea fără just temei, gerarea de
către o persoană a intereselor altei persoane, plata unei prestaţii nedatorate.
După obiectul lor se disting următoarele categorii de obligaţii: obligaţia de a da,
obligaţia de a face şi obligaţia de a nu face ceva (aut dare, aut facere, aut non facere); -
obligaţie pozitivă şi obligaţie negativă; - obligaţia de rezultat (determinată) şi obligaţia de
diligenţă (de mijloace).
După opozabilitatea lor distingem: obligaţii civile obişnuite (opozabile numai între
părţi); obligaţii opozabile terţilor (scripte in rem); şi obligaţii reale (propter rem).
După sancţiunea care asigură respectarea obligaţiilor civile acestea se împart: obligaţii
civile perfecte; obligaţii civile imperfecte (naturale).
7. O definiție legală a noţiunii de bun se regăseşte în art. 535 C. civ. care dispune că:
„Sunt bunuri lucrurile, corporale sau incorporale, care constituie obiectul unui drept
patrimonial”.
În doctrină bunul, în sens restrâns, a fost definit astfel: „Prin bun se înţelege o
36
valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului
şi este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului patrimonial”.
Pentru o mai bună înţelegere a noţiunii de bun, în sensul dreptului civil, sunt necesare
întrunirea cumulativă a două condiţii şi anume:
- valoarea economică trebuie să fie aptă a satisface o trebuinţă de ordin material
ori spiritual al omului;
- să fie susceptibilă de apropiere (de însuşire) sub forma unui drept patrimonial.
Termenul de bunuri este folosit în două accepţiuni:
- în sens restrâns (stricto sensu) bunul este cel definit mai sus. În acest sens pentru
bun se mai foloseşte şi termenul de lucru; De exemplu mobilierul amfiteatrului este
alcătuit dint-o totalitate de bunuri corporale, scaune, pupitru, instalaţia audio video etc.,
care pot fi percepute prin simţurile noastre.
- în sens larg (lato sensu) prin bun este desemnat atât lucrul cât şi dreptul
patrimonial care are ca obiect acest lucru. În exemplu de mai sus la aceste bunuri
corporale se mai adaugă şi drepturile patrimoniale asupra lor, care sunt incorporale şi care
se văd ,,cu ochii minţii’’.În acest sens sunt şi prevederile art. 535 C. civ. care dispune că:
„Sunt bunuri lucrurile, corporale sau incorporale, care constituie obiectul unui drept
patrimonial”.
Clasificarea bunurilor. Categorii de bunuri şi criterii de clasificare
După natura şi calificarea dată de lege bunurile se împart în: bunuri mobile şi bunuri
imobile (art. 536 C civ.).
Bunurile imobile sunt acele bunuri care au de regulă o aşezare fixă, stabilă,
permanentă. Bunurile imobile se împart în: Bunurile imobile prin natura lor, sunt
reglementate în art. 537 din Codul civil potrvit căruia: „Sunt imobile terenurile, izvoarele
şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în
pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor
submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau
artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent”. Bunuri imobile prin
determinarea legii, sunt cele definite de art. 542 alin. (1) C. civ. şi anume: „Dacă nu se
prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale
asupra acestora”. Bunuri imobile prin destinaţie – sunt acele bunuri mobile care sunt
considerate imobile, printr-o ficţiune, pentru că sunt destinate exploatării unui imobil. În
noua reglementare se disting două categorii de astfel de imobile şi anume: bunuri care
rămân imobile şi bunuri care devin imobile.
Bunurile mobile sunt acelea care se pot deplasa atât prin propria lor forţă cât şi cele
care se pot deplasa cu ajutorul unei forţe străine. Noul Cod civil păstrează clasificarea
bunurilor mobile statornicită de Codul civil din 1864, fără a preciza care este această
împărţire, ci doar le enumeră. Astfel bunurile mobile sunt: mobile prin natura lor, mobile
prin determinarea legii şi mobile prin anticipaţie Bunuri mobile prin natura lor. Conform
art. 539 C. civ., „(1) Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile.
(2) Sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi
energia de orice fel produsă, captată şi transmisă, în condiţiile legii, de orice persoană şi
puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora”.
Bunuri mobile prin determinarea legii sunt definite prin art. 542 alin. (2) C. civ., în
sensul că drepturile patrimoniale, cu excepţia drepturilor reale asupra imobilelor, sunt
supuse regulilor referitoare la bunurile imobile. Astfel de bunuri prin determinarea legii
pot fi, de exemplu, drepturile de creanţă care privesc plata unor rente viagere, drepturile
de creanţă constate printr-un titlu de valoare, cum sunt acţiunile şi obligaţiunile la
purtător, etc. Bunuri mobile prin anticipaţie – nu erau prevăzute în Codul civil anterior,
dar ele au fost definite în doctrină ca fiind „acele bunuri care, prin natura lor, sunt
imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea
ce vor deveni; sunt asemenea bunuri fructele şi recoltele neculese încă, dar înstrăinate prin
act juridic, cu anticipaţie’’.
După regimul circulaţiei lor juridice – bunurile se pot clasifica în: bunuri aflate în
37
circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate
prin acte juridice. Acestea formează regula, excepţiile fiind expres prevăzute de lege. În
acest sens se explică şi prevederile art. 1229 C. civ., potrivit căruia „Numai bunurile care
sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale”.
Bunurile scoase din circuitul civil – sunt acele bunuri care nu pot forma obiect al
actului juridic civil – acestea sunt bunuri inalienabile. În această categorie de bunuri sunt
incluse teritoriul României potrivit art. 3 alin. (1) din Constituţie.
Bunuri determinate individual (res certa) şi bunuri determinate generic (res genera)
Bunurile determinate individual (res certa) sunt acele bunuri care, potrivit naturii lor
sau voinţei exprimată în actul juridic civil, se individualizează prin însuşiri proprii,
speciale. (De exemplu un autoturism se individualizează prin marcă, serie motor, serie
caroserie, serie şasiu etc. sau un unicat).
Bunurile determinate generic sunt acele bunuri care se individualizează prin însuşirile
speciei ori a categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire, marcare,
măsurare (banii, cerealele, fructele etc.).
Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile
Bunul fungibil este acel bun care poate fi înlocuit unul cu altul în executarea unei
obligaţii, fără să fie afectată valabilitatea plăţii (cum ar fi banii, cerealele etc.).
Potrivit art. 543 alin. 2 C. civ. bunurile fungibile sunt acelea care sunt determinabile
după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în
executarea unei obligaţii.
Bunul nefungibil este acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea
obligaţiei, situaţie în care debitorul nu este liberat (exonerat) decât prin predarea bunului
datorat (de exemplu – un tablou pictat de N. Grigorescu, un autoturism de o anumită
marcă şi cu un anumit număr de înmatriculare etc.).
Bunuri consumptibile şi neconsumptibile
Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care de la prima lor întrebuinţare implică
consumarea substanţei ori înstrăinarea lui. (Exemple: banii, alimentele, combustibilii
etc.). Art. 544 alin. (2) C. civ. defineşte bunurile consumptibile ca fiind bunurile mobile a
căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei.
Bunurile neconsumptibile sunt acele bunuri care pot fi folosite repetat fără ca prin
aceasta să fie necesară consumarea substanţei ori înstrăinarea lor. Exemple: terenurile,
clădirile, maşinile etc.
Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere
Bunurile frugifere sunt acele bunuri care pot produce periodic, fără consumarea
substanţei sale, alte bunuri ori produse, numite fructe.
Bunurile nefrugifere sunt acele bunuri care nu au însuşirea de a da naştere, periodic la
produse fără consumarea substanţei lor.
Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile
Bunurile divizibile sunt acele bunuri care pot fi fracţionate, împărţite fără să-şi
schimbe prin aceasta destinaţia economică (de exemplu, un sul de stofă, o scândură, un
vagon de cărbune etc.).
Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care nu pot fi fracţionate (divizate, împărţite)
fără a nu-şi schimba prin aceasta destinaţia sa economică. (de exemplu: o haină, o maşină,
un animal etc.). În acest sens art. 545 alin. 2 C. civ. dispune: „(2) Bunurile care nu pot fi
împărţite în natură fără a li se schimba destinaţia sunt bunuri indivizibile. (3) Prin act
juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil”.
Bunuri principale şi bunuri accesorii
Bunurile principale sunt bunurile care pot fi folosite independent unele de altele, fără
a servi la întrebuinţarea altui bun.
Bunurile accesorii sunt bunurile care sunt destinate să servească la întrebuinţarea altui
bun principal (arcuşul pentru vioară, roţile pentru autoturism etc.).
Bunuri corporale şi bunuri incorporale
38
Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existenţă materială de sine stătătoare,
fiind uşor perceptibile simţurilor omului.
Bunurile incorporale reprezintă valoarea economică ca existenţă ideală, abstractă ce
poate fi percepută raţional cu ochii minţii.
Bunuri din domeniul public şi domeniul privat
Clasificarea bunurilor din domeniul public şi privat se aplică statului şi unităţilor
administraţiei teritoriale care potrivit actelor normative în vigoare (Constituţie, Legea nr.
18/1991, Legea nr. 213/1998, etc.) sunt titulari ai dreptului de proprietate publică şi
dreptului de proprietate privată după cum bunurile sunt incluse în domeniul public de
interes naţional, domeniul public de interes local ori în domeniul privat al acestora.
În condiţiile legii sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile numai bunurile ce
intră în domeniul public.
În mod asemănător sunt incluse în domeniul public şi alte categorii de bunuri precum
fâşia de protecţie frontierei, imobilele în care funcţionează punctele pentru trecerea
frontierei de stat şi terenurile aferente acestora, locuinţele de protocol.
Importanţa juridică a acestei clasificări constă în faptul că numai bunurile din
domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
8. Actul juridic este „manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice, respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret”.
Actul juridic civil a mai fost definit ca fiind o „manifestare (unilaterală sau
bi/multilaterală) de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice constând în
naşterea, modificarea ori stingerea unui raport juridic civil”
Din conţinutul definiţiilor formulate rezultă următoarele elemente caracteristice ale
actului juridic civil:
- existenţa unei manifestări de voinţă care trebuie să emane de la unul sau mai multe
subiecte de drept civil (persoane fizice sau persoane juridice);
- manifestarea de voinţă trebuie făcută cu intenţia de a produce efecte juridice civile
(acest element deosebeşte actul juridic civil de faptul juridic civil care se declanşează fără
vreo intenţie, nefiind de esenţă umană, dar de care legea leagă producerea unor efecte
juridice);
- prin manifestarea de voinţă se urmăreşte producerea anumitor efecte juridice şi
anume: naşterea, modificarea sau stingerea (dispariţia) unui raport juridic civil concret
(element ce deosebeşte actul juridic civil de orice alt act juridic din celelalte ramuri ale
dreptului (act de comerţ, act administrativ etc.);
Clasificarea actelor juridice civile este determinată de multitudinea acestora în
circuitul civil.
În funcţie de numărul părţilor distingem acte juridice unilaterale, bilaterale şi
multilaterale.
- actul juridic unilateraleste expresia manifestării de voinţă a unei singure părţi. În
această categorie pot fi incluse: testamentul, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei,
acceptarea moştenirii, renunţarea la o moştenire etc.
- actul juridic bilateral este acel act juridic civil care presupune manifestarea de voinţă
a ambelor părţi (existenţa acordului de voinţă a celor două părţi). În această categorie sunt
incluse acte juridice civile precum: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
schimb, contractul de donaţie, contractul de locaţiune, contractul de mandat etc.)
- actul juridic plurilateral (multilateral) presupune existenţa acordului de voinţă a trei
sau mai multe părţi. Exemplul cel mai frecvent folosit în această categorie de acte juridice
civile este contractul de societate civilă dacă a fost încheiat de cel puţin trei asociaţi.
În funcţie de scopul urmărit la încheierea lor se disting acte juridice cu titlu oneros
şi acte juridice cu titlu gratuit
Actele juridice cu titlu oneros sunt acelea în care, în schimbul folosului patrimonial
procurat de o parte celeilalte părţi, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial.
Actele juridice cu titlu gratuit – sunt acele acte juridice civile prin care se procură
cuiva un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea unui folos patrimonial în schimb.
39
În funcţie de efectele lor, actele civile se clasifică în: constitutive, translative şi
declarative.
Actele constitutive sunt acele acte juridice civile care dau naştere (generează) unui
drept subiectiv civil care nu a existat anterior. Asemenea acte sunt: instituirea unui
uzufruct, convenţia prin care se instituie un drept de gaj sau o garanţie reală imobiliară,
convenţia de ipotecă.
Actele translative sunt acele acte juridice civile care au ca efect strămutarea (trecerea,
translarea) unui drept dintr-un patrimoniu, în alt patrimoniu. Asemenea acte pot fi:
contractul de vânzare - cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă, etc.
Actele juridice declarative sunt acele acte juridice civile care au ca efect consolidarea
sau definitivarea unui drept subiectiv civil care a existat anterior (preexistent) încheierii
actului. Asemenea acte sunt: partajul, tranzacţia, actul confirmativ.
În funcţie de importanţa lor, actele juridice pot fi de conservare, de administrare şi
de dispoziţie
Actele juridice de conservare sunt acele acte care au ca efect preîntâmpinarea pierderii
unui drept subiectiv civil. Sunt considerate asemenea acte de conservare: întreruperea
unei prescripţii printr-o acţiune în justiţie, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu,
somaţia etc.
Actele juridice de administrare sunt acele acte juridice prin care se realizează o
normală punere în valoare a unui bun (ut singuli) sau a unui patrimoniu.
Actele juridice de dispoziţie sunt acele acte juridice civile care au ca rezultat ieşirea
unui drept sau bun din patrimoniu sau grevarea cu sarcini reale a unui bun (ipotecă, gaj
etc.). Pot fi incluse în această categorie: vânzarea, donaţia, renunţarea la un drept,
constituirea dreptului de uzufruct, de superficie, constituirea unei ipoteci, a unui gaj etc.
În funcţie de conţinutul lor, actele juridice se împart în acte juridice patrimoniale şi
nepatrimoniale.
Actele juridice civile care au un conţinut evaluabil în bani (pecuniar) sunt acte juridice
patrimoniale. Din această categorie fac parte actele juridice care au în vedere drepturi
reale şi de creanţe – cum ar fi contractele de vânzare – cumpărare, de transport etc.
Actele juridice civile care au un conţinut neevaluabil în bani sunt acte juridice
nepatrimoniale. Exemplificăm acest tip de acte juridice convenţia părţilor cu privire la
încredinţarea copiilor după divorţ sau înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei
ca acesta să ia numele unuia din soţi sau numele lor reunite etc.
În funcţie de modul (forma) de încheiere, actele juridice civile se clasifică în:
consensuale, solemne şi reale
Actele juridice consensuale sunt acele tipuri de acte juridice pentru a căror existenţă
este necesară simpla manifestare de voinţă a părţilor fără nici o altă formalitate. În sensul
celor de mai sus sunt prevederile art. 1174 alin. (2) C. civ. care dispune: „Contractul este
consensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor”. Dintre actele
juridice consensuale enumerăm: mandatul, schimbul etc.
Actele juridice solemne sunt acele acte juridice pentru a căror existenţă este necesară
pe lângă simpla manifestare de voinţă, şi o anumită formă specială pe care trebuie să le
îmbrace această voinţă cerută expres de lege. Această formă specială a actului juridic
solemn este cerută de lege ca o condiţie pentru însăşi valabilitatea actului juridic respectiv
(formă cerută ad validitatem ori ad solemnitatem). Art. 1174 alin. 3 C. civ. defineşte astfel
actul juridic solemn: „Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă
îndeplinirii unor formalităţi prevăzute de lege”. Sunt incluse în această subcategorie de
acte solemne, donaţia, testamentul, ipoteca convenţională, etc.
Actele juridice reale sunt acele acte juridice civile care nu se pot încheia valabil decât
dacă manifestarea de voinţă este însoţită de predarea (remiterea) bunului. În acest sens art.
1174 alin. 4 C. civ. dispune: „Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este
necesară predarea unui bun al debitorului”. În această subcategorie pot fi exemplificate
împrumutul, depozitul, gajul, darul manual.
În funcţie de momentul în care îşi produc efectele, actele juridice civile pot fi: acte
40
între vii (inter vivos) şi acte pentru cauză de moarte (mortis causa).
Actele între persoane vii (inter vivos) sunt acele acte juridice civile care sunt încheiate
de regulă pentru ca efectele lor să se producă în timpul vieţii (existenţei) subiecţilor de
drept care le încheie. Sunt acte juridice care îşi produc efectele necondiţionat de moartea
autorului sau autorilor lui şi asemenea acte constituie marea majoritate a actelor juridice
civile (contractul de vânzare – cumpărare, contractul de mandat, contractul de transport,
contractul de împrumut, contractul de depozit).
Actele pentru cauză de moarte (mortis causa) sunt actele juridice civile care nu-şi
produc efectele decât din momentul morţii autorului lor (de exemplu: testamentul,
asigurarea pentru viaţă etc.).
În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, actele juridice civile
sunt: acte subiective şi acte condiţie
Actele subiective sunt acele acte juridice al căror conţinut este determinat prin voinţa
autorului sau autorilor lor. În această categorie sunt cuprinse majoritatea actelor juridice
civile.
Actele juridice condiţie sunt acele acte juridice civile la a căror încheiere părţile îşi
exprimă voinţa numai asupra naşterii actelor respective, conţinutul lor fiind predeterminat
de norma de la care părţile nu pot deroga. Sunt incluse în această categorie acte precum
contractul de închiriere tip, căsătoria, adopţia, recunoaşterea unui copil etc.
În funcţie de legătura lor cu modalităţile (termen, condiţie) distingem: acte pure şi
simple şi acte afectate de modalităţi
Actele juridice pure şi simple sunt acele acte juridice civile care nu cuprind o
modalitate – termen, condiţie, sarcină.
Actele juridice afectate de modalităţi sunt acele acte juridice civile care cuprind o
modalitate, adică: termen, condiţie, sarcină. Astfel, unele acte juridice civile sunt prin
esenţa lor acte afectate de modalităţi, cum ar fi: contractul de împrumut, contractul de
rentă viageră, contractul de donaţie cu sarcină, contractul de asigurare etc.
În funcţie de raportul dintre ele se disting acte juridice civile principale şi accesorii.
Actele juridice principale sunt acele acte juridice civile care au o existenţă de sine
stătătoare, regimul juridic al acestora nedepinzând de soarta altor acte juridice.
Actele juridice accesorii sunt acele acte juridice civile a căror soartă depinde de soarta
altor acte juridice principale, ele nu au o existenţă de sine stătătoare. Din această
subcategorie fac parte acte precum: clauza penală, fidejusiunea, gajul, ipoteca
convenţională, arvuna, contractul de gaj, contractul de constituire a unei garanţii reale
imobiliare etc.
În funcţie de legătura lor cu cauza (scopul), actele juridice civile se clasifică în acte
cauzale şi acte abstracte.
Actele juridice cauzale sunt acele acte juridice civile a căror valabilitate presupune
(implică) analiza cauzei (scopului) lor. Astfel, dacă scopul este unul imoral, ilicit sau
lipseşte, actele respective sunt lovite de nulitate.
Actele juridice abstracte (necauzale) sunt acele acte juridice civile a căror valabilitate
nu implică analiza cauzei, sunt detaşate de elementul cauză (scop). Asemenea acte
juridice sunt constatate prin titlurile de valoare – adică înscrisuri (instrumente) care
încorporează operaţiuni juridice (negotium). Acestea pot fi la purtător (obligaţiunile),
nominative ori la ordin.
În funcţie de modalitatea încheierii lor se disting acte juridice strict personale şi acte
care pot fi încheiate şi prin reprezentare.
Actele juridice strict personale sunt acele acte juridice civile care nu pot fi încheiate
decât personal, neputând fi încheiate prin reprezentare (testamentul, recunoaşterea unui
copil din afara căsătoriei, căsătoria etc.).
Actele juridice prin reprezentare. Marea majoritate a actelor juridice civile este
formată din actele ce pot fi încheiate personal, dar pot fi încheiate şi prin reprezentant.
9. Capacitatea de a încheia un act juridic civil este acea condiţie de formă şi esenţială
care constă în aptitudinea subiectului de drept civil (persoană fizică, persoană juridică), de
41
a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.
Această condiţie de formă şi esenţială de a încheia acte juridice civile este numai o
parte a capacităţii civile care are în structura sa, pe de o parte capacitatea de folosinţă –
care constă în aptitudinea omului sau a colectivului de oameni de a avea drepturi şi
obligaţii civile, cât şi capacitatea de exerciţiu, care înseamnă tocmai aptitudinea omului
sau a colectivului de oameni (persoane juridice) de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
asuma obligaţii prin încheierea de acte juridice civile.
Regula capacităţii de a încheia acte juridice presupune că persoanele au aptitudinea de
a încheia orice act juridic ori de câte ori legea nu prevede altfel.
În art. 29 alin. (1) C. civ., principiul este prevăzut cu caracter general şi conform
acestuia nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în
parte, de capacitatea de exerciţiu decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de
lege.
Acest principiu (regulă) se regăseşte consacrat şi în art. 1180 C. civ., care dispune:
„poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să
încheie anumite contracte”, precum şi în art. 1652 C. civ. care consacră principiul
capacităţii în sensul că „pot cumpăra şi vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege”.
În ceea ce priveşte persona juridică, regula capacităţii de a încheia acte juridice este
subordonată principiului înscris în art. 206 alin. 1 şi 2 C. civ., potrivit căruia aceasta poate
avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii,
nu pot aparţine decât persoanei fizice. În situaţia persoanelor juridice fără scop
patrimonial regula este aceea a specialităţii în sensul că pot avea doar acele drepturi şi
obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului, stabilit prin lege, actul de
constituire sau statut.
Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile. Această excepţie, a incapacităţii
de a încheia acte juridice civile, trebuie înţeleasă ca fiind acea situaţie anume prevăzută de
lege când o persoană nu poate încheia, nu poate participa la încheierea unui act juridic
civil. Incapacitatea, fiind o excepţie, trebuie să fie expres prevăzută de lege, întrucât orice
dispoziţie legală care instituie asemenea incapacitate este de strictă interpretare (exceptio
est strictissimae interpretationis). În acest sens art. 10 C. civ. dispune că legile care derogă
de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd
sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Asemenea excepţii sunt prevăzute generic sau limitat, astfel:
- În art. 43 coroborat cu art. 1180 C. civ., se prevede: „În afara altor cazuri prevăzute
de lege, nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; b)
interzisul judecătoresc.”
- Art. 1654 din noul Cod civil, dispune: „(1)Sunt incapabili de a cumpăra, direct sau
prin persoane interpuse, nici chiar prin licitaţie publică:
a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă, cu excepţia cazului
prevăzut la art. 1304;
b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor
pe care le reprezintă;
c) funcţionarii publici, judecătorii sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum
şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin
intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror
administrare o supraveghează.
(2) Încălcarea interdicţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se sancţionează cu
nulitatea relativă, iar a celei prevăzute la lit. c) cu nulitatea absolută”.
- Art.1653 din noul Cod civil reglementează incapacitatea de a cumpăra drepturi
litigioase precizând că: „(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii, procurorii,
grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în
insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt
de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.
(2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1):
42
a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de proprietate de
la comoştenitori sau coproprietari, după caz;
b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a născut
înainte ca dreptul să fi devenit litigios;
c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în
legătură cu care există dreptul litigios.
(3) Dreptul este litigios dacă există un proces început şi neterminat cu privire la
existenţa sau întinderea sa”.
10. Actul juridic, este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice. Elementul fundamental al unui act juridic este voinţa juridică. Structura voinţei
juridice este alcătuită din două elemente: consimţământul şi cauza sau scopul pentru care
se întocmeşte actul juridic civil.
Formarea voinţei juridice, ca de altfel şi formarea voinţei în general, este un proces
complex. Existenţa unor nevoi pe care omul doreşte să şi le satisfacă, stau la baza formării
voinţei. Aceste nevoi sunt reflectate în mintea omului şi apoi acesta se gândeşte la ce
trebuie făcut, la ce mijloace trebuie să recurgă pentru a-şi satisface aceste nevoi. Se
dobândeşte astfel dorinţa satisfacerii nevoii, care de multe ori nu este singura. Ea se
întâlneşte cu alte dorinţe şi tendinţe ale omului, unele pot fi în acord cu nevoile omului,
altele pot fi potrivnice.
Din întregul proces psihologic complex, de formare a voinţei juridice, pentru dreptul
civil prezintă importanţă două elemente şi anume: hotărârea exteriorizată de a încheia
actul juridic civil (consimţământul) şi motivul determinant care face ca subiectul de drept
civil să încheie actul, adică scopul (sau cauza) actului juridic civil.
Definiţia consimţământului
Consimţământul este acea condiţie esenţială de fond şi generală a actului juridic civil
care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior.
Noţiunea de consimţământ este folosită în două sensuri şi anume:
- voinţă exteriorizată a uneia din părţile actului juridic civil bilateral sau multilateral
(în acest sens art. 1204 C. civ. dispune: „Consimţământul părţilor trebuie să fie serios,
liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză”);
- acord de voinţă al părţilor aşa cum se deduce din conţinutul art. 1169 C. civ.: „Părţile
sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele
impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”.
Valabilitatea exprimării consimţământului părţilor presupune, obligatoriu, îndeplinirea
următoarelor condiţii statornicite prin art. 1204 C.civ. în sensul că acesta trebuie să fie
serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză. Condiţiile precizate trebuie îndeplinite
cumulativ.
- Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.
Aşa după cum am precizat anterior, actul juridic este manifestarea de voinţă făcută cu
intenţia de a produce efecte juridice, iar persoana care îl încheie trebuie să aibă puterea de
a aprecia, de a discerne aceste efecte, să le dorească, sens în care persoana trebuie să aibă
discernământ pentru a delibera în cunoştinţă de cauză.
Persona fizică cu capacitate de exerciţiu deplină este prezumată a avea discernământul
necesar încheierii actului juridic civil.
Persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu (respectiv minorul sub 14 ani şi cel pus
sub interdicţie judecătorească) sunt prezumate a nu avea discernământ atât datorită vârstei
fragede, cât şi datorită stării de sănătate mintală.
Minorul între 14 – 18 ani este persoana fizică cu discernământul în formare.
În situaţia persoanei juridice nu se poate pune o asemenea problemă, a
discernământului, întrucât, reprezentantul ei, cel mandatat să încheie actele juridice în
numele acesteia, este întotdeauna o persoană fizică cu capacitate deplină de exerciţiu.
Amintim aici şi situaţiile în care unele persoane fizice, care deşi au capacitate de
exerciţiu deplină, în anumite momente bine determinate de lege, în fapt sunt totuşi lipsite
de discernământ. Aceste situaţii sunt aşa – zisele incapacităţi naturale – cum ar fi beţia,
43
somnambulismul, starea de hipnoză, mânia puternică (ab irato). Astfel de situaţii sunt
reglementate de art. 1205 alin. (1) C. civ. în sensul că este anulabil contractul încheiat de
o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o
stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale. De asemenea,
contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la
momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte
cunoscute, (art. 1205 alin. 2 C. civ.). Potrivit art. 164 alin. 1 C. civ, orice persoană care nu
are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori
debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească.
- Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice (animo
contrahendi negotii)
Cerinţa animo contrahendi negotii rezidă în esenţa actului juridic civil care este o
manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice (s. n.), adică cu
intenţia de a da naştere, modifica ori stinge un raport juridic civil concret. În acelaşi sens
sunt şi prevederile art. 1166 C.civ., care dispun: „Contractul este acordul de voinţe între
două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica, transmite sau stinge un
raport juridic”.
Nu este îndeplinită condiţia de valabilitate prezentată mai sus când:
- manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, din
curtoazie sau pură complezenţă;
- manifestarea de voinţă s-a făcut sub condiţie pur potestativă „din partea celui care se
obligă” [art. 1403 C. civ., adică: „mă oblig dacă vreau” (si voluero)]; un astfel de
comportament din partea debitorului este nul, deoarece demonstrează absenţa voinţei de a
se obliga, ceea ce echivalează cu lipsa discernământului
- manifestarea de voinţă este foarte vagă;
- dacă manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală (reservatio mentalis)
cunoscută de destinatarul acesteia (cum se întâmplă în cazul actului fictiv, ca varietate de
simulaţie).
- Consimţământul trebuie să fie exteriorizat
Cerinţa de mai sus reiese cu pregnanţă din definiţia consimţământului care este
hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior.
- Consimţământul să nu fie viciat
Această cerinţă negativă de manifestare a voinţei părţilor este impusă de caracterul
conştient al actului juridic civil, în sensul că manifestarea de voinţă, pentru a fi valabilă,
trebuie să emane nu numai de la o persoană capabilă, conştientă, dar aceasta trebuie să nu
fie alterată de anumite vicii de consimţământ.
În acest sens, art. 1206 C. civ. precizează că manifestarea de voinţă a părţilor,
consimţământul este viciat când este dat prin eroare, surprins prin dol sau smuls prin
violenţă ori în caz de leziune.
Rezultă deci că viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul, viclenia, violenţa şi
leziunea.
11. Eroarea est o falsă reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil.
Eroarea poate interveni atât în momentul formării consimţământului cât şi în momentul
exprimării, transmiterii ori interpretării acestuia. Astfel, în acest sens art. 1211 C.civ. dispune:
„Dispoziţiile privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător şi atunci cand eroarea
poartă asupra declaraţiei de voinţă ori când declarația a fost transmisă inexact prin
intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanţă”.
În noul Cod civil eroarea este reglementată în art. 1207-1213.Actualul Cod civil
creează un cadru juridic nou al viciului erorii în ceea ce priveşte condiţiile, sistematizarea
cazurilor de eroare, a formelor şi a sancţionării erorii.
Clasificare. Eroarea se clasifică după următoarele criterii:
După gravitatea şi consecinţele acesteia, eroarea este:
- esenţială;
- neesenţială.
44
După natura realităţii reprezentate eronat:
- eroare de drept;
- eroare de fapt.
Potrivit vechii reglementări, (art. 953-954 Codul civil din 1864) eroarea se manifesta
sub două modalităţi care aveau drept consecinţe desființarea contractului, respectiv
eroarea obstacol şi eroarea gravă. În actuala reglementare (art. 1207 C. civ.), eroarea
obstacol şi eroarea gravă au fost înglobate în conceptul de eroare esenţială.
Eroarea esenţială este reglementată în alin. (1) al art. 1207 C.civ. care dispune că
partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere
anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra
căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.
Eroarea neesenţială (indiferentă) este reglementată de art. 1702 alin. (4) C.civ., care o
defineşte astfel: „Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială,
cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate
hotărâtoare”. Eroarea neesenţială este o falsă reprezentare a unor împrejurări mai puţin
importante la încheierea actului juridic care nu afectează însăşi valabilitatea acestuia (de
exemplu – eroarea asupra stării civile a cumpărătorului, eroarea asupra solvabilităţii
cocontractantului, eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic,
etc.). Eroarea indiferentă (incidentă) poate atrage cel mult o diminuare valorică a
prestaţiei dar poate rămâne fără nici o consecinţă juridică în sensul că nu se poate anula
actul juridic civil.
Eroarea de fapt – este falsa reprezentare a unei situaţii de fapt la încheierea actului
juridic (împrejurare care priveşte obiectul actului sau valoarea acestuia).
Eroarea de drept – este o falsă reprezentare cu privire la existenţa sau conţinutul unui
act normativ, a unei norme de drept civil.
Condiţiile cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ:
Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil să aibă
valoarea unui viciu de consimţământ, sunt necesare îndeplinirea a două condiţii
cumulative:
- falsa reprezentare să privească împrejurări determinante care să fi fost
hotărâtoare la încheierea actului juridic astfel încât dacă ar fi fost cunoscută realitatea,
actul nu s-ar fi încheiat. Aprecierea caracterului determinant al elementului fals
reprezentat se face, de regulă, după un criteriu subiectiv, de la caz la caz. Criteriile
subiective au în vedere pregătirea profesională, experienţa de viaţă, profesia etc. Cu totul
şi cu totul excepţional, se poate recurge şi la un criteriu obiectiv, abstract. De exemplu,
comportamentul oricărei persoane într-o situaţie similară: cazul în care vânzătorul cere un
preţ foarte mic pentru o mobilă pe care cumpărătorul o consideră de epocă, arătându-se că
acesta din urmă nu va putea invoca ulterior eroarea asupra substanţei lucrului întrucât
preţul foarte mic nu îndreptăţea un om normal să creadă că mobila respectivă ar fi un
exemplar de epocă. În noul Cod civil este reglementată eroarea nescuzabilă în sensul că
un contract nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi cunoscut
cu diligenţe rezonabile, după împrejurări, (art. 1208 alin. 1), iar eroarea de drept nu poate
fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile, (art. 1208 alin. 2). În
același sens pot fi invocate şi dispoziţiile art. 1209 C. civ. conform cărora eroarea care
poartă asupra unui element cu privire la care riscul a fost asumat de cel care o invocă sau
după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta, nu atrage anularea contractului.
- în cazul contractelor cu titlu oneros este necesar ca cealaltă parte
(cocontractantul) să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia se
răsfrânge falsa reprezentare este determinant, hotărâtor pentru încheierea actului juridic.
În acest sens art. 1207 alin. 1 C.civ. prevede că partea care, la momentul încheierii
contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte
ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial
pentru încheierea contractului. Această cerinţă este impusă de necesitatea unei certitudini
şi unei stabilităţi a operaţiunilor juridice ce se desfăşoară în circuitul civil.
45
Cerinţa de mai sus nu are în vedere actele juridice unilaterale cu titlu oneros întrucât
lipseşte cealaltă parte (cocontractantul).
În situaţia actelor juridice bilaterale sau multilaterale pentru existenţa viciului de
consimţământ este suficient ca în eroare să se afle numai una din părţi, nu fiecare parte.
Dacă totuşi ambele (sau mai multe) părţi s-au aflat în eroare, fiecare poate cere anularea
actului juridic pentru eroarea în care a căzut.
Proba erorii, ca viciu de consimţământ, se face prin orice mijloc de probă, deoarece
acesta este o stare de fapt. Sarcina probei revine părţii care susţine că a fost în eroare la
încheierea actului juridic.
Sancţiunea erorii ca viciu de consimţământ este nulitatea relativă, întocmai ca în
vechea reglementare, (art. 1207 alin. C. civ., respectiv art. 954 Codul civil din 1864).
Noul Cod civil prin reglementarea instituţiei adaptarea contractului dă posibilitatea
părţilor să adapteze un contract anulabil în sensul ca una din părţi să-l execute aşa cum a
fost înţeles de către parte aflată în eroare. Astfel, potrivit art. 1213 C. civ., dacă o parte
este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte
declară că doreşte să execute contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea
îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a
înţeles această din urmă parte. În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care
partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi
obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost
notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că
este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul astfel cum a fost
înţeles de partea aflată în eroare. Dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate
în eroare în termenul de mai sus ori contractul a fost executat, dreptul de a obţine anularea
este stins şi notificarea este considerată lipsită de efecte.
Adaptarea contractului este o alternativă pentru soluţia anulabilităţii. Această noutate
legislativă a ţinut cont de unele fundamente care au la bază protejarea consimţământului
liber format, salvarea relaţiei contractuale afectate de eroare, securitatea circuitului civil,
regula bunei credinţe în executarea contractului.
12. Dolul sau viclenia este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare
a unei persoane cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive, cu scopul de a o
determina să încheie un act juridic.
Dolul este tot o eroare, dar una provocată, gândită de autorul ei care urmăreşte un
anumit scop şi nu una spontană (cum este eroarea propriu-zisă).
Potrivit art. 1214 alin. (1) C.civ. ,,consimțământul este viciat prin dol atunci când
partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori
când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra
unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie’’. Faţă de vechea reglementare, (art.
960 alin. 1 Codul civil din 1864), conform alin. (2) al art. 1214 din noul Cod civil,
anularea contractului poate interveni chiar dacă eroarea în care s-a aflat partea al cărei
consimţământ a fost viciat prin dol nu a fost esenţială, („Partea al cărei consimţământ a
fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu
a fost esenţială”). Prin această nouă reglementare dispare distincţia doctrinară dintre dolul
principal şi dolul prin incidenţă.
Din interpretarea coroborată a art. 1207 cu alin. (20 al art. 1214 C. civ., se desprinde
concluzia că dolul este o eroare provocată care poate să privească şi unele elemente
neesenţiale ale contractului, comparativ cu eroarea-viciu de consimţământ, care poartă
numai asupra unor împrejurări esenţiale, determinante, ale contractului, actului juridic.
De exemplu A vinde lui B un teren convingându-l pe cumpărător că terenul este
propice pentru construirea de locuinţe, dar după încheierea contractului, B constată că
terenul este în afara perimetrului construibil, acesta fiind situat în extravilanul localităţii.
În acest sens mijloacele viclenele folosite de vânzătorul A au fost determinante, esenţiale,
pentru cumpărătorul B. Un alt exemplu: C vinde un autoturism lui D al cărui kilometraj
indică 15.000 km., iar ulterior cumpărătorul constată, la verificarea tehnică a
46
autoturismului, că de fapt umărul real de km. parcurşi de autoturism este de 100.000; în
acest caz mijloacele dolosive constituie un dol neesenţial deoarece D ar fi încheiat
contractul, dacă nu i se ascundea acest adevăr, dar preţul ar fi fost desigur unul mult mai
mic.
Structura dolului. În ceea ce priveşte structura dolului, ca viciu de consimţământ,
acesta este alcătuit din două elemente:
- un element obiectiv (material) care se concretizează prin utilizarea de mijloace
viclene (şiretenii, maşinaţii, manopere dolosive etc.) pentru inducerea în eroare.
Elementul obiectiv poate consta fie într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv), fie într-o
acţiune negativă (fapt omisiv).
De exemplu, un fapt comisiv în materia liberalităţilor poate consta în sugestie sau
captaţie (adică specularea afecţiunii sau pasiunii unei persoane pentru a o determina să
facă o donaţie sau un legat).
Atunci când dolul se manifestă sub forma unui fapt omisiv, se mai utilizează şi
expresia de dol prin reticenţă care este de fapt ascunderea sau necomunicarea celeilalte
părţi a unei împrejurări esenţiale pe care aceasta din urmă ar fi trebuit să o cunoască.
- un element subiectiv (intenţional) care constă în intenţia de a induce în eroare o
persoană pentru a putea încheia un act juridic.
În doctrină şi jurisprudenţă, referitor la elementul subiectiv (intenţional) al dolului, au
fost făcute precizările:
- provocarea unei erori din simplă neglijenţă, fără rea credinţă, nu constituie dol;
- lipsa discernământului şi dolul sub forma captaţiei se exclud;
- nu există dol atunci când împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de
cocontractant.
Dolul, pentru a putea fi considerat viciu de consimţământ, în actuala reglementare a
noului Cod civil trebuie să îndeplinească numai condiţia ca acesta să provină de la
cealaltă parte, de la prepusul ori gerantul celeilalte părţi, sau de la un terţ. În
reglementarea anterioară se cerea ca dolul, pentru a putea fi considerat viciu de
consimțământ, trebuia să îndeplinească condiţia de a fi determinant. În acest sens art. 960
alin.1din Codul civil din 1864 avea formularea potrivit căreia „mijloacele viclene sunt
astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat”.
Există dol şi atunci când manoperele frauduloase nu provin de la una din părţi în
următoarele cazuri:
- când dolul provine de la un terţ, dar cealaltă parte are cunoştinţă de această
împrejurare sau ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului (este un fel de
complicitate la dol);
- când dolul a fost săvârşit de un reprezentant legal sau convenţional al celeilalte părţi
(cocontractantului);
- când dolul provine de la prepusul uneia din părţi. Prepusul lucrează pentru un
comitent şi pe cale de consecinţă, efectele actelor juridice încheiate de acesta se răsfrâng
asupra comitentului;
- când dolul provine de la gerantul afacerii celeilalte părţi. Actele încheiate de gerant
pentru gerat profită acestuia din urmă;
În cazul actelor juridice unilaterale mijloacele dolosive, dolul, provin numai de la
terţi, deoarece în asemenea acte nu există cealaltă parte. Art.1325 C. civ. dispune că
dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător şi actelor
unilaterale, dacă prin lege nu se prevede altfel. În materia liberalităţilor dolul capătă
forma sugestiei şi captaţiei.
Sugestia presupune folosirea unor mijloace ascunse şi tendenţioase de natură să
determine pe dispunător de a face o donaţie sau un testament, pe care acesta nu l-ar fi
făcut din proprie iniţiativă.
Captaţia rezidă în folosirea de manopere dolosive având drept scop câştigarea
încrederii dispunătorului şi de a-i înşela buna credinţă a acestuia, toate fiind de natură de
a-l determina să-i doneze un bun sau să-l gratifice prin testament.
47
În reglementarea noului Cod civil sancţiunea dolului are un caracter dublu. În acest
sens art. 1257 dispune: „În caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ este viciat
are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, (s. n.) şi daune-interese sau, dacă preferă
menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea
daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit”. Rezultă că, victima dolului poate să se
folosească atât de o acţiune în anulare, cât şi de o acţiune în despăgubire, sau numai de
acţiunea în desdăunare, dacă doreşte ca actul juridic încheiat să-şi producă efectele. În art.
1215 alin. (2) C. civ. dispune că victima dolului unui terţ poate chema în judecată pe
autorul manoperelor dolosive solicitând instanţei să-l oblige la plata de daune - interese în
măsura în care manoperele frauduloase i-au cauzat un prejudiciu, independent de
sancţiunea anulării contractului respectiv. Potrivit prevederilor art. 1265 alin. (3) C. civ.
acţiunea în despăgubire este admisibilă şi atunci când are loc confirmarea actului juridic
anulabil, dispunând în acest sens: „Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea
consimţământului prin dol sau violenţă nu implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a
cere daune-interese”.
Proba dolului se desprinde din prevederile art. 1214 alin. (4) C. civ., în sensul că
„dolul nu se presupune”, adică partea care invocă dolul ca viciu de consimţământ la
încheierea actului juridic civil, trebuie să-l dovedească.
Deoarece dolul este un fapt juridic stricto-sensu, poate fi dovedit prin orice mijloace
de probă, inclusiv proba cu martori sau prezumţii simple.
13. Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu
un rău de natură să insufle o temere ce o determină să încheie un act juridic pe care altfel
nu l-ar fi încheiat.
Violenţa ca viciu de consimţământ este reglementată în art. 1216-1220 C. civ.
Dacă în cazul erorii şi a dolului victima nu-şi dă seama că manifestarea de voinţă se
bazează pe premise false, în situaţia viciului de consimțământ, violenţa, victima cunoaște
că manifestarea sa de voinţă nu corespunde voinţei reale şi cu toate acestea încheie actul
juridic pentru a evita producerea răului cu care a fost ameninţată.
Clasificare. Violenţa ca viciu de consimţământ poate fi clasificată după două criterii:
După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate fi:
- violenţa fizică (vis) – există atunci când ameninţarea cu un rău se referă la
integritatea fizică a persoanei sau a bunurilor sale;
- violenţa morală (metus) – se manifestă atunci când ameninţarea cu un rău are în
vedere onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei;
În funcţie de caracterul ameninţării se distinge:
- violenţa (ameninţarea) legitimă (justă) cu un rău este făcută în exercitarea unui
drept, nu conduce la anularea relativă a actului juridic astfel încheiat (de exemplu situaţia
în care un creditor îl ameninţă pe debitor cu darea în judecată în cazul în care acesta nu-şi
îndeplineşte obligaţia pe care o are.)
- violenţa (ameninţarea) nelegitimă (injustă) cu un rău este făcută fără drept. Această
formă determină anulabilitatea actului încheiat sub imperiul unei asemenea temeri.
Structura violenţei. Violenţa, ca viciu de consimţământ, are în structura sa două
elemente constitutive:
- un element obiectiv (exterior) care constă în ameninţarea cu un rău asupra persoanei
sau bunurilor acesteia, în scopul de a o determina să încheie un act juridic, pe care altfel
nu l-ar încheia, (art. 1216 alin. 2 C. civ.);
- un element subiectiv (interior) care constă în insuflarea unei temeri persoanei
ameninţate care astfel îi alterează consimţământul.
Temerea trebuie să fie considerabilă şi prezentă la încheierea actului juridic civil, răul
putând să fie şi viitor.
Pentru ca violenţa să fie viciu de consimţământ, trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii:
- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil. În acest sens art. 1216 alin.
4 C. civ. precizează că: „În toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de
48
vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa,
precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul
încheierii contractului”.
Răul cu care se ameninţă se poate repercuta asupra persoanelor sau bunurilor acestora,
(art. 1216 alin. 2 C.civ.). De asemenea, răul se mai poate răsfrânge asupra soţului, soţiei,
descendenţilor (copii, nepoţi) ori ascendenţilor (bunici, părinţi etc.) persoanei care încheie
actul juridic, (art. 1216 alin. 3 C.civ.).
- violenţa să fie injustă (nelegitimă). Această cerinţă trebuie înţeleasă în sensul că nu
orice ameninţare prin ea însăşi constituie violenţă – viciu de consimţământ. Este necesar
ca această ameninţare să reprezinte o încălcare a legii, adică să fie nelegitimă, fără drept,
(art. 1216 alin. 1 C. civ., respectiv art. 958 Codul civil din 1864).
Conform prevederilor art. 1219 C. civ., simpla temere reverenţială izvorâtă din
respect, fără violenţă nu este cauză de anulare, adică nu este violenţă ca viciu de
consimţământ şi nu atrage anularea contractului.
- în cazul în care violenţa este săvârşită de un terţ. Potrivit art. 1220 C. civ.,
ameninţarea cu un rău poate proveni nu numai de la un cocontractant dar şi de la un terţ.
În acest caz violenţa atrage anularea contractului numai dacă partea al cărui consimțământ
nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de terţ.
În doctrină s-a apreciat că şi starea de necesitate în care se află o persoană, care o determină
să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei – viciu de
consimţământ.
Opiniile doctrinare au determinat legiuitorul să reglementeze în noul Cod civil în art. 1218,
starea de necesitate ca viciu de consimţământ, potrivit căruia „Contractul încheiat de o parte
aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de
aceasta împrejurare”.
Sancţiunea în cazul violenţei este nulitatea relativă a actului juridic, (art. 1216 alin. 1
C. civ.). În acelaşi timp potrivit art. 1257 C. civ. victima poate introduce şi o acţiune în
răspundere civilă delictuală. Există posibilitatea ca aceste două acţiuni să fie cumulate.
De asemenea, victima violenţei poate opta şi pentru menţinerea contractului solicitând
numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit, (art.
1257 C. civ.).
Acţiunea în despăgubire este admisibilă şi atunci când are loc confirmarea actului
juridic, sens în care art. 1265 alin. (3) dispune: „Confirmarea unui contract anulabil pentru
vicierea consimţământului prin dol sau violenţă nu implică prin ea însăşi renunţarea la
dreptul de a cere daune-interese”.
14. Leziunea, ca şi consecinţă a unui viciu de consimţământ, a fost definită ca fiind o
disproporţie vădită de valoare între două prestaţii, adică paguba, prejudiciul material
suferit de una din părţi din cauza disproporţiilor vădite de valoare între contraprestaţii
existente în chiar momentul încheierii convenţiei.
Anterior apariţiei noului Cod civil doctrina a formulat două teorii privitoare la leziune,
respectiv teoria subiectivă şi teoria obiectivă
Astfel, potrivit unei prime opinii, care corespunde teoriei subiective, leziunea este
consecința unui viciu de consimţământ, în sensul că persoana care încheie un act juridic
lezionar pentru ea ori este în eroare, ori este indusă într-o asemenea stare, ori este
constrânsă. În cazul în care nu se află în nici una din situaţiile de mai sus şi este conştientă
de paguba ce o va suferi, iar consimţământul exprimat este unul liber, neviciat, atunci se
poate aprecia că acea persoană a avut intenţia de a face o liberalitate. Potrivit acestei
teorii, pentru a exista leziune, nu este suficientă numai existența unei disproporţii între
prestaţii, ci mai este necesar ca cel care consimte la încheierea actului juridic lezionar să
se afle într-o anumită situaţie, împrejurare, de natură să-l influențeze la încheierea lui.
Conform teoriei obiective leziunea ar privi prejudiciul material care rezultă din
disproporţia dintre prestaţii, indiferent de împrejurările care au condus la această
disproporţie. Un astfel de act juridic este lipsit de cauză şi în consecinţă este anulabil.
Codul civil de la 1864 utiliza noţiunea de leziune în conformitate cu teoria obiectivă şi
49
se aplica numai minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Astfel art. 1157 Codul civil
din 1864, prevedea că „Minorul poate exercita acţiunea în resciziune pentru simpla
leziune în contra oricărei convenţii”. Acest text a fost modificat prin art. 25 din Decretul
32/1954, care a redus câmpul de aplicare şi mai mult, dispunând că „De la data intrării în
vigoare a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, aplicarea
dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii
care, având vârsta de patrusprezece ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere încuviinţarea
prealabilă a autorităţilor tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare. Actele
juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani sunt
anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune. ”
Potrivit art. 1165 din Codul civil din 1864, majorii nu puteau invoca leziunea drept
cauză de nulitate a contractelor. Cu toate acestea, au fost unele acte normative speciale
care au dat posibilitatea ca şi majorii să poată invoca leziunea drept cauză de nulitate în
anumite acte juridice. În acest sens aducem ca exemplu prevederile Legii nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.
Noul Cod civil reglementează, în art. 1221-1224, leziunea ca un viciu de
consimţământ general alături de eroare, dol, violenţă, putând fi invocată atât de minori cât
şi de majori.
În situaţia majorilor, legiuitorul a optat pentru teoria subiectivă asupra leziunii, în
sensul că pentru a exista acest viciu de consimţământ, disproporţia dintre prestaţii, trebuie
să fie consecinţa firească a unei situaţii speciale, (profitarea de starea de nevoie, de lipsa
de experienţă, sau de cunoştinţe), în care se află victima leziunii. În acest sens art. 1221
alin. 1 C. civ. dispune că leziune există atunci când una dintre părţi, profitând de starea de
nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează, la
data încheierii contractului, în favoarea sa ori a unei alte persoane, o prestaţie de o
valoare considerabil mai mare, decât valoarea propriei prestaţii”.
În privinţa leziunii în cazul minorilor legiuitorul apelează la teoria obiectivă care
presupune că este suficient să fie dovedită numai disproporţia dintre prestaţii, nemaifiind
necesar dovedirea cerinţei profitării de starea de nevoie, de lipsa de cunoştinţe sau lipsa
de experienţă a minorului. În acest sens art.1221 alin. 3 C. civ. dispune: „Leziunea poate
exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa
patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul
circumstanţelor”.
De reţinut că textul legal nu face nicio referire la lipsa capacităţii sau la capacitatea
restrânsă a minorului, fapt care ne conduce la concluzia că leziunea se aplică tuturor
actelor, de conservare, de administrare, de dispoziţie încheiate de minor şi indiferent de
vârstă. Totuşi prevederile art.1221 alin.(3) C. civ., trebuie coroborate cu cele din art. 41-
44, art. 144 alin.(3) şi art.146 alin. (4) C. civ. pentru a se face delimitarea între cazurile de
anulare a contractului pentru incapacitate sau pentru leziune.
Sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice care îndeplinesc cumulativ
În cazul leziunii la minori:
- minorul să aibă capacitate de exerciţiu restrânsă (în cazul minorului sub 14 ani
anularea contractului chiar dacă este sau nu lezionar se va face pentru motiv de
incapacitate);
- actul juridic încheiat de minorul între 14-18 ani trebuie să fie un act de administrare,
din categoria acelora pentru încheierea cărora are nevoie de încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui dar nu are nevoie de încuviinţarea instanţei de tutelă sau/şi de avizul consiliului
de familie.
- actul încheiat să facă parte din categoria actelor juridice bilaterale, cu titlul oneros şi
comutative, deoarece numai în cazul acestor acte juridice poate apare o disproporţie între
prestaţii. Art. 1224 C. civ. dispune că nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii,
tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege, iar art.1221 alin. (2) C. civ.
50
prevede că existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului;
- leziunea să existe în momentul încheieri actului juridic şi să fie consecinţa
asumării de către minor a unei obligații excesive prin raportare la starea sa patrimonială,
la avantajele pe care le obţine din contract sau la ansamblul circumstanțelor.
În cazul leziunii la majori:
- actul încheiat să facă parte din categoria actelor juridice bilaterale, cu titlu oneros
şi comutative, (vezi precizările de mai sus);
- disproporţia dintre prestaţii să fie cauzată de starea de nevoie, de lipsa de
experienţă sau de lipsa de cunoştinţe a uneia din părţi de care a profitat partea cealaltă.
Sancţiunea. Potrivit prevederilor art. 1222 alin. (1) C. civ. partea al cărei
consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului
sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.
Opţiunea de mai sus o poate formula atât minorul cât şi majorul.
Acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din
valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau
executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare.
În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod
echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii.
Dispoziţiile privitoare la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător, (art. 1213
C. civ.).
Art. 1223 C. civ. stabileşte un termen de prescripţie special dispunând că dreptul la
acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de un
an de la data încheierii contractului. Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe
cale de excepţie când dreptul la acţiune este prescris.
15. În reglementarea dată de noul Cod civil noţiunea de obiect al actului juridic este
abordată diferit de cea a Codului civil din 1864, în sensul că se face distincţie între
obiectul actului juridic, conţinutul actului juridic şi obiectul obligaţiei.
Astfel potrivit art. 1225 alin. (1) C. civ., obiectul juridic al actului juridic reprezintă
operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul, şi altele asemenea,
convenită de părţi şi conţinutul actului juridic, reprezintă ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor contractuale, (conduita părţilor), din care reiese această operaţiune juridică.
De asemenea, noul Cod civil face distincţie şi între obiectul contractului şi obiectul
obligaţiei, pe care îl defineşte în art. 1226 alin. (1) C.civ. ca fiind prestaţia, (a da, a face,
sau a nu face ceva), la care se angajează debitorul. De regulă, prestaţia se referă la un bun,
obiectul material, derivat al actului juridic, bun la care se raportează conduita părţilor.
Obiectul actului juridic civil este definit ca fiind „conduita părţilor stabilită prin acel
act juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de
care sunt ţinute”.
Obiectul actului juridic civil este o condiţie de fond esenţială, de validitate şi generală
a actului juridic civil.
Din definiţie se poate constata că obiectul actului juridic civil coincide cu obiectul
raportului juridic civil care s-a născut din actul juridic respectiv.
Obiectul şi conţinutul actului juridic civil se găsesc în aceeaşi corelaţie ca şi obiectul şi
conţinutul raportului juridic civil. Prin urmare, deşi se află într-o strânsă legătură, nu
trebuie confundate acţiunile şi inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute
părţile actului juridic civil – care constituie obiectul actului juridic civil – cu drepturile
subiective civile şi obligaţiile la care dă naştere actul juridic – care formează conţinutul nu
efectele actului juridic civil.
16. În doctrina anterioară noului Cod civil cauza sau scopul era definit a fi acel element al
actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act.
Noul Cod civil, în art. 1179 alin. (1) pct. 4, enumeră cauza printre celelalte condiţii de
valabilitate ale contractului în sensul că trebuie să fie o cauză licită şi morală iar în art.
1235 o defineşte ca fiind motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.
Deşi dispoziţiile referitoare la cauză au în vedere materia comerţului, se admite unanim că
51
acest element este o condiţie esenţială pentru validitatea actului juridic civil indiferent dacă
este unilateral, bi sau multilateral.
În vederea unei mai bune înţelegeri a cauzei ca o condiţie esenţială de validitate şi
generală a actului juridic, se impun a fi făcute următoarele precizări:
- cauza este o parte a voinţei juridice, alături de consimţământ. Cauza, ca element
de natură psihologică, răspunde la întrebările de ce? sau pentru ce?, care este scopul?
pentru care s-a încheiat actul juridic;
- cauza este independentă de consimţământ, este elementul psihologic care
determină consimţământul în sensul că răspunde la întrebarea pentru ce partea a încheiat
actul juridic civil iar consimţământul scoate în evidenţă dacă partea a dorit (a voit) sau nu
să se oblige juridic prin acel act.
De asemenea, după cum am prezentat anterior, actul juridic pentru a fi valabil încheiat
trebuie ca voinţa liber exprimată să fie determinată de un scop care să nu contravină normelor
legale şi morale.
Obiectul actului juridic dă răspuns la întrebarea ce se datorează? (qui debetur) iar
cauza dă răspuns întrebării pentru ce se datorează?
- cauza (scopul) ca cerinţă esenţială pentru existenţa valabilă a actului juridic civil
nu se confundă cu izvorul efectelor juridice deoarece s-ar ajunge să se confunde un
element al actului juridic civil cu însuşi actul (s-ar confunda partea cu întregul).
De asemenea, expresia cauză din sintagma cauza actului juridic (element al actului)
nu este folosită în sens filosofic (causa eficiens) ci în sens juridic (causa finalis) adică un
scop menit a fi atins prin încheierea actului.
Deşi aparent cauza în sens juridic (causa finalis) ar urma efectului în sensul că
realizarea scopului propus este ulterioară momentului încheierii actului juridic, în
realitate, cauza precede efectul întrucât prefigurarea mentală a scopului urmărit se
realizează înainte şi în vederea încheierii actului juridic.
Elementele cauzei actului juridic civil
În structura cauzei (scopului) intră două elemente: scopul imediat şi scopul mediat.
Din definiţia dată de legiuitor cauzei în art. 1235 C. civ. actual, nu rezultă aceste elemente
dar ele se presupun.
Scopul imediat (causa proxima) – cunoscut şi ca scopul obligaţiei, este stabilit pe
principalele categorii de acte juridice, astfel:
- în contractele sinalagmatice – cauza este reprezentarea mentală de către fiecare
parte a contraprestaţiei (adică o parte se obligă ştiind că la rândul său şi cealaltă parte se
obligă);
- în contractele unilaterale cu titlu gratuit scopul imediat este intenţia de a
gratifica (animus donandi);
- în actele juridice (contractele) reale cauza imediată este prefigurarea remiterii
bunului (predării);
- în contractele aleatorii – scopul imediat este prefigurarea unei împrejurări
viitoare şi incerte de care depinde şansa unui câştig sau riscul unei pierderi.
Scopul imediat se caracterizează prin faptul că este un element abstract (este rezultatul
unui proces de generalizare) şi invariabil (este acelaşi, este comun) în cadrul unei anumite
categorii de acte juridice civile.
Scopul mediat (causa remata) numit şi motivul actului juridic civil, este de fapt
motivul determinant pentru încheierea actului juridic şi se referă fie la însuşirile unei
prestaţii, fie la calităţile unei persoane.
- Condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic civil
Existenţa valabilă a cauzei actului juridic civil este determinată de îndeplinirea
cumulativă a următoarelor trei condiţii (cerinţe): să existe, să fie licită şi să fie morală.
- Cauza să existe
Această condiţie este prevăzută în mod expres în art. 1236 alin. (l) C. civ.
Pornindu-se de la cele două elemente ale cauzei, problema inexistenţei cauzei se poate
pune numai cu privire la scopul imediat al consimţământului.
52
- Cauză să fie licită şi morală
Această cerinţă este reglementată de art. 1236 alin. 2 şi 3 C. civ.
Conform acestor prevederi legale cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii
publice şi cauza este imorală dacă este contrară bunelor moravuri. Sancţiunea care
intervine în cazul cauzei ilicite (imorale) este nulitatea absolută a actului juridic
respectiv.
Proba cauzei este reglementată în 1239 C. civ., (art. 967 Codul civil din 1864) care
dispune: „(1) Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută. (2)
Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.”
Din conţinutul articolului citat se constată că legiuitorul a instituit două prezumţii:
- prezumţia de valabilitate a cauzei indiferent de faptul redării ei în înscrisul
constatator al actului juridic;
- prezumţia de existenţă a cauzei, fapt ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită.
Ambele prezumţii legale sunt relative (juris tantum). Deci cel care invocă lipsa ori
nevalabilitatea cauzei actului juridic, are sarcina probei.
Întrucât este vorba de un fapt juridic stricto-sensu, orice mijloc de probă este admisibil
17. Forma actului juridic civil a fost definită ca fiind modalitatea de exprimare a
manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica ori strânge un raport juridic
civil concret.
Conform prevederilor art. 1240 C. civ., voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal
sau în scris. De asemenea, voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care,
potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor nu lasă
nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.
În situaţia în care voinţa se exprimă în scris, înscrisul respectiv, care constată
încheierea contractului poate avea două forme, autentic sau sub semnătură privată, având
forţa probantă prevăzută de lege, (art. 1241 C.civ.).
Expresia forma actului juridic are pe lângă sensul restrâns (stricto sensu), precizat mai
sus, şi un sens larg (lato sensu) care desemnează trei cerinţe de formă: forma cerută
pentru validitatea actului juridic (forma ad validitatem sau ad solemnitatem); forma
cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem); şi forma cerută pentru
opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.
Sancţiunea nerespectării condiţiei de formă a actului juridic este nulitatea absolută aşa
cum rezultă din prevederile art. 1242 alin. 1 C. civ., potrivit căruia „Este lovit de nulitate
absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere
pentru încheierea sa valabilă”.
Forma ad probationem este obligatorie, iar nerespectarea ei atrage în principiu
imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă şi nu existenţa sa
valabilă.
Sancţiunea nerespectării formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului
juridic civil ci imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă
(idem est non esse et non probare care se traduce astfel „este acelaşi lucru a nu exista şi a
nu fi dovedit”).
- Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi
Actele juridice produc efecte faţă de părţi, ca regulă. Actul juridic este opozabil terţilor
şi trebuie respectat de aceştia dacă au luat cunoştinţă de el prin intermediul unor
formalităţi.
Noţiunea de formă cerută pentru opozabilitate faţă de terţi a actului juridic civil
desemnează „acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul
juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii
drepturilor ori intereselor lor”. Forma cerută de lege pentru opozabilitatea faţă de terţi este
obligatorie. Sancţiunea nerespectării acestei cerinţe constă în inopozabilitatea actului juridic,
adică posibilitatea ignorării actului juridic invocat, de către terţul interesat.
18. În mod obişnuit, actele juridice valabil încheiate îşi produc efectele încă din momentul
perfectării lor, al încheierii acestora, adică îşi produc efectele dorite de părţi. Asemenea
53
acte juridice sunt cele pure şi simple.
În activitatea zilnică apar şi situaţii când, pentru eficacitatea actului, părţile sau legea,
leagă această eficacitate de îndeplinirea anumitor condiţii suplimentare, cunoscute drept
modalităţi.
Modalitatea actului juridic este acel element cuprins într-un act juridic civil care
constă într-o împrejurare ce are influenţă asupra efectelor pe care le produce sau trebuie
să le producă actul respectiv.
Elementele ce rezultă din definiţie sunt:
- o împrejurare care poate fi scurgerea timpului, adică modalitatea actului juridic civil
numită termen; când această împrejurare constă într-un element natural sau o acţiune
omenească, modalitatea actului juridic poartă denumirea de condiţie (care poate consta într-un
element sau într-un fapt) sau poartă denumirea de sarcină (care este întotdeauna un fapt al
omului);
- modalităţile termen, condiţie sau sarcină (în cazul liberalităţilor) trebuie să
determine, să influenţeze (să afecteze) efectele actului juridic.
Termenul (dies) este modalitatea actului juridic civil care desemnează acel eveniment
viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată începerea sau, după caz, stingerea
exerciţiului drepturilor subiective civile şi executării obligaţiilor civile.
Termenul, ca modalitate a actului juridic civil este precizat printr-o dată calendaristică.
În ceea ce priveşte reglementarea termenului, aceasta este redată în art.1411 C. Civ.,
(art. 1022-1025 din Codul civil din 1864).
Scadenţa este data la care se împlineşte termenul; până la scadenţă termenul curge iar
după scadenţă obligaţia devine exigibilă şi se poate cere executarea ei.
Potrivit art. 1418 C.civ. renunţarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului
face ca obligaţia să devină de îndată exigibilă.
Renunţarea la termen se poate face oricând de cel ce are beneficiul exclusiv al
termenului, fără consimţământul celeilalte părţi, (art. 1413 alin. 2 C. civ.). În cazul în care
termenul a fost fixat în favoarea ambelor părţi nu se poate renunţa la beneficiul
termenului respectiv decât prin acordul ambelor părţi.
Decăderea din beneficiul termenului se face conform regulilor stabilite prin art. 1417
C. civ., (art. 1025 Codul civil din 1864), potrivit căruia debitorul este decăzut din
beneficiul termenului atunci când se află în stare de insolvabilitate sau de insolvenţă
declarată în condiţiile legii, precum şi dacă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite
în favoarea creditorului, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, ori nu constituie garanţiile
promise.
De reţinut că, starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce
poate fi supus executării silite, potrivit legii, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile.
Această stare se constată de instanţă, dacă prin lege nu se dispune altfel. În acest scop,
instanţa poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a
debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei
proceduri de executare silită etc. Totodată decăderea din beneficiul termenului poate fi
cerută şi atunci când debitorul, din culpa sa, ajunge în situaţia de a nu mai satisface o
condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului. Într-o asemenea
situaţie este necesar să se fi stipulat expres, în contract, caracterul esenţial al condiţiei şi
posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat un interes legitim pentru creditor
care să considere condiţia respectivă drept esenţială.
Clasificarea termenului, ca modalitate a actului juridic civil, se face după următoarele
criterii:
În funcţie de efectele sale termenul este suspensiv şi extinctiv.
- termenul suspensiv – este acel termen care amână, până la împlinirea lui,
începutul exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei civile corelative
(exemplu: termenul la care trebuie plătită rata scadentă a unui împrumut, plata chiriei
etc.); În acest sens art.1412 alin.1 C.civ. prevede că „Termenul este suspensiv atunci
când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei”.
54
- termenul extinctiv – este acel termen care amână stingerea exerciţiului dreptului
subiectiv civil şi a executării obligaţiei civile corelative, până la împlinirea lui (de
exemplu data morţii credirentierului în cazul contractului de întreţinere, un contract de
închiriere încheiat pe un an etc.). Art. 1412 alin. 2 C. civ. defineşte termenul extinctiv ca
fiind acela care, la împlinirea lui, obligaţia se stinge.
După titularul (persoana) care beneficiază de termen se disting trei categorii de
termene:
- termen în favoarea debitorului – care reprezintă regula după cum rezultă din
prevederile art. 1413 C. civ. (art. 1024 Codul civil din 1864) „Termenul profită
debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa părţilor sau din împrejurări rezultă că
a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi”;
- termen în favoarea creditorului (cum este cazul depozitului, în care termenul
este în favoarea deponentului, ca regulă). Art. 2115 alin. 1 C. civ. (art. 1616 Codul civil
din 1864) prevede că: „Deponentul poate să solicite oricând restituirea bunului depozitat,
chiar înăuntrul termenului convenit. El este însă obligat să ramburseze depozitarului
cheltuielile pe care acesta le-a făcut în considerarea acestui termen”;
- termenul stabilit atât în favoarea debitorului cât şi a creditorului (de exemplu
termenul stabilit într-un contract de asigurare).
Importanţa acestei clasificări rezidă în aceea că numai cel care are de partea sa
beneficiul termenului, poate renunţa la acest beneficiu, iar dacă acest beneficiu este în
favoarea atât a debitorului cât şi a creditorului, renunţarea se poate face numai cu acordul
ambelor părţi, (art. 1413 alin. 2 C. civ.).
După izvorul său, termenul se clasifică în:
- termen voluntar (convenţional) – respectiv acel termen stabilit prin act juridic
unilateral, bilateral sau multilateral. Acesta poate fi exprimat expres, când este prevăzut
expres de părţi, sau tacit dacă este dedus din natura raportului juridic concret sau din alte
împrejurări, (art. 1411 alin. 2 C. civ.);
- termenul legal este acel termen stabilit de lege şi care face parte de drept din
actul juridic civil;
- termenul jurisdicţional (judiciar) este termenul acordat de instanţă. Astfel, art.
1415 alin. 1 şi 2 C. civ. (art. 1582 şi art. 1583 din Codul civil din 1864) prevede: „(1)
Atunci când părţile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina
de a-l stabili şi când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit,
instanţa poate, la cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul ţinând seama de natura
obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări. (2) Instanţa poate, de asemenea,
să fixeze termenul atunci când, prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu există
nicio convenţie prin care acesta să poată fi determinat.”
În funcţie de criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale distingem:
- termenul cert – este acel termen a cărui dată de împlinire (calendaristică) se
cunoaşte chiar din momentul încheierii actului juridic civil;
- termenul incert – este termenul (deci tot un eveniment viitor şi sigur ca realizare)
a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii actului juridic civil deşi
împlinirea lui este sigură (de exemplu data morţii creditorului într-un contract de vânzare
cu clauză de întreţinere sau într-un contract de rentă viageră etc.).
Termenul afectează numai executarea actului juridic civil, nu şi existenţa lui şi acestea
diferă în funcţie de natura termenului – suspensiv sau extinctiv.
19. Condiţia este acea modalitate a actului juridic civil care constă într-un eveniment viitor
şi nesigur ca realizare de care depinde existenţa (naşterea ori desfiinţarea) dreptului
subiectiv civil şi a obligaţiei corelative.
Din conţinutul definiţiei se desprind o serie de trăsături definitorii ale condiţiei şi
anume:
- este un eveniment viitor – un eveniment care a avut deja loc, nu constituie o
condiţie;
- realizarea evenimentului viitor este nesigură, incertă, pe când în cazul
55
termenului incert, nesiguranţa priveşte numai momentul realizării (certe) a evenimentului,
în situaţia condiţiei, nesiguranţa are în vedere însăşi realizarea evenimentului ori faptului;
- condiţia afectează existenţa (naşterea ori desfiinţarea) dreptului subiectiv şi a
obligaţiei civile corelative spre deosebire de termen – care amână doar începerea
exerciţiului dreptului subiectiv şi a executării obligaţiei corelative.
Condiţia poate fi clasificată în funcţie de diferite criterii:
- În funcţie de efectele pe care le produce se disting: condiţia suspensivă şi
condiţia rezolutorie.
Condiţia suspensivă este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde naşterea
drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative. Potrivit art. 1400 C. civ. (art. 1017
Codul civil din 1864), „Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde
eficacitatea obligaţiei”. De exemplu „Îţi vând apartamentul din Iaşi dacă mă voi muta cu
serviciul şi familia la Bacău”. Un exemplu de condiţie suspensivă poate fi considerat şi
art. 1731 C. civ. conform căruia vânzarea bunului cu privire la care există un drept de
preempţiune legal sau convenţional se poate face către un terţ numai sub condiţia
suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor. În cazul condiţiei
suspensive obligaţia este provizoriu ineficientă dar eficacitatea ei poate rezulta retroactiv
din însăşi realizarea condiţiei.
Condiţia rezolutorie este acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea
drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative. Potrivit art. 1401 C. civ. condiţia
este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei. Condiţia se
prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul
la care condiţia s-ar putea îndeplini, până la proba contrară. De exemplu „Îţi vând
autoturismul meu, dar dacă mă voi muta cu serviciul la Bacău, până la sfârşitul anului,
vânzarea se desfiinţează, sau: „Îţi vând imobilul meu dar dacă voi avea un copil vânzarea
se va desfiinţa”. Condiţia rezolutorie are o acţiune întârziată şi instantanee, pentru că nu
îşi va produce efectul decât după ce se produce evenimentul şi pentru că ea acţionează
instantaneu asupra raportului juridic.
În funcţie de legătura cu voinţa părţilor, a realizării ori nerealizării evenimentului,
condiţia este: cazuală, mixtă şi potestativă.
- Condiţia este cazuală (casus = întâmplare) atunci când realizarea evenimentului
depinde de hazard, de întâmplare, fiind independentă de voinţa părţilor. De exemplu „Îţi
vând săniuţa mea dacă până la Sfântul Ştefan (26 decembrie) nu va ninge”. Un alt
exemplu de condiţie cazuală (şi rezolutorie) este cea prevăzută de art. 1016 alin.1 C. civ.
(art. 825 alin. 1 din Codul civil din 1864), care dispune: „(1) Contractul poate să prevadă
întoarcerea bunurilor dăruite, fie pentru cazul când donatarul ar predeceda donatorului, fie
pentru cazul când atât donatarul, cât şi descendenţii săi ar predeceda donatorului.”
Condiţia este mixtă în situaţia în care realizarea evenimentului depinde atât de voinţa
uneia din părţi cât şi de voinţa unei terţe persoane determinate (cunoscute). De exemplu
„Îţi vând calculatorul meu dacă tata îmi va face cadou un laptop de ziua mea” sau „Îţi
vând apartamentul meu dacă până la Crăciun mă voi căsători cu X”.
Condiţia este potestativă este atunci când realizarea evenimentului depinde de voinţa
uneia dintre părţile actului juridic.
În funcţie de modul ei de formulare, adică după cum constă în realizarea sau
nerealizarea evenimentului, condiţia se clasifică în: condiţie pozitivă şi condiţie negativă.
Condiţia pozitivă afectează drepturile subiective civile şi obligaţiile corelative printr-
un eveniment ce urmează să se îndeplinească (dacă este formulată în sens afirmativ). De
exemplu: „Îţi vând apartamentul meu dacă voi fi transferat în Bacău”.
Condiţia negativă constă într-un eveniment care urmează să nu se producă, atunci când este
formulată în sens negativ. De exemplu: „Îţi vând garsoniera dacă în termen de 3 ani nu mi se va
naşte un copil.
- În funcţie de posibilitatea realizării evenimentului, condiţia se clasifică în condiţie posibilă
şi condiţie imposibilă.
Condiția posibilă presupune posibilitatea ca evenimentul viitor să se producă atât din
56
perspectivă materială cât şi din cea juridică.
Condiţia este imposibilă atunci când evenimentul nu se poate realiza fie din punct de vedere
material fie datorită cadrului juridic. Numai o condiţie pozitivă suspensivă poate fi imposibilă.
De reţinut că imposibilitatea trebuie să existe la data încheierii actului juridic, deoarece, ulterior
acestei date o condiţie imposibilă poate deveni posibilă. De exemplu un minor de 14 ani se
obligă să vândă un tablou original, al unui pictor celebru, dobândit prin succesiune, sub condiţia
ca într-un an să dobândească capacitate deplină de exerciţiu. Din punct de vedere juridic acest
lucru este imposibil, deoarece capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte, conform
dispoziţiilor legale la data de18 ani.
Potrivit art. 1402 C. civ., condiţia imposibilă este nulă şi atrage nulitatea absolută a actului
juridic, care depinde de ea. Dacă nu reprezintă cauza contractului, este considerată nescrisă,
actul juridic producând-şi efectele ca un act juridic simplu, adică neafectat de modalităţi.
În funcţie de conformitatea condiţiei cu legea şi morala condiţia poate fi licită şi morală.
Condiţia este licită când este conformă cu prevederile legale şi este morală când nu
contravine bunelor moravuri. Condiţia ilicită este cea care contravine legii iar condiţia imorală
este cea care încalcă regulile bunelor moravuri, (art. l402 C. civ.).
Licitatea şi conformitatea cu regulile de conviețuire socială care privesc ordinea publică au
în vedere în principal intenţia subiectelor raportului juridic şi nu natura evenimentului pe care
condiţia îl are drept obiect.
Condiţia ilicită şi imorală atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic care depinde
de acea condiţie. În situaţia în care condiţia ilicită şi imorală este ea însăşi cauza contractului,
aceasta se consideră ca fiind nescrisă, actul juridic producându-şi efectele ca unul simplu,
neafectat de modalităţi.
20. Sarcina este acea modalitate a actului juridic civil care constă în obligaţia de a face
sau a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit.
În noul Cod civil nu există o reglementare generală a sarcinii aşa cum este pentru
celelalte două modalităţi ale actului juridic civil – termenul şi condiţia – dar se găsesc
aplicaţii ale acestei modalităţi în materia donaţiei (art. 985 şi art.1011-1033 C. civ.), şi a
legatului (art. 986 şi art. 1054-1073 C. civ.).
De asemenea, aplicaţii ale acestei modalităţi – sarcina – se mai găsesc şi în art. 10 din
Legea nr. 32/1994 – privind sponsorizarea care prevede că: „(1) Nu beneficiază de
facilităţile prevăzute de prezenta lege sponsorul care, în mod direct sau indirect, urmăreşte
să direcţioneze activitatea beneficiarului. (2) Dispoziţiile alineatului precedent nu înlătură
dreptul părţilor de a încheia, potrivit legii, acte juridice, afectate de sarcină dacă prin
aceasta nu se direcţionează ori nu se condiţionează activitatea beneficiarului.”
Clasificarea sarcinii se face în funcţie de persoana beneficiarului astfel:
- sarcina în favoarea dispunătorului (de exemplu într-un contract de donaţie
donatorul, cel care face donaţia, îi impune donatarului, cel care primeşte donaţia, obligaţia
de a-i plăti o datorie a sa faţă de un terţ);
- sarcina în favoarea gratificatului (de exemplu într-un contract de donaţie,
donatorul impune donatarului să folosească suma de bani donată în scopul efectuării unei
lucrări de specialitate);
- sarcina în favoarea unei terţe persoane (spre exemplu – prin testament se lasă un
apartament unei persoane cu îndatorirea legatarului de a plăti o rentă viageră soţiei
supravieţuitoare a testatorului).
Importanţa juridică a acestei clasificări este determinată de regimul juridic diferit al
celor trei forme de sarcină. Astfel:
- o sarcină în favoarea dispunătorului (a donatorului) ce urmează a fi îndeplinită în
timpul vieţii acestuia, se poate institui numai printr-o donaţie, gratificatul neputând fi obligat
prin testament să execute o îndatorire a testatorului în timpul vieţii acestuia deoarece pe
de o parte, testamentul este un act mortis causa, (adică efectele lui se produc numai după
moartea testatorului) iar pe de altă parte, în caz contrar, ar fi un pact asupra unei
succesiuni viitoare ceea ce este expres interzis de lege (art. 956 C. civ. ).Rămâne însă
valabilă o clauză testamentară prin care se instituie o sarcină în favoarea testatorului, dacă
57
sarcina urmează a fi executată de către legatar după deschiderea succesiunii: de exemplu
sarcina se referă la suportarea, de către legatar, a cheltuielilor aferente înmormântării
testatorului;
- o sarcină poate influenţa natura actului juridic, în sensul că, atunci când sarcina
constă într-o obligaţie egală sau care întrece valoarea emolumentului unei donaţii, actul
juridic nu mai este cu titlu gratuit (donaţie) şi devine un act cu titlu oneros, (de vânzare –
cumpărare, prestare de servicii etc.) cu toate consecinţele care decurg dintr-un asemenea
act;
- sarcina în favoarea unui terţ este o formă a stipulaţiei pentru altul şi nu o
simulaţie prin interpunere de persoane fapt ce face ca terţul beneficiar să nu aibă decât
dreptul de a cere executarea obligaţiei (sarcinii) nu şi posibilitatea de a cere revocarea
(rezoluţiunea) actului pentru neîndeplinirea sarcinii, întrucât nu este parte în contractul
încheiat între stipulant şi promitent, (art. 1027 alin. 2 şi art. 1284 alin. 2 C. civ.);
- potrivit art. 1019 alin.3 C.civ., donatorul va răspunde pentru viciile ascunse în
mod asemănător înstrăinătorului în limita valorii sarcinilor
Efectele sarcinii
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic în caz de neexecutare a ei, ci numai
eficacitatea acestuia.
Atunci când sarcina nu este executată aceasta atrage, în principiu, revocarea
(rezoluţiunea) actului juridic cu titlu gratuit prin care a fost instituită, (art. 1027 alin. 1 C.
civ.).
Deoarece sarcina conferă actului juridic caracter sinalagmatic, neexecutarea ei dă dreptul
dispunătorului da a opta între a cere rezoluţiunea (revocarea) actului juridic sau a pretinde
obligarea la executarea în natură a sarcinii.
Comparaţie între condiţie şi sarcină
Asemănările sunt:
- ambele sunt modalităţi ale actului juridic civil;
- revocarea (rezoluţiunea) pentru neexecutarea sarcinii şi desfiinţarea actului juridic
pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei produc de regulă efecte retroactive iar excepţiile
de la retroactivitate sunt, în principiu, aceleaşi.
Deosebiri:
- condiţia poate afecta atât un act cu titlu oneros cât şi un act cu titlu gratuit;
sarcina este admisibilă numai în actele cu titlu gratuit;
- condiţia afectează existenţa efectelor actului juridic (respectiv drepturile subiective
şi obligaţiile corelative) iar, sarcina afectează numai eficacitatea actului juridic;
- în cazul condiţiei rezolutorii, în actele cu titlu gratuit, chiar dacă ar fi potestativă
din partea gratificatului, nu creează nici o obligaţie pentru acesta, având posibilitatea de a
acţiona cum doreşte, dar sarcina obligă pe gratificat, putându-se solicita acţiune în
executarea sarcinii;
- condiţia operează de drept, (art. 1404 alin. 4 C. civ.), rezoluţiunea (revocarea)
pentru neexecutarea sarcinii trebuie cerută instanţei judecătoreşti, (art. 1027 şi art. 1069
C. civ.);
- dreptul la acţiune în constatarea îndeplinirii sau neindeplinirii condiţiei poate fi
exercitat fără limită de timp de partea interesată (potrivit art. 1404 alin. 4 C.civ. care
dispune: „Partea interesată poate cere oricând instanţei să constate îndeplinirea sau
neîndeplinirea condiţiei), acţiunea prin care se cere executarea sarcinii sau revocarea
donaţiei se prescrie în termen de 3 ani de la data la care sarcina trebuia executată (art.
1207 alin 3 C.civ.). De asemenea, dreptul la acţiune în revocarea judecătorească a
legatului se prescrie în termen de 1 an de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de
ingratitudine sau după caz, de la data la care sarcina trebuia executată (art. 1070 C.civ.).
21. Principiul forţei obligatorii: (pacta sunt servanda)
Această regulă de drept civil este consacrată în art. 1270 C. civ. potrivit căruia:
„Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.”
Principiul de mai sus se exprimă prin aceea că odată încheiată convenţia cu respectarea
58
legii, ea devine obligatorie pentru părţi întocmai ca şi legea însăşi.
Deci, un act juridic civil odată încheiat el devine obligatoriu pentru părţi în sensul că
dă naştere la drepturi subiective civile şi la obligaţii corelative întocmai ca şi legea şi se
impun părţilor aşa cum se impune însăşi legea.
În situaţia în care actul juridic civil este legal încheiat şi una din părţi nu-l respectă,
întocmai cum se asigură respectarea unei legi prin apelarea la forţa coercitivă, tot aşa se
va proceda şi în cazul nerespectării contractului, adică la nevoie instanţa judecătorească
va dispune printr-o hotărâre executarea actului juridic valabil încheiat de către cel care-l
nesocoşete.
De asemenea, mai reţinem că nu numai părţile sunt obligate să respecte actul juridic
legal încheiat, ci şi instanţa de judecată, deoarece atunci când are de soluţionat un litigiu
referitor la un astfel de act juridic, ea va trebui să-l interpreteze în funcţie de voinţa
părţilor şi să asigure executarea lui, neavând posibilitatea de modifica efectele ori
conţinutul acestuia.
Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a actului juridic sunt acele situaţii în care
efectele actului juridic civil nu se mai produc aşa cum au dorit părţile, ci independent de
voinţa lor (sau după caz a părţii) aceste efecte sunt sau mai restrânse sau mai întinse
(extinse) decât cele stabilite iniţial, la încheierea actului respectiv.
a) Cazurile de restrângere a forţei obligatorii sunt acele situaţii, prevăzute expres
de lege, în care efectele actului juridic civil încetează înainte de termen datorită dispariţiei
unui element al său.
În această categorie de excepţii sunt incluse:
- încetarea contractului de locaţiune din cauza pieririi totale sau într-o măsură
considerabilă a lucrului. în acest sens, art. 1818 alin. 1 C. civ., dispune: „Dacă bunul este
distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite, locaţiunea
încetează de drept”;
- încetarea contractului de societate civilă datorită anumitor cauze prevăzute de
art.1930, 1937 şi 1938 C. civil;
- încetarea contractului de mandat din cauza morţii, interdicţiei, insolvabilităţii
sau falimentul mandantului ori mandatarului potrivit art. 2030 lit. c) C. civ.:
- încetarea contractului de arendare ca urmare a decesului, incapacităţii sau
falimentul arendaşului, potrivit art. 1850 C.civ.;
- încetarea contractului de antrepriză prin moartea beneficiarului dacă aceasta
face imposibilă sau inutilă executarea contractului, conform art. 1870 C.civ.;
- încetarea contractului de consignaţie prin moartea, dizolvarea, falimentul,
interdicţia sau radierea consignantului ori consignatarului (art. 2063 C. civ.);
- încetarea contractului de întreţinere încheiat pe durată determinată din cauza
decesului creditorului întreţinerii, dacă decsul survine înainte de expirarea duratei
contractului potrivit art. 2263 C.civ.
b) Cazurile de extindere a forţei obligatorii includ:
- prorogarea (prelungirea) efectelor anumitor acte juridice prin efectul legii peste
termenul convenit de părţi, (art. 1 din Legea nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea
contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative; art. 7 alin. 1 din Legea nr.
112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe,
trecute în proprietatea statului, art.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999
privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţe
care a prelungit contractele de închiriere cu 5 ani, precum şi Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 8/2004 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere);
- prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită suspendării
temporare a executării acestuia pe toată durata suspendării (cât durează cauza de
suspendare);
- revizuirea efectelor actului juridic civil din cauza modificării echilibrului
contractual în urma schimbării împrejurărilor ce au fost avute în vedere de părţi în
momentul încheierii actului juridic civil (teoria impreviziunii – rebus sic stantibus)
59
întrucât se ajunge în situaţia ca efectele actului juridic să fie altele decât acelea pe care
părţile le-au avut în vedere în momentul încheierii actului respectiv astfel încât se pune
problema revizuirii (modificării) clauzelor iniţiale ale actului juridic civil cu scopul
restabilirii echilibrului valoric al prestaţiilor.
În cazul în care părţile nu ajung la o negociere a contractului, instanţa va putea dispune
adaptarea contractului sau chiar încetarea lui. Îndatorirea de a renegocia sau de adapta
contractul este consecinţa unui angajament implicit al fiecărei părţi, care este o urmare
naturală angajamentelor reciproce într-un contract de lungă durată.
22. De drept, acest principiu este consacrat prin regula prevăzută în art. 1270 alin. 2 C.civ.,
(art. 969 alin. 2 Codul civil din 1864), potrivit căruia: „Contractul se modifică sau încetează
numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”.
Textul citat scoate la iveală două idei şi anume:
- prima idee rezultă din textul Contractul se modifică sau încetează numai prin
acordul părţilor…ceea ce întăreşte principiul pacta sunt servanda – forţa obligatorie a
actului juridic civil, în sensul că actul juridic nu poate înceta decât numai prin
manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului; iar în cazul actului
bilateral sau unilateral nu poate înceta decât numai prin voinţa uneia din părţi;
- o a doua idee este dată de cea de a doua parte a textului ori din cauze autorizate
de lege, în sensul că de fapt aceste cauze autorizate de lege sunt excepţiile de la acest
principiu al irevocabilităţii actului juridic civil.
Excepţiile de la principiul irevocabilităţii actului juridic nu sunt altceva decât acele
cazuri în care actului bilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia dintre părţi iar
actului unilateral prin voinţa autorului.
Din cele prezentate mai sus, rezultă că, de fapt, se disting două categorii de excepţii de
la irevocabilitate: excepţii care privesc actele bi sau multilaterale şi excepţii care se referă
la actele unilaterale.
Excepţii în categoria actelor bilaterale (sau multilaterale):
- revocarea donaţiei între soţi în timpul căsătoriei (art. 1031 C. civ.: „Orice
donaţie încheiată între soţi este revocabilă numai în timpul căsătoriei”);
- denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată prevăzută în
art.1816 alin.1 C. civ., (art. 1436 Codul civil din 1864) „Dacă locaţiunea a fost făcută fără
determinarea duratei, oricare dintre părţi poate denunţa contractul prin notificare”;
- denunţarea contractului de închiriere a suprafeţelor cu destinaţia de locuinţă, la
cererea chiriaşului, cu condiţia notificării prealabile într-un termen de 60 de zile sau la
cererea proprietarului, (art. 1825 C. civ.);
- încetarea contractului de societate în condiţiile prevăzute de art. 1930 alin. 1 lit.
b) C. civ., (art. 1523 pct. 5 din Codul civil din 1864), conform căruia „…contractul
încetează şi societatea se dizolvă prin: … b) consimţământul tuturor asociaţilor” şi art.
1926 C. civ., care dispune: „Asociatul unei societăţi cu durată nedeterminată sau al cărei
contract prevede dreptul de retragere, se poate retrage din societate notificând societatea
cu un preaviz rezonabil, dacă este de bună-credinţă şi retragerea sa în acel moment nu
produce o pagubă iminentă societăţii”;
- revocarea contractului de mandat de către mandant reglementat de art. 2031
alin. 1 C. civ., (art. 1553 Codul civil din 1864): „Mandantul poate oricând revoca
mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat
şi chiar dacă a fost declarat irevocabil” şi alin. 2 al art. 2031 C. civ., (art.1555 Codul civil
din 1864), care dispune că: „Împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere
revocă mandatul iniţial”;
- încetarea contractului de depozit la cererea deponentului, art. 2115 alin.1 C civ.
(art.1616 Codul civil din 1864), potrivit căruia deponentul poate să solicite oricând
restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului convenit, dar el este obligat să
ramburseze depozitarului cheltuielile pe care acesta le-a făcut în considerarea acestui
termen;
- denunţarea de către oricare dintre părţi a contractului de cont curent bancar
60
încheiat pe durată nedeterminată, ,,cu respectarea unui termen de preaviz de 15 zile, dacă
din contract sau din uzanţe nu rezultă un alt termen, sub sancţiunea de daune-interese’’
(art. 2188 C. civ.);
- denunţarea contractului de comandă a unei opere viitoare;
- denunţarea contractului de asigurare, cu condiţia notificării prealabile a
celeilalte păţi într-un termen de 20 de zile, (art. 2209 C. civ.);
- denunţarea unilaterală a contractului de concesiune de către concedent cu plata
unei despăgubiri juste şi prealabile către concesionar, în cazul în care interesul naţional
sau local impune o asemenea încetare (art.57 alin.1 lit. b din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 54/2006 privind contractele de concesiune de bunuri proprietate publică);
- denunţarea unilaterală a contractului de voluntariat, fie de către voluntar, fie de
către beneficiarul voluntarului (art. 16 din Legea nr. 195/2001, republicată).
Art. 1276 C. civ. reglementează denunţarea unilaterală prin dispoziţii supletive, adică
prevederi care se aplică în lipsa de convenţie contrară. Astfel dacă dreptul de a denunţa
contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât
executarea contractului nu a început. În cazul contractelor cu executare succesivă sau
continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz,
chiar şi după începerea executării contractului, dar denunţarea nu produce efecte în
privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare. Atunci când s-a
stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai dacă prestaţia
este executată.
Excepţiile de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale sunt:
- revocarea voluntară expresă a testamentului – potrivit art. 1051 din noul Cod
civil, (art. 920 Codul civil din 1864) „Un testament nu poate fi revocat expres, în tot sau
în parte, decât printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior”;
- revocarea voluntară tacită a testamentului reglementată de art. 1052 C. civ., (art.
921-922 din Codul civil din 1864), care prevede: „(1) Testatorul poate revoca testamentul
olograf şi prin distrugerea, ruperea sau ştergerea sa. Ştergerea unei dispoziţii a
testamentului olograf de către testator implică revocarea acelei dispoziţii. Modificările
realizate prin ştergere se semnează de către testator. (2) Distrugerea, ruperea sau ştergerea
testamentului olograf, cunoscută de testator, atrage de asemenea revocarea, cu condiţia ca
acesta să fi fost în măsură să-l refacă. (3) Testamentul ulterior nu-l revocă pe cel anterior
decât în măsura în care conţine dispoziţii contrare sau incompatibile cu acesta. Efectele
revocării nu sunt înlăturate în caz de caducitate sau revocare a testamentului ulterior”.
- retractarea renunţării la moştenire. Astfel potrivit art. 1123 C. civ.: „(1) În tot
cursul termenului de opţiune, renunţătorul poate revoca renunţarea, dacă moştenirea nu a
fost deja acceptată de alţi succesibili care au vocaţie la partea care i-ar reveni, dispoziţiile
art.1120 aplicându-se în mod corespunzător. (2) Revocarea renunţării valorează acceptare,
bunurile moştenirii fiind preluate în starea în care se găsesc şi sub rezerva drepturilor
dobândite de terţi asupra acelor bunuri”;
- consimţământul de a recurge la reproducerea asistată medical cu terţ donator
poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în fața medicului chemat să asigure asistenţa
pentru reproducere (art. 466 alin. 2 teza a II-a C.civ.)
- revenirea asupra consimţământului exprimat de o persoană la prelevarea de
organe, ţesuturi şi celule de origine umană, în scop terapeutic
(art. 68 alin. 1 C.civ. şi art. 144, lit. c., Titlul III din Legea nr. 195/2006 privind
reforma în domeniul sănătăţii);
- revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar reglementată de art. 1193 C.
civ. potrivit cu care: „(1) Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu
este prezentă, trebuie menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca
destinatarul să o primească, să o analizeze şi să expedieze acceptarea.(2) Revocarea nu
împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să
primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârşirii actului sau faptului care, potrivit
prevederilor art.1186 alin.(2), determină încheierea contractului. (3) Ofertantul răspunde
61
pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării termenului prevăzut la
alin. (1)”.
Facem aici precizarea că cele două principii, respectiv principiul forţei obligatorii şi
principiul irevocabilităţii, capătă o serie de particularităţi în situaţia contractelor
sinalagmatice, producând unele efecte specifice, cum sunt:
- excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contrctus);
- rezoluţiunea (în cazul contractelor cu executare uno ictu) sau rezilierea (în cazul
contractelor cu executare succesivă);
- riscul contractului.
23. Acest principiu se regăseşte în prevederile art. 1280 C. civ. potrivit căruia „Contractul
produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”.
Din conţinutul acestei prevederi legale reiese şi definiţia principiului relativităţii
efectelor actului juridic, în sensul că este o regulă potrivit căreia actul juridic civil
produce efecte numai faţă de autorii sau autorul actului, el neputând să profite sau să
dăuneze terţelor persoane.
Actul juridic civil bilateral sau multilateral dă naştere la drepturi subiective şi obligaţii
corelative numai pentru părţile (subiecţii) lor, iar actul unilateral obligă doar (numai) pe
autorul acestuia.
Principiul relativităţii efectelor actului juridic a fost exprimat încă din dreptul roman
prin adagiul res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest („Lucrul
convenit (înţelegerea) de unii, nu poate fi nici vătămător, nici de folos altora”).
La baza justificării acestui principiu stau două idei şi anume:
- principiul relativităţii efectelor actului juridic civil este impus de însăşi natura
voliţională (manifestarea de voinţă) a actului juridic în sensul că dacă este normal ca
cineva să devină debitor ori creditor pentru că şi-a manifestat voinţa în acest sens, tot atât
de normal este ca o altă persoană să nu devină debitor sau creditor fără voia sa;
- acceptarea unei soluţii contrare ar fi de natură să aducă atingere libertăţii
persoanei.
Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil sunt acele cazuri
(situaţii juridice) în care efectele actului juridic civil se produc şi faţă de persoanele care
nu au participat la încheierea actului respectiv.
Excepţiile de la principiul relativităţii sunt împărţite în: excepţii aparente şi excepţii
reale.
Excepţia reală de la principiul relativităţii presupune acea situaţie juridică potrivit
căreia, prin voinţa părţilor actului juridic (şi numai prin voinţa reală a acestora) actul
respectiv creează drepturi subiective sau obligaţii pentru o persoană care nu a participat la
încheierea lui nici personal, nici prin reprezentant (excepţie veritabilă).
Excepţia aparentă este acea situaţie juridică în care efectele actului juridic se produc
faţă de alte persoane prin voinţa legiuitorului (în temeiul legii) şi nu datorită manifestării
de voinţă a autorului sau a autorilor actului juridic civil.
24. Nulitatea este o sancţiune de drept civil care constă în lipsirea actului juridic de
efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Analiza definiţiei prezentate mai sus identifică elementele caracteristice ale nulităţii şi
anume:
- nulitatea actului juridic civil este o sancţiune de drept civil;
- se referă numai la actele juridice civile, nu şi la faptele juridice;
- nulitatea intervine numai atunci când au fost încălcate normele juridice de drept
civil care reglementează condiţiile de validitate (ad validitatem);
- constă în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor juridice
edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic, deci nu se referă la actul juridic în
întregul său;
- actul juridic este lipsit numai de acele efecte cate contravin scopului urmărit de
dispoziţia legală încălcată;
- momentul la care se referă sancţiunea nulităţii este acela al încheierii actului
62
juridic.
- sunt şi situaţii în care nulitatea nu intervine dacă, deşi la încheierea actului
juridic a fost încălcată o condiţie de validitate, printr-o normă specială se dispune altfel,
aşa cum este situaţia reglementată de art. 1213 C. civ. care permite adaptarea
contractului lovit de nulitate relativă pentru eroare sau art.1221 alin.1 C.civ., care prevede
sancţiunea alternativă a reducerii obligaţiei în caz de leziune.
Actul juridic sancţionat cu nulitatea este lipsit de efectele juridice în vederea cărora a
fost încheiat. El există în mod material, însă nu poate produce efecte juridice, fiindcă
legea nu-i recunoaște valabilitatea. În art. 1246 alin. 1 C. civ. se prevede că: „Orice
contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este
lovit de nulitate, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune”.
Funcţiile nulităţilor sunt:
Funcţia preventivă este de natură a atrage atenţia părţilor actului juridic civil asupra
consecinţelor nerespectării prevederilor legale referitoare la condiţiile necesare pentru
încheierea acestuia, în sensul că atitudinea de nesocotire a reglementărilor legale atrage
după sine ineficacitatea actului, respectiv actul juridic încheiat nu-şi mai produce efectele
în vederea cărora a fost făcut. Gândul asupra ineficacităţii actului juridic civil încheiat cu
încălcarea normelor legale, este de natură a crea o stare de prudenţă, de abţinere, din
partea părţilor care ar dori să încheie un astfel de act juridic.
Funcţia sancţionatorie se impune atunci când caracterul preventiv al primului rol al
nulităţii nu şi-a produs efectul şi constă în lipsirea de efecte a actului juridic, înlăturarea
efectelor contrarii, încheiat cu nesocotirea condiţiilor de validitate impuse de normele
juridice încălcate.
Sancţiunea nulităţii actului juridic se diferenţiază de alte sancţiuni de drept civil ale
acestuia, precum: rezoluţiunea, rezilierea, revocarea, caducitatea şi inopozabilitatea
actului juridic civil.
-Nulitatea şi rezoluţiunea
Rezoluţiunea este sancţiunea de drept civil care constă în desfiinţarea retroactivă a
unui contract sinalagmatic cu executare dintr-o dată (uno ictu), pentru neexecutarea
culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.
Asemănări între nulitate şi rezoluţiune:
- ambele sunt cauze care atrag ineficacitatea actului juridic civil;
- ambele produc efect retroactiv (ex tunc);
- în principiu, ambele operează în baza unei hotărâri judecătoreşti (sunt judiciare)
sau a voinţei părţilor.
Deosebirile dintre nulitate şi rezoluţiune:
- nulitatea se aplică tuturor categoriilor de acte juridice civile iar rezoluţiunea se aplică
numai actelor sinalagmatice cu executare uno ictu;
- nulitatea afectează un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de valabilitate,
rezoluţiunea presupune un act juridic civil valabil încheiat, (nulitatea este analizată în momentul
încheierii actului juridic civil iar rezoluţiunea se referă la momentul executării acestuia);
- nulitatea relativă şi rezoluţiunea sunt supuse unor reguli diferite în ceea ce
priveşte începutul prescripţiei extinctive, iar nulitatea absolută nu este supusă prescripţiei
extinctive.
Astfel, în ceea ce priveşte acţiunea în constatarea nulităţii relative, acesteia îi sunt
aplicabile prevederile art.2529 C. civ. privind regula specială a începutului prescripţiei
extinctive, iar în cazul acţiunii în rezoluţiune se aplică regula generală privind începutul
prescripţiei extinctive, prevăzută de art. 2523 C. civ.
-Nulitatea şi rezilierea
Rezilierea este o sancţiune de drept civil care constă în încetarea, desfacerea, unui
contract sinalagmatic cu executare succesivă pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor
de către una din părţi. Rezilierea operează numai pentru viitor (ex nunc).
Toate deosebirile şi asemănările dintre nulitate şi rezoluţiune sunt valabile şi pentru
nulitate şi reziliere.
63
Se impune a mai face o precizare în sensul că deşi efectele nulităţii se produc de regulă,
retroactiv iar, rezilierea operează numai pentru viitor, totuşi în cazul actelor juridice cu
executare succesivă, nici nulitatea nu poate avea efecte pentru trecut.
-Nulitatea şi revocarea
Revocarea este acea sancţiune de drept civil care constă în înlăturarea efectelor actului
juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii.
Această noţiune de revocare mai este folosită şi cu sensul de denunţare unilaterală în
cazurile prevăzute de lege, art. 1023 şi urm. C. civ., (art. 920 şi urm. din Codul civil din
1864), privind revocarea testamentului.
Asemănarea dintre nulitate şi revocare este dată de faptul că ambele sunt cauze de
ineficacitate a actului juridic civil.
Deosebirile sunt însă mai multe şi anume:
- nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nesocotirea unei condiţii de
validitate iar revocarea presupune un act juridic valabil încheiat;
- revocarea se aplică de regulă liberalităţilor, pe când nulitatea se aplică oricărui
act juridic;
- cauza nulităţii este concomitentă momentului încheierii actului juridic dar, revocarea
presupune momente ulterioare încheierii actului juridic civil;
- prescripţia extinctivă a acţiunilor privind nulitatea şi revocarea este supusă unor
reguli diferite.
-Nulitatea şi caducitatea
Caducitatea este o cauză de ineficacitate care constă în lipsirea actului juridic civil, valabil
încheiat, de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale şi care
este independentă de voinţa autorului actului juridic.
Astfel de exemple sunt:
- art. 333 alin. 4 C. civ. potrivit căruia „clauza de preciput devine caducă atunci
când comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor, când soţul beneficiar a decedat
înaintea soţului dispunător ori când aceştia au decedat în același timp sau când bunurile
care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni”.
- art. 1071 C. civ. potrivit căruia orice legat devine caduc atunci când: legatarul nu
mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii; legatarul este incapabil de a primi legatul
la data deschiderii moştenirii; legatarul este nedemn;legatarul renunţă la legat; legatarul
decedează înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea
un caracter pur personal; bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în
totalitate din motive care nu ţin de voinţa testatorului, în timpul vieţii testatorului sau
înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul.
- art. 1195 C. civ. dispune că oferta devine caducă dacă: acceptarea nu ajunge la
ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, într-un termen rezonabil; destinatarul o refuză; în
cazul decesului sau incapacităţii ofertantului în măsura în care natura afacerii sau
împrejurările o impun.
Deosebirile dintre nulitate şi caducitate sunt:
- caducitatea presupune un act juridic valabil încheiat, nulitatea presupune
nerespectarea condiţiilor de valabilitate la încheierea actului juridic;
- cauzele de nulitate sunt anterioare sau concomitente momentului încheierii
actului juridic iar cauzele care determină caducitatea sunt ulterioare încheierii actului
juridic;
- nulitatea operează ex tunc (cu excepţiile precizate) iar caducitatea operează
numai pentru viitor (ex nunc);
- împrejurarea care determină caducitatea este întotdeauna independentă de voinţa
autorului actului juridic pe când la nulitate aceasta este dependentă sau nu de voinţa
(intenţia) autorului (părţii) actului juridic (în cazul dolului, violenţei, fraudei etc.).
- Nulitatea şi inopozabilitatea
Inopozabilitatea este acea sancţiune de drept civil care intervine în cazul nesocotirii
unor cerinţe de publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite acte juridice.
64
Aceeaşi problemă, a inopozabilităţii, apare şi în cazul încheierii unui act juridic prin
reprezentare dar cu lipsa sau depăşirea puterii de a reprezenta.
Deosebiri importante sunt între nulitate şi inopozabilitate şi anume:
- nulitatea se referă la toate actele juridice iar inopozabilitatea are în vedere numai
actele juridice pentru care legea prevede anumite formalităţi de publicitate;
- nulitatea are în vedere un act juridic nevalabil încheiat pe când inopozabilitatea se
referă la situaţia în care actul s-a încheiat valabil, dar după încheierea sa, nu s-au respectat
cerinţele de publicitate faţă de terţi;
- efectele nulităţii privesc atât părţile actului juridic, cât şi pe terţi, pe când în caz
de inopozabilitate, efectele actului juridic se produc între părţi, dar drepturile şi obligaţiile
născute din actul în cauză nu pot fi opuse terţilor;
- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare pe când inopozabilitatea poate fi
înlăturată în materia de reprezentare, prin ratificare.
25. -Nulitatea absolută şi nulitatea relativă
În funcţie de natura interesului (general şi individual) ocrotit prin dispoziţia legală
încălcată la încheierea actului juridic civil nulitatea se clasifică în nulitate absolută şi
nulitate relativă.
În art. 1246 alin.1 şi 2 C. civ. se precizează că: „Orice contract încheiat cu încălcarea
condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este lovit de nulitate, dacă prin lege
nu se prevede o altă sancţiune. (2) Nulitatea poate fi absolută sau relativă”.
Nulitatea absolută sancţionează încheierea unui act juridic civil când nu se respectă o
normă juridică care ocroteşte un interes general, (deci o normă juridică imperativă, de
ordine publică şi care instituie o condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic).
În art. 1247 alin.1 C. Civ., nulitatea absolută este definită astfel: „Este nul contractul
încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes
general”.
Nulitatea relativă sancţionează încheierea unui act juridic cu nerespectarea unei norme
juridice care ocroteşte un interes particular, individual, a unei norme juridice imperative
de ordine privată, care instituie, impune o condiţie de validitate pentru încheierea actului
juridic civil.
Nulitatea relativă este definită în art. 1248 alin. 1 C. civ. astfel: „Contractul încheiat cu
încălcarea dispoziţiilor legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este
anulabil”.
Din punct de vedere terminologic pentru nulitatea absolută se folosesc noţiunile:
„actul este nul”, „nul de drept”, „nul de plin drept” sau „nulitate absolută”. Pentru
nulitatea relativă se foloseşte formula „actul este anulabil”, „actul poate fi anulat”.
-Nulitatea parţială şi nulitatea totală

În funcţie de întinderea efectelor sale nulitatea se clasifică în nulitate parţială şi
nulitate totală.
Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele
actului juridic civil celelalte efecte menţinându-se, întrucât nu contravin legii.
Astfel, potrivit prevederilor cuprinse în art. 1255 alin. 1 C. civ. “Clauzele contrare
legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise, atrag
nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă,
în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”.
În cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule şi cele considerate de
lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile, (art. 1255 alin.2 şi 3
C. civ.).
În situaţia contractelor cu o pluralitate de părţi în care prestaţia fiecărei părţi este
făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privinţa uneia din părţi
nu atrage, în întregime, desfiinţarea contractului, (deci avem de a face cu o nulitate
parţială), afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru esenţa
contractului, (art. 1256 C.civ.). Un exemplu de contract plurilateral este contractul de
65
societate, când numără trei sau mai multe părţi. Nulitatea va opera numai în privinţa
părţilor sau a părţii neesenţiale din contract.
Nulitatea parţială presupune un act juridic cu conţinut complex, adică un act juridic cu mai
multe clauze deci cu mai multe efecte, pentru că numai în asemenea cazuri se poate pune
problema desfiinţării unor efecte şi menţinerii altora.
Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime, în
totalitatea sa, deci nu se mai produce nici un efect. De exemplu, potrivit art. 1011 alin. 1
C. civ.: „Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”.
În sistemul nostru de drept, regula este nulitatea parţială iar nulitatea totală este
excepţia.
-Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală

După modul de consacrare legislativă, nulitatea se clasifică în: nulitate expresă şi
nulitate virtuală.
Nulitatea expresă (denumită şi nulitate textuală sau explicită) este acea nulitate care
este prevăzută ca atare într-o dispoziţie legală.
Majoritatea nulităţilor o formează cazurile de nulitate expresă, prevăzute fie în Codul
civil, fie în alte acte normative.
De exemplu art. 1220 C. civ. - „Violenţa atrage anularea contractului şi atunci când
este exercitată de un terţ, însă numai dacă partea al cărei consimţământ nu a fost viciat
cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ,” sau art.
1216 alin. 3 C.civ., conform căruia „Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci
când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii
ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat”.
Nulitatea virtuală este acea nulitate care nu este prevăzută expres de lege dar care
rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a
actului juridic.
În sensul celor de mai sus art. 1253 C. civ. dispune că „În afara cazurilor în care legea
prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi atunci când sancţiunea nulităţii
absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale
încălcate să fie atins”.
De regulă normele onerative şi cele prohibitive atrag în cazul nerespectării lor
sancţiunea nulităţii chiar dacă nu prevăd expres aceasta.
Asemenea nulităţi virtuale se găsesc în art. 988 C.civ., [„(1) Cel lipsit de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin
liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. (2) Sub sancţiunea nulităţii relative,
nici chiar după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu persoana nu poate dispune prin
liberalităţi în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său,
înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă descărcare pentru gestiunea sa. Se
exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul
dispunătorului”); art. 998 C. civ., (,,Dacă instituitul este moştenitor rezervatar al
dispunătorului, sarcina nu poate încălca rezerva sa succesorală’’. ); art.1036 C. civ., (,,Sub
sancţiunea nulităţii absolute a testamentului, două sau mai multe persoane nu pot dispune,
prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terţ’’. ); art.1473 C.
civ. (,,Debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere restituirea invocînd
incapacitatea sa la data executării”); art.144 alin.1 lit. a şi art.145 alin.1 din Legea nr.
195/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, etc.
După cum se poate observa în textele de mai sus şi altele care conţin nulităţi virtuale
se găsesc formulări cum ar fi: „este oprit”; „nu se poate”; „se admite numai dacă” etc.
Determinarea felului nulităţilor virtuale respectiv, dacă sunt absolute sau relative, toale
sau parţiale se face după criterile de clasificare a nulităţilor preznetate deja, astfel că
putem distinge între: nulităţi exprese şi absolute; nulităţi exprese şi relative; nulităţi
virtuale şi absolute; nulităţi virtuale şi relative.
66
-Nulităţi de fond şi nulităţi de formă
În funcţie de felul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil
nulităţile se clasifică în nulităţi de fond şi nulităţi de formă.
Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilităţii unei
condiţii de fond a actului juridic civil (consimţământ, capacitate, obiect, cauză). În acest
sens aducem ca exemplu prevederile art. 1226 C.civ. potrivt căruia: ,,(1) Obiectul
obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul. (2) Sub sancţiunea nulitatii
absolute, el trebuie să fie determinat sau cel putin determinabil şi licit’’.
Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerute ad
validatem. De exemplu: art. 1041 C. civ. dispune: „Sub sancţiunea nulităţii absolute,
testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului”; art.
1838 alin. 1. C.civ. prevede: „Contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă, sub
sancţiunea nulităţii absolute”.
- Nulităţi amiabile şi nulităţi judiciare
După modul de valorificare, nulităţile se clasifică în nulităţi judiciare şi nulităţi
amiabile.
Nulitatea amiabilă operează în situaţia în care părţile se înţeleg cu privire la nulitatea
actului juridic încheiat de ele şi lipsesc de efect actul respectiv prin voinţa lor. Astfel
art.1246 alin. 3 C. civ. dispune: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului
poate fi constată sau declarată prin acordul părţilor, dacă prin lege nu se prevede altfel”.
Nulitatea amiabilă, care este prin ea însăşi un act juridic distinct, este permisă numai
actelor juridice care pot fi revocate prin acordul părţilor.
Nu este posibilă nulitatea amiabilă în cazul actelor care nu pot fi desfiinţate printr-un
act juridic simetric celui prin care au luat naştere cum ar fi de exemplu anularea
căsătoriei.
Potrivit prevederilor art. 1246 alin. 4 C. civ., părţile, nu pot, prin acordul lor, să
instituie sau să suprime cauze de nulitate astfel că orice convenţie sau clauză cu un
asemenea obiect sunt considerate a fi clauze nescrise.
Nulitatea judiciară este determinată de situaţia în care părţile nu se înţeleg cu privire
la nulitatea actului juridic respectiv şi este necesar ca nulitatea actului juridic să fie
declarată de organul de jurisdicţie competent.
În aceeaşi categorie intră şi situaţiile în care nu este susceptibilă o nulitate amiabilă
cum ar fi: recunoaşterea de filiaţie, căsătoria, adopţia, etc.
După aceleaşi criterii se mai face distincţie între nulităţile de drept şi nulităţile
judiciare.
26. Cauza principală (generică) a nulităţii actului juridic civil, ca sancţiune de drept
civil, rezidă în nerespectarea la încheierea actului juridic a dispoziţiilor legale care
reglementează condiţiile sale de valabilitate. Cauzele de nulitate sunt anterioare sau
concomitente încheierii actului juridic. Potrivit art. 1246 alin. 1 C. civ. orice act juridic
încheiat cu nerespectarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este
supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune. Din textul legal se desprinde
concluzia că toate cauzele de nulitate sunt numai cele prevăzute de lege. Părţile, prin
acordul lor nu pot institui sau suprima cauze de nulitate, o asemenea convenţie sau clauză
este considerată ca fiind nescrisă, (art. 1426 alin. 4 C. civ.).
În acest context se poate afirma că sunt cauze de nulitate a actului juridic civil
următoarele situaţii juridice:
- nerespectarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de a încheia un act juridic
civil;
- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil;
- nerespectarea formei cerute ad validitatem;
- nesocotirea limitelor autonomiei de voinţă, ale libertăţii actelor juridice;
- fraudarea legii (încălcarea intenţionată de către părţi, adesea prin utilizarea unor
67
mijloace viclene, a dispoziţiilor imperative ale legislaţiei în vigoare, cu ocazia încheierii
sau executării unui act juridic).
O parte din cauzele de mai sus atrag nulitatea absolută, altă parte nulitatea relativă.
Atunci când legea nu prevede felul nulităţii, această operaţiune o face interpretul, în
raport de natura interesului ocrotit prin prevederea legală încălcată la încheierea actului
juridic civil.
27. Regimul juridic al nulităţii este dat de regulile cărora le sunt supuse nulitatea absolută
şi nulitatea relativă, acestea fiind diferite într-un caz sau altul.
Regimul juridic al nulităţii are în vedere trei aspecte şi anume: cine poate invoca
nulitatea, cât timp poate fi invocată nulitatea şi dacă nulitatea poate fi acoperită sau nu
prin confirmare.
Regimul juridic al nulităţii absolute are în vedere în principal trei reguli:
-Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are un interes
Această regulă este reglementată în art. 1427 alin. 2 C. civ. potrivit cu care
nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană al cărui interes este ocrotit prin
dispoziţia legală încălcată.
Nulitatea absolută este aceea care ocroteşte interese generale, fapt ce dă
posibilitatea unui cerc larg de persoane sau organe să invoce o asemenea sancţiune a
actului juridic civil.
Pot fi interesate: părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, alte persoane ce
nu au participat la încheierea actului juridic civil dar care ar justifica un interes propriu,
instanţa din oficiu (art. 1247 alin. 3 C. civ.), procurorul, precum şi alte organe prevăzute
de lege.
Terţii (persoane străine de actul juridic) vor putea invoca nulitatea absolută a
acestuia numai în măsura în care actul juridic le este opozabil.
Nulitatea absolută este, imprescriptibilă – ea putând fi invocată oricând pe cale
de acţiune sau de excepţie.
Această regulă este expres consacrată în art. 1249 alin. 1 C. civ. care prevede: „Dacă
prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de
acţiune, fie pe cale de excepţie”.
De la regula de mai sus există şi o excepţie, şi anume, cea prevăzută de art.45 alin. 5
din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989, potrivit căruia ,, prin derogare de la dreptul comun,
indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an de la data
intrării în vigoare a preznetei legi’’ ( termenul de prescripţie de 1 an a fost prelungit cu 3 luni
prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145/2001)
Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare sau în alt mod ( non
potest convalescere).
Potrivit prevederilor cuprinse în art. 1247 alin. (4) C. civ. actul juridic lovit de
nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege.
Confirmarea este actul unilateral de renunţare la dreptul de a invoca pe cale de
acţiune sau excepţie nulitatea.
Cea de a treia regulă a regimului juridic al nulităţii absolute este o consecinţă
directă a primelor două reguli şi se explică prin caracterul, general al interesului ocrotit de
norma juridică a cărei încălcarea atrage nulitatea absolută.
Nulitatea absolută poate fi invocată de un cerc larg de persoane sau organe, este
greu de crezut dacă nu chiar, imposibil (de exemplu în cazul reprezentanţilor Ministerului
Public) ca toţi cei care au un asemenea drept, să renunţe la el prin confirmarea actului nul
absolut.
Regimul juridic al nulităţii relative are în vedere următoarele reguli:
-nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ocrotită, în
principiu;
- nulitatea relativă este prescriptibilă;
-nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare expresă ori tacită.
68
28. Efectele nulităţii actului juridic civil au fost definite ca fiind consecinţele juridice
ale aplicării sancţiunii nulităţii.
Esenţa efectelor nulităţii constă în lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii
normelor juridice prevăzute pentru încheierea sa valabilă.
În general, efectul oricărei nulităţi constă în desfiinţarea raportului juridic civil generat
de actul juridic civil, lovit de nulitate şi prin aceasta, restabilirea legalităţii.
Efectul nulităţii actului juridic civil este sugestiv redat prin adagiul Quod nullum
est, nullum producit effectum.
Efectele nulităţii sunt diferite după cum ne referim la nulitatea totală sau nulitatea
parţială.
De asemenea, în ceea ce priveşte efectele nulităţii actului juridic, acestea diferă şi
în funcţie de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic, sens în care distingem
trei ipoteze:
- actul n-a fost executat încă: aplicarea nulităţii va însemna că acel act, fiind
desfiinţat, nu mai poate fi executat, deci părţile se află în situaţia în care s-ar fi găsit dacă
actul respectiv nu ar fi fost încheiat;
- actul a fost executat total sau parţial până la momentul când actul juridic este
anulat. În această ipoteză, efectele nulităţii vor consta în: a) desfiinţarea retroactivă a
actului; b) restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat (reciproc sau după
caz, unilateral);
- dacă actul juridic şi-a produs efectele (a fost executat) iar dobânditorul de
drepturi le-a transmis la rândul său unor terţi dobânditori până la momentul declarării
nulităţii. În această ipoteză, efectele nulităţii vor consta în: a) desfiinţarea actului
executat; b) restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat; c) desfiinţarea şi a
actului subsecvent.
Principiile efectelor nulităţii şi excepţiile lor se deduc din ipotezele
enunţate mai sus şi în acest sens distingem:
- principiul retroactivităţii (adică efectele nulităţii se produc din momentul
încheierii actului juridic civil iar nulitatea operează atât pentru viitor cât şi pentru trecut);
- principiul repunerii în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor efectuate în
baza actului anulat redat prin adagiul restitutio in integrum;
- principiul potrivit căruia anularea actului iniţial atrage desfiinţarea actului
subsecvent – redat prin adagiul: resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
29. O cunoaştere cât mai completă a efectelor nulităţii actului juridic civil implică şi
analiza influenţei unor principii de drept asupra regulii quod nullum est, nullum producit
effectum, influenţă (impact) ce anulează această din urmă regulă.
Principiile aflate în concurs cu regula quod nullum est, nullum producit effectum şi
care o înlătură sunt:
- principiul conversiunii actului juridic;
- principiul error comunis facit ius (principiul validităţii aparenţei în drept);
- principiul răspunderii civile delictuale.
Principiul conversiunii actului juridic
Conversiunea actului juridic a fost definită ca fiind în esenţă o înlocuire a actului
nul cu un act juridic valabil.
Acest principiu a mai fost definit ca fiind „principiul potrivit căruia manifestarea
unei voinţe în cadrul unui act nul poate valora, independent de soarta acelui act, ca alt act
juridic”.
Temeiul conversiunii actului juridic îl reprezintă regula stabilită prin art.1260
alin.1 C civ., potrivit căreia „Un contract lovit de nulitate absolută va produce, totuşi,
efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă
prevăzute de lege.”
Condiţiile necesare aplicării principiului conversiunii sunt:
- să existe un element de diferenţă între actul nul şi actul valabil;
- unul din acte să fie anulat efectiv şi total;
69
- actul socotit valabil să întrunească toate condiţiile de valabilitate, iar aceste
condiţii să se regăsească în chiar cuprinsul actului anulat, (art. 1260 alin. 1 C. civ.);
- din manifestarea de voinţă a părţilor să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii,
întrucât art. 1260 alin. 2 C. civ. dispune că dispoziţiile referitoare la conversiune „...nu se
aplică dacă intenţia de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de
nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la data încheierii
contractului”.
Ţinând cont de aceste condiţii rezultă că în următoarele situaţii nu va fi posibilă
conversiunea:
- cazul în care unele clauze sunt anulate iar altele menţinute (este vorba de o
nulitate parţială);
- actul nu este încă anulat (operând prezumţia de validitate);
- actul apare ca nul numai datorită denumirii greşite, date de părţi (este vorba de o
calificare a actului juridic);
- cazul novaţiei (dintre două acte juridice încheiate de părţi, se desfiinţează numai
unul);
- refacerea actului juridic nul, (art. 1259 C. civ.);
- validarea actului prin confirmare sau îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale
nerespectate la încheierea actului juridic, (art. 1261 C. civ.).
Aplicaţii ale conversiunii actului juridic se întâlnesc în:
- situaţia manifestării de voinţă care este nulă ca vânzare dar valorează ca
antecontract de vânzare-cumpărare;
- cazul în care actul de înstrăinare este lovit de nulitate dar este valabil ca revocare
a legatului care avea ca obiect bunul la care se referea şi actul de înstrăinare anulat. Acest
caz este expres reglementat de art.1068 alin.3 C. civ., (art. 923 Codul civil din 1864),
potrivit căruia „Ineficacitatea înstrăinării nu afectează revocarea, decât dacă: a) este
determinată de incapacitatea sau vicierea voinţei testatorului; ori b) înstrăinarea reprezintă
o donaţie în favoarea beneficiarului legatului şi nu s-a făcut sub condiţii sau cu sarcini
substanţial diferite de acelea care afectează legatul”;
- situația în care moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală; deşi actul
de înstrăinare este nul, manifestarea de voinţă exprimată în el valorează ca acceptare a
succesiunii. Este cazul reglementat de art. 1110 C. civ., (art. 689 şi 691 Codul civil din
1864), potrivit căruia pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii actele de dispoziţie,
administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire.
Principiul validităţii aparenţei în drept, (error comunis facit ius)
Conform acestei reguli, se înlătură nulitatea unui act încheiat într-o situaţie de
eroare comună.
Principiul error comunis facit ius îşi are reglementarea legală în art. 17 C. civ. în
sensul că; „(1) Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el
însuşi. (2) Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a
considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa
judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această
stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de
cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu”.
Această excepţie a erorii comune şi invincibile nu se prezumă, (art. 17 alin. 3 C.
civ.) şi nu este aplicabilă în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea
reglementează un sistem de publicitate (art. 17 alin. 4 C. civ.).
O aplicaţie a principiului se identifică în art. 102 C. civ., conform căruia: „Actele
de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer
de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea
persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au
cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi.”
Principiul răspunderii civile delictuale
Acest principiu are aplicabilitate în ipoteza în care minorul prin manopere dolosive
70
creează aparenţa că este major (de exemplu, prin falsificarea actului de identitate) şi în această
calitate încheie un act juridic. Prin prisma capacităţii de exerciţiu, minorul are dreptul să ceară
anularea actului astfel încheiat, dar prin această acţiune s-ar fi dezavantajat contractul, prin
desfiinţarea actului nul şi atunci cea mai bună reparare a prejudiciului pe care l-ar putea suferi
acesta din anularea actului, este menţinerea actului ca valabil şi se va respinge acţiunea în
anulabilitate a minorului pentru faptul că este răspunzător pentru delictul săvârşit.
Într-o asemenea situaţie, actul se păstrează ca valabil şi nulitatea este
înlăturată.
Astfel, principiul ocrotirii celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau având
capacitatea de exerciţiu restrânsă, consacrat de art. 45 teza I C. civ., (art. 1159 Codul civil
din 1864), potrivit căruia „Simpla declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel
lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă nu înlătură anulabilitatea
actului” cedează în faţa principiului răspunderii civile delictuale statornicit în art. 1349 C.
civ. În acest sens art. 45 teza a II-a C. civ. dispune: „Dacă însă a folosit manopere
dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate considera valabil contractul
atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată.
30. Prescripţia extinctivă a fost definită ca fiind stingerea dreptului la acţiune,
neexercitat în termenul prevăzut de lege.
Principalul mijloc de apărare a drepturilor subiective civile este acţiunea în justiţie,
adică facultatea pe care o are titularul unui drept subiectiv (persoană fizică sau juridică)
de a introduce o acţiune la organul de jurisdicţie competent, pentru apărarea dreptului
încălcat ori nesocotit.
În art.2500 alin. (1) C. civ.se arată: „Dreptul material la acţiune, denumit în
continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul
stabilit delege”. În alineatul 2 al aceluiaşi articol se precizează că, prin drept la acţiune se
înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o
anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă
sancţiune civilă, după caz.
Sintagma dreptul la acţiune are în vedere două noţiuni distincte, și anume: o
noţiune de drept procesual şi una de drept material.
În sens procesual dreptul la acţiune este definit ca fiind posibilitatea titularului
dreptului subiectiv de a sesiza, de a se adresa justiţiei în cazul în care pretinde că dreptul
său a fost încălcat.
De asemenea, dreptul la acţiune în sens procesual se referă şi la facultatea de a
folosi toate formele şi posibilităţile procesuale cerute de lege în procesul civil, inclusiv
acelea de a pretinde rezolvarea pricinii prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.
În sens material (substanţial) dreptul la acţiune a fost definit ca fiind acea posibilitate
(facultate) a titularului unui drept subiectiv de a cere şi obţine prin intermediul instanţei
judecătoreşti sau a altui organ jurisdicţional, protecţia statală a dreptului său, la nevoie pe
calea constrângerii juridice, a executării silite.
Titularul dreptului subiectiv (persoană fizică sau juridică) îşi poate valorifica
dreptul la acţiune în sens material – adică poate apela la organele de jurisdicţie pentru
apărarea dreptului încălcat- într-o perioadă limitată în timp. Aceste limite sunt stabilite de
lege şi sunt denumite termene de prescripţie. Depăşirea acestor limite, termene de
prescripţie, face ca apărarea unui drept încălcat pe cale de acţiune în justiţie, să nu mai
poată fi posibilă.
În plan opus se situează dreptul la acţiune în sens procesual întrucât acesta poate fi
exercitat oricând, nefiind limitat de anumite termene. Posibilitatea unei persoane de a se
adresa justiţiei nu este afectată de trecerea timpului, această cale fiindu-i oricând deschisă.
În înţelegerea prescripţiei extinctive trebuie pornit de la dreptul subiectiv.
Astfel, atât timp cât drepturile subiective sunt exercitate de către titularii lor în
conformitate cu legea şi voinţa părţilor, nu poate apărea problema prescripţiei extinctive.
Încălcarea dreptului subiectiv dă posibilitatea titularului ca, în temeiul legii, să poată
cere protecţia organului de jurisdicţie în sensul restabilirii dreptului său încălcat, nesocotit
71
şi eventual constrângerea celui care l-a încălcat pentru a-l respecta (executa).
Această posibilitate recunoscută întotdeauna de lege se bazează pe de o parte, pe
faptul că orice drept subiectiv cuprinde posibilitatea de a se cere realizarea lui în caz de
nevoie (atunci când acesta este nesocotit, încălcat, contestat etc.) prin intermediul
organului jurisdicţional competent şi pe de altă parte pe faptul că nimeni nu-şi poate face
singur dreptate astfel încât este necesară pentru restabilirea dreptului încălcat, apelarea la
organul jurisdicţional a cărui finalitate este tocmai rezolvarea unor astfel de situaţii.
În asemenea situaţii – a unor litigii între titularul dreptului subiectiv încălcat şi cel al
obligaţiei corelative neexecutate – este necesar ca titularul dreptului subiectiv nesocotit
(atins, contestat) să acţioneze pe autorul încălcării (atingerii, contestării) în judecată într-
un interval de timp, socotit de lege ca necesar şi suficient pentru a se ajunge la restabilirea
dreptului subiectiv încălcat (atins, contestat).
În ceea ce priveşte reglementarea prescripţiei extinctive în dreptul civil, precizăm
că aceasta face obiectul Cărţii a VI-a Titlul I C. civ. art. 2500-2544.
În viziunea noului Cod civil, spre deosebire de vechea reglementare, (art.1 şi 18
din Decretul nr. 167/1958, abrogat), prescripţia extinctivă nu mai este o instituţie
juridică de ordine publică, noile prevederi calificând-o ca fiind una de ordine privată.
În prezent, potrivit prevederilor art.2512 alin. (2) C. civ. organul de jurisdicţie
competent nu poate aplica prescripţia din oficiu, iar în alintatul (3) al art. 2512 C. civ. se
precizează că dispoziţiile privind prescripţia nu poate fi invocată nici chiar atunci când
acesta ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale. Această
dispoziţie are în vedere situarea pe picior de egalitate a părţilor în raporturile juridice de
drept civil, chiar dacă una din părţi este statul sau vreo unitate administrativ-teritorială.
Actualul Cod civil permite celui în folsul căruia curge prescripţia să poată renunţa
la ea, aşa cum rezultă din prevederile art. 2507 C.civ, în sensul că „Nu se poate renunţa la
prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită,
precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începuta şi neîmplinită’’.
Potrivit art. 2508 C.civ. renunţarea la prescripţie poate fi expresă sau tacită.
Renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică şi să rezulte numai din manifestări
neechivoce.
Potrivit art. 2509 C.civ. renunţarea la prescripţie nu este permisă persoanelor lipsite
de capacitatea de a înstăina sau, după caz, de a se obliga.
Renunţarea la prescripţie produce efecte numai în privinţa celui care a facut-o şi nu
poate fi invocată împotriva codebitorilor solidari ori ai unei obligaţii indivizibile sau
împotriva fideiusorilor, dispune art. 2511 C.civ.
Renunţarea la prescripţie are ca efect începerea unei noi prescripţii, de acelaşi fel ca
şi cea la care s-a renunţat, adică are acelaşi efect ca şi în cazul întreruperii cursului
prescripţiei extinctive. Este tocmai ceea ce precizează şi art. 2510 C.civ.: „(1) După
renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel. (2) Dacă partea îndreptăţită
renunţă la beneficiul termenului scurs până la acea dată, sunt aplicabile dispoziţiile
privind întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului’’.
De asemenea, în deplin acord cu caracterul preponderent dispozitiv al normelor ce
reglementează prescripţia extinctivă, art.2515 alin. (3) C. civ. permite părţilor care au
capacitatea deplină de exerciţiu, prin acord expres, să modifice durata termenelor de
prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin
modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.
Alineatul 4 al aceluiaşi articol prevede că termenele de prescripţie pot fi reduse sau
micşorate, prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai
mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie, legale, de
10 ani sau mai lungi care pot fi prelungite până la 20 de ani. De reţinut că, aceste
prevederi constituie o modificare semnificativă faţă de vechea reglementare a art. 1 alin. 3
din Decretul 167/1958, conform căruia „Orice clauză care se abate de la reglementarea
legală a prescripţiei este nulă”.
Reţinem că, potrivit alin. (5) al art. 2515 C. civ., prevederile de mai sus nu se aplică
72
în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici acţiunilor derivate
din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia
consumatorului.
Reglementările actuale privind prescripţia extinctivă, care aşa după cum am
precizat, sunt de ordine privată, cu titlu de excepţie, cuprind şi dispoziţii legale de ordine
publică. În acest sens art.2515 alin. (2) C. civ. dispune: „Este interzisă orice clauză prin
care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi, potrivit legii,
aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă, ar fi
considerată prescriptibilă”. În alineatul (6) al art. 2515 C. civ. se prevede că: „Orice
convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol este lovită de nulitate
absolută”.
Contrar prevederilor cuprinse în Decretul nr. 167/1958, care reglementau alături de
prescripția dreptului la acţiune şi prescripţia dreptului la executarea silită, două instituţii
aparţinând la două ramuri de drept diferite, Codul civil actual reglementează numai
prescripţia dreptului la acţiune. În ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine
executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale ori a unui titlu executoriu,
acesta este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă, (art. 2516 alin. (2) C. civ.).
Aceasta reglementare a fost evident influenţată şi de propunerile de lege ferenda
făcute în doctrină.
Stabilirea naturii juridice a prescripţiei extinctive este determinată de faptul că
această instituţie operează în toate ramurile dreptului, deci ea trebuie stabilită în cadrul
normei de drept respectiv.
Ramura dreptului civil are în vedere prescripţia dreptului la acţiune (în sens
material, substanţial).
În vederea stabilirii naturii juridice a prescripţiei dreptului la acţiune în ramura
dreptului civil, este necesar a se stabili care este efectul pe care îl produce prescripţia
extinctivă asupra drepturilor subiective şi respectiv asupra obligaţiei corelative.
Prescripţia extinctivă este o sancţiune prin care se sancţionează pasivitatea
titularului unui drept subiectiv civil sau a altei situaţii juridice ocrotite de lege, care, în
condiţiile legii, nu va mai avea posibilitatea de a obţine protecţia juridică a acesteia pentru
exercitarea dreptului material la acţiune.
Dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă nu mai pot fi apărate prin acţiune în justiţie,
deci cu ajutorul forţei coercitive a statului, ci se transformă din drepturi şi obligaţii
perfecte, în imperfecte sau naturale.
31. Dreptul la acţiune are un aspect material şi un sens procesual. Potrivit art. 2500 C.
civ., ceea ce se stinge prin prescripţie este dreptul la acţiune în sens material. Dreptul la
acţiune în sens procesual nu se stinge, acesta fiind imprescriptibil.
Dreptul subiectiv civil poate beneficia de protecţie pe cale de acţiune de fiecare
dată când prescripţia extinctivă nu este invocată în termenul prevăzut de lege, (art. 2513
C. civ. dispune că prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă prin întâmpinare, sau
în lipsa invocării, până cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt
legal citate), de către cel în folosul căruia a curs prescripţia sau de persoanele prevăzute în
art. 2514 C.civ..
După împlinirea termenului de prescripţie dreptul subiectiv, (şi obligaţia
corelativă), supravieţuieşte, dar nu mai are prerogativa dreptului la acţiune în sens
material, fiind rămas fără posibilitatea de a fi apărat, fără ca titularul unui astfel de
drept să mai poată apela la forţa de constrângere a statului în caz de nerespectare.
Dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă devin în acest fel imperfecte, naturale, şi
nu pot fi protejate decât pe calea excepţiei şi nu pe calea unei acţiuni directe.
Supravieţuirea dreptului subiectiv şi implicit a obligaţiei corelative reies cu
pregnanţă din prevederile art. 2506 alin. 2 C. civ. potrivit căruia: „După împlinirea
termenului de prescripţie, cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei”, iar în alineatul
(3) al aceluiaşi articol, se dispune că: „Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce
dreptul la acţiune s-a prescris nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la
73
data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”.
Din prevederile legale de mai sus se desprinde concluzia că după împlinirea
termenului de prescripţie cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei, titularul
dreptului subiectiv nu mai poate apela la forţa de constrângere a statului în vederea
realizării dreptului încălcat, dar dacă cel obligat îşi execută, de bunăvoie, obligaţia
corelativă, după termenul de prescripţie, acesta nu va putea cere restituirea chiar şi atunci
când, la data executării, cel în folosul căruia a curs prescripţia nu ştia că termenul de
prescripţie era împlinit.
O altă formă de supravieţuire a dreptului subiectiv este cea reglementată de art.
2506 alin. (4) C. civ. conform căruia sunt valabile recunoaşterea unui drept prescris,
făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului
a cărui acţiune este prescrisă, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de
prescripţie era împlinit, în aceste cazuri fiind aplicabile regulile de la renunţarea la
prescripţie.
Adoptarea sistemului de reglementare a prescripţiei prin norme de ordine privată,
în general, a făcut posibilă şi reintroducerea în noul Cod civil a instituţiei renunţării la
prescripţie, care anterior fusese reglementată în art.1838-1840 şi art.1843 din Codul civil
din 1864, dispoziţii care au fost abrogate implicit prin Decretul nr.167/1958, abrogat la
rându-i prin noul Cod civil.
Potrivit prevederilor art. 2507 C. civ., cel în folosul căruia curge sau a curs
prescripţia poate să renunţe la prescripţia împlinită sau la beneficiul termenului scurs
pentru prescripţia începută şi neîmplinită. Renunţarea poate fi expresă sau tacită cu
precizarea că renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică şi să rezulte numai din
manifestări neechivoce (art. 2508 C. civ.).
Persoanele care nu pot renunţa la prescripţie sunt cele lipsite de capacitatea de a
înstrăina sau, după caz, de a se obliga (art. 2509 C. civ.).
Efectele renunţării la prescripţie sunt cele prevăzute în art. 2510 C. civ. şi anume:
- dacă se renunţă la prescripţia împlinită, începe să curgă o nouă prescripţie de
acelaşi fel;
- dacă partea îndreptăţită renunţă la beneficiul termenului scurs până la acea dată,
sunt aplicabile dispoziţiile privind întreruperea prescripţiei prin recunoașterea dreptului.
Renunţarea la prescripţie are un caracter personal, ea producându-şi efectele
numai în privinţa celui care a făcut-o, neputând fi invocată împotriva codebitorilor
solidari ai unei obligaţii indivizibile sau împotriva fidejusorilor, (art. 2511 C. civ.).
Principiile efectului prescripţiei extinctive (stingerea dreptului la acţiune) sunt:
Stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal atrage şi
stingerea dreptului la acţiune privind un drept accesoriu. (accesorium sequitur
principale).
Este ceea ce consacră şi art. 2503 C. civ., potrivit căruia: „(1) Odată cu stingerea
dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind
drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel”.
Consecinţele ce decurg din acest principiu sunt:
- imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect
imprescriptibilitatea dreptului subiectiv accesoriu;
- stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv accesoriu nu atrage şi
stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal.
Stingerea printr-o prescripţie distinctă a dreptului la acţiune privind fiecare
prestaţie în cazul obligaţiilor cu executare succesivă.
Acest principiu îşi regăseşte aplicaţia ori de câte ori debitorul este ţinut de creditor
la prestaţii succesive indiferent de izvorul obligaţiei, precum: chirii, dobânzi etc.
Principiul de mai sus este consacrat în art. 2503 alin. 2 C. civ., care prevede: „(2)
În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire
la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă
debitorul continuă să execute una sau alta din prestaţiile datorate.”
74
Dispoziţiile legale de mai sus nu sunt aplicabile (deci ne aflăm în prezenţa unei
excepţii) în situaţia în care prestaţiile succesive, prin finalitatea lor, alcătuiesc un tot
unitar, rezultat din lege sau din convenţie, (art. 2503 alin. 3 C. civ.). Un astfel de exemplu
poate fi situaţia unui contract de leasing prin care părţile convin ca o parte din preţ să fie
plătit în rate. Acest aspect nu are semnificaţia faptului că pentru plata fiecărei rate curge o
prescripţie diferită, întrucât plata în rate reprezintă o modalitate de plată a preţului şi nu
prestaţii de sine stătătoare. Prescripţia dreptului la acţiune pentru plata preţului este una
singură, nefiind posibile prescripţii diferite pentru plata fiecărei rate din preţ.
Art. 2504 alin. (1) C. civ. instituie o excepţie de la regula de mai sus, în sensul că
prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului
la acţiune ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în
condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii
acestor bunuri.
Pentru o mai bună înţelegere să apelăm la o speţă imaginară. Astfel, X a
împrumutat la 12. 01. 2015 de la Y, suma de 100.000 de euro, instituindu-se şi o ipotecă
pe un imobil aparţinând debitorului în valoare de 110.000 euro. Termenul de restituire
fost stabilit de părţi la 12.06.2015. Întrucât X nu a restituit împrumutul la termenul
scadent, creditorul Y a valorificat ipoteca, prin executare silită, cu suma de 70. 000 de
euro. Conform prevederilor legale, creditorul Y nu va putea solicita şi urmărirea altor
bunuri neipotecate pentru a-şi satisface întreaga creanţă de 100.000 de euro.
Excepția de mai sus nu se aplică prescripţiei dreptului la acţiune pentru plata
dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot
fi acoperite după împlinirea prescripţiei din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat,
(art. 2504 alin. 2 C. civ.).
Apelăm şi de această dată la o situaţie ipotetică. Să presupunem că a intervenit
prescripţia unei creanţe ipotecare de 50. 000 de euro care a produs o dobândă de 5.000 de
euro. Prin valorificarea, pe calea executării silite, a bunului ipotecat, creditorul obţine o
sumă de 60.000 de euro. Potrivit reglementărilor legale, creditorul îşi va putea acoperi din
această sumă, (60. 000 euro), numai valoarea capitalului de 50.000 euro, nu şi valoarea
dobânzii de 5.000 de euro.
32. Domeniul prescripţiei extinctive a fost definit ca fiind sfera (totalitatea) drepturilor
subiective civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii (a prescripţiei
extinctive).
A determina domeniul prescripţiei extinctive înseamnă de fapt, a stabili drepturile
subiective civile prescriptibile extinctiv şi cele imprescriptibile extinctiv, adică a stabili
dreptul material la acţiune, supuse prescripţiei extinctive şi a-l deosebi de dreptul material
la acţiune care nu intră sub incidenţa prescripţiei (imprescriptibil).
Sfera drepturilor subiective supuse prescripţiei extinctive este determinată prin
utilizarea combinată a următoarelor criterii:
Un prim criteriu îl reprezintă natura drepturilor subiective civile în raport cu care
deosebim:
- domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale (care se
subdivide în: - domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor de creanţă; -
domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale accesorii; - domeniul
prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale principale);- domeniul prescripţiei
extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale.
-Cel de al doilea criteriu este cel care se referă la actul normativ care
reglementează prescripţia extinctivă în raport cu care se disting:
- domeniul prescripţiei extinctive reglementat de noul Cod civil;
- domeniul prescripţiei extinctive cârmuit de alte acte normative.
Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale
- Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă
Drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte juridice licite,
fapte juridice ilicite) sunt supuse prescripţiei extinctive, în principiu.
75
Regula de mai sus rezultă din prevederile art. 2501 alin. (1) C. civ. potrivit cu care
drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, în
afara cazului în care prin lege nu se dispune altfel.
De la principiul exprimat mai sus – potrivit căruia acţiunile personale, (respectiv,
acţiunile în justiţie prin care se solicită protecţia judiciară a drepturilor de creanţă, adică
drepturi personale), în opoziţie cu drepturile reale, sunt supuse prescripţiei extinctive -
există şi unele excepţii potrivit cărora acţiunile personale devin imprescriptibile. Un
exemplu în acest sens îl reprezintă art. 2337 C. civ. care dispune că drepturile asiguraţilor
asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice care se constituie la asigurările de viaţă
pentru obligaţii de plată scadente în viitor nu sunt supuse prescripţiei.
-Prescripţia extinctivă şi drepturile reale accesorii
Interpretarea prevederilor art. 2501 alin. (1) C. civ., ne conduce la concluzia că
acţiunile ce apără drepturile reale accesorii sunt supuse prescripţiei extinctive.
Aceeaşi soluţie se desprinde şi din prevederile şi art.2503 alin. (1) C. civ., potrivit
căruia, în afară de situaţia în care prin lege se dispune altfel, dreptul la acţiune privind drepturile
accesorii se stinge odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal.
Pornindu-se de la particularitatea rezultată din art. 2504 alin. (1) C. civ., nu trebuie
concluzionat că dreptul de ipotecă ar fi imprescriptibil, ci doar faptul că în privinţa acestuia nu
se aplică principiul accesorium sequitur principale. Dreptul de ipotecă este supus prescripţiei
extinctive în termenul de 10 ani, prevăzut de art. 2518 pct. 1 C. civ. întrucât este un drept
patrimonial pe care legea nu îl declară în mod expres imprescriptibil.
-Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale
În materia drepturilor reale principale regula este că majoritatea acţiunilor reale sunt
imprescriptibile extinctiv, iar prescriptibilitatea este excepţia. Acţiunile prin care se urmăreşte
protecţia drepturilor reale principale sunt denumite acţiuni reale.
Art. 2502 alin. (1) C. civ. prevede că dreptul la acţiune este imprescriptibil în
cazurile prevăzute de lege, precum şi ori de câte ori prin natura sau obiectul dreptului
subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.
Sunt considerate imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:
- acţiunea în revendicare, imobiliară sau mobiliară, întemeiată pe dreptul de
proprietate publică, indiferent dacă titularul dreptului de proprietate publică este statul
sau o unitate administrativ-teritorială, (art. 865 alin.3 C. civ. corespunzător art.136 alin.2
din Constituţie, art.11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998);
- acţiunea în revendicare, imobiliară şi mobiliară, întemeiată pe dreptul de
proprietate privată, (art. 563 alin. 2 din noul Cod civil) deşi imprescriptibilă extinctiv,
această acţiune poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii în ceea ce priveşte bunurile
mobile şi imobile, (art. 928, 929, 930-934, 939 C. civ.) sau prin invocarea posesiei de
bună-credinţă, de către pârât, a bunului mobil revendicat, (art. 937 alin. 1 C. civ.);
- acţiunea negatorie: (acţiunea negatorie este aceea prin care proprietarul unui
bun sau o altă persoană care ar justifica un interes propriu cheamă în judecată pe cel
care pretinde că este titularul unui drept real principal asupra bunului respectiv,
contestând existenţa acestuia, deci acţiunea prin care reclamantul solicită încetarea
exercitării de către pârât a unui drept asupra unui dezmembrământ al dreptului de
proprietate privată, art. 564 C. civ.);
- acţiunea confesorie, prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie (art.
696 C. civ.); (Acţiunea confesorie este acea acţiune reală prin intermediul căreia
reclamantul urmăreşte apărarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, care este
superficia).
- acţiunea de partaj – prin care se cere împărţirea bunurilor aflate în proprietate
comună (art. 669 C. civ.);
- acţiunea în grăniţuire (art. 560- 561 C. civ.); (Acţiunea în grăniţuire este acţiunea
reală prin care, proprietarul unui teren, în contradictoriu cu proprietarul terenului vecin,
solicită instanţei să determine, prin semne exterioare, întinderea celor două terenuri
învecinate).
76
- petiţia de ereditate (art. 1130 C. civ.). (Acţiunea de ereditate este acţiunea reală prin
care moştenitorul cu vocaţie universală sau cu titlu universal poate obţine oricând
recunoşterea calităţii sale de moştrnitor contra oricărei persoane care, pretinzând că ea se
întemeiază pe titlul de moştenitor, posedă toate sau o parte din bunurile ce formează
patrimoniul succesoral).
Sunt considerate prescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:
- acţiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. 572 C. civ.
privind avulsiunea cu excepţia cazurilor când imobilul revendicat este proprietate publică;
- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct (art.
746 alin. 1 lit. e, C. civ.) a drepturilor de uz sau abitaţie (art. 754 C. civ. respectiv, art. 565
Codul civil din 1864) şi a dreptului de servitute (art. 770 alin. 1 lit. f, C. civ., având
corespondent în art. 639 Codul civil din 1864);
- acţiunea în revendicare a animalelor domestice rătăcite pe terenul altuia (art. 576
alin. 1 C. civ.);
- acţiunea care are ca obiect apărarea dreptului de administrare, a dreptului de
concesiune şi de folosinţă cu titlu gratuit (art. 866, art. 870, art. 873 şi art. 875 coroborate
cu art. 696 şi raportate la art. 2501 alin. 1 C. civ.).
Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale
- Regula imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale
Potrivit acestei reguli, protecţia drepturilor nepatrimoniale, pe calea unei acţiuni în
justiţie, nu este limitată în timp, realizarea lor putându-se obţine oricând.
Acest principiu se întemeiază pe caracterul perpetuu al drepturilor personale
nepatrimoniale şi sunt inseparabile de calitatea de subiect de drept (persoana fizică sau
persoana juridică).
Regula imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale rezultă din prevederile art.
2502 alin. 2 pct. 1 C. civ. care consacră imprescriptibilitatea acţiunii privind un drept
nepatrimonial, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel.
În sensul celor prezentate mai sus sunt imprescriptibile extinctiv acţiunile cu
caracter nepatrimonial privind:
- acţiunile referitoare la apărarea valorilor intrinseci ale fiinţei umane, respectiv
dreptul la viaţă, sănătate, integritatea fizică şi psihică, intimitatea vieţii private, libertatea
de conştiinţă, creaţia ştiinţifică şi artistică, literară sau tehnică (art. 252 C. civ.);
- acţiunile ce privesc apărarea dreptului la nume sau la pseudonim (art. 254 alin. 2
şi 3 C. civ.);
- acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de maternitate sau de paternitate
(art. 420 C. civ.);
- acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă (art. 423 alin. 4 C. civ.);
- acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă în timpul vieţii copilului (art. 472 alin.
1 C. civ.);
- acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de către copil (art. 433 alin. 2 C. civ.);
- acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de tatăl biologic (art. 432 alin. 2 teza I C.
civ.) etc.
Legislaţia civilă reglementează şi unele situaţii în care acţiunile, deşi au un obiect
nepatrimonial, sunt totuşi prescriptibile. Aceste excepții sunt:
- acţiunea în nulitatea relativă a unui act juridic civil nepatrimonial, (art. 1249
alin. 2 C. civ. potrivit căruia nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai
în termenul de prescripţie stabilit de lege. Totuşi, partea căreia i se cere executarea
contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea
termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare);
- acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei (art. 301 alin. 1 şi 3 C. civ.);
- acţiunea în tăgăduirea paternităţii introdusă de către soţul mamei sau
moştenitorii acestuia (art. 430 C. civ.), de către mamă sau moştenitorii acesteia (art. 431
C. civ.), precum şi de către moştenitorii tatălui biologic (art. 432 alin. 5 C. civ.);
- acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, atunci când este pornită după
77
decesul copilului de către moştenitorii acestuia (art. 423 alin. 5 C. civ.);
- acţiunea în stabilirea paternităţii, atunci când este pornită după decesul copilului
de către moştenitorii acestuia (art. 427 alin. 2 şi art. 423 alin. 2 C. civ.);
- acţiunea în nulitate relativă a recunoașterii filiaţiei (art. 419 C. civ.).
33. -Apărarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei
Definiţia dată dreptului subiectiv civil evidenţiază faptul că esenţa acestuia o
constituie posibilitatea (facultatea) recunoscută titularului de a recurge în caz de nevoie
(când dreptul i-a fost încălcat, nesocotit, ştirbit, contestat) la forţa corectivă a statului.
Realizarea (valorificarea sau recunoaşterea) dreptului subiectiv civil se poate face atât pe
calea ofensivă a acţiunii dar şi pe calea defensivă a excepţiei.
Excepţiile sunt: de procedură (procesuale) care sunt reglementate de Codul de
procedură civilă, sancţiunea lor fiind de regulă decăderea şi nu prescripţia (nu fac
obiectul studiului dreptului civil); de fond (de drept material, substanţial) studiate de
dreptul civil (de exemplu: excepţia nulităţii, excepţia prescripţiei, excepţia rezoluţiunii
etc.).
Valorificarea unui drept subiectiv civil pe cale de excepţie presupune că titularul
dreptului fiind chemat în judecată, se prevalează de acel drept spre a obţine respingerea
pretenţiei formulate împotriva sa, fără însă a urmări să obţină obligarea adversarului
procesual să execute o anumită prestaţie faţă de el.
Dualitatea de acţiuni
Problema dualităţii de acţiuni apare în situaţia în care titularul dreptului are la
dispoziţie două acţiuni pentru realizarea aceluiaşi drept al său, având posibilitatea de a
opta pentru oricare dintre ele. Regimul fiecărei acţiuni este diferit în ceea ce priveşte
prescriptibilitatea.
De exemplu, în cazul depozitului, deponentul are la îndemână două acţiuni, împotriva
depozitarului, pentru restituirea bunurilor încredinţate şi anume:
- o acţiune personală, izvorâtă din contractul de depozit, supusă prescripţiei;
- o acţiune reală în revendicare, bazată pe dreptul său de proprietate, prescriptibilă
sau imprescriptibilă.
Pentru o mai bună înţelegere vom apela la o situaţie imaginară. Astfel, X pleacă,
cu întreaga familie, la lucru în Spania şi lasă în grija vecinului său Y, o garnitură de
mobilă. După 5 ani, X revine acasă şi solicită vecinului Y restituirea garniturii de mobilă
lăsată în depozit dar, acesta din urmă refuză să i-o mai restituie. Pentru a intra în posesia
bunului lăsat în depozit, X are la dispoziţie o acţiune personală, care izvorăşte din
contractul de depozit, dar care este prescrisă şi o acţiune reală, în revendicare care este
imprescriptibilă, la care poate apela în vederea recuperării garniturii de mobilă.
Acţiunea în repararea (compensarea) unui prejudiciu moral
Dacă prejudiciul este moral (nepatrimonial în sine), repararea (compensarea)
acestuia poate fi atât nepatrimonială (cum ar fi publicarea unei dezminţiri într-un ziar
naţional sau local) cât şi patrimonială (acordarea de daune –interese).
Potrivit art. 253 alin.1 şi art. 2502 alin. 2 pct. 2 C. civ., acţiunea în repararea unei
daune morale este imprescriptibilă extinctiv.
Acţiunea în repararea (compensarea) patrimonială a unui prejudiciu moral (fiind o
acţiune în justiţie prin care se valorifică un drept de creanţă, deci o acţiune patrimonială şi
personală) atrage reglementările legale care guvernează prescripţia extinctivă în categoria
drepturilor de creanţă şi pe cale de consecinţă este prescriptibilă extinctiv (art. 253 alin. 4
C. civ.).
Acţiunea în restituire ca urmare a anulării unui act juridic
După cum s-a precizat anterior, acţiunea în nulitate – prescriptibilă când este vorba de
nulitate relativă şi imprescriptibilă când se cere nulitatea absolută- nu se confundă cu acţiunea
în restituire, totală sau parţială, a prestaţiilor executate în temeiul actului juridic civil anulat.
Această acţiune, în restituire, are o natură patrimonială. Caracterul ei, prescriptibil sau
imprescriptibil, este diferit şi depinde de natura dreptului patrimonial: real sau de creanţă.
Astfel, acţiunea prin care fostul vânzător solicită obligarea fostului cumpărător, să îi predea
78
lucrul ce a format obiectul contractului de vânzare – cumpărare, care ulterior a fost desfiinţat,
are natura juridică a unei acţiuni în revendicare, şi în consecinţă, este imprescriptibilă extinctiv.
În celelalte cazuri, acţiunea în restituire are natura unei acţiuni patrimoniale şi personale,
fiind în consecinţă prescriptibilă.
Acţiunile privind un drept secundar (potestativ)
În categoria drepturilor secundare (potestative)sunt incluse acele drepturi
subiective civile care nu dau naştere direct unui drept la acţiune, adică acele prerogative
constând în puterea de a da naştere, prin act juridic unilateral, unui efect juridic ce
afectează şi interesele altei persoane precum: dreptul de alegere în cazul obligaţii
alternative; dreptul de denunţare unilaterală a unui contract, în cazurile admise de lege;
dreptul de opţiune al utilizatorului în contractul de leasing, având posibilitatea de a
solicita achiziţionarea bunului, restituirea acestuia sau prelungirea contractului; dreptul
terţilor de bună credinţă de a opta între actul aparent şi actul real în cazul simulaţiei etc.
Din cele prezentate mai sus se observă că aceste drepturi secundare nu sunt
veritabile drepturi subiective civile ci doar simple beneficii legale sau convenţionale. Asemenea
acţiuni sunt considerate imprescriptibile extinctiv. Cu toate acestea, efectele prescripţiei
extinctive se vor produce indirect, în ceea ce priveşte dreptul la acţiune ce se naşte din
raportul juridic referitor la care s-a exercitat dreptul secundar. De exemplu, în cazul unei
obligaţii alternative nu se prescrie dreptul de a efectua alegerea între cele două prestaţii ce
formează obiectul obligaţiei, dar, prescripţia extinctivă poate interveni în privinţa
dreptului creditorului de a pretinde de la debitor prestaţia aleasă.
Domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive cuprinde şi alte asemenea acţiuni
care prezintă unele particularităţi cum sunt acţiunile în materie de carte funciară sau
acţiunile în materie succesorală, dar acestea vor fi studiate la disciplinele respective.
34. Termenul de prescripţie extinctivă este definit ca fiind intervalul de timp, stabilit de
lege, înăuntrul căruia, trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material sub sancţiunea
pierderii acestui drept.
Termenul de prescripţie are un început – adică data la care începe să curgă
prescripţia extinctivă, o durată şi un sfârşit – adică data împlinirii prescripţiei extinctive.
Termenul de prescripţie era un termen legal, în vechea reglementare juridică
(alin.3 al art.1 din Decretul nr.167/1958 dispunând că: „Orice clauză care se abate de la
reglementarea legală a prescripţiei este nulă”). În reglementarea art. 2515 alin. (3) din
noul Cod civil termenul poate fi şi convenţional astfel că părţile pot reduce sau mări
termenele de prescripţie extinctivă prevăzute de lege. Totuşi, noua durată a acestora nu
poate să fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de
prescripţie de 10 ani sau mai lungi care pot fi prelungite până la 20 de ani, (art. 2515 alin.
4 C. civ.).
Clasificarea termenelor de prescripţie are la bază trei criterii:
- după sfera de aplicare termenele de prescripţie se împart în: termene generale de
prescripţie extinctivă – prevăzute de norma generală (legea generală) şi termene de
prescripţie extinctive speciale, adică cele reglementate prin norme speciale. Corelaţia
dintre aceste două categorii de norme generale şi speciale este cârmuită de regulile:
generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant;
- după izvorul lor distingem termene legale şi termene convenţionale;
- după actul normativ care le reglementează termenele de prescripţie se clasifică în
termene prevăzute de Codul civil şi termene de prescripţie prevăzute de alte acte
normative (de exemplu: Legea nr.31/1990 privind societățile, Legea nr.11/1991 privind
combaterea concurenței neloiale, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ).
- în funcţie de mărimea sau întinderea lor termenele speciale se împart în: termene
mai mari decât termenul general; termene egale cu termenul general; termene mai mici
decât termenul general.
Termenul general de prescripţie extinctivă este acel termen care se aplică în
practică ori de câte ori nu îşi găseşte aplicabilitate un termen special de prescripţie
extinctivă întru-un anumit caz dat sau părţile nu au stabilit un alt termen.
79
Conform prevederilor art.2517 C. civ. termenul general de prescripţie este de 3
ani, dacă legea nu prevede un alt termen.
Termenele speciale de prescripţie sunt reglementate atât în Codul civil cât şi prin
alte acte normative.
Potrivit prevederilor art. 2518 C. civ. se prescrie în termen de 10 ani dreptul la
acţiune cu privire la:
- drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt
supuse altui termen de prescripţie;
- repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură sau
acte de barbarie ori, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise
contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-
şi exprima voinţa;
- repararea prejudiciului adus mediului înconjurător;
-dreptul la acţiune privind nulitatea societăţii, cu excepţia nulităţii pentru obiectul
ilicit al societăţii, care este imprescriptibil, (art. 1933 alin. 3 C.civ.).
Termenul special de 3 ani (care deşi este similiar ca durată cu termenul general,
are un caracter special tocmai pentru că are o reglementare specială cuprinsă în art. 2520
alin. 1 pct. 6 C.civ. şi respectiv art. 2521 alin. 3 C.civ.) şi care se referă la:
-acţiunea avocaţilor, împotriva clienţilor pentru plata onorariilor şi cheltuielilor;
termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea
a împăcării părţilor, ori a revocării mandatului; în cazul afacerilor neterminate nu se vor
putea cere onorarii şi cheltuieli mai vechi de 3 ani de la data ultimei prestaţii efectuate;
- dreptul la acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru,
aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului; termenul de prescripţie este de 3
ani, atunci când contractul de transport a fost încheiat spre a fi executat succesiv sau după
caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite.
Termenul de 2 ani, potrivit art. 2519 C. civ., se aplică:
- dreptului la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare;
-dreptului la acţiune privitor la plata remuneraţiei cuvenite intermediarilor pentru
plata serviciile prestate în baza contractului de intermediere.
Termenul de un an reglementat de art. 2520 şi 2521 C. civ. se aplică acţiunilor
care au la bază raporturi izvorâte din prestaţii de servicii, următorilor:
- profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care
le prestează;
- profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu
ziua sau cu luna;
- medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite,
operaţii sau medicamente;
- vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor
livrate;
- meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;
- notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce
le sunt datorate pentru actele funcţiei lor; în acest caz termenul de prescripţie se va socoti
din ziua în care aceste sume au devenit exigibile;
- inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru
plata sumelor ce li se cuvin; termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat
lucrarea.
- dreptul la acţiune privitor la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor
pentru un spectacol care nu a mai avut lor;
- aplicabil dreptului la acţiunea în revendicare imobliară în cazul avulsiunii,
potrivt art. 572 C.civ.
Termene speciale de prescripţie extinctivă prevăzute în alte acte normative:
- termenul de 6 luni pentru acţiunile prin care se solicită anularea unui act
administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi
80
repararea pagubei cauzate, (art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ);
- termenul de 1 an, prevăzut de art. 12 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale aplicabil dreptului la acţiune pentru repararea daunelor patrimoniale
sau morale cauzate prin fapte de concurenţă neloială;
- termenul de 6 luni (în cazul trimiterilor poştale interne) sau de 1 an (în cazul
trimiterilor poştale internaţionale, reglementat de art. 41 din Ordonanţa Guvernului nr.
31/2002 privind serviciile poştale), pentru acţiunea în răspunderea operatorilor pentru
prestarea serviciilor poştale;
- termenul de 3 ani (de la publicarea în Monitorul Oficial a datei începerii plăţii)
pentru prezentarea procesului - verbal de rechiziţie la lichidare în vederea plăţii
despăgubirilor (art. 28 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi
prestările de servicii în interes public);
- termenul de 3 ani pentru acţiunea privind repararea pagubelor generate de
produsele defecte destinate uzului sau consumului privat al persoanelor fizice şi juridice,
(art. 11 din Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele
generate de produsele cu defecte.);
- termenul 90 de zile, prevăzut de art. 40, alin. (1), din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de
sănătate, referitoare la acordarea indemnizaţiilor şi recuperarea acestora;
- termenele de prescripţie extinctivă de 30 de ani şi de 10 ani stabilite de art. 12
alin. 1 din Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare; primul
termen este aplicabil în ipoteza în care acţiunea răspunderii civile se referă la o daună
nucleară legată de deces sau rănire, iar cel de-al doilea termen fiind aplicabil în celelalte
cazuri de daune nucleare potrivit art. 3, lit. d, pct. 2-5 şi 7 din acelaşi act normativ;
35. Cursul prescripţiei extinctive reprezintă începutul, durata şi sfârşitul termenului de
prescripţie.
Potrivit reglementărilor art. 2523 C. civ., prescripţia începe să curgă de la data
când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască
naşterea lui.
Regula generală, consacrată în art. 2523 C. civ., se aplică ori de câte ori nu se
aplică o regulă specială de prescripţie consacrată într-o normă specială.
Reguli speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive
- Situaţia dreptului la acţiune în executarea obligaţiilor de a da sau de a face
Conform dispoziţiilor art. 2524 alin.(1) C. civ. în cazul obligaţiilor contractuale de
a da sau de a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi
debitorul trebuia astfel s-o execute.
Reamintim că obligaţia de a da presupune obligaţia de a transfera un drept real,
(un drept de proprietate) iar obligaţia de a face are ca obiect predarea unui lucru, prestarea
unui serviciu etc.
Regula enunţată mai sus se aplică, în principiu, în situaţia drepturilor subiective
pure şi simple, al drepturilor subiective afectate de un termen extinctiv, precum şi celor
afectate de o condiţie rezolutorie. În cazul în care obligaţia este afectată de un termen
suspensiv prescripţia începe să curgă de la data împlinirii termenului, sau după caz, de la
data renunţării beneficiului termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului, (art. 2524
alin. 2 C. civ.); dacă obligaţia este afectată de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să
curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia (art. 2524 alin. 3 C. civ.).
-Situaţia dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor
Potrivit prevederilor cuprinse în art. 2525 C. civ., prescripţia dreptului la acţiune
în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru
rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate, începe să curgă de la data rămânerii definitive
a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul, cu excepţia situaţiei în care acţiunea în
restituirea prestaţiei are caracterul unei acțiuni reale imprescriptibile extinctiv. În cazul
nulităţilor amiabile, prescripția începe să curgă de la data la care declaraţia de rezoluțiune
81
sau de reziliere a devenit irevocabilă.
Situaţia dreptului la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive
Conform prevederilor art. 2526 C. civ. atunci când este vorba de prestaţii
succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare
prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data ultimei
prestaţii neexecutate.
Din regula de mai sus rezultă că:
- atunci când prestaţiile succesive au un caracter individual, (de exemplu: sunt
dobânzi, penalităţi de întârziere etc.) pentru fiecare prestaţie curge o dobândă diferită;
- în situaţia în care prestaţiile succesive alcătuiesc un tot unitar, în baza legii sau a
convenţiei părţilor, (de exemplu plata preţului în rate într-un contract de vânzare-
cumpărare) atunci prescripţia curge pentru întreaga sumă de la data achitării ultimei rate
din preţ.
-Situația dreptului la acţiune în materia asigurărilor contractuale
Potrivt prevederilor cuprinse în art. 2527 C. civ., în cazul asigurării contractuale,
prescripţia „începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de
părţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, după
caz, a despăgubirilor datorate de asigurător’’.
Regula prevăzută mai sus nu are un corespondent în vechea reglementare şi se
aplică numai asigurărilor contractuale, nu şi acelora prin efectul legii, şi se referă numai la
raporturile dintre părţile contractante, nefiind aplicabile terţilor ce ar răspunde de
prejudiciul asigurat.
-Situaţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită
şi cazuri asimilate
Conform art. 2528 C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube
care a fost cauzată printr-o fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a
cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Regula specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive în ipoteza
acţiunii în răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite este
caracterizată prin stabilirea a două momente alternative la care prescripţia poate începe să
curgă şi anume:
- un moment subiectiv , respectiv acela al cunoaşterii pagubei şi a celui care
răspunde de ea (moment ce se poate stabili prin orice mijloc de probă);
- un moment obiectiv (care urmează a fi determinat de instanţă) respectiv, al datei
la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.
Art. 2528 alin. 2 C. civ., extinde aplicarea acestei reguli şi faptelor licite, adică
acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, gestiunii
de afaceri.
Referitor la cazurile asimilate, acestea nu sunt altceva decât alte acţiuni care, deşi
sunt distincte de răspunderea civilă delictuală, urmează aceeaşi regulă cu privire la data de
la care începe să curgă prescripţia extinctivă.
-Situaţia dreptului la acţiunea în anularea actului juridic
Această regulă este stabilită prin art. 2529 C. civ., potrivit căruia prescripţia
dreptului la acţiune în anularea unui act juridic începe să curgă la momente diferite în
funcţie de cauza de nulitate relativă.
Astfel, conform prevederilor art. 2529 alin. (1) C. civ., prescripţia dreptului la
acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă:
a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;
b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit,
reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să-i încuviinţeze sau să-i autorizeze actele
a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii
actului juridic.
36. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive est acea modificare a cursului
82
acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât
durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a activa pe
titularul dreptului la acţiune.
Suspendarea prescripţiei extinctive presupune în mod necesar ca împrejurările
care potrivit legii, constituie cauze de suspendare, să apară în timp ce prescripţia
extinctivă este în curs de desfăşurare – adică după ce prescripţia extinctivă a început să
curgă şi mai înainte de împlinirea termenului de prescripţie extinctivă.
Instituţia în care aceste împrejurări intervin mai înainte de începerea cursului
prescripţiei extinctive, efectul produs va fi nu unul de suspendare a prescripţiei extinctive
ci unul de amânare (întârziere a începutului prescripţiei extinctive).
Cauzele de suspendare
Cauze generale de suspendare
Caracterele juridice ale cauzelor de suspendare ale prescripţiei extinctive sunt
următoarele:
- sunt legale – sunt stabilite numai prin lege;
- sunt limitative – adică, fiind prevăzute de lege sunt limitate ca număr şi sunt de
strictă interpretare şi aplicare nefiind susceptibile de aplicare prin analogie;
- produc efecte de drept (ope legis) – organul de jurisdicţie având numai sarcina
constatării producerii lor.
Aceste cauze (împrejurări) sunt prevăzute de art. 2532 C. civ.
Conform dispoziţiilor art. 2515 alin. (3) C. civ. părţile care au capacitatea deplină
de exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice cauzele legale de suspendare, cum ar fi, de
exemplu, stabilirea de către soţii separaţi în fapt, prin acord expres, că prescripţia poate fi
suspendată şi între ei, modificând cauza de suspendare, stabilită în art. 2532 alin. (1) C.
civ..
Cauzele speciale de suspendare sunt cele reglementate atât de Codul civil cât şi
cele cuprinse în alte acte normative.
Astfel, în art. 2533 alin. (1) C. civ. se dispune că prescripţia nu curge contra
creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii cât
timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a
fost numit un curator care să îi reprezinte.
Prescripţia nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au
acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte (art. 2533 alin. 2 C.
civ.).
De asemenea, prescripţia nu curge, contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe
care aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data
lichidării ei (art. 2533 alin. 3 C. civ.).
Efectele suspendării cursului prescripţiei
- Efectele generale ale suspendării cursului prescripţiei extinctive
Conform prevederilor art. 2534 alin. 1 C. civ., de la data când cauza de suspendare
a încetat, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul
scurs înainte de suspendare.
Pornindu-se de la această dispoziţie legală în doctrină se distinge între:
- efectul anterior cauzei de suspendare;
- efectul pe durata cauzei de suspendare;
- efectul ulterior cauzei de suspendare.
Pentru perioada anterioară cauzei – suspendarea nu produce nici un efect juridic,
întrucât intervalul de timp cuprins între momentul începerii cursului prescripţiei extinctive
şi până la data apariţiei cauzei de suspendare, întră în calculul termenului de prescripţie
extinctivă.
Pe durata cauzei de suspendare efectul constă în oprirea cursului prescripţiei extinctive,
deci acest interval de timp (situat între momentul începerii cauzei de suspendare şi momentul
încetării cauzei de suspendare) nu intră în calculul termenului de prescripţie extinctivă.
După încetarea cauzei de suspendare, efectul ce se produce este cel al reluării
83
cursului prescripţiei, luându-se în calculul termenului şi timpul scurs înainte de
suspendare.
Efectul special al suspendării prescripţiei constă în esenţă în prelungirea (prorogarea)
momentului împlinirii termenului de prescripţie extinctivă astfel încât între momentul
încetării cauzei de suspendare şi momentul împlinirii termenului de prescripţie să se asigure
6 luni ori o lună după cum termenul de prescripţie aplicabil este mai mare ori mai mic de 6
luni.
37. Întreruperea prescripţiei este acea modificare a cursului prescripţiei extinctive care
constă în înlăturarea prescripţiei scursă înainte de apariţia unei cauze întrerupătoare şi
începerea unei noi prescripţii extinctive.
Raţiunile care stau la baza întreruperii cursului prescripţiei se regăsesc în cele
două prezumţii pe care le-a avut în vedere legiuitorul şi anume:
- lipsa de convingere a titularului dreptului privind temeinicia pretenţiei sale, lipsă
ce se desprinde din acea stare de inacţiune (pasivitate) manifestată pe timpul cât termenul
de prescripţie curge;
- considerarea stării de fapt a celui în folosul căruia curge prescripţia extinctivă ca
fiind cea conformă cu starea de drept bazată (dedusă) pe împotrivirea debitorului faţă de
pretenţia titularului dreptului la acţiune.
Pe cale de consecinţă, rezultă că, ori de câte ori titularul dreptului subiectiv iese
din starea de pasivitate (inacţiune), prin chemarea în judecată, care are ca obiect protecţia
juridică a dreptului încălcat (nesocotit, contestat) ori debitorul părăseşte pretenţia sa de
împotrivire şi recunoaşte pretenţia creditorului (titularul dreptului încălcat) ambele situaţii
au ca efect înlăturarea prescripţiei începute întrucât în ambele cazuri scopul prescripţiei
extinctive este atins.
Efectele întreruperii cursului prescripţiei extinctive sunt cuprinse în art. 2541 C.
civ., potrivit căruia întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de
întrerupere iar după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie. Natura noii prescripţii
extinctive care începe să curgă, după întrerupere, diferă în funcţie de cauza de întrerupere.
Astfel, dacă întreruperea prescripţiei a avut loc prin recunoaşterea dreptului de
către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel
(art. 2541 alin. 3 C. civ.) adică o prescripţie a dreptului material la acţiune. De exemplu,
dacă X (debitor) care îi datorează lui Y (creditor) o sumă de bani, îi cere creditorului,
după 2 ani şi 6 luni, - din termenul de 3 ani- un termen pentru restituirea sumei şi acesta
acceptă, prescripţia se întrerupe şi începe să curgă o nouă prescripţie de 3 ani, de la
această dată. În situaţia întreruperii prescripţiei prin recunoaştere efectele se produc
instantaneu (din momentul primului act de îndeplinire a obligaţiei de către debitor).
În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în
judecată ori de arbitrare, noua prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită nu
începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă. Reţinem
că noua prescripţie este de altă natură şi anume prescripția dreptului de a obţine
executarea silită şi nu începe să curgă atât timp cât hotărârea de admitere a acţiunii nu a
rămas definitivă, (art. 2541 alin. 4 C. civ.).
Dacă întreruperea rezultă din intervenţia făcută în procedura insolvenţei sau a
urmăririi silite, prescripţia va reîncepe să curgă de la data la care există din nou
posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase neacoperite (art. 2541 alin. 5 C. civ.).
În situaţia în care prescripţia a fost întreruptă pe parcursul unui proces penal (art.
2537 pct. 3 C. civ.), întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de clasare, a
ordonanţei de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau
până la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei penale. Dacă repararea pagubei se
acordă, potrivit legii, din oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva
căruia a început să curgă prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea
definitivă a instanţei penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea, (art.
2541 alin. 5 C. civ.). În ambele situaţii, descrise mai sus, noua prescripţie care începe să
curgă este o prescripţie a dreptului material la acţiune în afara cazului în care instanţa
84
penală a soluţionat latura civilă, când noua prescripţie care va începe să curgă va avea ca
obiect dreptul de a obţine executarea silită.
Efectele întreruperii prescripţiei extinctive se produc ope legis (deplin drept) ca şi
în cazul efectelor suspendării prescripţiei extinctive, instanţa urmând să constate doar
producerea lor.
Demn de reţinut este şi faptul că pentru a putea opera întreruperea este necesar ca
motivul (cauza) întreruperii prescripţiei extinctive să intervină până la împlinirea
termenului de prescripţie.
38. Repunerea în termen este reglementată, cu caracter general, în art. 2522 alin. (1) C.
civ., conform căruia cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la
acţiune supus prescripţiei, poate cere organului de jurisdicţie competent, repunerea în
termen şi judecarea cauzei.
Instituţia juridică a repunerii în termenul de prescripţie este definită ca fiind:
„Beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu
a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul termenului de prescripţie astfel că organul
jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze, în fond, cererea de chemare în judecată, deşi
a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie.”
Din conţinutul definiţiei rezultă elementele caracteristice ale instituţiei repunerii
în termenul de prescripţie şi anume:
- repunerea în termenul de prescripţie este un beneficiu, o favoare recunoscută de
lege titularilor drepturilor subiective civile supuse acţiunii prescripţiei extinctive;
- este recunoscută numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege;
- titularii drepturilor subiective, în temeiul repunerii în termenul de prescripţie, sunt în
măsură să le valorifice (pe cale judiciară sau extrajudiciară) deşi termenul de prescripţie s-ar fi
împlinit – adică efectul prescripţiei extinctive, practic, nici nu s-ar fi produs.
Trăsăturile specifice repunerii în termen sunt:
- generalitatea – în sensul că acesta este aplicabil atât drepturilor patrimoniale cât
şi celor extrapatrimoniale, care sunt supuse prescripţiei extinctive;
- caracter excepţional – este admisibilă numai în situaţiile în care depăşirea
termenului de prescripţie se datorează unor motive temeinic justificate, neimputabile
titularului dreptului material la acţiune;
- caracter jurisdicţional – repunerea în termen nu operează ope legis, ci numai ca
urmare a unei hotărâri luate de organul jurisdicţional competent la cererea titularului titularului
dreptului la acţiune.
39. Împlinirea prescripţiei extinctive este de fapt determinarea, stabilirea, calcularea,
momentului în care expiră, se împlineşte, termenul de prescripţie.
Stabilirea momentului în care se împlineşte prescripţia extinctivă presupune
cunoaşterea următoarelor elemente:
- termenul de prescripţie extinctivă aplicabil în speţă;
- data la care începe să curgă termenul;
- dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a
prescripţiei extinctive;
- regulile în funcţie de care se determină momentul la care se împlineşte
prescripţia extinctivă.
În art. 2551-2556 C. civ. sunt reglementate regulile în funcţie de care se stabileşte
momentul împlinirii oricărui termen, inclusiv cel al termenelor de prescripţie extinctivă.
În legislaţia civilă sunt cuprinse reguli de calcul al termenelor de prescripţie
stabilite pe zile, săptămâni, luni şi ani.
În situaţia termenelor stabilite pe zile, potrivit art. 2553 alin. (1)-(3) C.civ., se
prevede că atunci când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a
termenului. Termenul se va împlini la ora 24 a ultimei zile. Totuşi, în situaţia în care este
vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la
care încetează programul normal de lucru. Această regulă este exprimată prin adagiile
dies a quo non computatur in termino şi dies ad quem computatur în termino.
85
Acesta este cunoscut ca fiind sistemul termenului exclusiv numit şi pe zile libere
în care nu se iau în calcul nici prima şi nici ultima zi a termenului, cât şi sistemul
termenului inclusiv (numit şi pe zile pline), în care intră în calcul şi prima zi cât şi ultima
zi a termenului.
Potrivit art. 2555 C.civ., atunci când termenul se stabileşte pe ore, nu se iau în
calcul prima şi ultima oră a termenului.
În cazul termenelor stabilite pe săptămâni luni sau ani, conform regulilor stabilite
prin art. 2552 C. civ. termenul de prescripţie extinctivă se socoteşte împlinit în ziua
corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an al perioadei. Dacă
ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul
se împlineşte în ultima zi a acestei luni. Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi.
Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni şi jumătate, cele 15
zile se vor socoti la sfârşitul termenului. De exemplu un termen de două săptămâni care a
început într-o zi de miercuri se va împlini în ziua de miercuri a celei de a doua săptămâni.
Un termen de prescripţie extinctivă de 3 ani care a început să curgă la 1 octombrie 2010 şi
care nu a fost suspendat sau întrerupt se împlineşte la 1 octombrie 2013. Atunci când
ultima lună nu are o zi corespunzătoare, termenul se consideră împlinit în ultima zi a
acestei luni. Astfel dacă un termen de o lună a început să curgă pe 31 ianuarie 2011 acesta
se va împlini pe 28 februarie 2012.
Conform prevederilor art. 2554 C. civ. dacă ultima zi a termenului este o zi
nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi
urmează.
Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată
au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului până
la ora când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu (art. 2556 C. civ.).
Decăderea este definită ca fiind o sancţiune de drept civil care constă în stingerea
dreptului subiectiv civil neexercitat în termenul prevăzut de lege. Izvorul definiţiei se
regăseşte în conţinutul art. 2545 alin. (2) C. civ., potrivit căruia: „Neexercitarea dreptului
subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale,
împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor”.
Art. 2545 alin. (1) C. civ. stabileşte că termenele de decădere pot fi legale, adică
prevăzute de lege, şi convenţionale, adică cele stabilite prin voinţa părţilor, („Prin lege sau
prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau
săvârşirea unor acte unilaterale”). Clauza prin care se stabileşte un termen de decădere ce
ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea actului de către partea
interesată este lovită de nulitate absolută, (art. 2546 C. civ.).
Termenele de decădere pot fi prevăzute expres de lege sau pot fi implicite sau
tacite, atunci când acestea rezultă neîndoielnic din lege sau din actul juridic, (art. 2547 C.
civ.).
Efectul decăderii este pierderea dreptului subiectiv neexercitat în termen ori, după
caz, împiedicarea efectuării actului unilateral după împlinirea termenului.
Din cele prezentate mai sus se poate observa că spre deosebire de prescripţie, la
care legiuitorul a limitat intervenţia instanţei, în cazul decăderii, organul de jurisdicţie este
obligat să invoce şi să aplice din oficiu termenul de decădere.
Sancţiunea de drept material a decăderii, nu trebuie confundată cu decăderea ca
sancţiune de drept procesual civil, prevăzută de art. 103 Cod de procedură civilă, care
intervine în cazul neexercitării oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de
procedură în termenul legal.
40. Ocrotirea părintească a fost definită ca fiind „mijlocul juridic de ocrotire a
minorului în care drepturile şi îndatoririle cu privire la persoane şi bunurile minorului se
exercită, respectiv se îndeplinesc, de către părinţii săi”.
Noţiunea de părinte include atât părinţii fireşti, părinţii adoptatori, şi mai nou, un
bărbat şi o femeie sau o femeie singură, în cazul reproducerii umane, asistată medical, cu
86
un terţ donator (art. 441 alin. 3 C.civ.).
Din punct de vedere al naturii juridice această instituţie a ocrotirii părinteşti este o
instituţie juridică complexă întrucât ea aparţine dreptului civil (în ceea ce priveşte
persoana minorului şi cu privire la bunurile acestuia), dar şi altor ramuri de drept (dreptul
procesual civil, dreptul muncii, dreptul securităţii sociale etc.).
Noţiunea de „minor” este mult mai cuprinzătoare aşa cum este definită în noul
Cod civil, decât cea de copil, aşa cum o defineşte art. 4 lit. a din Legea nr. 272/2004,
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, dar trebuie să evidenţiem faptul că în
cvasitotalitatea situaţiilor sferele celor două noţiuni se suprapun.
Exercitarea autorităţii părinteşti
Regula statornicită în materia exercitării autorităţii părinteşti este aceea că
drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită de ambii părinţi, fapt evidenţiat prin art. 483
din Codul civil, citat mai sus.
Excepţia o constituie exercitarea ocrotirii părinteşti de către un singur părinte în
situaţiile prevăzute de art. 507 din Codul civil, care dispune: „Dacă unul dintre părinţi
este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din
drepturile părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţa de a-şi exprima voinţa,
celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.” Conţinutul autorităţii
părinteşti are în vedere exercitarea drepturilor şi realizarea obligaţiilor părinteşti cu
privire la ocrotirea persoanei minorului (şi care alcătuieşte conţinutul laturii personale) şi
la bunurile minorului (care alcătuieşte latura patrimonială a ocrotirii părinteşti).
În sensul celor de mai sus art. 487 C.civ., precizează: „Părinţii au dreptul şi
îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi
intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit
propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului
orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le
recunoaşte acestuia.”.
Un conţinut asemănător au şi prevederile art. 32 din Legea nr. 272/2004, care
precizează: „Copilul are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa
fizică, mintală, spirituală, morală şi socială...”.
De reţinut că, potrivit art. 1372 alin. 1 şi 2 C.civ., „Cel care în temeiul legii, al
unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau
o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din
urme persoane. (2) Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de
discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie”, fapt ce scoate în evidenţă importanţa
educaţiei minorului în prevenirea antrenării răspunderii civile delictuale a părinţilor
pentru fapta ilicită a minorului.
Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori
Odată cu pronunţarea divorţului, instanţa de tutelă hotărăşte asupra raporturilor
dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor,
de concluziile raportului de anchetă psiho-socială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala
părinţilor, pe care îi ascultă. De asemenea va fi ascultat şi minorul care a împlinit vârsta
de 10 ani (art. 396 C.civ.,).
În ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ, aceasta revine în
comun ambilor părinţi, exceptând situaţia în care instanţa decide altfel.
De asemenea, instanţa poate lua hotărârea ca autoritatea părintească să fie
exercitată numai de către unul dintre părinţi, dacă există motive întemeiate, ţinând cont şi
de interesul superior al copilului. Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra
modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia sau
la căsătoria acestuia (art. 388 C.civ.).
În acelaşi timp, instanţa de tutelă, în mod excepţional, poate hotărî plasamentul
copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora sau într-
o instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu
privire la persoana copilului. Instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile
87
copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către unul dintre ei (art. 389 C.civ.).
Dacă părinţi nu se înţeleg cu privire la locuinţa minorului sau dacă aceasta este
contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu
pronunţarea divorţului, locuinţa acestuia la părintele cu care locuieşte în mod statornic.
În situaţia în care, până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa este
aceea care îi va stabili minorului locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său
superior.
Totuşi, în mod excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al copilului,
instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu
consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea
copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa,
(art. 400 C.civ.).
În cazurile prevăzute mai sus, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul
lor, au dreptul de a avea legături personale cu acesta, iar în caz de neînţelegere între
părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept.
Totodată, ascultarea copilului este obligatorie.
Instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la
cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. În acelaşi
timp prevederile privind obligaţia de întreţinere se aplică în mod corespunzător (art. 402
C.civ.).
La cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a
instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a
procurorului, în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile
cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copii lor minori (art. 403
C.civ).
Răspunderea părinţilor. Exercitarea necorespunzătoare a drepturilor ori
neexercitarea acestora, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor
părinteşti atrag, în toate cazurile, răspunderea părinţilor potrivit legii, adică răspunderea
civilă de, răspunderea contravenţională şi penală.
Răspunderea civilă a părinţilor este angajată pentru fapta ilicită a minorului
conform prevederilor art. 1372 C.civ., precum şi răspunderea pentru fapta proprie a
acestora în condiţiile prevăzute de art. 1349 alin. 3 C.civ., dacă părinţii nu şi-au îndeplinit
îndatoririle cu privire la administrarea bunurilor minorului, reprezentarea acestuia şi
încuviinţarea actelor minorului de 14-18 ani.
De menţionat faptul că această sancţiune, poate interveni nu numai în exercitarea
greşită şi abuzivă a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu privire la persoana copilului ci
şi cu privire la bunurile acestuia, prevederile art. 483 din Codul civil nedistingând între
exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor care privesc persoana copilului şi cele care privesc
bunurile sale.
-Decăderea din drepturile părinteşti rămâne, şi în actuala reglementare a Codului
civil, o sancţiune ce poate fi dispusă de instanţa de tutelă împotriva părintelui care…
„pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate
acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa
gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului
superior al copilului” (art. 508 din C.civ).
Ca regulă, această sancţiune, este una “totală şi se întinde asupra tuturor copiilor
născuţi la data pronunţării hotărârii”.
Ca excepţie instanţa va “putea dispune decăderea numai cu privire la anumite
drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite
creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor” (art. 509 din
C.civ.).
Exerciţiul drepturilor părinteşti poate fi redat de instanţa de tutelă părintelui “dacă
au încetat împrejurările care au dus la decăderea din exerciţiul acestora şi dacă
părintele nu mai pune în pericol viaţa, sănătatea şi dezvoltarea copilului” (art. 512 din
88
C.civ.,.).
Potrivit art. 511 C.civ., în toate situaţiile în care, după decăderea din exerciţiul
drepturilor părinteşti, copilul se află în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinţi,
se instituie tutela.”
Încetarea autorităţii părinteşti. Autoritatea părintească încetează de regulă atunci
când minorul a dobândit capacitatea de exerciţiu deplină, adică la împlinirea vârstei de 18
ani, la data căsătoriei persoanei cu vârsta mai mică de 18 ani sau la ridicarea interdicţiei
dacă persoana în cauză a împlinit 18 ani.
Potrivit dispoziţiilor art. 484 din Codul civil „Autoritatea părintească se exercită
până la data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.”
Excepţia, prin care autoritatea părintească poate înceta şi înainte de dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu, o constituie cazurile expres prevăzute de lege când
urmează a se institui tutela.
41. Tutela minorului a fost definită ca fiind un „mijloc juridic de ocrotire a minorului
lipsit de ocrotire părintească.”
Tutela minorului este „o sarcină gratuită şi obligatorie în virtutea căreia o
anumită persoană denumită tutore, este chemată a exercita drepturile şi îndatoririle
părinteşti faţă de un copil minor ai cărui părinţi sunt decedaţi ori în imposibilitate
permanentă de a-şi exercita atribuţiile.”
Din punct de vedere al terminologiei „tutela minorului” are două înţelesuri şi
anume: un înţeles de mijloc juridic de ocrotire dar şi sensul de instituţie juridică, în sensul
de totalitatea normelor juridice care o alcătuiesc.
În ceea ce-l priveşte pe minor tutela este un mijloc de ocrotire iar pentru tutore
tutela este o sarcină.
Tutela minorului este reglementată în art. 110-164 C.civ. şi prin art. 40-42 din
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Tutela minorului ca instituţie juridică are următoarele caractere juridice:
- Legalitatea tutelei minorului- acest caracter presupune faptul că stabilirea,
cazurile de instituire a tutelei, capacitatea tutorelui, procedura de instituire şi încetarea
tutelei sunt reglementate prin norme imperative, neputându-se deroga la ele.
- Obligativitatea sarcinii tutelei – caracter ce se desprinde din prevederile art. 120
alin. (1) C.civ.,care dispune: „Cel numit tutore este dator să continue îndeplinirea
sarcinei tutelei.”
Actualul Cod civil, prin prevederile art. 120 alin. (2), stabileşte şi excepţiile de la
regula de mai sus, în sensul că „Poate refuza sarcina tutelei:
a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi;
b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
c) cel care creşte şi educă 2 sau mai mulţi copii;
d) cel care exercită o altă tutelă sau curatelă;
e) cel care din cauza bolii, a infirmităţii, a felului activităţilor desfăşurate, a
depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive
întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această sarcină”.
Tutela se deschide în toate cazurile în care ambii părinţi ai minorului se află într-o
imposibilitate permanentă de a exercita ocrotirea părintească. În situaţia în care numai
unul dintre părinţi se află într-o asemenea imposibilitate, ocrotirea minorului se va
exercita de către celălalt părinte.
În art. 110 C.civ., sunt prevăzute cazurile în care minorul va putea fi pus sub
tutelă, şi anume:
- ambii părinţi sunt decedaţi;
- ambii părinţi sunt necunoscuţi;
- ambii părinţi li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti;
- ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie judecătorească;
- ambii părinţi sunt dispăruţi sau declaraţi judecătoreşte morţi;
- în cazul în care, la încetarea adopţiei instanţa hotărăşte că este în interesul
89
minorului instituirea unei tutele.
Numirea tutorelui se va face de către instanţa de tutelă, sens în care prevederile
art. 118 din C.civ., dispun: „În lipsa unui tutore desemnat, instanţa de tutelă numeşte cu
prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten
al familiei minorului, în stare să îndeplinească această sarcină ţinând seama, după caz,
de relaţiile personale, de apropierea domiciliilor, de condiţiile materiale şi de garanţiile
morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă.”
Nu poate fi tutore:
a) minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub
curatelă;
b) cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi
tutore;
c) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie
prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de către o
instanţă judecătorească;
d) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condiţiile art. 158;
e) cel aflat în stare de insolvabilitate;
f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea
îndeplini sarcina tutelei;
g) cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care
exercita singur, în momentul morţii, autoritatea părintească”.
42. Exercitarea tutelei minorului este reglementată prin art. 153-156 din C.civ.
Tutela se exercită numai în interesul minorului atât în ceea ce priveşte persoana
cât şi bunurile acestuia.
În situaţia în care tutela se exercită de ambii soţi, aceştia răspund împreună,
reglementările relative la autoritatea părintească (art. 487-512 C.civ.) urmând a se aplica
corespunzător. În caz de divorţ, instanţa investită cu acest proces, va sesiza, din oficiu,
instanţa de tutelă pentru a dispune cu privire la modul de exercitare a tutelei.
Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului
Întocmai ca şi în cazul autorităţii părinteşti, ocrotirea prin tutelă implică din partea
tutorelui două laturi şi anume: latura personală şi latura patrimonială.
Măsurile privind persoana minorului se iau de către tutore, cu avizul consiliului de
familie, exceptând măsurile cu caracter curent.
Latura personală are în vedere ocrotirea persoanei minorului şi constă în
exercitarea de către tutore a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti „(1) Tutorele are
îndatorirea de a îngriji de minor. (2) El este obligat să asigure îngrijirea minorului,
sănătatea şi dezvoltarea lui fizică şi mentală, educarea, învăţătura şi pregătirea
profesională a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui.” (art. 134 C.civ.).
Minorul pus sub tutelă locuieşte la tutore şi numai cu autorizarea instanţei de
tutelă poate avea şi o reşedinţă.
Cu titlu de excepţie, tutorele va putea încuviinţa ca minorul să aibă o reşedinţă
determinată de educarea şi pregătirea sa profesională. În această situaţie, tutorele are
obligaţia de a încunoştinţa de îndată instanţa de tutelă (art. 137 C.civ).
Felul pregătirii profesionale pe care minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani o
primea la data instituirii tutelei nu poate fi schimbat de acesta, decât cu încuviinţarea
instanţei de tutelă.
În cazul minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, instanţa de tutelă nu poate,
împotriva voinţei sale, să schimbe felul învăţăturii acestuia, hotărâtă de părinţi sau pe care
minorul o primea la data instituirii tutelei (art. 138 C.civ.).
În toate cazurile ce privesc pe minorul care a împlinit vârsta de 10 ani, instanţa de
tutelă nu poate hotărî fără ascultarea acestuia.
Tutorele este îndreptăţit să ceară înapoierea minorului de la orice persoană care l-
ar deţine fără drept (art. 495 C.civ.).
Tutorele este în drept să consimtă sau nu la adopţia copilului aflat sub tutela sa
90
(art. 11 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 273/2004).
Exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului Latura patrimonială a ocrotirii
minorului prin tutelă se referă la activităţi privind gestionarea patrimoniului minorului şi
anume:
a) administrarea bunurilor minorului sub 14 ani;
b) reprezentarea legală a minorului sub 14 ani;
c) încuviinţarea prealabilă a actelor juridice civile ale minorului care a împlinit
vârsta de 14 ani.
a) Administrarea bunurilor minorului presupune unele obligaţii pentru tutore:
- la deschiderea tutelei;
- pe parcursul tutelei;
- la încetarea tutelei.
- Obligaţii la deschiderea tutelei sunt cele care rezultă din prevederile art. 140
C.civ.Astfel, după numirea tutorelui, în termen de 10 zile de la numire, în prezenţa
acestuia şi a membrilor consiliului de familie, un delegat al instanţei de tutelă va verifica
la faţa locului toate bunurile minorului întocmind un inventar care va fi supus aprobării
instanţei de tutelă.
Cu prilejul inventarierii, tutorele şi membrii consiliului de familie sunt obligaţi să
declare în scris, la întrebarea expresă a delegatului instanţei de tutelă, creanţele, datoriile
sau alte pretenţii pe care le au faţă de minor. Declaraţiile vor fi consemnate în procesul-
verbal de inventariere. Tutorele sau membrii consiliului de familie care, cunoscând
creanţele sau pretenţiile proprii faţă de minori, nu le-au declarat, deşi au fost somaţi să le
declare, sunt prezumaţi că au renunţat la ele. Dacă tutorele sau membrii consiliului de
familie nu declară datoriile pe care le au faţă de minor, deşi au fost somaţi să le declare,
pot fi îndepărtaţi din funcţie.
Plata creanţelor tutorelui asupra minorului sau vreunuia dintre membrii
consiliului de familie, soţului, ale unei rude în linie dreaptă ori ale fraţilor sau surorilor
acestora se vor putea face numai cu autorizarea instanţei de tutelă.
Tutorele nu poate face, înainte de întocmirea inventarului, în numele minorului,
decât acte de conservare şi acte de administrare ce nu suferă amânare.
Tutorele are îndatorirea de a administra cu bună-credinţă bunurile minorului, sens
în care acţionează în calitate de administrator al bunurilor altuia, în condiţiile art. 795-799
C.civ. Totuşi, administrarea acestor bunuri va fi supusă şi regulilor stabilite în Titlul
privind “Ocrotirea persoanei”, cum ar fi cele referitoare la necesitatea avizului prealabil al
consiliului de familie, autorizarea tutelei, etc.
Bunurile dobândite de minor cu titlu gratuit, nu vor fi administrate de tutore, decât
numai dacă testatorul sau donatorul a stipulat în acest sens. De regulă, aceste bunuri sunt
administrate de curatorul ori de cel desemnat prin actul de dispoziţie sau, după caz, numit
de către instanţa de tutelă (art. 142 C.civ.).
Suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale
se stabileşte de consiliul de familie, acesta, putând-o modifica, potrivit împrejurărilor. Decizia
consiliului de familie se va aduce la cunoştinţă, instanţei de tutelă, de îndată.
Cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale
se acoperă din veniturile acestuia. Dacă veniturile minorului se dovedesc a nu fi
îndestulătoare, instanţa de tutelă va dispune vânzarea bunurilor minorului, prin acordul
părţilor sau prin licitaţie publică.
În mod excepţional obiectele ce au o valoare afectivă pentru familia minorului sau
pentru minor, vor fi vândute.
În situaţia în care se constată că minorul este lipsit de bunuri şi nu are părinţi sau
alte rude care sunt obligate prin lege să-i acorde întreţinere ori aceasta nu este suficientă,
atunci minorul are dreptul la asistenţă socială, în condiţiile legii (art. 148 C.civ.).
În termen de cel mult 5 zile de la data încasării lor, sumele de bani care depăşesc
nevoile întreţinerii minorului şi ale administrării bunurilor sale, precum şi instrumentele
financiare se depun, pe numele minorului, la o bancă indicată de consiliul de familie.
91
Tutorele va avea nevoie autorizarea prealabilă a instanţei de tutelă pentru a dispune de
aceste sume şi instrumente financiare, cu excepţia sumelor necesare pentru întreţinerea
minorului care se trec într-un cont separat şi care vor putea fi ridicate de tutore, fără
autorizarea instanţei de tutelă.
Tutorelui i se interzice categoric, să încheie, pe numele minorului, cu sumele de
bani sau cu instrumentele financiare deţinute de acesta, a unor tranzacţii pe piaţa de
capital, chiar cu autorizarea instanţei de tutelă (art. 149 C.civ.).
Instanţa de tutelă şi notarul public, în cadrul procedurii notariale, va numi un
curator special atunci când între tutore şi minor se ivesc interese contrare, sau în cazul în
care, din cauza bolii sau din alte motive, tutorele este împiedicat să îndeplinească un
anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviinţează
(art. 150 C.civ
Controlul exercitării tutelei (Obligaţii pe parcursul tutelei)
Pe parcursul tutelei, se vor lua măsurile prevăzute în art. 151-156 C.civ.
Astfel, potrivit art. 151 C.civ., instanţa de tutelă are rol de control efectiv şi
continuu asupra modului în care tutorele şi consiliul de familie îşi îndeplinesc atribuţiile
cu privire la minor şi bunurile acestuia. În acest sens, instanţa de tutelă va putea solicita
colaborarea autorităţilor administraţiei publice, a instituţiilor şi serviciilor publice
specializate pentru protecţia copilului sau a instituţiilor de ocrotire, după caz.
Tutorele trebuie să prezinte anual instanţei de tutelă o dare de seamă despre modul
cum s-a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia. Darea de
seamă va fi întocmită conform prevederilor art. 842-845 din C.civ. şi va fi depusă în
termen de 30 de zile de la încheierea anului calendaristic sau, în situaţiile în care averea
minorului este de mai mică însemnătate, acesta se va putea face în termene mai lungi, dar
care nu vor depăşi 3 ani.
Instanţa de tutelă va putea solicita tutorelui, în orice moment dări de seamă
intermediare despre cum s-a îngrijit de minor, precum şi de administrarea bunurilor
acestuia.
Autoritatea competentă (instanţa de tutelă) verifică socotelile privitoare la
veniturile minorului şi cheltuielile făcute cu întreţinerea acestuia şi cu administrarea
bunurilor minorului şi dacă sunt corect întocmite şi corespund realităţii, va da descărcare
tutorelui.
• La încetarea tutelei se vor lua măsurile prevăzute de art. 156-163 din C.civ., (art.
140-141), respectiv:
- în termen de 30 de zile de la încetarea tutelei tutorele va prezenta autorităţii
competente o dare de seamă generală;
- bunurile care au fost administrate de tutore se predau, după caz, fostului minor,
moştenitorilor lui, noului tutore;
- după predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor, instanţa de
tutelă va da tutorelui descărcare de gestiune;
- descărcarea de gestiune nu-l exonerează pe tutore de prejudiciul cauzat prin
culpa sa, tutorele care-l înlocuieşte pe un alt tutore este obligat să ceară acestuia repararea
pagubelor care le-a adus pe această cale minorului.
b) Reprezentarea legală a minorului sub 14 ani de către tutore este prevăzută în
art. 143 din C.civ., potrivit căruia: „Tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în
actele juridice, dar numai până când acesta împlineşte vârsta de 14 ani”.
Actele pe care tutorele le poate îndeplini sunt:
• acte pe care tutorele le poate întocmi singur, fără avizul consiliului de familie şi
autorizarea instanţei de tutelă sunt acele acte juridice care sunt de importanţă
patrimonială mai mică cum sunt actele de conservare şi de administrare, ridicarea de la
instituţia de credit a sumelor pe care tutorele le-a depus în cont separat pentru întreţinerea
minorului.
• acte pe care tutorele le poate încheia numai cu avizul consiliului de familie şi
autorizarea instanţei de tutelă sunt reglementate de art. 144 alin. (2) din C.civ., , cum ar
92
fi: acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor
minorilor, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în mod
valabil orice alte acte care depăşesc dreptul de administrare.
Potrivit prevederilor art. 145 C.civ., autorizarea se va acorda numai dacă actul
răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor. Autorizarea instanţei
de tutelă se va da pentru fiecare act în parte, stabilindu-se, când situaţia impune, condiţiile
de încheiere actului, iar în caz de vânzare se va arăta dacă aceasta se face prin acordul
părţilor, prin licitaţie publică sau în alt mod.
În sfârşit, trebuie reţinut că, instanţa de tutelă poate indica tutorelui, în toate
cazurile de autorizare, modul de întrebuinţare a sumelor de bani obţinute.
Totuşi, tutorele poate înstrăina bunurile supuse pierii, degradării, alterării ori
deprecierii, precum devenite nefolositoare pentru minor, fără avizul consiliului de familie
şi fără autorizarea instanţei de tutelă.
• acte juridice pe care tutorele nu le poate încheia nici chiar cu autorizarea
instanţei de tutelă sunt cele stabilite în art. 144 alin. 1 şi art. 147 din C.civ., şi anume:
- acte juridice între tutore, soţul acestuia, o rudă în linie dreaptă, fraţii sau surorile
tutorelui, pe de o parte şi minor pe de altă parte; Noutate adusă de Codul civilconstă în
aceea că oricare din persoanele de mai sus poate cumpăra la licitaţie publică un bun al
minorului, dacă are o garanţie reală asupra acestui bun ori îl deţine în coproprietate cu
minorul;
- donaţii făcute de tutore în numele minorului, cu excepţia darurilor obişnuite,
potrivit cu starea materială a minorului;
- garantarea în numele minorului a obligaţiei altuia.
c) Încuviinţarea şi autorizarea actele minorului care a împlinit vârsta de 14 ani.
În acest sens art. 146 C.civ., precizează că: „Minorul care a împlinit vârsta de 14
ani încheie actele juridice cu încuviinţarea scrisă a tutorelui sau, după caz, a
curatorului”.
În situaţia în care actul pe care minorul care a împlinit vârsta de 14 ani urmează
să-l încheie face parte din acelea pe care tutorele nu le poate încheia decât cu autorizarea
instanţei de tutelă şi cu avizul consiliului de familie, va fi necesară atât autorizarea
acesteia cât şi avizul consiliului de familie, (art. 146 alin. 2 C.civ.).
De asemenea, minorul nu poate face donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit
dotării lui materiale şi nici să garanteze obligaţia altuia (art. 146 alin. 3 din C. civ.).
Actele încheiate de minor fără avizul consiliului de familie şi fără autorizarea
instanţei de tutelă, sunt lovite de nulitate relativă.
43. Încetarea tutelei are loc, în principiu, atunci când au dispărut cauzele care au
generat-o, adică atunci când:
- minorul a devenit major;
- minorul a decedat;
- au dispărut cauzele care au impus instituirea tutelei (prevăzute de art. 110
C.civ.);
- stabilirea filiaţiei faţă de unul din părinţi;
- ridicarea decăderii din drepturile părinteşti;
- ridicarea interdicţiei judecătoreşti pentru cel puţin unul dintre părinţi;
- reapariţia a cel puţin unuia dintre părinţii declaraţi dispăruţi ori morţi.
Încetarea tutelei nu se confundă cu încetarea funcţiei tutorelui, aceasta din urmă
ţinând de persoana tutorelui şi care poate avea loc în următoarele cazuri:
- decesul tutorelui;
- îndepărtarea de la tutelă (în condiţiile art. 158 C.civ.);
- înlocuirea tutorelui la cererea sa (art. 163 C.civ.);
- numirea unui nou tutore ca urmare a punerii sub interdicţie a minorului (art. 176
alin. 2 şi 3 C.civ.).
De reţinut este şi faptul că în toate cazurile de mai sus, până la numirea unui nou
tutore, instanţa de tutelă va numi un curator special care va exercita în continuare
93
atribuţiile fostului tutore, după regulile tutelei.
Răspunderea tutorelui îmbracă în general toate formele răspunderii juridice. În
acest sens tutorele va răspunde pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a
obligaţiilor prevăzute de lege atât în ceea ce priveşte persoana minorului cât şi legătura cu
administrarea patrimoniului acestuia.
Răspunderea penală a tutorelui va fi angajată ori de câte ori faptele săvârşite de
acesta vor întruni elementele constitutive ale unor infracţiuni cum ar fi: gestiunea
frauduloasă (art. 242 Cod penal), rele tratamente aplicate minorului (art. 306 Cod penal),
punerea în pericol a unei persoane în neputinţa de a se îngriji (art. 197 Cod penal),
abandonul de familie, art. 378 din C.pen. etc.
Răspunderea contravenţională a tutorelui va fi angajată ca şi în cazul părinţilor,
dacă nu ia măsuri de a împiedica faptele de vagabondaj, cerşetorie, prostituţie etc.
Răspunderea civilă a tutorelui poate îmbrăca atât forma răspunderii patrimoniale
cât şi cea a răspunderii nepatrimoniale.
• răspunderea nepatrimonială, potrivit prevederilor art. 155 C.civ., constă în
îndepărtarea de la tutelă în sensul că „minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, consiliul
de familie, oricare membru al acestuia, precum şi toţi cei prevăzuţi în art. 111, pot face
plângere la instanţa de tutelă cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru
minor” iar potrivit art. 158 C.civ., „tutorele este îndepărtat dacă săvârşeşte un abuz, o
neglijenţă gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum şi dacă nu îşi
îndeplineşte corespunzător sarcina”.
• răspunderea patrimonială este angajată ca o răspundere civilă delictuală atunci
când tutorele prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a atribuţiilor sale a
cauzat minorului un prejudiciu, în condiţiile art. 1349 C.civ.
44. Analiza capacităţii de exerciţiu a evidenţiat faptul că lipsa de discernământ a unei
persoane fizice este determinată de o cauză naturală (moarte) dar şi de apariţia unor boli
psihice care prin efectele lor duc la pierderea discernământului.
Lumea incapabililor majori este numeroasă, diversă şi tristă: nebunii (violenţi sau
melancolici), nevrozaţii, depresivii, schizofrenicii, psihopaţii, risipitorii, cei slabi cu
duhul, drogaţii, alcoolicii, exaltaţii, comatoşii şi bătrânii slăbiţi, diminuaţi, solitari, atinşi
de decreptitudine în pragul destinului biologic.
Instituţia interdicţiei judecătoreşti este reglementată prin dispoziţiile art. 164-177
din Codul civil.
Interdicţia judecătorească este o „măsură de ocrotire, de drept civil, care se ia de
către instanţă faţă de persoana fizică lipsită de discernământul necesar pentru a se îngriji
de interesele sale, datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, constând în lipsirea de
capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei”.
În art. 164 C.civ., se dispune că „Persoana care nu are discernământul necesar
pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă
sub interdicţie judecătorească. (2) Pot fi puşi sub interdicţie judecătorească şi minorii cu
capacitate de exerciţiu restrânsă.”.
Din conţinutul celor prezentate mai sus rezultă că interdicţia judecătorească se
caracterizează prin următoarele trăsături:
- este o măsură de ocrotire de drept civil;
- este o măsură ce se ia pe cale judecătorească;
- se aplică numai persoanelor fizice care sunt lipsite de discernământ datorită
alienaţiei şi debilităţii mintale, precum şi minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
- are ca efect lipsirea persoanei fizice de capacitatea de exerciţiu.
Interdicţia judecătorească nu trebuie confundată cu „îngrădirile capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice”, indiferent dacă acestea sunt măsuri – sancţiuni (îngrădiri cu
caracter de pedeapsă penală – interzicerea exerciţiului unor drepturi ca pedeapsa
complementară; îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă – decăderea din drepturile
părinteşti) sau măsuri – ocrotire (cum ar fi incapacitatea minorului de a face donaţii sau
de a garanta obligaţia altuia etc.).
94
Aşa după cum am arătat deja îngrădirile privesc conţinutul capacităţii de folosinţă
a persoanei fizice cu repercusiuni şi asupra conţinutului capacităţii de exerciţiu, iar
interdicţia judecătorească priveşte numai capacitatea de exerciţiu, fără a avea efect şi
asupra capacităţii de folosinţă.
Interdicţia judecătorească nu se confundă cu tratamentul medical obligatoriu prin
internarea într-o unitate psihiatrică a persoanei cu tulburări psihice potrivit procedurii
reglementate de Legea nr. 487/2002, a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu
tulburări psihice, principalele deosebiri fiind:
- punerea sub interdicţie se dispune numai de instanţa judecătorească, pe când
tratamentul medical obligatoriu se dispune de o unitate medicală iar împotriva măsurii
dispuse se poate face contestaţie la instanţa judecătorească;
- punerea sub interdicţie judecătorească atrage ca efect lipsirea persoanei fizice de
capacitatea de exerciţiu, pe când tratamentul medical obligatoriu nu are nici un efect
asupra capacităţii civile de exerciţiu a celui în cauză.
Condiţiile punerii sub interdicţie rezultă din dispoziţiile art. 164 din Codul civil
potrivit căruia „Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de
interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie
judecătorească. (2) Pot fi puşi sub interdicţie judecătorească şi minorii cu capacitate de
exerciţiu restrânsă”.
Din conţinutul articolului citat mai sus rezultă că în vederea punerii sub interdicţie
a unei persoane sunt necesare întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- persoana care urmează a fi pusă sub interdicţie să fie lipsită de discernământ;
- lipsa discernământului să se datoreze debilităţii, alienaţiei mintale sau stării de
minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Punerea sub interdicţie este determinată de existenţa unor tulburări mintale cu
caracter general şi permanent, starea de inconştienţă, generată de hipnoză, beţie etc. nu
sunt de natură a justifica luarea măsurii interdicţiei judecătoreşti.
- lipsa discernământului să fie de natură a pune persoana în imposibilitatea de a se
îngriji singură de interesele sale.
Condiţiile de fond ale punerii sub interdicţie sunt de strictă interpretare şi aplicare.
În cauza civilă nu se poate dispune punerea sub interdicţie a unei persoane care nu este în
măsură să se îngrijească de interesele sale, dar din alte motive cum ar fi: vârsta înaintată,
infirmităţi fizice, boală etc. este posibil.
Întrucât este o stare de fapt, îndeplinirea acestei condiţii poate fi dovedită prin
orice mijloc de probă.
45. Protecția persoanelor cu tulburări psihice se realizează prin internarea într-o unitate
de psihiatrie, conform Legii nr. 487/2002, republicată, a sănătății mintale și a protecției
personelor cu tulburări psihice, sau prin interdicție judecătorească.
Prin persoană cu tulburări psihice se înţelege persoana cu dezechilibru psihic sau
insuficient dezvoltată psihic ori dependentă de substanţe psihoactive, ale cărei manifestări
se încadrează în criteriile de diagnostic în vigoare pentru practica psihiatrică,
iar prin persoană cu tulburări psihice grave se înţelege persoana cu tulburări psihice care
nu este în stare să înţeleagă semnificaţia şi consecinţele comportamentului său, astfel
încât necesită ajutor psihiatric imediat, [art. 5 lit. a) și lit. b) din Legea nr. 487/2002].
Persoana cu tulburări psihice poate fi încadrată în nevroze, psihopatii și psihoze,
categorii de afecțiuni reținute ca atare de psihiatrie
Potrivit art.49 din Legea nr. 487/2002, internarea într-o unitate de psihiatrie se face
numai din considerente medicale, înţelegându-se prin acestea proceduri de diagnostic şi
de tratament. Internarea poate fi voluntară sau nevoluntară (obligatorie).
Internarea voluntară se face la cererea sau cu consimțământul pacientului în
acelaşi mod ca şi primirea în orice alt serviciu medical şi pentru orice altă boală. Orice
pacient internat voluntar într-un serviciu de sănătate mintală are dreptul de a se externa la
cerere, în orice moment, cu excepţia cazului în care sunt întrunite condiţiile care justifică
menţinerea internării împotriva voinţei pacientului (art. 50-52 din Legea nr. 487/2002).
95
Internarea obligatorie, nevoluntară presupune internarea împotriva voinței sau
fără consimțământul pacientului. Procedura de internare nevoluntară se aplică numai după
ce toate încercările de internare voluntară au fost epuizate
O persoană poate fi internată prin procedura de internare nevoluntară numai dacă
un medic psihiatru abilitat hotărăşte că persoana suferă de o tulburare psihică şi consideră
că:
- din cauza acestei tulburări psihice există pericolul iminent de vătămare pentru sine
sau pentru alte persoane;
- în cazul unei persoane suferind de o tulburare psihică gravă, neinternarea ar putea
antrena o gravă deteriorare a stării sale sau ar împiedica să i se acorde tratamentul
adecvat. (art. 54 din Legea nr. 487/2002).
Solicitarea internării nevoluntare a unei persoane se realizează de către: medicul de
familie sau medicul specialist psihiatru care are în îngrijire această persoană; familia
persoanei; reprezentanţii administraţiei publice locale cu atribuţii în domeniul social-
medical şi de ordine publică; reprezentanţii poliţiei, jandarmeriei sau ai pompierilor,
precum şi de către procuror; instanţa de judecată civilă, ori de câte ori apreciază că starea
sănătăţii mintale a unei persoane aflate în cursul judecăţii ar putea necesita internare
nevoluntară.
46. Curatela este acel mijloc de ocrotire a persoanei fizice, care aflându-se în anumite situaţii
speciale, prevăzute de lege, nu poate să-şi apere interesele.
Regimul juridic al curatelei este reglementat prin:
- art. 178-186 din Codul civil, (art. 152-157).
- Legea nr. 36/1995 privind notarii şi activitatea notarială;
- Codul de procedură civilă - art. 58 şi art. 98 pct. 1 lit. a).
Din analiza conţinutului acestor acte normative rezultă existenţa a două categorii
de curatele:
- curatela incapabilului este acea măsură de ocrotire a persoanelor lipsite de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (respectiv minorii şi
interzişii judecătoreşti) – care a fost prezentată în secţiunile anterioare;
- curatela propriu-zisă – adică acel mijloc de ocrotire a unei persoane cu
capacitate de exerciţiu deplină, dar care se află în anumite situaţii speciale şi care nu
poate, personal, să îşi reprezinte şi să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare.
Deosebirea esenţială între curatela incapabilului şi curatela propriu-zisă constă în
regimul juridic diferit al acestora, în sensul că în privinţa curatelei incapabilului sunt
aplicabile regulile de la tutelă iar în cazul curatelei propriu-zise îi sunt aplicabile regulile
de la mandat.
Cazurile de instituire a curatelei sunt prevăzute în art. 178 C.civ., în sensul că:„În
afară de alte cazuri prevăzute de lege, instanţa de tutelă va putea institui curatela:
a) dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi
capabilă, nu poate personal să îşi administreze sau să îşi apere interesele în condiţii
corespunzătoare şi din motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau un
administrator;
b) dacă din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate,
nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare
nu suferă amânare;
c) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu,
nu a lăsat un mandatar sau un administrator general;
d) dacă o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu a lăsat un
mandatar sau un administrator general.”
Procedura instituirii curatelei este reglementată de art. 182 din C.civ, potrivit
căruia curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soţului
său, a rudelor sau celor prevăzuţi la art. 111 din C.civ. ca şi la cererea tutorelui în cazul
prevăzut la art. 184 Cd.civ.
Curatela se poate institui numai cu consimţământul celui reprezentat, exceptând
96
cazurile când acesta nu poate fi dat (art. 182 alin. 2 C.civ.).
47. În prezent, prin art. 25 alin. (3) din Codul civil se dă o definiţie persoanei juridice
în sensul că această entitate este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile
cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile.
De asemenea, este de reţinut şi faptul că termenul de persoană juridică este
folosit, în afară de actul normativ mai sus citat, şi în alte acte normative care acoperă aria
unor ramuri de drept privat şi de drept public.
Persoana juridică este un colectiv de oameni, o organizaţie, o entitate, un subiect
colectiv de drept civil care pentru a avea o existenţă de sine stătătoare, adică de a fi titular
de drepturi şi obligaţii civile trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de lege – adică să
aibă o organizare de sine stătătoare, să aibă un patrimoniu distinct şi să urmărească un
scop în acord cu interesul general.
Persoana juridică este un subiect colectiv de drept civil, adică „un colectiv de
oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi
obligaţii civile”
În vederea unei înţelegeri corecte a cuprinsului definiţiei de mai sus sunt necesare
unele nuanţări:
a) În doctrina mai veche expresia de persoană juridică era desemnată prin
persoană morală – pentru a o deosebi de persoana fizică, adică omul privit în
individualitatea sa.
b) Regula statornicită este aceea că persoana juridică este un colectiv de oameni
care întruneşte condiţiile legale pentru a fi titular de drepturi şi obligaţii civile.
În acest context evidenţiem faptul că actele normative în vigoare recunosc această
calitate de persoană juridică şi entităţilor în care se găseşte o singură persoană fizică.
Un astfel de exemplu găsim în conţinutul art. 15 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului
nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile care defineşte fundaţia ca fiind subiectul de
drept înfiinţat de una (s.n.) sau mai multe persoane... iar în art. 5 alin. 2 din Legea nr.
31/1990 privind societăţile, republicată, reglementează regimul juridic al societăţii cu
asociat unic.
c) În calitate de subiect de drept civil, persoana juridică este distinctă de
persoanele fizice ce o compun ca şi ansamblul drepturilor şi obligaţiilor sale patrimoniale
care sunt distincte de patrimoniile membrilor săi.
d) Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil, manifestându-şi
voinţa şi angajându-şi răspunderea pentru actele juridice pe care le încheie.
e) Persoana juridică are numai acele drepturi care corespund scopului stabilit prin
lege, act de înfiinţare sau statut.
Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul.
Persoana juridică dobândeşte personalitatea juridică din momentul îndeplinirii
cerinţelor legale. Dobândirea personalităţii juridice marchează recunoaşterea persoanei
juridice ca subiect de drepturi şi obligaţii civile.
Noţiunea de persoană juridică îşi are sorgintea în dreptul privat, în special în
dreptul civil, dar această noţiune şi-a găsit utilizarea şi în alte ramuri de drept (cum ar fi
administrativ, procesual, muncii, securităţii sociale, internaţional etc.) care împrumută
această noţiune din dreptul civil.
În celelalte ramuri ale ştiinţei dreptului pentru a desemna ceea ce în dreptul civil
este persoană juridică se folosesc noţiuni precum – organe de stat, agenţi economici,
societăţi comerciale, partide politice, asociaţii, fundaţii, unitate administrativ-teritorială,
filială, sucursală etc.
În prezent denumirea de persoană juridică este consacrată şi de Codul civil, care în
art. 188 dispune: Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte
organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice,
îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187.
Reglementarea persoanei juridice
În Codul civil român persoana juridică est reglementată în Titlul IV, Cartea I
97
Despre persoane, art. 187-251, înlocuind în totalitate dispoziţiile Decretului nr. 31/1954
şi a Decretului nr. 32/1954 care au fost abrogate expres prin art. 230 lit. n) şi o) din Legea
nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
O multitudine de acte normative speciale care au apărut după anul 1990 detaliază
regimul juridic specific diferitelor categorii de persoane juridice aflate în circuitul civil.
Necesitatea unei clasificări a persoanelor juridice este determinată în primul rând
de multitudinea, varietatea mare de persoane juridice ce-şi desfăşoară activitatea în
realitatea cotidiană.
În art. 189 din Codul civil se dispune că: persoanele juridice sunt de drept public
sau de drept privat. Criterii.
a) În funcţie de domeniul dreptului de care aparţin persoanele juridice pot fi:
- de drept public: statul, organele puterii legislative; organele puterii executive;
organele autorităţii judecătoreşti; instituţiile de stat; agenţii economici de stat;
- de drept privat: partidele politice, sindicatele, cultele religioase, organizaţiile
cooperatiste, asociaţiile şi fundaţiile, societăţile comerciale.
Potrivit prevederilor Legii nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului (art. 26)
cluburile sportive pot fi:
- persoane juridice de drept privat, organizate ca structuri fără scop lucrativ sau
societăţi comerciale sportive pe acţiuni, şi
- persoane juridice de drept public.
b) În funcţie de forma dreptului de proprietate persoanele juridice se clasifică în:
- persoane juridice care au la bază proprietatea publică cum sunt: statul, unităţile
administrativ-teritoriale;
- persoane juridice care au la bază exclusiv proprietatea privată: societăţile
comerciale constituite în baza Legii nr. 31/1990, diferite organizaţii cooperatiste, partidele
politice, cultele religioase, asociaţiile şi fundaţiile fără scop patrimonial;
- persoane juridice care au la bază proprietatea mixtă: unele societăţi şi fundaţii
care deţin un patrimoniu mixt, statul şi unităţile administrativ-teritoriale care pot deţine şi
proprietate publică şi proprietate privată.
c) După natura scopului urmărit persoanele juridice se pot clasifica în:
- persoane juridice cu scop patrimonial (adică scop economic, lucrativ) cum sunt
regiile autonome, societăţile comerciale, organizaţiile cooperatiste care urmăresc şi
realizează unele acte de comerţ;
- persoane juridice cu scop nepatrimonial cum sunt instituţiile de stat, partidele
politice, sindicatele, cultele religioase, unele asociaţii şi fundaţii.
d) În funcţie de naţionalitatea lor persoanele juridice pot fi:
- persoane juridice române, dacă îşi au sediul principal în România şi sunt
constituite după cerinţele legii române;
- persoane juridice străine – care se constituie după legile locului unde au fost
înfiinţate dar care în condiţiile legii pot desfăşura activităţi pe teritoriul României.
e) După modul de înfiinţare – persoanele juridice se clasifică în:
- persoane juridice constituite prin act de dispoziţie (lege, act administrativ) al
organului competent cum sunt: organele puterii de stat, regiile autonome, societăţile
comerciale cu capital integral de stat;
- persoane juridice care se înfiinţează prin act juridic de asociere cum sunt
societăţile comerciale cu capital privat, asociaţiile cooperatiste, asociaţiile.
f) După durata lor, persoanele juridice se clasifică în persoane juridice constituite
pe perioadă nedeterminată, (art. 195 din C.civ. “Persoana juridică se înfiinţează pe
durată nedeterminată dacă prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede altfel”)
sau pe perioadă determinată (care la împlinirea termenului specificat în actul de
constituire sau la realizarea scopului pentru care au fost create, se dizolvă).
Elementele constitutive ale persoanelor juridice Potrivit prevederilor art. 187 din
Codul civil “Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un
patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul
98
general”
Elementele constitutive imperative cerute pentru constituirea oricărei persoane
juridice sunt: organizarea proprie, patrimoniu propriu şi scopul licit, moral şi în acord cu
interesul general.
Elementele constitutive ale persoanei juridice, se caracterizează prin:
- legalitate – adică sunt constituite prin lege şi numai un act normativ poate
institui un asemenea element constitutiv;
- generalitate – în sensul că sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane
juridice;
- sunt cumulative – în sensul că entitatea pentru a dobândi calitatea de persoană
juridică trebuie să îndeplinească cumulativ cele trei elemente constitutive, lipsa unuia sau
a altuia având drept consecinţă lipsa calităţii de persoană juridică;
- exclusivitate – cele trei elemente constitutive sunt nu numai necesare dar şi
suficiente pentru dobândirea calităţii de persoană juridică, în condiţiile legii.
48. Sintagma înfiinţarea persoanelor juridice conţine două înţelesuri:
- în primul sens se are în vedere actul sau actele juridice prin care legea
consfinţeşte crearea unei persoane juridice;
- în al doilea sens se are în vedere totalitatea operaţiunilor juridice necesare a fi
efectuate pentru crearea persoanei juridice.
„Înfiinţarea persoanei juridice” este „operaţiunea juridică de creare a unui
subiect colectiv de drept civil cu respectarea condiţiilor legale”.
Modurile de înfiinţare a persoanelor juridice sunt reglementate prin două categorii
de dispoziţii: dispoziţii legale generale şi dispoziţii legale speciale.
Dispoziţiile legale generale sunt cuprinse în:
- Constituţia României care reglementează, primar, înfiinţarea organelor statului
din sfera puterii legislative, din sfera puterii executive şi din sfera autorităţii judecătoreşti;
- Codul civil, act normativ ce conţine norme generale privind înfiinţarea
persoanelor juridice, care îşi păstrează doar în parte actualitatea.
Potrivit art. 194 C.civ., persoana juridică se înfiinţează:
„a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al
instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor
economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale.
În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea
publică sau instituţia publică este persoană juridică;
b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii;
c) în orice alt mod prevăzut de lege.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de
constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia”.
Dispoziţiile legale speciale privind înfiinţarea persoanelor juridice sunt cuprinse
în norme speciale (- Legea nr. 90/2001 – privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor, cu modificările ulterioare; - Legea nr. 215/2001 privind
administraţia publică locală cu modificările şi completările ulterioare etc.)
49. Codul civil, defineşte noţiunea de reorganizare a persoanei juridice în art. 232
dispunând că acesta este operaţiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe
persoane juridice şi care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora.
Conţinutul definiţiei evidenţiază elementele definitorii ale reorganizării persoanei
juridice:
- faptul că antrenează cel puţin două persoane juridice;
- presupune efecte creatoare, modificatoare totale sau parţiale în funcţie de natura
reorganizării.
Pentru o mai bună înţelegere a operaţiunii juridice de reorganizare a persoanei
juridice trebuie să precizăm că această sintagmă poate avea cel puţin trei sensuri şi
anume:
- „cu privire la o singură persoană juridică” – fapt ce presupune că reorganizarea
99
este de fapt o restructurare internă, a diferitelor forme de organizare internă a unei
persoane juridice;
- „cu privire la cel puţin două persoane juridice” când reorganizarea este de fapt
operaţiunea juridică definită mai sus şi care desemnează instituţia juridică a reorganizării
judiciare în sensul dispoziţiilor juridice care „reglementează modificările în structura sau
existenţa privitoare la cel puţin două persoane juridice”;
- „cu privire la toate persoanele juridice din structura economiei naţionale”,
reorganizarea are în vedere o reformă economico-socială, sens care a fost avut în vedere
de legiuitor în edictarea Legii nr. 15/1990 privind „reorganizarea (s.n.) unităţilor
economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale”.
Formele reorganizării persoanei juridice sunt prevăzute în art.233 alin. (1) C.civ.,
care prevede că „Reorganizarea persoanei juridice se realizează prin fuziune, prin
divizare sau prin transformare”.
Aşa după cum rezultă din definiţia legală formele reorganizării persoanei juridice
sunt fuziunea, divizarea şi transformarea.
În reglementarea anterioară fuziunea era reglementată ca o formă de reorganizare
a persoanei juridice prin comasare.
Fuziunea îşi găseşte reglementarea în prevederile art. 234 C.civ., potrivit căruia
„Fuziunea se face prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică
sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică
nouă”.
Divizarea este denumirea generică a celei de a doua forme a reorganizării
persoanei juridice. Potrivit prevederilor art. 236 C.civ. divizarea poate fi totală sau
parţială. Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane
juridice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înfiinţează
prin divizare. Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei
persoane juridice, care continuă să existe, şi în transmiterea acestei părţi către una sau mai
multe persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest mod.
Efectele reorganizării persoanei juridice
Întocmai ca şi în cazurile de înfiinţare sau încetare a persoanei juridice şi
reorganizarea acesteia produce efecte atât de drept civil cât şi efecte specifice altor ramuri
de drept, precum dreptul administrativ, dreptul fiscal, financiar etc.
Efectele de drept civil ale reorganizării persoanei juridice sunt reglementate
general prin Codul civil art.235 şi 237-240 şi prin legi speciale (Legea nr. 31/1990 privind
societăţile, republicată, Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei
etc.).
Efectele de drept civil ale reorganizării persoanei juridice
Analiza dispoziţiilor legale care reglementează instituţia reorganizării juridice
evidenţiază următoarele categorii de efecte de drept civil ale acesteia:
- efectul creator şi extinctiv;
- efectul translativ;
- efectul asupra întinderii răspunderii patrimoniale a persoanei juridice
dobânditoare;
- transmiterea contractelor;
- data producerii efectelor reorganizării.
Efectul creator al reorganizării are în vedere înfiinţarea unei persoane juridice ca
urmare a operaţiunii juridice care este reorganizarea.
50. Dizolvarea este „acel mod de încetare a persoanei juridice aplicabil în cazurile
prevăzute de lege şi presupunând lichidarea”.
Între dizolvare şi reorganizare, ca moduri de încetare a persoanei juridice există
„deosebiri esenţiale” astfel:
- în cazul reorganizării legea nu prevede situaţiile în care aceasta intervine, pentru
dizolvare acestea sunt stabilite prin lege;
100
- dizolvarea ca operaţiune juridică de încetare a persoanei juridice presupune
obligatoriu „lichidarea”, reorganizarea nu presupune o asemenea fază;
- reorganizarea are un caracter general, ea aplicându-se tuturor categoriilor de
persoane juridice, domeniul dizolvării este, în principiu, restrâns la persoanele juridice de
tip asociativ;
- în ceea ce priveşte felul transmisiunii, în cazul reorganizării operează o
transmisiune universală sau cu titlu universal, iar în cazul dizolvării are loc o transmisiune
cu titlu particular.
Cauzele privind dizolvarea persoanei juridice
Reţinem, din cele prezentate mai sus că dizolvarea intervine în cazurile expres
prezentate de lege.
Cazurile reglementate de noul Cod civil:
Cazurile reglementate de Codul civil sunt cele prevăzute în art.245 şi anume:
“Persoanele juridice de drept privat se dizolvă:
a) dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
b) dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;
c) dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea
acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă urmăresc alt scop decât cel
declarat;
d) prin hotărârea organelor competente ale acestora;
e) prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut”.
Efectul esenţial al dizolvării este trecerea în situaţia de lichidare a persoanei

juridice aşa cum este stabilit şi prin art. 248 C.civ. potrivit căruia „Prin efectul dizolvării,
persoana juridică intră în lichidare, în vederea valorificării activului şi plăţii pasivului”.
Din conţinutul articolului de mai sus se desprinde ideea că pentru finalizarea
procesului de încetare a persoanei juridice este necesară o perioadă de timp în care au loc
mai multe activităţi, mai multe operaţiuni de lichidare, persoana juridică încetând să mai
existe doar după încheierea acestui proces. În faza lichidării persoana juridică are o
capacitate civilă restrânsă, în sensul că activităţile sale sunt rezumate strict la operaţiunile
de lichidare şi se vor realiza prin intermediul lichidatorilor. În acest sens art. 248 c.civ.
alin. 2 dispune că: “Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă pentru operaţiunile
necesare lichidării până la finalizarea acesteia”.
Drept civil. Drepturi reale
51. Determinarea prin lege a bunurilor: enumerarea expresa a bunurilor
Destinația bunurilor: uzul public; utilitatea publică
52. 1. Statul: asupra bunurilor din domeniul public de interes national;
2. Unitatile administrativ teritoriale: asupra bunurilor din domeniul public de interes
local: comuna; orasul; municipiul; judetul.
In afara acestor subiecte, nici un alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate
fi titular al dreptului de proprietate publica (titular al dreptului de proprietate asupra
bunurilor din domeniul public
53. 1. Litigiile cu privire la delimitarea domeniului public al statului, al judetelor, al
comunelor, al oraselor sau al municipiilor sunt de competenta instantei de contencios
administrativ
2. Litigiile cu privire la apararea, in sens larg, a dreptului de proprietate publica sunt
de competenta instantelor civile
54. Imposibilitatea instrainarii prin acte juridice de drept civil a bunurilor care fac obiectul
proprietatii publice;
Imposibilitatea constituirii, in principiu, a dezmembramintelor dreptului de proprietate
publica: uzufructul, uzul, abitatia, superficia si servitutea (exceptie: posibilitatea
constituirii unor servituti asupra bunurilor din domeniul public);
Imposibilitatea dobandirii, bunurilor care fac obiectul proprietatii publice, de catre
101
terti, prin oricare alt mod de dobandire a dreptului de proprietate publica reglementat de
lege;
55. Faptul că bunurile proprietate publică: nu pot fi urmarite de creditorii titlarilor
dreptului de proprietate asupra acestor bunuri; nu pot fi supuse executarii silite; asupra lor
nu se pot constitui garantii reale
56. Contract cu titlu oneros: redeventa; contract intuitu personae in privinta
concesionarului: dreptul de concesiune se naste din contractul de concesiune, de regula in
urma procedurii licitatiei publice;
Subconcesiunea este interzisa;
Forma contractului este forma scrisa, ad validitatem si nu ad probationem;
57. 1. bunul a pierit: bunul piere in orice mod, in materialitatea lui; daca bunul a fost
asigurat, indemnizatia de asigurare va avea acelasi regim juridic;
2. bunul a fost trecut in domeniul privat: bunul este trecut din domeniul public in
proprietatea privata fie a aceluiasi subiect de drept, fie a altui subiect de drept privat daca
prin Constitutie si legi nu se dispune altfel.
58. Proprietatea afectată de condiția rezolutorie.
Conditia rezolutorie = conditia care supune desfiintarea obligatiei la un eveniment
viitor si incert; ea nu suspenda executarea obligatiei, ci numai obliga pe creditor a restitui
aceea ce a primit, in caz de neindeplinire a evenimentului prevazut in conditie; dreptul de
proprietate transmis sub conditie rezolutorie are o existenta nesigura in patrimoniul
dobanditorului, pentru ca, daca nu se indeplineste conditia, el va trebui sa restituie bunul
transmitatorului
59. Proprietatea este anulabila atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun a fost
dobandit printr-un act juridic translativ de proprietate lovit de nulitate relativă; actiunea in
nulitate relativa este prescriptibila in termenul general de prescriptie de 3 ani.
Consolidarea dreptului se realizeaza prin: confirmare (prin confirmarea actului, dreptul de
proprietate al dobanditorului se consolideaza cu efect retroactiv) sau prin respingerea
actiunii in anulare de catre instanta de judecata.
60. Proprietatea comuna reprezintă modalitatea dreptului de proprietate ce se
caracterizeaza prin aceea ca dreptul de proprietate asupra unui bun sau asupra unei mase
de bunuri apartine concomitent mai multor titulari care exercita, tot concomitent,
atributele dreptului de proprietate asupra acelui bun, respectiv asupra acelei mase de
bunuri;
Formele proprietatii comune: proprietatea comuna pe cote parti si proprietatea comuna
in devalmasie. Formele proprietatii comune pe cote parti: proprietatea comuna pe cote
parti obisnuita si temporara; proprietatea comuna pe cote parti fortata si perpetua;
61. Mostenirea: defunctul lasa doi sau mai multi mostenitori;
Contractul translativ de proprietate: un bun este dobandit in comun de doua sau mai
multe personae;
Coposesia: coposesia are ca efect dobandirea, de catre doua sau mai multe persoane,
prin uzucapiune, a unui bun;
Accesiunea: o constructie este ridicata pe un teren aflat in coproprietate, iar
coproprietarii terenului invoca accesiunea pentru a deveni coproprietari si ai constructiei;
Construirea sau realizarea in comun a unui bun mobil sau imobil;
Încetarea unei societati civile, neurmata de impartirea patrimoniului ei intre asociati;
Încetarea casatoriei prin moartea unuia dintre soti;
Desfacerea casatoriei prin divort: are loc prefacerea proprietatii devalmase a fostilor
soti intr-o coproprietate obisnuita pe cote parti;
62. 1. nici unul dintre copartasi nu are un drept exclusiv asupra unei parti materiale
determinate din bunul aflat in coproprietate;
2. fiecare copartas are un drept exclusiv numai asupra unei cote parti ideale, abstracte,
matematice, din dreptul de proprietate asupra acelui bun;
63. În privinta actelor de folosinta materiala, fiecare copartas are folosinta bunului, dar cu
respectarea urmatoarelor conditii:
102
- in exercitarea acestei folosinte, sa fie respectate drepturile celorlalti copartasi;
- prin actele de folosinta materiala nu se va putea schimba destinatia bunului, fara
acordul unanim al celorlalti copartasi;
- prin actele de folosinta materiala nu se va transforma utilizarea obisnuita a bunului,
fara acordul unanim al celorlalti copartasi;
64. Fructele produse de bunul care face obiectul coproprietatii se cuvin tuturor
copartasilor, proportional cu cota parte ideala, abstracta, matematica din dreptul de
proprietate asupra bunului indiferent de natura fructelor si de imprejurarea daca toti sau
numai unul dintre ei au prestat munca necesara pentru producerea sau perceperea
fructelor. Copartasul care a efectuat cheltuieli si a prestat munca pentru producerea si
perceperea fructelor va fi indreptatit sa pretinda despagubiri celorlalti copartasi, dar tot
proportional cu cotele detinute de fiecare dintre acestia, potrivit dreptului comun. In
functie de circumstantele spetei, temeiul pretinderii acestor despagubiri il pot constitui:
mandatul, gestiunea de afaceri, imbogatirea fara just temei
65. REGULA:
- fiecare copartas poate sa dispuna liber si neingradit de cota sa de parte ideala din
drept;
- fiecare copartas poate incheia acte juridice de dispozitie privind cota sa ideala din
drept;
- fiecare copartas poate instraina neconditionat, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cota
sa parte ideala din drept altui copartas sau unui tert: instrainarea acestei cote parti nu
schimba cu nimic situatia anterioara a bunului, privit in materialitatea sa; singura
deosebire este ca, in locul copartasului dispunator, se substituie succesorul in drepturi al
acestuia (dobanditorul ia locul fostului copartas); starea de coproprietate continua cu noul
copartas;
- fiecare copartas poate greva cu sarcini reale cota sa parte ideala din drept in favoarea
altui copartas sau in favoarea unui tert.
66. 1. fiecare copartas este obligat sa contribuie, proportional cu cota sa ideala din drept, la
acoperirea cheltuielilor si datoriilor facute pentru intretinerea, conservarea si
administrarea bunului comun. creditorul acestor obligatii poate fi un tert sau chiar unul
dintre copartasi;
2. daca este vorba despre obligatia reala de a face (obligatii propter rem) care priveste
bunul comun, atunci toti copartasii sunt tinuti a o indeplini;
67. Def: actul juridic incheiat prin acordul de vointa al tuturor copartasilor, avand drept
obiect incetarea starii juridice a proprietatii comune.
Conditii de validitate:
- conditii generale de validitate → conditiile de validitate pe care trebuie sa le
indeplineasca un act juridic civil;
- conditii specifice: prezenta tuturor copartasilor - incalcarea acestei conditii se
sanctioneaza cu inopozabilitatea partajului fata de copartasul care nu a fost prezent la
incheierea acestuia; motivul inopozabilitatii se justifica prin faptul ca actele juridice prin
care se cere partajul sunt acte de dispozitie; toti copartasii sa aiba capacitate deplina de
exercitiu; daca unul dintre ei este minor sau interzis, va fi necesar acordul autoritatii
tutelare; in lipsa acestui acord al autoritatii tutelare, actul incheiat va fi sanctionat cu
nulitatea relativă; nulitatea poate fi acoperita prin confirmarea expresa sau tacita: de
reprezentantul legal, cu incuviintarea autoritatii tutelare; ulterior, de minorul devenit
major
68. Cazurile care impun partajul judiciar:
a. cand copartasii nu s-au inteles cu privire la modul de partajare a bunului comun
b. in cazurile impuse de lege: daca nu sunt prezenti personal sau prin reprezentanti toti
copartasii; daca intre copartasi exista minori si conditiile ocrotirii lor nu sunt indeplinite
69. Persoana care cere partajul este obligata sa arate, in cererea introdusa la instanta,
urmatoarele:
- persoanele intre care urmeaza a avea loc imparteala;
103
- titlul pe baza caruia se cere imparteala;
- toate bunurile supuse impartelii;
- evaluarea acestor bunuri;
- locul unde se afla aceste bunuri;
- persoana care detine sau care administreaza aceste bunuri.
70. Modalitățile de realizare a partajului judiciar sunt următoarele:
- partajarea in natura a bunului: aceasta este cea mai importanta modalitate de partajare
si are valoare de principiu; instanta trebuie sa recurga la partajarea in natura ori de cate ori
este posibil; posibilitatea partajarii in natura a bunului va fi cu prioritate cercetata de
instanta de judecata, urmand ca celelalte modalitati de partajare sa fie luate in considerare
in subsidiar, adica numai daca partajarea in natura nu este posibila;
- atribuirea bunului in proprietatea exclusiva a unuia dintre copartasi: in cazul in care
instanta de judecata constata ca bunul comun nu poate fi partajat comod in natura,
deoarece este indivizibil, va trebui sa puna capat coproprietatii prin atribuirea bunului
unuia dintre copartasi. In acest caz, copartasul caruia i-a fost atribuit bunul este obligat la
plata catre ceilalti copartasi a unei sulte, reprezentand echivalentul banesc al cotei parti
din drept apartinand acestora
- vanzarea bunului si impartirea pretului intre copartasi, potrivit cotelor fiecaruia: in
cazul in care bunul comun nu poate fi comod partajat in natura si nici unul dintre
copartasi nu doreste sa ii fie atribuit bunul, instanta de judecata va dispune vanzarea lui;
vanzarea se poate face prin buna invoiala sau prin licitatie publica
71. Coproprietatea fortata si perpetua are ca obiect un bun sau anumite bunuri care, prin
natura lor sau prin destinatia lor, pot si sunt folosite in mod permanent de doi sau mai
multi proprietari.
Bunurile care fac obiectul acestui tip de coproprietate sunt, in general, bunuri
accesorii, pe langa alte bunuri socotite ca principale si care sunt in proprietate exclusivă.
Daca bunurile accesorii sunt impartite, fie devin improprii folosintei careia i-au fost
destinate, fie diminueaza valoarea economica a bunului principal
72. Fiecare copartas poate poseda si utiliza bunul comun, fara a avea nevoie de
consimtamantul tacit sau expres al celorlalti copartasi, sub rezerva respectarii a doua
conditii:
- sa nu aduca atingere drepturilor simultane si concurente, de aceeasi natura, ale
celorlalti copartasi;
- folosinta exercitata sa nu aduca atingere dreptului egal si reciproc al celorlalti
copartasi; folosinta trebuie exercitata numai in interesul utilizarii fondului caruia i-a fost
afectat bunul comun accesoriu.
Fiecare copartas are dreptul sa instraineze bunul principal si, automat, fara
consimtamantul celorlalti copartasi instraineaza si dreptul de proprietate pe cote parti
asupra bunului accesoriu; un copartas nu va putea insa sa instraineze separat bunul aflat in
coproprietate fortata si perpetua; niciun copartas nu poate face acte de dispozitie cu
privire la bunul comun accesoriu.
73. Proprietatea comună în devălmașie este forma a proprietatii comune ce se
caracterizeaza prin faptul ca bunul apartine tuturor coproprietarilor, fara ca acestia sa aiba
vreo cota parte ideala din dreptul de proprietate asupra acelui bun; bunul nu este fractionat
in materialitatea sa; dreptul de proprietate asupra bunului, privit in chip abstract desprins
de acesta, nu este fractionat; si dreptul de proprietate asupra bunului, dar si bunul privit in
materialitatea sa apartin tuturor coproprietarilor, impreuna; toti sunt titulari ai dreptului de
proprietate si toti stapanesc bunul impreuna;
74. Proprietatea comună în devălmașie încetează:
- prin incetarea casatoriei;
- prin moartea sau declararea judecatoreasca a mortii unuia dintre soti;
- desfacerea casatoriei prin divort
Incetarea proprietatii comune devalmase este urmata de partaj, care poate fi voluntar
sau judiciar.
104
Partajul voluntar nu poate interveni in timpul casatoriei ci poate interveni: odata cu
divortul; dupa desfacerea casatoriei prin divort; dupa incetarea casatoriei.
Partajul judiciar poate interveni si in timpul casatoriei, in mod exceptional, pentru
motive temeinice, la cererea urmatoarelor persoane: unul dintre soti; creditorii personali ai
sotilor.
75. Prima operatiune care se produce in mod automat, este prefacerea proprietatii comune
devalmase intr-o proprietate comuna pe cote parti determinabile. Criteriul dupa care se
vor determina concret cotele parti ce revin fiecaruia dintre soti este cel al contributiei
acestora la dobandirea bunurilor comune, ulterior pornindu-se de la cotele parti astfel
determinate, se va putea trece la partajarea materiala a bunurilor ce au alcatuit
comunitatea devalmasa, spre a se preface proprietatea indiviza intr-o proprietate diviza si
exclusiva a fiecaruia dintre copartasi.
76. Pentru ca stapanirea unui lucru sa poata fi calificata posesie, ea trebuie sa intruneasca
cumulativ doua elemente componente:
a) elementul material (corpus, stapanirea materiala): presupune un contact direct cu
lucrul, concretizat in orice fel de acte materiale: detinerea lucrului; savarsirea de acte de
folosinta; culegerea fructelor; efectuarea unor transformari; modificari sau completari ale
bunului;
b) elementul psihologic/intelectual (animus): consta in intentia, in vointa celui care
stapaneste bunul, de a efectua aceasta stapanire pentru sine, de a se comporta cu privire la
lucru ca proprietar ori ca titular al unui drept real.
77. Modul in care se face dovada elementului material nu este identic cu modul in care se
face dovada elementului psihologic.
Dovada elementului material: se face cu orice mijloc de proba (stapanirea materiala a
lucrului este un fapt material);
Dovada elementului psihologic (element subiectiv): prin prezumtii legale:
1. prezumtia de neprecaritate: posesorul este prezumat ca poseda pentru sine ca
proprietar; in lipsa unei probe contrare aceasta prezumtie face din elementul material al
posesiei o dovada favorabila elementului psihologic al posesiei, pornind de la premisa ca
stapanirea materiala nu este decat o exprimare a vointei de a stapani pentru sine;
2. prezumtia de neintervertire a precaritatii in posesie: daca o persoana a inceput a
poseda ca detentor precar, se prezuma ca ea continua sa ramana detentor precar, pana ce
se dovedeste ca a inceput o posesie utila; isi conserva calitatea de detentor precar, pana la
proba contrara.
78. Posesia se pierde prin disparitia elementelor sale constitutive:
a) posesia se pierde prin disparitia ambelor elemente constitutive: posesorul
instraineaza lucrul; posesorul abandoneaza lucrul;
b) posesia se pierde prin disparitia numai a unuia din elementele sale constitutive: se
pierde elementul material pentru ca: lucrul a pierit; lucrul a trecut in stapanirea unui alt
posesor; -se pierde elementul psihologic, chiar daca stapanirea materiala continua cazul
asa-numitului constitut posesor (proprietarul X vinde casa cumparatorului Y, dar continua
sa locuiasca acolo ca si chirias);
79. Posesia este discontinua atunci cand posesorul o exercita in mod neregulat, adica cu
intermitente anormale.
Discontinuitatea posesiei nu se confunda cu intreruperea posesiei (discontinuitatea este
un viciu al posesiei; intreruperea posesiei este o cauza de incetare a posesiei).
Exista continuitate a posesiei daca actele de stapanire se fac cu regularitatea impusa de
natura lucrului: nu se cere ca posesorul sa se afle intr-un contact permenent cu lucrul si sa
faca zilnic acte de folosinta a lucrului; continuitatea nu exclude intermitenta in stapanirea
lucrului, daca aceasta intermitenta este impusa de natura lucrului.
Caractere juridice: viciu temporar (inceteaza de indata ce actele de stapanire devin
regulate, potrivit naturii lucrului); viciu absolut (poate fi invocat de catre orice persoana
interesata).
80. Posesia prelungita duce, prin uzucapiune, la dobandirea dreptului de proprietate.
105
Posesia creeaza o prezumtie de proprietate in favoarea posesorului: posesorul este
presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu se poate proba ca a
inceput a poseda pentru altul.
Pentru bunurile imobile prezumtia este relativă iar pentru cele mobile prezumtia este
absoluta.
Posesorul de buna-credinta dobandeste in proprietate fructele bunului posedat
(posesorul este de buna-credinta cand poseda ca proprietar, in puterea unui titlu translativ
de proprietate, ale carui vicii nu-i sunt cunoscut).
81. Dezmembramintele dreptului de proprietate = drepturi reale principale derivate asupra
unui bun proprietatea altei persoane, care se constituie sau se dobandesc prin transferarea
unor elemente ale continutului juridic al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv
catre o alta persoana.
Caractere juridice: rezulta din separarea atributelor dreptului de proprietate; nu
desfiinteaza dreptul de proprietate, ci doar ii limiteaza atributele, proprietarul fiind lipsit
de unele dintre ele; sunt drepturi reale opozabile erga omnes, inclusiv proprietarului care
le-a constituit.
82. Dreptul de superficie = dreptul de proprietate ce apartine superficiarului asupra
constructiilor, plantatiilor sau altor lucrari cu caracter durabil care se afla pe terenul
apartinand altui proprietar, teren asupra caruia superficiarul are doar un drept de folosinta.
Dreptul de superficie presupune existenta a doua categorii de drepturi ce apartin unor
persoane diferite:
- Superficiarul: are un drept de proprietate asupra constructiilor, plantatiilor si altor
lucrari cu caracter durabil pe care le-a facut pe acel teren precum si un drept de folosinta
asupra acelui teren;
- Proprietarul: are un drept de proprietate asupra terenului precum si un drept de a
pretinde de la superficiar o despagubire pentru folosinta terenului, cu exceptia cazului in
care dreptul de superficie s-a constituit prin titlu gratuit.
83. - Drept real imobiliar: are ca obiect, intotdeauna, un teren;
- Drept perpetuu: dureaza atata timp cat dureaza constructia sau lucrarea ce se afla pe
terenul proprietatea altei persoane, fara a putea fi stins prin neuz; imprejurarea ca acest
drept se poate referi si la o plantatie nu este de natura sa conduca la alta concluzie
referitor la acest caracter, pentru ca plantatiile pot fi regenerate sau inlocuite, esential
fiind atributul folosintei asupra terenului;
- Drept imprescriptibil extinctiv: acest caracter rezulta din caracterul sau perpetuu;
- Drept transmisibil prin orice act juridic: acte juridice intre vii si pentru cauza de
moarte, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit;
84. - Implinirea termenului pentru care a fost constituit dreptul de superficie, in cazul in
care acest drept a fost constituit pe o durata determinata;
- Pieirea sau desfiintarea de catre superficiar a constructiei, plantatiilor sau lucrarilor
executate;
- Confuziunea: proprietarul terenului dobandeste in proprietate constructia, plantatiile
sau lucrarile executate de catre superficiar; superficiarul dobandeste in proprietate terenul
respectiv; un tert dobandeste concomitent atat terenul, cat si constructia, plantatiile sau
lucrarile executate pe acel teren;
- Exproprierea terenului pentru cauza de utilitate publica: atat proprietarul terenului cat
si superficiarul au dreptul la despagubiri in această situație.
85. Actiunea in revendicare este o acțiune reala prin care proprietarul neposesor (persoana
a pierdut posesia bunului), cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar sau de
la detentorul precar (persoana care detine bunul pentru proprietar in temeiul unui act
juridic incheiat cu proprietarul).
Este o actiune reala, petitorie (tinde sa stabileasca direct existenta dreptului de
proprietate al reclamantului) si imprescriptibilă în principiu.
86. • calitatea procesuala activa apartine proprietarului;
• calitatea procesuala pasiva apartine celui care stapaneste bunul: posesorul
106
neproprietar și detentorul precar.
87. Ca efect al ademiterii acțiunii în revendicare reclamantului i se recunoaste dreptul de
proprietate asupra bunului, iar paratul este obligat la restituirea bunului, liber de sarcinile
cu care fusese grevat de catre posesorul neproprietar, in virtutea principiului resoluto iure
dantis resolvitur ius accipientis;
Restituirea se face, de regula, in natura: daca restituirea in natura nu mai este posibila,
deoarece lucrul a fost dobandit de un tert de buna credinta ori lucrul a pierit dintr-un caz
fortuit/de forta majora sau in timpul posesiei, bunul a fost expropriat pentru interes public,
obligatia de restituire este inlocuita cu obligatia de despagubire, instanta de judecata
obligandu-l pe parat la plata unei sume de bani care reprezinta echivalentul valoric al
bunului respectiv
88. Daca posesorul a fost de rea credinta (a cunoscut viciul titlului): este obligat sa
restituie in natura toate fructele percepute sau incasate.
Daca restituirea in natura a fructelor nu mai este posibila, este obligat sa plateasca
echivalentul valoric al fructelor valorificate; poate fi obligat, de asemenea, sa plateasca si
echivalentul valoric al fructelor nepercepute din neglijenta sa.
Restituirea fructelor sau contravaloarea acestora va fi dispusa de instanta numai daca
proprietarul solicita in mod expres aceasta, nu insa si din oficiu.
Posesorul de rea-credintă are dreptul sa retina cheltuielile pe care le-a facut pentru
perceperea fructelor deoarece aceste cheltuieli ar fi trebuit sa fie facute si de catre
adevaratul proprietar.
89. Cheltuielile necesare (cheltuielile facute pentru insasi conservarea lucrului): se
restituie integral posesorului, indiferent daca acesta a fost de buna credinta sau de rea
credinta, deoarece si proprietarul ar fi trebuit sa faca aceste cheltuieli daca ar fi fost in
posesia lucrului;
Cheltuielile se restituie doar daca au fost solicitate, fie in cadrul actiunii in revendicare
printr-o cerere reconventionala, fie printr-un proces distinct;
Posesorul poate solicita instantei si poate obtine recunoasterea unui drept de retentie
asupra lucrului revendicat, pana cand proprietarul ii va remite sumele de bani la care este
indreptatit (cheltuielile necesare si cheltuielile utile).
90. Cheltuielile utile (cheltuielile care, fara a fi necesare, aduc totusi un folos prin faptul
ca sporesc valoarea lucrului sau gradul de utilitate a lucrului: lucrarile de transformare a
unei constructii): se restituie partial posesorului: se restituie numai in masura sporului de
valoare pe care aceste cheltuieli l-au produs bunului, indiferent ca posesorul a fost de
buna credinta sau de rea credinta; sporul de valoare se socoteste la momentul restituirii; se
restituie numai la cererea posesorului.
Daca cheltuielile utile facute de posesor sunt mai mari decat sporul de valoare al
lucrului revendicat, imbogatirea fara justa cauza nu poate fi retinuta in cauza, existand o
saracire a posesorului (diferenta dintre cheltuielile facute si suma pe care o va primi de la
proprietar), fara insa a exista si o imbogatire a proprietarului, atat timp cat acesta profita
numai de sporul de valoare adus lucrului prin cheltuielile respective
91. Cheltuielile voluptuarii sunt cheltuielile facute de posesor pentru placerea lui
personala, fara a se ajunge la cresterea valorii lucrului.
Proprietarul nu poate fi obligat sa restituie aceste cheltuieli; in masura in care lucrarile
sau amenajarile aduse bunului, ca urmare a unor asemenea cheltuieli, se pot detasa de
bun, fara a produce vreun prejudiciu, posesorul are dreptul sa le ridice.
92. Dreptul de proprietate este perpetuu si nu se pierde nici prin neuz si nici prin decesul
titularului, asa incat dreptul material la actiunea care apara acest drept este imprescriptibil.
Oricat ar fi durat pasivitatea proprietarului, acesta nu este decazut din dreptul sau de a
revendica bunul.
Chiar daca proprietarul nu pierde dreptul de revendicare prin prescriptia extinctiva, el
poate totusi sa piarda proprietatea atunci cand o alta persoana a dobandit-o prin
uzucapiune (prescriptie achizitiva).
93. Cazuri in care actiunea in revendicare imobiliara este prescriptibila:
107
a) avulsiunea: actiunea in revendicarea imobiliara este prescriptibila in termen de 1 an
de la data la care portiunea de teren a fost smulsa prin forta din terenul unui proprietar si
alipita la terenul ce apartine altui proprietar;
b) revendicarea imobilului adjudecat la licitatie publica in cadrul procedurii de
urmarire silita: in cazul vanzarii la licitatie publica a unui imobil supus urmaririi silite,
actiunea in revendicare imobiliara este prescriptibila in termen de 3 ani de la data
inscrierii actului de adjudecare in cartea funciara;
94. Reclamantul este cel care trebuie sa faca dovada pozitiva, in sensul ca el este titularul
dreptului de proprietate asupra bunului revendicat;
Pârâtul are o situatie pasiva, in favoarea lui operand o prezumtie de proprietate dedusa
din simplul fapt al posesiei.
În lipsa dovezii facute de reclamant, paratul nu poate fi obligat sa isi dovedeasca el
titlul sau de proprietate, deoarece legea ocroteste posesia, independent de vreo dovada a
dreptului ce pretinde a se manifesta prin ea.
Daca dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat a intrat in patrimoniul
reclamantului printr-un mod originar de dobandire a proprietatii (uzucapiune sau
ocupatiune), se considera ca proba are un caracter cert si absolut.
Daca dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat a intrat in patrimoniul
reclamantului printr-un mod derivat de dobandire a proprietatii (printr-un act juridic
translativ de proprietate), se considera ca proba nu mai are un caracter cert si absolut.
95. Titlu în materia actiunii in revendicare- actul juridic cu efect constitutiv, translativ sau
declarativ de proprietate, care genereaza o prezumtie relativa de proprietate, in favoarea
persoanei care il invoca; Ex: contractul de vanzare cumparare – act juridic translativ de
proprietate; legatul cu titlu particular – act juridic translativ de proprietate; conventia sau
hotararea de partaj – act juridic declarativ; tranzactia conventionala sau judiciara;
hotararea judecatoreasca care tine loc de contract.
Efectul titlului de proprietate: titlul creeaza o prezumtie relativa (simpla) in legatura cu
calitatea de proprietar a persoanei care invoca titlul, prezumtie care poate fi rasturnata de
partea adversa, inclusiv prin invocarea unui titlu propriu de natura sa genereze o
prezumtie de proprietate mai puternica, dar tot susceptibila de a fi combatuta.
96. RECLAMANTUL are titlu: reclamantul va castiga, cu indeplinirea urmatoarelor
conditii:
a. titlul sa emane de la un tert, si nu de la reclamantul insusi;
b. data titlului sa fie anterioara posesiei paratului, conditie explicata prin faptul ca la
momentul incheierii actului juridic imobilul ce formeaza obiectul transmisiunii se gaseste
in posesia instrainatorului;
Daca imobilul s-ar afla in posesia unui tert (viitorul parat din actiunea in revendicare),
dobanditorul ar trebui explice de ce imobilul nu se gaseste la cel cu care incheie actul si
care pretinde ca este proprietar.
97. In acest caz actiunea reclamantului ar putea fi respinsa automat, dandu-se castig de
cauza posesorului actual (paratul) pe baza principiului in pari causa, melior est causa
possidentis (in situatii egale, cea a posesorului trebuie preferata).
Aceasta solutie nu se aplica automat, ci trebuie sa se procedeze mai intai la
identificarea posesiei celei mai caracterizate, caz in care se va proceda la compararea
celor doua posesii aflate in conflict, anume: posesia anterioara a reclamantului si posesia
actuala a paratului.
Va fi preferata posesia mai caracterizata, fiind folosite criterii cum ar fi: existenta
bunei credinte; caracterul neviciat al posesiei; durata posesiei; intemeierea posesiei pe just
titlu.
98. Proprietarul unui bun mobil se desesizeaza de bunavoie de bunul mobil pe care il
incredinteaza unui detentor precar care, la randul sau, il instraineaza unui tert dobanditor
de buna credinta.
Partile actiunii in revendicare: reclamantul – cel care s-a desesizat voluntar de bunul
sau; paratul – tertul dobanditor de buna credinta.
108
Reclamantul pierde pentru lipsa lui de diligenta in momentul in care si-a incredintat
bunul detentorului precar, iar tertul de buna credinta castiga pe motiv de echitate, anume
ca nu are de ce sa plateasca el pentru greseala adevaratului proprietar (reclamant in
proces).
99. Daca posesorul a fost de buna credinta (nu a cunoscut viciul titlului): va retine in
deplina proprietate fructele produse de bun pe tot intervalul de timp cat a durat buna sa
credinta; El poate sa retina fructele incasate sau percepute pana la data intentarii actiunii
in revendicare de catre adevaratul proprietar.
Buna credinta a posesorului inceteaza cel mai tarziu la data introducerii actiunii in
revendicare.
El trebuie sa restituie fructele pe care le-a incasat sau perceput pentru perioada
intentarii actiunii in revendicare.
100. Prin conventia dintre o persoana fizica sau juridica (in calitate de superficiar) si
proprietarul unui teren, prin care i se permite superficiarului sa ridice o constructie sau o
plantatie pe terenul său;
Conventia cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, prin care se transmite dreptul de
superficie de la vechiul titular la noul titular;
Prin testament: testatorul instituie ca legatar asupra terenului pe un anumit beneficiar,
iar ca legatar asupra constructiei sau plantatiei, aflate pe acel teren, pe altcineva;
Prin uzucapiune și prin lege - cazul in care sotii construiesc impreuna pe terenul
proprietatea exclusiva a unuia dintre ei; dat fiind ca bunurile dobandite de oricare dintre
soti, in timpul casatoriei, sunt bunuri comune, urmeaza ca aceasta va fi si soarta
constructiei ridicate de soti pe terenul proprietatea unuia dintre ei; sotul neproprietar are
un drept de superficie asupra terenului celuilalt sot.
Drept civil. Teoria obligațiilor
101. Definirea obligaţiei. În sens larg obligaţia este „acel raport juridic în conţinutul căruia
intră dreptul subiectului activ denumit creditor, de a cere subiectului pasiv denumit
debitor şi căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu face ceva sub
sancţiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bună voie”.
În sens restrâns noţiunea de obligaţie are în vedere numai latura pasivă a raportului
juridic, fiind sinonimă cu datoria ce revine debitorului.
În situaţia în care se are în vedere în mod special latura pasivă a raportului obligaţional,
obligaţia este „acel raport în virtutea căruia o persoană devenită debitor – este ţinută faţă
de o altă persoană devenită creditor, fie la o prestaţie pozitivă (de a da, a face) fie la o
abstenţiune (a nu face).
Romanii au definit obligaţia, prin jurisconsultul Papinian, astfel: „Obligatio est iuris
vinculum, quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis
iura” (Obligaţia este legătura juridică în temeiul căreia suntem, în mod necesar, constrânşi
să plătim un lucru, după dreptul cetăţii noastre).
Din perspectiva situaţiei debitorului obligaţia apare ca o datorie iar din punctul de
vedere al situaţiei creditorului aceasta apare ca un drept de creanţă.
În domeniul relaţiilor financiar-comerciale cuvântul obligaţie desemnează anumite
titluri de credit.
Potrivit art. 1164 din noul Cod civil, Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia
debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină
prestaţia datorată.
Raportul juridic obligaţional. Asemănător oricărui raport juridic civil şi structura
raportului juridic obligaţional este compusă din: subiecte, conţinut şi obiect.
a. Subiectele raportului juridic obligaţional sunt persoanele fizice, persoanele juridice şi
excepţional statul când participă direct în raporturile juridice civile.
În orice raport obligaţional subiectul activ este creditorul iar subiectul pasiv este
debitorul.
În unele raporturi obligaţionale acelaşi subiect poate avea o dublă calitate şi anume atât
109
calitatea de creditor al unei prestaţii cât şi pe aceea de debitor a altei prestaţii.
De exemplu într-un raport juridic obligaţional izvorât dintr-un contract de vânzare-
cumpărare, vânzătorul este creditor al preţului ce urmează să-l primească, dar în acelaşi
timp şi debitor al obligaţiei de transferare a proprietăţii şi de predare a lucrului vândut.
b. Conţinutul raportului juridic de obligaţie
Conţinutul raportului juridic de obligaţie este alcătuit din dreptul de creanţă a
creditorului şi obligaţia corelativă acestui drept ce incumbă debitorului.
Dreptul de creanţă va intra în activul patrimonial iar obligaţia corelativă va fi cuprinsă
în pasivul acestuia.
După cum este cunoscut, drepturile de creanţă se deosebesc de drepturile reale printr-un
număr de particularităţi care decurg din aceea că drepturile de creanţă sunt drepturi
relative iar drepturile reale sunt drepturi absolute.
c. Obiectul raportului juridic obligaţional este prestaţia la care se îndatorează debitorul
faţă de creditor (acţiunea sau inacţiunea la care este îndatorat debitorul şi îndreptăţit
creditorul).
Obiectul obligaţiei (a raportului juridic obligaţional) se concretizează fie în acţiunea de
„a da”, „a face” – ceea ce reprezintă o prestaţie pozitivă, fie în inacţiunea debitorului –
adică de „a nu face” ceva în folosul creditorului.
Obligaţia de „a da” constituie „îndatorirea debitorului de a transmite sau a constitui în
favoarea creditorului un drept real asupra unui bun (cert sau de gen) cu titlu oneros
(„datio”) sau cu titlu gratuit („donatio”).
După cum se poate observa din cele prezentate mai sus obligaţia de „a da” nu se
confundă cu obligaţia de a preda.
De exemplu într-un raport obligaţional rezultat dintr-un contract de vânzare-cumpărare
obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului
vândut este o obligaţie de a da. Predarea materială a bunului vândut este o obligaţie de a
face.
Aceasta înseamnă că obligaţia de „a da” (adică transmiterea dreptului de proprietate sau
a unui alt drept real) se realizează odată cu încheierea contractului. În acest fel obligaţia
de a da a fost executată prin însuşi faptul încheierii actului, predarea materială, fizică a
bunului este o obligaţie de a face, care se poate executa concomitent cu încheierea actului
sau la o dată ulterioară, consemnată de părţi.
De la această regulă sunt şi o serie de excepţii, în sensul că în practică se întâlnesc
situaţii în care executarea obligaţiei de a da se execută la o dată ulterioară încheierii
actului juridic translativ.
Asemenea situaţii sunt:
- părţile contractante au convenit ca transferul proprietăţii să aibă loc la un moment
ulterior;
- vânzarea unor bunuri de gen, când executarea obligaţiei de a da are loc în momentul
individualizării bunurilor şi nu în momentul încheierii contractului;
- vânzarea bunurilor în regim de carte funciară, cânt transferul proprietăţii operează din
momentul intabulării, nu din momentul încheierii actului.
Obligaţia de a face reprezintă îndatorirea care îi revine debitorului de a efectua o
lucrare, o prestaţie pozitivă, altele decât cele care se încadrează în sensul juridic al
noţiunii de „a da” precizat mai sus. Sunt obligaţii de a face: predarea ori restituirea
bunului, construirea sau repararea unui imobil, efectuarea unui transport, acordarea de
întreţinere sau de îngrijiri medicale, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia
locatarului bunul închiriat etc.
Obligaţia de a nu face este îndatorirea debitorului de a se abţine de la săvârşirea
anumitor fapte pe care, dacă nu şi-ar fi asumat o asemenea obligaţie, el ar fi putut să le
facă (să le săvârşească).
De exemplu, situaţia în care, printr-un contract de editare, autorul se angajează să nu
cedeze dreptul de reproducere şi difuzare a operei sale unei alte edituri.
102. Noţiunea de izvor de obligaţii. Izvoarele obligaţiilor au fost definite ca fiind actele şi
110
faptele juridice care potrivit legii, generează raporturi juridice obligaţionale.
Izvoarele obligaţiilor sunt contractele, actele unilaterale, gestiunea de afaceri,
îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi orice act sau fapt
juridic de care legea leagă naşterea unei obligaţii.
Clasificrea izvoarele obligaţiilor se face în funcţie de rolul pe care-l îndeplineşte voinţa
în naşterea obligaţiilor, în: izvoare voluntare şi izvoare nevoluntare.
Izvoarele voluntare sunt constituite din manifestările de voinţă (unilaterale, bilaterale
sau multilaterale) exprimate în vederea realizării de efecte juridice. Avem în vedere:
a. contractul sau convenţiile de orice fel;
b. actele juridice unilaterale cărora legea le dă excepţional eficacitate juridică;
c. unele acte normative din care izvorăsc direct obligaţii civile (cum sunt obligaţiile de
vecinătate).
Izvoarele nevoluntare sunt toate faptele (evenimente sau întâmplări) care generează
raporturi juridice obligaţionale, în temeiul legii, indiferent de voinţa părţilor sau chiar
împotriva voinţei acestora. Au fost cuprinse în această categorie:
a. evenimentele (naşterea, moartea, scurgerea timpului, calamităţile naturale etc.) şi
întâmplările care antrenează, potrivit legii, răspunderea civilă obiectivă, indiferent şi
independent de culpă, a comitenţilor pentru prejudiciile cauzate în îndeplinirea
însărcinărilor încredinţate prepuşilor lor; răspunderea paznicilor juridici pentru
prejudiciile cauzate de animale sau de lucrurile neînsufleţite pe care le au în pază şi
răspunderea altor persoane în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
b. faptele juridice licite cum sunt: gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea
fără justă cauză.
c. fapte ilicite, păgubitoare (delictele civile) săvârşite cu intenţie sau din culpă, care
cauzează un prejudiciu şi dau naştere la obligaţia de despăgubire.
S-a reţinut că toate izvoarele de obligaţii posibile pot fi reduse la două categorii
principale şi anume: a) acte juridice şi b) fapte juridice în sensul restrâns al noţiunii.
La o privire mai atentă şi prima clasificare a izvoarelor obligaţiilor în „izvoare
voluntare” şi „izvoare nevoluntare” cât şi cea de a doua, respectiv în „acte juridice” şi
„fapte juridice” în sens restrâns exprimă acelaşi conţinut în două forme diferite.
Noţiunea de contract. Contractul este „...acordul de voinţe între două sau mai multe
persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau a stinge un raport juridic”.((art.1166 din
noul Cod civil),
Din definiţia legală rezultă că esenţial în cadrul unui contract este acordul de voinţă bi
sau multilateral care dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii.
De asemenea, din definiţie mai rezultă că acesta (contractul) este un act juridic bilateral
sau plurilateral.
Esenţa oricărui contract este acordul de voinţă întrucât dacă voinţele nu s-au pus de
acord, neexistând consimţământul părţilor contractante cu privire la clauzele acestuia nu
poate fi vorba de un contract valabil încheiat.
Voinţa juridică ce stă la baza contractului trebuie să se manifeste în condiţiile precizate
de prevederile imperative din textele legale citate.
Dispoziţiile legale referitoare la ordinea publică sunt dispoziţii cu caracter imperativ, de
la care nu se poate deroga prin contracte sub sancţiunea nulităţii absolute.
Încheierea unui contract cu „încălcarea oricărei norme juridice imperative, chiar dacă
acea normă nu ar avea la prima vedere o legătură directă cu ordinea publică este
sancţionată cu nulitatea absolută”.
103. Întotdeauna încheierea unui act juridic şi implicit a unui contract, presupune existenţa
acordului de voinţă al părţilor care se realizează prin întâlnirea ofertei de a contracta şi
acceptarea acelei oferte.
Unirea ofertei cu acceptarea constituie mecanismul însuşi al încheierii contractului.
Încheierea unui contract presupune şi existenţa unor „condiţii esenţiale pentru
validitatea unui contract” care potrivit art.1179 din noul Cod civil sunt: „capacitatea de a
contracta; consimţământul valabil al părţilor; un obiect determinat, posibil şi licit; o cauză
111
valabilă a obligaţiilor”.
Oferta de a contracta. „Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin
acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta’’.(art. 1182 alin. 1 din noul Cod civil)
Oferta a fost definită ca fiind „propunerea făcută de o persoană unei alte persoane
determinate sau determinabile (publicului) de a încheia un anumit contract, având
condiţiile determinate”. Oferta a mai fost denumită şi policitaţiune.
În activitatea curentă, oferta este precedată de regulă de publicitate, reclamă, negocieri
etc., atât în cazul contractelor comerciale internaţionale cât şi în cazul contractelor
încheiate în activităţile de comerţ din interiorul ţării. Toate aceste demersuri
precontractuale se vor materializa în marea majoritate a cazurilor, într-o ofertă valabilă
din punct de vedere juridic.
Oferta, de regulă este expresă exprimată verbal sau în scris. De asemenea, oferta poate fi
şi tacită, atunci când din împrejurările în care se produce, rezultă fără echivoc voinţa
ofertantului de a încheia un contract. Important, într-o asemenea situaţie este atitudinea,
manifestarea tacită a voinţei de a încheia un contract, cum ar fi de exemplu expunerea în
vitrinele magazinului a unor produse alimentare sau nealimentare, etichetate, ambalate,
preambalate etc. Tot astfel este considerată şi atitudinea unui taximetrist care aşteaptă
într-un loc de parcare unde staţionează de regulă astfel de mijloace de transport, atitudine
ce se manifestă printr-o ofertă de a contracta cu viitorii clienţi încă nedeterminaţi.
Condiţiile necesare a fi îndeplinite de ofertă pentru producerea de efecte juridice sunt:
- să fie serioasă, reală şi neviciată, să fie făcută cu intenţia de a angaja din punct de vedere
juridic, adică să nu fie făcută jocandi causa sau din simpla curtoazie;
- să fie fermă, astfel încât să poată duce la încheierea contractului, ofertantul nemaiputând
retrage sau modifica oferta;
- să fie neechivocă, certă şi definitivă, adică să fie făcută fără rezerve. De exemplu în
situaţia expunerii în vitrina unui magazin a unor mărfuri fără a avea preţul afişat, aceasta
nu poate constitui o ofertă ci doar o invitaţie la negocieri, marfa putând reprezenta o
mostră în scopuri promoţionale;
- să fie precisă şi completă astfel încât, având toate elementele necesare acceptării ofertei,
aceasta să ducă la perfectarea contractului.
Precizăm că o ofertă, pentru a putea produce efectele juridice scontate este necesar ca
toate condiţiile de mai sus să fie îndeplinite cumulativ.
Forma ofertei. Oferta trebuie emisă „în forma cerută de lege pentru încheierea
valabilă a contractului” fără a se preciza vreo condiţie specială de formă pentru
valabilitatea ofertei. Oferta, pentru a-si atinge scopul, adică acela de a încheia un contract
prin simpla acceptare a ei de către o altă persoană, trebuie să fie exteriorizată. Aceasta se
poate face fie:
a) într-un mod expres prin scris (scrisoare, telegramă, catalog, postere etc.) oral,( sub
forma unui anunţ publicitar la televizor, pe internet etc.) sau prin acţiuni concrete ale celui
care oferă cum ar fi expunerea în vitrină a mărfii şi a preţului de vânzare.
b) fie într-un mod tacit, atitudine rezultată din comportamentul ofertantului aşa cum ar fi
tacita relocaţiune reglementată prin art. 1810 NCC.
Potrivit prevederilor art. 1189 NCC, oferta poate fi adresată unor persoane nedeterminate.
Oferta poate fi făcută cu un termen ori fără termen sau se poate adresa unei persoane
prezente sau unei persoane absente (art. 1193-1194 NCC).
Acceptarea ofertei. Cea de a doua componentă (latură) a consimţământului este
acceptarea ofertei.
Acceptarea ofertei este„manifestarea voinţei destinatarului ofertei cu privire la încheierea
unui contract în condiţiile stabilite de ofertant” sau ca „un răspuns în care se manifestă
acordul cu oferta primită”.
În situaţia în care acceptarea ofertei se face în alte condiţii decât cele impuse în ofertă, în
sensul că şi destinatarul propune ofertantului unele condiţii, atunci ne aflăm în prezenta
unei contraoferte.
Acceptarea ofertei poate fi făcută, ca şi oferta, în scris sau verbal. Poate fi expresă sau
112
tacită.
Acceptarea tacită presupune existenţa unor împrejurări, gesturi şi atitudini ale
acceptantului de natură a rezulta cu certitudine voinţa acestuia de a accepta oferta. O
asemenea atitudine ar reieşi din executarea de către acceptant a obiectului ofertei, ceea ce
în literatura de specialitate a fost denumită ca fiind o „acceptare indirectă”.
Condiţiile speciale ale acceptării (pe lângă cele generale de formă privind
consimţământul) sunt:
- să concorde cu oferta, în caz contrar acceptarea are valoarea unei contraoferte.
- să fie neîndoielnică, fără dubii;
- să fie făcută de persoane determinate sau de către prima persoană, dacă oferta este
publică;
- să nu fie tardivă, adică să intervină mai înainte ca oferta să fi devenit caducă ori să fi
fost revocată.
104. Momentul încheierii contractului. Momentul formării consimţământului sau al
încheierii contractului are loc atunci când oferta – voinţa ofertantului se întâlneşte cu
acceptarea ofertei – adică cu manifestarea de voinţă a destinatarului de a încheia
contractul.
Referitor la determinarea momentului formării consimţământului (a încheierii
contractului) în ipoteza în care părţile (ofertantul şi acceptantul) sunt ambele prezente,
desigur acesta va fi acela în care cele două părţi şi-au exprimat voinţa de a încheia
contractul, adică timpul în care cele două voinţe s-au întâlnit şi sunt concordante. Situaţia
este identică şi în ce priveşte încheierea contractului prin telefon, ipoteză în care
contractul este considerat perfectat dacă ofertantul şi acceptantul au convenit asupra
încheierii sale.
În situaţia în care părţile nu sunt prezente cum ar fi încheierea contractului prin
corespondenţă (între absenţi), apare un decalaj de timp între ofertă şi acceptare,
contractanţii aflându-se în locuri diferite.
Într-o astfel de ipoteză problema care apare este aceea de a se stabili care este momentul
întâlnirii ofertei cu acceptarea dacă acestea sunt transmise prin corespondenţă (scrisoare,
telegramă, telex, telefon, poştă electronică etc.).
,,(1) Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant,
chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile’’(.art. 1186
alin. 1).
Locul încheierii contractului. În situaţia în care încheierea contractului are loc
între prezenţi locul încheierii este locul unde acestea şi-au manifestat acordul de voinţă.
Locul încheierii contractului în cazul încheierii acestuia prin telefon sau alte
mijloace moderne de comunicare, este acela unde se află ofertantul.
În cazul contractului încheiat prin corespondenţă, acceptând ca cea mai utilă teoria
recepţiunii, locul încheierii contractului este în localitatea în care se află ofertantul şi unde
i-a fost trimisă corespondenţa.
Dacă avem în vedere sistemul emisiunii sau al expediţiunii, locul va fi acolo unde
se află acceptantul.
Locul încheierii contractului prezintă interes din punct de vedere procesual civil,
în sensul stabilirii instanţei competente teritorial, să soluţioneze litigiile eventuale ivite în
legătură cu contractul.
În dreptul internaţional privat locul încheierii contractului determină legea
aplicabilă în caz de conflict de legi în spaţiu, dacă acel contract conţine un element de
extraneitate.
105. Puterea obligatorie a contractului între părţi reiese cu pregnanţă din conţinutul
prevederilor alin.1 al art.1169 din noul Cod civil, potrivit căruia: „Părţile sunt libere să
încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de
ordinea publică şi de bunele moravuri.” sau aşa cum au subliniat reputaţi jurişti români
„contractul este legea părţilor”.
Înţelesul prevederilor legale este acela potrivit căruia dacă părţile contractante,
113
prin exprimarea consimţământului lor nu au adus atingere normelor imperative ale legii,
atunci acordul lor de voinţă are aceeaşi putere obligatorie între ei, ca şi legea.
Puterea obligatorie a contractului prezintă importanţă atât în raporturile dintre
părţi dar şi pentru certitudinea şi eficienţa raporturilor juridice, într-o societate.
Principiul pacta sunt servanda nu poate fi fundamentat numai pe cerinţele morale
ale respectării cuvântului dat ori pe cerinţele juridice ale respectării voinţelor individuale
exprimate, ci se înscrie în rândul cerinţelor societăţi înseşi, cerinţe întărite cu puterea pe
care dreptul le-o conferă.
Contractul este rezultatul unui acord de voinţă între părţi dar acest acord trebuie să
se circumscrie prevederilor legale.
Principiului simetriei este princpalul efect al puterii obligatorii a contractului, atât
la încheierea contractului cât şi la modificarea acestuia.
De la principiul privind necesitatea consimţământului părţilor pentru
încetarea contractului încheiat iniţial sunt şi o serie de excepţii, cum ar fi denunţarea
unilaterală a unui contract, dar acestea sunt expres şi limitativ prezentate în lege (teza
ultimă din art.1169 din noul Cod civil, „în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi
de bunele moravuri”).
Astfel de situaţii, de denunţare unilaterală, pot fi cele reglementate prin alin.2 al
art.1785 din noul Cod civil referitoare la contractul de închiriere fără termen, art.2030
NCC şi art.2034 NCC privind contractul de mandat, art. 2115 din NCC privind
contractul de depozit etc.
Desigur că, în afara cazurilor prevăzute de lege, şi părţile pot însera în contract o
clauză privind denunţarea unilaterală a acestuia.
De asemenea, există şi unele cazuri – excepţii de la forţa obligatorie a
contractului, care sunt independente de manifestarea de voinţă a părţilor sau cel puţin
pentru a uneia dintre ele.
Astfel de exemple pot fi întâlnite:
- contractele intuitu personae, adică acele contracte încheiate în considerarea
calităţilor unei anumite persoane, esenţiale pentru însuşi existenţa contractului. Decesul
acelei persoane atrage după sine încetarea forţei obligatorii a contractului. Un asemenea
exemplu poate fi contractul de mandat (art.2030 lit. c) NCC) în situaţia în care mandantul
a decedat sau a fost pus sub interdicţie.
- cazul prorogării (prelungirii) legale a unor contracte. Exemplificăm această
situaţie cu cea reglementată de art.1 şi 2 din Legea nr.17/1994 pentru prelungirea sau
reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative.
- în situaţia intervenirii unui caz de forţă majoră în cazul contractelor cu executare
succesivă care împiedică, până la dispariţia forţei majore, executarea obligaţiilor
contractuale.
106. Teoria impreviziunii îşi are rădăcinile în dreptul roman potrivit căruia omnis conventios
intellegitur rebus sic stantibus ceea ce semnifca faptul că toate convenţiile rămân valabile
atâta timp cât se menţin condiţiile în care au fost încheiate.
Această excepţie de la principiul pacta sunt servanda are aplicabilitate extinsă în dreptul
internaţional ea fiind consacrată şi de Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor
(1969) potrivit căreia schimbarea condiţiilor existente la încheierea unui tratat poate fi
invocată ca motiv pentru a pune capăt acelui tratat atunci când existenţa acestor condiţii a
constituit un fapt determinant la încheierea lui sau schimbarea intervenită a determinat
transformarea radicală a naturii obligaţiilor care rămân de executat.
Dinamica accelerată şi schimbările profunde survenite în relaţiile economice şi politice
ale statelor, în structura raporturilor comerciale internaţionale care sunt supuse, din ce în
ce mai mult, unor schimbări de neprevăzut, au de terminat o reevaluare a unor noţiuni
privind unele evenimente sau împrejurări care sunt de natură să ducă la imposibilitatea
executării unei obligaţii contractuale asumate de una din părţi sau care, devenind atât de
greu de executat, ar duce la prejudicierea gravă a intereselor debitorului obligaţiei de
executat, atât în plan internaţional dar şi în plan intern.
114
Aceste schimbări profunde survenite în viaţa economică internă şi internaţională au impus
în practică aplicarea teoriei impreviziunii, în sensul că unele contracte, în special cele cu
executare succesivă, să poată fi revizuite, făcându-se aplicarea regulii rebus sic stantibus,
ca o excepţie de la regula pacta sunt servanda.
Impreviziunea a fost definită ca fiind prejudiciul pe care îl suferă una din părţile
contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile şi
contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul executării contractului, dezechilibru cauzat de
conjunctura economică, dar mai ales de fluctuaţiile monetare.
Noul Cod civil, în art. 1271 reglementează impreviziunea expresis verbis dispunând că:
(1) Părţile sunt ţinute să-şi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai
oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie daroită scăderii
valorii contraprestaţiei.
(2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit de oneroasă datorită unei
schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la
executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi
beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
(3) Dispoziţiile alin. 2 sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după înbcheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întindera acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi
avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c) debitorul nu şi- asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod
rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună credinţă, negocierea adaptării
rezonabile şi echitabiel a contractului.’’
Trăsăturile caracteristice ale impreviziunii sunt:
a) este o problemă de ordin economic şi financiar şi se datorează unor împrejurări
obiective ce nu au putut fi prevăzute;
b) este un dezechilibru între prestaţiile părţilor ce apare ulterior încheierii
contractului – aspect ce diferenţiază impreviziunea de leziune;
c) constă în apariţia unei împrejurări excepţionale, care nu putea fi prevăzută de
părţi, la încheierea contractului şi cu privire la care debitorul obligaţiei de executat nu
trebuie să suporte riscul producerii.
Teoria impreviziuni îşi găseşte aplicabilitatea în contractul de închiriere,
contractele de vânzare-cumpărare cu plata în rate, în contractele de credit bancar, etc.
107. Principiu: „Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede
altfel”, (art.1280 din noul Cod civil).
Prevederea legală, de mai sus, consacră de fapt principiul relativităţii efectelor
contractului în sensul că efectele contractului se produc numai între părţile contractante.
Acest principiu a fost redat cu multă acurateţe prin adagiul „res inter alios acta
aliis neque nocere, neque prodesse protest” – „O înţelegere (un act) între persoane
determinate nu poate nici prejudicia, nici folosi altora”.
De regulă efectele contractelor privesc numai părţile acestuia, iar faţă de terţi
contractele nu pot genera efecte nici negative şi nici pozitive. Terţii nu pot dobândi
drepturi în urma unor contracte încheiate de alţii şi nici nu-şi pot asuma obligaţii prin
voinţa altora.
De la această regulă – principiul relativităţii efectelor contractului – excepţiile sunt
puţine, cum ar fi de exemplu stipulaţia pentru altul, când printr-un anumit contract părţile
pot prevedea drepturi în folosul unei terţe persoane, străine de contract.
Părţile sunt persoanele fizice sau persoanele juridice care pot încheia un contract
în nume propriu sau prin reprezentare, situaţie în care mandatarul „…încheie unul sau mai
multe acte juridice pe seama altei persoane, numită mandant, care îi dă o împuternicire şi
pe care îl reprezintă”.
115
Terţii – penitus extranei – sunt acele persoane care nu au participat la încheierea
contractului sub nici o formă, nici direct şi nici indirect, prin reprezentare.
Avânzii-cauză (habentes causam – ayant-cause) alcătuiesc o categorie
intermediară de persoane care deşi nu au participat la încheierea contractului nici direct,
nici indirect prin reprezentare, cu toate acestea suportă efectele contractului întocmai ca şi
părţile, datorită anumitor raporturi în care se află cu părţile contractului.
Avânzii-cauză sunt consideraţi a fi următoarele categorii de persoane:
- succesorii universali;
- succesorii cu titlu universal;
- succesorii cu titlu particular;
- succesorii chirografari.
108. Promisiunea faptei altuia este numai o excepţie aparentă de la principiul relativităţii
efectelor contractului, întrucât sub aspectul laturii pasive a raportului obligaţional nu
există derogări de la acest principiu.
Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o persoană numită promitent,
se obligă faţă de o altă persoană numită beneficiar, în numele şi în contul unei a treia
persoane, fără a avea în acest sens vreo împuternicire de la aceasta.
În situaţia acestei excepţii aparente un contract care are ca obiect promisiunea faptei
altuia, acesta se încheie între debitor şi creditor, efectele contractului producându-se
numai între debitor şi creditor, terţa persoană fiind străină de acest contract.
Un exemplu în acest sens este acela potrivit căruia un coproprietar care vinde cota
sa parte din dreptul de proprietate asupra unui bun indiviz, se obligă faţă de cumpărător
să-i determine şi pe ceilalţi coproprietari să-şi vândă şi aceştia cotele lor părţi din drept
aceluiaşi cumpărător.
Coproprietarul vânzător şi-a asumat obligaţia (a promis fapta altuia) faţă de
cumpărător de a-i determina şi pe ceilalţi coproprietari să contracteze. Aceştia vor deveni
obligaţi faţă de cumpărător numai dacă vor consimţi personal să-şi vândă cotele părţi.
Contractul încheiat de coproprietarul promitent cu cumpărătorul nu are nici un efect faţă
de ceilalţi coproprietari.
Desigur că în situaţia în care promitentul (debitorul) nu va reuşi să determine pe
ceilalţi coproprietari să-şi vândă cotele părţi aceluiaşi cumpărător, atunci va fi angajată
răspunderea civilă contractuală a promitentului faţă de cumpărător (creditor) prin plata
unor daune-interese.
Stipulaţia pentru altul (Contractul în folosul unei terţe persoane). Stipulaţia pentru altul
este „acel contract prin care o parte denumită stipulant, dispune ca cealaltă parte,
denumită promitent, să dea să facă sau să nu facă ceva în folosul unei terţe persoane,
străină de contract, denumită terţ beneficiar”.
Stipulaţia pentru altul este o veritabilă excepţie de la principiul relativităţii
efectelor contractului, în sensul că dă naştere unui drept în favoarea unei terţe persoane
care nu a participat la încheierea contractului nici direct şi nici prin reprezentare
(indirect).
În noul Cod civil stipulaţia pentru altul este reglementată în art. 1284-1288. Astfel
se precizează că: „(1) Oricine poate stipula în numele său însă, în beneficiul unui terţ. (2)
Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului
executarea prestaţiei’’.
De asemenea sunt reglementate „condiţiile privind terţul beneficiar” în sensul că
„Beneficiarul trebuie să fie determinat sau, cel puţin, determinabil, la data încheierii
stipulaţiei şi să existe în momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia. În
caz contrar, stipulaţia profită stipulantului, fără a agrava însă sarcina promitentului.”
(art.1285 din NCC).
În noul Cod civil este reglementată şi acceptarea, refuzul sau revocarea stipulaţiei
(în art.1286-1287).
O aplicaţie a stipulaţiei pentru altul o reprezintă contractul de transport de bunuri
116
în situaţia în care expeditorul a convenit cu cel care efectuează transportul (cărăuşul) ca
acesta din urmă să predea bunul transportat unei terţe persoane, care nu este parte în
contract. Expeditorul în acest caz are calitatea de stipulant iar transportatorul pe aceea ce
promitent iar destinatarul dobândeşte calitatea de terţ beneficiar.
Natura juridică a stipulaţiei: stipulaţia pentru altul (contractul în folosul unei terţe
persoane) este o instituţie juridică de sine stătătoare cu trăsături şi efecte juridice proprii.
Efectele juridice ale stipulaţiei pentru altul constau în raporturile juridice care se
nasc în cazul contractului în folosul unei terţe persoane şi acestea sunt:
• raporturile dintre stipulant şi promitent;
• raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar;
• raporturile dintre terţul beneficiar şi stipulant.
• Raporturile juridice dintre stipulant şi promitent
109. Simulaţia a fost definită ca fiind „o operaţie juridică de natură complexă care
constă în încheierea concomitentă între aceleaşi părţi a două contracte: unul aparent sau
public care nu reflectă voinţa lor reală, prin care se creează o situaţie juridică aparentă,
contrară realităţii şi altul secret (ascuns sau contraînscris) care reprezintă falsa aparenţă
juridică”.
Condiţiile existenţei unei simulaţii sunt:
- cele două contracte – respectiv cel aparent şi cel secret să fie încheiate
concomitent. În cazul în care mai întâi s-a încheiat contractul aparent şi apoi s-a încheiat
contractul secret, se consideră că ambele contracte reprezintă voinţa reală a părţilor,
nemaifiind vorba de o simulaţie;
- din conţinutul celor două contracte să rezulte neconcordanţe între cele două
voinţe, respectiv voinţa reală şi voinţa aparentă;
- din conţinutul contractului aparent să rezulte o reprezentare juridică (aparentă)
rezultată din modul cum o percep terţele persoane.
Aceste condiţii trebuie să fie îndeplinite cumulativ, pentru a ne putea afla în
situaţia unei simulaţii.
Se disting trei forme:
a) Contractul aparent este fictiv – în sensul că prin încheierea contractului secret
se urmăreşte şi se realizează înlăturarea tuturor efectelor contractului aparent.
b) Contractul este unul deghizat – în sensul că prin actul secret încheiat se
urmăreşte schimbarea naturii juridice a contractului (când ne aflăm în prezenţa unei
deghizări totale – exemplul cel mai frecvent constituindu-l „donaţiile deghizate” într-un
act de vânzare-cumpărare) sau se urmăreşte să ignore numai anumite elemente ale
contractului secret (de exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare în locul preţului
adevărat se trece în actul public un preţ mai mare sau mai mic) când ne aflăm în prezenţa
unei deghizări parţiale.
c) Simulaţia prin interpunerea de persoană, potrivit cu care contractul aparent se
încheie între anumite persoane, iar în contractul secret (contraînscrisul) se precizează că
adevăratul beneficiar al contractului este o altă persoană.
Efectele simulaţiei. Inopozabilitatea
a) Efectele simulaţiei în raporturile dintre părţile contractante şi succesorii
universali ai acestora.
În art.1280 din noul Cod civil, se prevede „Contractul produce efecte numai între
părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”, ceea ce este de fapt consacrarea principiului
relativităţii efectelor contractului.
În cazul simulaţiei contractul secret – contraînscrisul – produce efecte numai între cei care
l-au încheiat. Prin excepţie actul ascuns va produce efecte şi asupra succesorilor
universali sau cu titlul universal, dar numai atunci când natura actului o permite ori când
părţile au prevăzut acesta în mod expres în contract. Contractul secret nu produce efecte
nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea lor
valabilă.
b) Efectele simulaţiei faţă de terţi
117
În situaţia efectelor faţă de terţi s-a consacrat principiul inopozabilităţii faţă de
aceştia a situaţiei juridice reale consacrată prin contractul secret, (art. 1290 C.civ.)
c) Efectele simulaţiei în raporturile cu creditorii.
Asemenea efecte pot apărea între creditorii chirografari ai uneia din părţi şi
creditorii chirografari ai celeilalte părţi dintr-un contract. În acest caz primii ar fi interesaţi
să invoce actul secret pentru a demonstra caracterul fictiv al contractului (de vânzare-
cumpărare, de exemplu) şi în acest fel ar putea urmări bunurile ce au format obiectul
vânzării.
Creditorii chirografari ai cumpărătorului vor fi interesaţi să invoce contractul
aparent (public) pentru a putea demonstra că din gajul general al debitorului lor fac parte
şi bunurile care au făcut obiectul actului fictiv (al vânzării fictive).
110. Excepţia de neexecutare a contractului este „un mijloc de apărare aflat la dispoziţia
uneia dintre părţile contractului sinalagmatic în cazul în care i se pretinde executarea
obligaţiei ce-i incumbă fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute
propriile obligaţii”.
Din definiţia de mai sus se desprinde ideea că oricare dintre părţi care invocă
această excepţie, va obţine o suspendare a executării propriilor obligaţii până în momentul
în care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile ce-i revin. Îndeplinirea obligaţiei de către
partea în culpă va duce la încetarea efectului suspensiv al excepţiei de neexecutare a
contractului.
Principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor în contractele
sinalagmatice reliefează o altă caracteristică a acestora şi anume simultaneitatea de
executare a obligaţiilor. În cazul în care această simultaneitate de executare a obligaţiilor
reciproce nu se realizează apare posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare a
contractului de către partea interesată.
Invocarea acestei excepţii se face prin intervenţia instanţei judecătoreşti şi are
drept consecinţă suspendarea, amânarea executării propriei obligaţii până în momentul
executării de către cealaltă parte a obligaţiei corelative.
Condiţiile ce trebuie întrunite pentru a se putea invoca excepţia de neexecutare a
contractului sunt:
a) obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să aibă ca izvor acelaşi contract
sinalagmatic.
Nu va avea nici un efect juridic situaţia în care cealaltă parte ar invoca excepţia de
neexecutare pe motiv că nu şi-a îndeplinit obligaţia pe care şi-o asumase printr-un alt
contract.
În cazul contractelor sinalagmatice imperfecte (care sunt iniţial contracte
unilaterale, dar ulterior, pe parcursul existenţei lor se naşte o obligaţie şi în sarcina
creditorului faţă de debitorul contractual) se admite posibilitatea invocării excepţiei de
neexecutare. Dreptul de retenţie în cazul unui contract de depozit poate fi interpretat ca un
caz de aplicare a excepţiei de neexecutare a contractului.
b) neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei să fie suficient de importantă,
pentru a se evita exercitarea abuzivă a acestui mijloc de apărare.
c) neexecutarea să nu se datoreze înseşi faptei a celui care invocă excepţia; într-o
asemenea situaţie cealaltă parte ar fi împiedicată să îşi exercite obligaţia.
d) părţile contractului să nu fi prevăzut un termen de executare a uneia din
obligaţiile reciproce. Este evident că existenţa unui astfel de termen este de natură să ducă
la concluzia că părţile au renunţat la simultaneitatea executării obligaţiilor, situaţie în care
invocarea excepţiei de neexecutare nu mai are temei.
e) în vederea invocării excepţiei de neexecutare a contractului nu este necesară ca
debitorul să fie pus în întârziere.
f) invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, nefiind necesară
existenţa unei hotărâri judecătoreşti.
111. Rezoluţiunea a fost definită ca fiind „o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului
sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în
118
situaţia avută anterior încheierii contractului”.
De reţinut că deşi atât nulitatea contractului (absolută sau relativă) cât şi
rezoluţiunea acestuia, sunt ambele sancţiuni de drept civil şi au ca efect desfiinţarea
contractului, între aceste două instituţii există şi deosebiri esenţiale. Astfel în ceea ce
priveşte cauzele nulităţii – absolute sau relative – acestea sunt întotdeauna anterioare sau
concomitente cu încheierea contractului, pe când în cazul rezoluţiunii cauzele acestora
sunt posterioare încheierii valabile a contractului.
Nulitatea este cauzată de încheierea nevalabilă a unui contract, cu încălcarea
condiţiilor de formă sau de fond. Rezoluţiunea are în vedere existenţa unui contract
valabil încheiat dar care nu a fost executat din culpă de către una din părţi.
În legătură cu natura juridică a rezoluţiunii contractului temeiul juridic al
rezoluţiunii contractului rezidă în reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din
contractul sinalagmatic, fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte.
Dacă o obligaţie nu este executată, cealaltă obligaţie rămâne fără cauză, ceea ce duce la
desfiinţarea întregului contract.
Rezoluţiunea este o sancţiune de drept civil îndreptată împotriva părţii care în mod
culpabil nu şi-a executat obligaţia.
Rezilierea este sancţiunea neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una din
părţi într-un contract sinalagmatic cu executare succesivă şi producând efecte numai
pentru viitor.
Deosebirea între rezoluţiune şi reziliere constă în aceea că rezoluţiunea se aplică
pentru neexecutare culpabilă a unor contracte cu executare „uno ictu” (instantanee) iar
rezilierea se aplică contractelor cu execuţie succesivă (contractul de locaţiune, de
întreţinere, de societate, de mandat).
Întocmai ca şi rezoluţiunea, rezilierea poate fi judiciară sau convenţională, regulile
prezentate la rezoluţiune fiind perfect aplicabile şi în cazul rezilierii contractului.
112. Riscul contractului apare în situaţia neexecutării contractului sinalagmatic din cauze
neimputabile debitorului care s-a aflat într-o imposibilitate determinată de forţa majoră
sau de un caz fortuit.
Riscul contractului a fost definit ca reprezentând „consecinţele păgubitoare
decurgând din încetarea contractului pentru imposibilitate fortuită în executare, precum şi
criteriile de determinare a persoanelor care urmează să suporte acele consecinţe negative”.
Regula statornicită în materie, este aceea potrivit căreia riscul contractului este
suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori).
Regula mai sus prezentată duce la concluzia că debitorul obligaţiei imposibil de
executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, întrucât
dacă o obligaţie devine imposibil de executat va atrage firesc şi stingerea celeilalte
obligaţii care devine lipsită de cauză. Cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri
pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Temeiul juridic al imposibilităţii fortuite de executare rezidă tocmai în
reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza
juridică a celorlalte. Neexecutarea uneia va duce la neexecutarea celeilalte, datorită lipsei
suportului juridic al acesteia.
113. Gestiunea de afaceri a fost definită legal în conţinutul art.1330 alin. 1 din noul Cod civil
astfel: „Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită
gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care
nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze
un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale”.
Un exemplu clasic în acest sens este acela potrivit căruia proprietarul unui imobil
lipseşte vreme îndelungată din imobil şi între timp apare o stricăciune pe care o repară un
terţ. Această persoană a gerat interesele proprietarului.
Condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru a ne afla în prezenţa unei gestiuni de
afaceri, acestea se referă la obiectul gestiunii, utilitatea gestiunii de afaceri, atitudinea
părţilor faţă de actele de gestiune.
119
Obiectul gestiunii de afaceri poate fi atât un act material (repararea unui bun al
geratului) dar poate fi şi un act juridic cum ar fi de exemplu, plata unor taxe şi impozite.
De reţinut că aceste acte juridice, pentru a ne afla în prezenţa unei gestiuni de
afaceri, trebuiesc încheiate de gerant în nume propriu, dar cu intenţia ca ele să profite
geratului.
Actele de gestiune ale gerantului nu trebuie să depăşească limitele unui act de
administrare.
Gestiunea de afaceri trebuie să fie utilă geratului în sensul că prin aceasta s-a
evitat o pierdere în patrimoniul geratului.
Utilitatea gestiunii de afaceri se apreciază la data, la momentul în care a fost
executată, neavând relevanţă faptul că bunul asupra căruia s-au făcut actele de gestiune a
pierit ulterior datorită cazului fortuit sau din forţă majoră.
Efectele gestiunii de afaceri. În situaţia îndeplinirii condiţiilor prezentate mai sus,
între cele două părţi – gerant şi gerat – se va naşte un raport juridic în conţinutul căruia se
vor regăsi drepturi şi obligaţii reciproce.
Natura juridică a gestiunii de afaceri constă în aceea că ea constituie un „un izvor
distinct de obligaţii, cu condiţii şi efecte proprii”.
114. Plata lucrului nedatorat a fost definită ca fiind un „fapt juridic licit care constă în
executarea din eroare de către o persoană a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără
intenţia de a plăti pentru altul”.
Plata nedatorată generează un raport juridic obligaţional în care cel care a plătit
din eroare devine creditorul obligaţiei de restituire a prestaţiei executate (şi se numeşte
solvens) iar cel care a primit o astfel de plată are calitatea de debitor al respectivei
obligaţii (şi se numeşte accipiens).
Plata nedatorată generează obligaţia de restituire dacă sunt îndeplinite cumulativ
A. Existenţa unei plăţi. Aceasta presupune ca plata să fi fost făcută prin remiterea
unei sume de bani sau a unui bun determinat individual ori a unui bun determinat prin
caractere generice.
În cazul în care obiectul plăţii este executarea unei obligaţii de a face, temeiul
obligaţiei de restituire nu va fi plata lucrului nedatorat ci îmbogăţirea fără justa cauză.
Efectuarea plăţii nedatorate trebuie să fie făcută de către solvens cu reprezentarea
fermă că stinge o datorie cu privire la care era în eroare. Dacă această operaţiune juridică
nu s-a făcut cu titlu de plată, adică cu intenţia de a stinge o datorie, ci cu alt titlu, atunci
aceasta poate fi considerată o liberalitate, un împrumut etc.
B. Inexistenţa unei datorii a cărei stingere s-a urmărit prin plată, în sensul că
între cele două părţi solvens şi accipiens nu a existat şi nici nu există un raport juridic
obligaţional nici anterior şi nici la data efectuării plăţii nedatorate.
C. Plata să fie făcută din eroare. Această condiţie are în vedere faptul că solvensul
a făcut plata cu credinţa greşită că este debitorul accipiensului. Eroarea poate fi de fapt
sau de drept. Dolul este asimilat erorii.
Efectele plăţii nedatorate. Plata nedatorată generează un raport juridic

obligaţional care naşte în sarcina accipiensului, obligaţia de restituire, dar solvensului îi
revin anumite obligaţii faţă de accipiens.
În cazurile în care plata nedatorată a constat într-o sumă de bani sau într-o
cantitate de bunuri determinate generic, accipiensul, indiferent dacă este de bună sau rea-
credinţă va trebui să restituie aceeaşi sumă sau aceeaşi cantitate de bunuri, de aceeaşi
calitate.
În situaţia în care plata nedatorată a constat în a da un bun determinat individual,
acţiunea în restituire capătă caracterul unei acţiuni în revendicare.
115. Îmbogăţirea fără justă cauză a fost definită ca fiind „faptul juridic licit prin care
patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane fără ca pentru
aceasta să existe un temei juridic” (un temei just). Din acest fapt juridic se naşte un raport
120
obligaţional în conţinutul căruia se află obligaţia pentru cel care şi-a mărit patrimoniul său
de a restitui, în limita mărimii, către cel care şi-a diminuat patrimoniul. Acestuia din urmă
i se recunoaşte posibilitatea intentării unei acţiuni în justiţie prin care să poată pretinde
restituirea (actio de in rem verso = acţiune cu privire la transformarea banilor într-un bun
material – acţiune în restituire).
Reglementarea juridică. În art. 1345-1348 din noul Cod civil se consacră
legislativ îmbogăţirea fără justă cauză ca fapt juridic licit, izvor de obligaţii.
Efectele îmbogăţirii fără justă cauză. Îmbogăţirea fără justă cauză are ca efect
principal naşterea obligaţiei de restituire în sarcina îmbogăţitului, a debitorului obligaţiei
de restituire.
De regulă, restituirea se face în natură, ori de câte ori este posibil. Când această
soluţie nu este posibilă, restituirea se face prin echivalent bănesc.
Obligaţia de restituire are două limite şi anume:
a. Restituirea se face de către cel care şi-a mărit patrimoniul său, numai în măsura
creşterii patrimoniului la momentul introducerii acţiunii.
b. Cel care şi-a micşorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decât diminuarea
patrimoniului său, în caz contrar s-ar ajunge la îmbogăţirea însărăcitului fără just temei (
art. 1345, 1347 şi art.1639-1647 din NCC).
În ceea ce priveşte natura juridică a îmbogăţirii fără justă cauză acest fapt juridic
licit este un izvor distinct de obligaţii, cu condiţii şi efecte proprii şi că se impunea
reglementarea sa de principiu ca izvor de obligaţii în actuala legislaţie civilă.
116. Fapta ilicită este „orice faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv sunt
cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane”.
În vederea angajării obligaţiei la plata despăgubirilor, prejudiciul trebuie să fi fost
produs printr-o faptă ilicită, constând în încălcarea de către orice persoană cu
discernământ, a regulilor de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impun şi să nu
aducă atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale
altor persoane.
Fapta ilicită presupune existenţa a trei elemente: - un element material, un element
psihologic şi un element de ordin social.
Materializarea faptei ilicite în exterior se realizează sub formă comisivă (o acţiune
pozitivă) şi sub o altă formă omisivă (adică a abţinerii de la o acţiune într-o împrejurare în
care există obligaţia de a acţiona).
Faptele comisive (acţiunile) se pot concretiza în furtul unui bun din posesia,
detenţia sau proprietatea altcuiva, distrugerea acestuia, producerea unui accident rutier cu
pagube şi victime, insultarea unei persoane etc.
Faptele omisive (inacţiunile) au loc atunci când autorul are o anumită obligaţie de
executat şi acesta nu şi-a executat-o, cauzând astfel prejudicii altor persoane.
De exemplu, agentul de pază care avea obligaţia de a asigura paza obiectivului
încredinţat, venind în stare de ebrietate la serviciu, a adormit în post şi autori necunoscuţi
au vandalizat obiectivul păzit.
Elementul psihologic – este desprins din atitudinea autorului de a alege o anumită
conduită, de voinţa acestuia ce se poate manifesta sub forma intenţiei sau a culpei
(neglijenţei sau imprudenţei).
Cel de-al treilea element al faptei ilicite este elementul de ordin social care constă în
reprobarea socială care „din punct de vedere subiectiv este legată de greşeală, iar din
punct de vedere obiectiv îşi găseşte expresia juridică în caracterul ilicit al faptei”.
Cauzele exoneratoare de răspundere. a. Forţa majoră şi cazul fortuit; b. Fapta
victimei sau a terţului; c. Exerciţiul drepturilor; d. Legitima apărare; e. Starea de
necesitate; f. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege; g. Alte cauze de
exonerare.
117. Prejudiciul a fost definit ca fiind un „element esenţial al răspunderii delictuale” şi care
„constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei
121
ilicite săvârşită de o altă persoană ori ca urmare a acţiunii unui animal sau lucru aflat sub
paza juridică a altei persoane”.
Constituie prejudiciu distrugerea sau degradarea unui bun, vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii unei persoane; simple interese de fapt care nu sunt recunoscute
de legiuitor ca fiind drepturi subiective civile etc.
Prejudiciul care poate fi apreciat în bani este un prejudiciu patrimonial (de
exemplu prejudiciul rezultat din distrugerea unui bun) iar prejudiciul care nu este
susceptibil de evaluare în bani este un prejudiciu moral (nepatrimonial) (cum ar fi
atingerea adusă onoarei, demnităţii etc.).
În vederea stabilirii intinderii prejudiciului se va ţine seama şi de cheltuielile pe
care creditorul le-a făcut, desigur, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea
prejudiciului.
Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să
îndeplinească două condiţii: să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.
a. Caracterul cert al prejudiciului. Prejudiciul este sigur atunci când existenţa sa se
poate constata cu certitudine şi atunci când acesta se poate evalua. Sintagma prejudiciul
sigur cuprinde în conţinutul său atât prejudiciul actual, prezent, cât şi prejudiciul viitor.
Prejudiciul actual, prezent este acea daună care s-a produs deja la data când se pretinde
repararea lui. Prejudiciul viitor este acela care deşi nu s-a produs încă există certitudinea
că acesta se va produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare. Potrivit Principiilor
UNIDROIT 2004 un prejudiciu viitor este cert atunci când se referă la existenţa cât şi la
întinderea sa. Prejudiciul eventual nu este cuprins în prejudiciul viitor întrucât producerea
acestuia nu este sigură şi nici nu poate fi evaluat.
b. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă. În situaţia în care victima faptei ilicite a fost
despăgubită, dreptul la acţiune al acesteia s-a stins prin executare. De regulă, repararea
prejudiciului prin plată se face de către cel care a cauzat paguba prin fapta sa ilicită,
situaţie în care plata făcută este directă. Într-un asemenea caz distingem două situaţii:
- autorul faptei ilicite execută obligaţia de plată în mod voluntar ca urmare a înţelegerii în
acest sens cu victima;
- în lipsa unei învoieli părţile raportului obligaţional se pot adresa instanţelor judecătoreşti
în procesele civile sau penale are se vor pronunţa şi asupra prejudiciului material.
În situaţia contrară în care părţile nu s-au învoit cu privire la repararea prejudiciului,
victima are la dispoziţie o acţiune în justiţie pentru despăgubiri.
118. Principiile care stau la baza reparării prejudiciului sunt:
- principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat;
- principiul reparării în natură a prejudiciului;
- principiul reparării prejudiciului nepatrimonial;
- principiul reparării prejudiciului constând în pierderea unei şanse;
- principiul reparării prejudiciului previzibil.
A. Principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat. Potrivit acestui principiu autorul
prejudiciului este obligat să acopere atât prejudiciul efectiv (damnum emergens) cît şi
beneficiul nerealizat de victimă (lucrum cessans), art. 1349 coroborat cu art. 1516 C.civ.
art.1531 C. civ. Aplicarea acestui principiu are în vedere asigurarea restabilirii situaţiei
anterioare a victimei prejudiciului. În ceea ce priveşte întinderea despăgubirii practica
judiciară a statuat că „fiind vorba de repararea unui prejudiciu patrimonial, singurul
criteriu pentru determinarea cuantumului despăgubirii este acela al întinderii lui iar nu cel
al situaţiei materiale a victimei”.
B. Principiul reparării în natură a prejudiciului. Repararea în natură a fost definită ca
fiind „o formă de reparare a prejudiciului care constă într-o operaţie materială
(concretizată în restituirea lucrului însuşit pe nedrept; înlocuirea lucrului distrus prin fapta
ilicită cu un lucru similar etc.) sau într-o operaţie juridică...prin îndeplinirea căreia cel
chemat să răspundă sau instanţa de judecată, după caz, înlătură consecinţele negative
produse printr-un fapt material ilicit sau printr-un act unilateral săvârşit în paguba unei
persoane vătămate”. „(1) Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să
122
execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este
imposibilă. (2) Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la
repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare
defectuoasă„ (art. 1527 C.civ.). Repararea prin echivalent este „o formă de reparare a
prejudiciului...care constă într-o sumă de bunuri cuprinzând despăgubirea echivalentă
pagubei suferite”. În toate cazurile întinderea reparaţiei trebuie să fie în concordanţă cu
întinderea prejudiciului, să fie în raport cu prejudiciul efectiv suferit de cel păgubit.
C. Repararea prejudiciului nepatrimonial. Prejudiciul nepatrimonial poate avea în
vedere durerile fizice, cele psihice, atingera adusă onoarei şi reputaţiei sau chiar un
prejudiciu estetic.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut, în jurisprudenţa sa, dreptul
consumatorilor la repararea prejudiciului nepatrimonial.
D. Repararea prejudiciului constând în pierderea unei şanse. Potrivit prevederilor art.
1532 alin. 2 NCC, prejudiciul ce s-ar fi putut cauza prin pierderea unei şanse de a obţine
un avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont
de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului.
Într-o astfel de situaţie cunatumul despăgubirilor este inferior avantajelor pe care
creditorul le-ar fi putut obţine dacă şi-ar fi putut valorifica şansa. Despăgubirile urmează
a fi stabilite de instanţă care va avea în vedere calcul probabilităţilor dar şi procentul în
care şansa se putea realiza.
E. Repararea prejudiciului previzibil. Principiul enunţat mai sus are la bază prevederile
art. 1533 NCC, potrivit căruia, Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a
prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii
contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei
grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce
este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei’’.
Ca regulă debitorul răspunde numai pentru prejudicile pe care le- prevăzut sau pe care
putea să le prevadă ca urmare a neexecutării obligaţiei la data încheierii contractului.
Problema reparării numai a pejudiciului previzibil la data încheierii contractului nu
trebuie confundată cu teoria imperviziunii contractuale.
119. Raportul de cauzalitate este o condiţie esenţială a răspunderii civile.
Răspunderea civilă delictuală este antrenată numai atunci când între fapta ilicită săvârşită
şi prejudiciul provocat s-a stabilit existenţa unui raport de cauzalitate, o legătură cauzală
directă „în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu” (art. 1349 C. civ.)
Determinarea raportului de cauzalitate în cadrul răspunderii delictuale a dus la apariţia
unor teorii cu privire la diferitele sisteme în delimitarea faptelor sau împrejurărilor care
pot fi incluse în noţiunea de cauză care a determinat producerea prejudiciului, acestea
fiind:
a. Sistemul echivalenţei condiţiilor (teoria condiţiei sine qua non) potrivit căruia se
atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor şi evenimentelor care au precedat acel
prejudiciu.
b. Sistemul cauzei proxime în conformitate cu care se reţine drept cauză ultima faptă,
care este imediat anterioară efectului (producerea prejudiciului) dintr-o întreagă sferă de
elemente şi fapte care au concurat la producerea efectului păgubitor.
c. Sistemul cauzei adevărate (al cauzei atipice) potrivit cu care raportul de cauzalitate
este determinat numai de „acele antecedente ale efectului ce întrunesc calitatea de
condiţie „sine qua non”, care îi sunt adecvate, în înţelesul că sunt tipice, adică în mod
obişnuit sunt susceptibile de a produce efectul respectiv.
d. Sistemul cauzalităţii necesare are în vedere criteriul legăturii necesare dintre fapta
ilicită şi efectul produs – prejudiciul. Principala deficienţă a acestui sistem este aceea că
„ar trebui să se tragă concluzia de principiu că faptele umane, cu caracter ilicit, care nu au
rolul de cauză, ci numai pe acela de condiţii, ies din sfera raportului de cauzalitate şi deci
nu angajează răspunderea autorului lor”.
e. Teoria indivizibilităţii cauzei cu condiţiile. Potrivit autorilor acestei teorii fenomenul
123
cauză este condiţionat şi de anumiţi factori care fără a produce ei însăşi, direct, prejudiciul
sau efectul realmente periculos, favorizează totuşi producerea acestui efect „înlesnind
naşterea procesului cauzal, grăbind şi favorizând dezvoltarea procesului sau agravându-i
ori asigurându-i rezultatele negative”.
Trebuie relevat că un criteriu important în stabilirea condiţiilor cu rol cauzal îl constituie
prevederile exprese ale Codului penal care reglementează pe lângă răspunderea penală şi
răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate atât de autorul faptei penale cât şi de
instigator, complice, favorizator şi tăinuitor.
120. Pentru a ne afla în prezenţa unei răspunderi delictuale civile nu este suficient să
determinăm numai fapta ilicită, prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi
prejudiciu ci este necesar să fi stabilit şi cel de-al patrulea element al răspunderii civile
delictuale şi anume – vinovăţia celui care a săvârşit fapta ilicită, cauzatoare de prejudicii.
Vinovăţia a fost definită ca fiind „atitudinea psihică a autorului faptei ilicite în timpul
săvârşirii acesteia, faţă de conduită şi urmările ei negative”.
Din punct de vedere al aspectului psihic culpa (vinovăţia) cuprinde în conţinutul său un
proces psihic complex care precede şi însoţeşte consumarea faptei ilicite, care se
direcţionează sub forma acţiunii sau inacţiunii ilicite.
Elementele vinovăției sunt:
a. un factor intelectiv de conştiinţă – care presupune un anumit nivel de cunoaştere, a
semnificaţiei sociale a faptelor şi urmărilor eventuale ale acestora;
b. un factor volitiv (de voinţă) care presupune libertatea de deliberare şi de decizie din
partea autorului faptei, este momentul în care autorul se decide să săvârşească fapta ilicită
cauzatoare de prejudiciu.
Interdependenţa dintre cei doi factori este astfel redată în literatura de specialitate:
„Factorul intelectiv a constituit premisa factorului volitiv. Cei doi factori se află într-o
strânsă unitate şi în măsura în care s-au concretizat in săvârşirea unei fapte ilicite, ei
alcătuiesc, în unitatea lor, ceea ce au denumit vinovăţie sau crimă”.
Vinovăţia presupune, aşadar, săvârşirea faptei ilicite cu vinovăţie. Lipsa vinovăţiei
înlătură răspunderea, chiar dacă fapta a fost săvârşită şi prin ea a fost cauzat un prejudiciu.
121. Fundamentarea răspunderii părinţilor are în vedere existenţa unui raport de cauzalitate
între modul în care au fost îndeplinite îndatoririle părinteşti şi faptele copiilor minori,
situaţie care trebuie avută în vedere atunci când se stabileşte acoperirea prejudiciului
suferit de victimă. Acest fundament rezultă şi din prevederile cuprinse în art. 499 alin. 1
din NCC, potrivit căruia: „Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere
copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi
pregătirea sa profesională”.
Referitor la problema fundamentării răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor minori
s-au formulat mai multe opinii şi comentarii atât în doctrină cât şi în practica
judecătorească, unele făcând posibilă exonerarea de răspundere a părinţilor, altele mai
puţin. Vom vedea mai jos câteva dintre aceste opinii:
a. O primă opinie întemeiază răspunderea pe nerespectarea de către părinţi a obligaţiei
de supraveghere a copiilor minori. Această opinie se întâlneşte atât în literatura de
specialitate cât şi în practica judiciară.
b. Într-o altă opinie se susţine că răspunderea părinţilor trebuie să fie întemeiată atât pe
lipsa de supraveghere a copiilor minori cât şi pe neasigurarea unei educaţii
corespunzătoare.
c. În conformitate cu cea de a treia opinie răspunderea părinţilor trebuie să se întemeieze
atât pe neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririi de supraveghere cât
şi a obligaţiei de creştere corespunzătoare a minorului (art.487 din C. civil, art. 32 din
Legea nr. 272/2004). Potrivit autorilor acestei opinii „cu cât părintele va fi mai expus a se
vedea obligat la repararea civilă a prejudiciilor pricinuite de copilul său, cu atât obligaţia
pe care o va pune în îndeplinirea celor două îndatoriri la care ne referim va fi mai mare”.
Sfera răspunderii părinţilor pentru copii lor minori a fost extinsă şi la alte categorii de
persoane care au sarcina supravegherii minorilor ori a persoanelor puse sub interdicţie, şi
124
anume, la acele persoane desemnate de drept ori prin hotărâre judecătorească sau prin
acordul părţilor. Asemenea persoane pot fi tutorii, curatorii, adoptatorii sau instituţiile de
ocrotire (art. 1372 C.civ.).
De asemenea, ele se aplică şi adoptatorilor deoarece „adoptatorul are faţă de copilul
adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui firesc faţă de copilul său”.
122. „Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta
săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”
(art.1373 alin. 1 C. civ)
„Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări,
putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio
legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate” (art.1373 alin. 2 C. civ).
Comitentul este cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia,
supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în
interesul său ori al altuia’’(art.1376 alin.2 C. civ.).
Prepusul este cel care, aflat sub directa supraveghere şi control a comitentului,
îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări din partea acestuia, pentru comitent sau pentru
o altă persoană” (art.1376 alin. 2 teza a II-aC.civ.).
Ceea ce defineşte noţiunile de comitent şi prepus este „existenţa unui raport de
subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că pe baza acordului dintre ele, o
persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din
această încredinţare decurge posibilitatea pentru prima persoană – denumită comitent – de
a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea celeilalte persoane –
denumită prepus – aceasta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele
primite”.
„Raportul de prepusenie se naşte în baza unui acord de voinţă, comitentul încredinţând
prepusului o anumită funcţie ori însărcinare şi având dreptul de a direcţiona activitatea
prepusului, de a-l îndruma şi controla în activitatea încredinţată”.
Răspunderea comitentului pentru a putea fi angajată în conformitate cu prevederile
art.1373 din noul Cod civil este necesar ca în persoana prepusului să fie întrunite toate
condiţiile generale ale răspunderii pentru fapta proprie.
A. Condiţiile generale
Victima prejudiciului va trebui să facă dovada:
- existenţei faptei ilicite a prepusului;
- existenţa prejudiciului;
- existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
- existenţa culpei prepusului în comiterea faptei ilicite.
B. Condiţiile speciale
Alături de condiţiile generale pentru angajarea răspunderii comitentului potrivit art.1373
din noul Cod civil este necesar întrunirea şi a două condiţii speciale:
- existenţa unui raport de prepusenie; Existenţa raportului de prepusenie este
determinată de acel raport de subordonare a prepusului faţă de comitent reieşit dintr-un
contract de muncă dar şi din alte raporturi juridice care au în conţinutul lor subordonarea,
conducerea, îndrumarea, supravegherea şi controlul – sunt elementele necesare angajării
unei astfel de răspunderi. De asemenea, facem precizarea că raportul de prepusenie
trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei ilicite.
- faptele prepuşilor să aibă „legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”;
Această condiţie specială este îndeplinită dacă există o legătură cauzală între exercitarea
funcţiei încredinţate de comitent şi producerea prejudiciului în dauna victimei sau asupra
bunurilor acesteia.
Din cele prezentate mai sus se desprind două categorii de raporturi, respectiv: raportul
dintre comitent şi victimă şi raportul dintre comitent şi prepus.
A. Raportul dintre comitent şi victimă. În raport cu victima prejudiciului răspunderea
comitentului este solidară împreună cu prepusul potrivit art.1370 din noul Cod civil care
dispune: „Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai
125
multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi
cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de
victimă”.
B. Raportul comitent-prepus. Comitentul care a reparat paguba cauzată victimei va
avea o acţiune în regres împotriva prepusului, deoarece primul a făcut plata în calitate de
garant al victimei. Temeiul acţiunii comitentului împotriva prepusului îl constituie
art.1349, 1357 şi art.1596 lit. c) din noul Cod civil. În această ipoteză întoarcerea
împotriva prepuşilor vinovaţi de cauzarea pagubei se face printr-o acţiune de drept
comun.
123. „Proprietarul unui animal, sau cel care se serveşte de el, răspunde, independent de orice
culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa”
(art.1375 C.civ.).
Este necesară lămurirea înţelesului de animal şi de paznic juridic.
a. În ceea ce priveşte termenul de animal se are în vedere animalul care este apropiat
într-o formă oarecare de proprietar şi care poate fi efectiv supravegheat. Textul legal face
trimitere la proprietarul animalului şi la cel ce se serveşte de el. În categoria de animal
cuprinsă în textul legal vor fi incluse animalele domestice, animalele sălbatice captive din
grădinile zoologice, de la circuri, animalele sălbatice din rezervaţiile ori din parcurile de
vânătoare închise etc. În privinţa celor din urmă, practica judiciară a statuat că va fi
angajată răspunderea numai dacă prejudiciul cauzat de acestea s-a produs în interiorul
rezervaţiei sau a parcului, nu şi când prejudiciul s-a produs de animalele sălbatice ieşite
din incinta rezervaţiei ori parcului. În categoria animalelor în sensul dat de
prevederilelegale vor fi incluse toate animalele pentru care este posibilă dovada existenţei
obligaţiei legale de pază. Cât priveşte animalele sălbatice care trăiesc în stare de libertate
acestea fac obiectul de reglementare a Legii nr.407/2006, a vânătorii şi a protecţiei
fondului cinegetic iar în cazul unor prejudicii cauzate de animalele sălbatice ce fac parte
din acest fond răspunderea va fi angajată în condiţiile răspunderii pentru fapta proprie –
(art. 1349 şi art. 1357 C.civ.) , în măsura în care victima prejudiciului va putea face
dovada că paguba s-a produs din partea celui care gestiona acest fond şi care nu a luat
toate măsurile ce-i reveneau în acest sens.
b. Răspunderea pentru pagubele pricinuite de animale revine persoanei care la
momentul producerii prejudiciului avea paza juridică a animalului. Paza juridică este
posibilitatea, prerogativa de a avea comanda, direcţia şi supravegherea animalului.
Această prerogativă aparţine, de regulă, proprietarului – persoană fizică sau juridică, dar
şi persoana căreia i s-a transmis folosinţa animalului printr-un drept de uzufruct, al unui
contract de comodat, de locaţiune etc.
Paza juridică este definită astfel: „În înţelesul art.1.375 şi 1.376, are paza animalului sau
a lucrului proprietarul sau cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract
ori chiar numai în fapt, exercită controlul şi supravegherea asupra animalului sau a
lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu” (art. 1377 C.civ.).
Paza juridică a animalului nu este una şi aceeaşi cu paza materială a acestuia. Aceste
două noţiuni nu se confundă.
Paza materială a animalului o are un îngrijitor, cel care duce animalele la păşunat, cel
care le acordă asistenţă de specialitate (medicul veterinar, zootehnicianul etc.). Tot o pază
materială exercită asupra animalului şi depozitarul acestuia căruia i s-a încredinţat
animalul spre păstrare, întrucât nu are folosinţa animalului.
Paza juridică poate coexista cu paza materială dar aplicarea prevederilor 1375 NCC se
va face numai în primul caz. Cel care are numai paza materială a animalului va răspunde
pentru prejudiciile provocate de acesta în temeiul art. 1349 şi 1375 din NCC.
Răspunderea pentru „fapta” animalului va putea opera atunci cânt victima prejudiciului
va dovedi îndeplinirea a patru condiții:
- existenţa „faptei” animalului;
- existenţa prejudiciului;
- raportul de cauzalitate între „fapta” animalului şi prejudiciu;
126
- la data cauzării prejudiciului – animalul se afla în paza juridică a persoanei de la care
se pretinde despăgubirea.
Probarea celor patru condiţii fiind făcută, răspunderea se declanşează automat în
conformitate prevederile art. 1375 NCC.
124. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general este reglementată de art.
1376 alin. 1 din NCC potrivit căruia: „Oricine este obligat să repare, independent de orice
culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”. Această prevedere legală cuprinde o
„prezumţie de răspundere în sarcina păzitorului lucrului (deci nu o prezumţie de culpă
relativă sau absolută) care nu cedează în faţa dovezii lipsei de culpă şi nici în faţa
caracterului anonim al cauzei accidentului, ci numai în faţa dovezii unei cauze străine”.
În vederea identificării domeniului de aplicaţie a răspunderii pentru prejudiciile cauzate
de lucruri, cuprinse în art. 1376 alin. 1 din NCC este necesară clarificarea noţiunilor de
„lucru”, „paznic al lucrului” şi „paza juridică”.
a. Noţiunea de lucru. Definirea noţiunii de „lucru” se referă la „toate lucrurile
neînsufleţite, mobile sau imobile, periculoase sau nepericuloase, cu dinamism propriu şi
în mişcare sau inerte şi în stare de repaus, cu excepţia celor pentru care, şi în măsura în
care, legea prevede o reglementare specială”. Instanţele judecătoreşti au aplicat
răspunderea instituită în art.1000 alin. 1 din Codul civil din 1864 (corespondentul
art.1376 alin. 1 din NCC), în cazuri foarte diferite de provocare de prejudicii cum ar fi:
accidente de circulaţie, accidente legate de folosirea energiei electrice (ruperea unor
cabluri electrice şi electrocutarea unor animale sau persoane), explozia unui cazan,
explozia unei conducte de gaze naturale, căderea într-o groapă de canal neacoperită,
surparea unui mal neasigurat, căderea gheţii de pe acoperiş, căderea unei glastre cu flori
de pe pervazul unei ferestre etc. Tocmai practica judiciară bogată în acestă materie a făcut
ca legiutorul să legifereze şi asemenea situaţii aşa după cum rezultă din prevederile art.
1376 alin. 2 NCC dispunând: „(2) Dispoziţiile alin.(1) sunt aplicabile şi în cazul coliziunii
unor vehicule sau în alte cazuri similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina
reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă
de ceilalţi, condiţiile forţei majore”. Reglementerea dată de art. 1376 alin. 2 din noul Cod
civil a fost determinată de recrudescenţa accidentelor rutiere, fapt ce a dus la
reglementarea expresă a răspunderii rezultată în urma accidentelor între vehicule. Într-un
asemenea caz va răspunde acela a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de celelalte
persoane implicate, condiţiile forţei majore adică, existenţa unui eveniment extern,
imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil, aşa cum precizează art. 1351 alin. 2 NCC.
În accepţiunea noţiunii de lucru din conţinutul art. 1376 alin. 1 din noul Cod civil, nu
intră: - animalele – cu privire la care există o răspundere specială reglementată prin art.
1371 NCC; - edificiile – dacă prejudiciul a fost cauzat ca urmare a lipsei de întreţinere ori
a unui viciu de construcţie, aşa cum se prevede în art. 1378 NCC.
b. Noţiunea de pază şi paznic juridic. Referitor la determinarea păzitorului şi a pazei
juridice, în doctrină cât şi în practica instanţelor de judecată au fost ridicate o serie de
probleme controversate. În art. 1376 alin. 1 din NCC este reglementată răspunderea
pentru „prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”.
Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri în temeiul art. 1376 alin. 1
NCC va putea fi antrenată dacă victima prejudiciului va dovedi:
- existenţa şi întinderea prejudiciului;
- raportul de cauzalitate dintre „fapta lucrului” şi prejudiciul cauzat.
Odată dovedite aceste condiţii de către victimă, toate celelalte elemente ale răspunderii
paznicului juridic sunt prezumate.
125. Reglementarea legală a răspunderii pentru ruina edificiului se găseşte în art. 1378
NCC, potrivit căruia „Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este
obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele,
dacă acestea au fost cauzate de lipsa întreţinerii sau de un viciu de construcţie”.
Noul Cod civil nu conţine, nici în acest caz, prevederi speciale privind înlăturarea
prezumţiilor stabilite prin acest articol 1378 NCC.
127
În vederea stabilirii domeniului de aplicaţie al răspunderii instituită prin 1378 NCC, este
necesar să se precizeze care sunt semnificaţiile noţiunilor de: edificiu, ruină, lipsă de
întreţinere, vicii de construcţie şi persoana responsabilă pentru repararea prejudiciului
produs în acest mod.
a. Edificiu. În înţelesul cuprins în art. 1378 NCC, prin edificiu se înţelege „orice lucrare
realizată de om, prin folosirea unor materiale care se încorporează solului sau subsolului
devenind în acest fel, prin aşezarea sa durabilă, un imobil prin natura sa”. Sunt
considerate edificii toate clădirile, canalizările de apă, instalaţiile de gaz, precum şi cele
electrice încorporate clădirilor etc. Nu sunt considerate edificii construcţiile provizorii
(barăci metalice tip construcţii în organizarea de şantier, cele destinate comerţului stradal
etc.), construcţiile neterminate şi nerecepţionate de către proprietari, imobilele care nu
sunt rezultatul intervenţiei omului (stânci, arbori etc.). De asemenea, nu sunt cuprinse în
această categorie de edificii nici imobilele prin destinaţie.
b. Ruina edificiului. În sensul dreptului civil prin sintagma ruina edificiului se înţelege
atât „dărâmarea completă dar şi orice dezagregare a materialului din care este construit,
care, prin cădere, provoacă un prejudiciu unei alte persoane”. Nu se află în conţinutul
acestei noţiuni: - demolarea voluntară; - dărâmarea provocată în urma unui incendiu,
proasta funcţionare a unui agregat, lipsa balustradei de protecţie la o scară etc.
c. Lipsa de întreținere a edificiului. Elementul determinant în ruina edificiului trebuie
să fie lipsa de întreţinere sau a unui viciu de construcţie. Lipsa de întreţinere este avută în
vedere şi în cazul vechimii construcţiei, când prin neluarea măsurilor de reparare în timp a
edificiului, acesta duce la o uzură prematură a imobilului şi implicit la ruinarea acestuia,
provocând pagube altuia.
d. Viciul de construcție. Viciul de construcţie poate fi ascuns sau aparent și poate privi
şi terenul care poate duce la ruinarea construcţiei.
e. Persoana responsabilă pentru repararea prejudiciului. Potrivit dispoziţiilor art.
1378 NCC, persoana responsabilă pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului este
întotdeauna numai proprietarul edificiului. Această răspundere este întemeiată exclusiv pe
calitatea de titular al dreptului de proprietar, calitate care se transmite numai prin act
translativ de proprietate.
În situaţia coproprietăţii pe cote-părţi ori în devălmăşie a edificiului răspunderea
proprietarilor va fi una solidară.
Titularul unui drept de superficie este asimilat, în cazul răspunderii reglementate de art.
1378 NCC titularilor dreptului de proprietate asupra edificiului. În cazul dreptului de
uzufruct, de uz ori de abitaţie, răspunderea pentru ruina edificiului va rămâne în sarcina
nudului proprietar.
La baza răspunderii pentru ruina edificiului se află o prezumţie absolută de culpă a
proprietarului edificiului. Într-o asemenea situaţie victima prejudiciului nu va trebui să
demonstreze şi existenţa culpei proprietarului edificiului pentru că acesta va răspunde
pentru repararea daunei pricinuite de ruina edificiului, datorate cauzelor prevăzute de art.
1378 NCC, în sensul că ,,Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este
obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele,
dacă acestea au fost cauzate de lipsa întreţinerii sau de un viciu de construcţie’’.
Răspunderea proprietarului este fundamentată pe ideea unei obligaţii reale de garanţie,
independentă de orice culpă a proprietarului, fiind chiar o obligaţie propter rem în sarcina
acestuia.
Victima prejudiciului ruinei edificiului va trebui să dovedească:
- ruina edificiului;
- prejudiciul cauzat şi întinderea acestuia;
- legătura cauzală dintre ruina edificiului şi prejudiciul înregistrat.
După dovedirea acestor condiţii generale, victima prejudiciului va trebui să mai
dovedească două condiţii speciale:
- ruinarea edificiului s-a datorat lipsei de întreţinere a acestuia;
- ruinarea edificiului s-a datorat viciilor de construcţie.
128
Odată dovedite aceste condiţii de către victimă, nu mai este necesară nici o altă dovadă,
proprietarul va fi obligat la repararea prejudiciului pe fundamentul existenţei ideii de
garanţie.
126. Plata a fost definită ca fiind executarea voluntară a unei obligaţii de către debitor,
indiferent de obiectul ei.
Plata în limbajul curent are semnificaţia numai a remiterii unei sume de bani. În sens
juridic, plata reprezintă executarea voluntară a oricărei obligaţii pozitive sau negative
indiferent de natura sa precum: constituirea şi transmiterea unui drept, încheierea unui
contract, executarea unei lucrări, efectuarea unui transport, prestarea oricărui serviciu,
predarea unui bun cert, individualizarea şi predarea unor bunuri generice, predarea de
înscrisuri.
Din punct de vedere al naturii juridice plata este un act juridic, „animo solvendi” făcut
cu intenţia de a executa (a plăti) o obligaţie de către debitor.
Definiţia legală este dată de art. 1469 NCC, care dispune că: „(1) Obligaţia se stinge
prin plată atunci când prestaţia datorată este executată de bunăvoie.(2) Plata constă în
remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care
constituie obiectul însuşi al obligaţiei”.
În ceea ce priveşte reglementarea juridică a plăţii, o găsim în art. 1469-1515 NCC.
Condiţiile plăţii. În principiu plata poate fi făcută de orice persoană. Principiul enunţat
mai sus rezultă din prevederile art. 1472 NCC, potrivit căruia: „Plata poate să fie făcută
de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie”.
Din conţinutul prevederilor legale prezentate mai sus rezultă:
- cel obligat (ţinut) a face plata este însuşi debitorul, care o poate face în mod valabil
personal sau prin reprezentant;
- plata poate fi făcută de „orice persoană”, nemaiprezentând importanţă dacă aceasta
este un codebitor solidar sau pentru debitor (în cazul fidejusorului), o persoană interesată
cum ar fi: dobânditorul unui imobil ipotecat care, pentru a evita executarea silită, înţelege
să facă el plata creditorului.
Obiectul plăţii. În art. 1492 NCC este conţinut principiul potrivit căruia cel obligat,
debitorul, va trebui să plătească întocmai ceea ce datorează. În acest sens textul citat
dispune: „(1) Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată,
chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul
consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie
este efectuată”, potrivit cu care: „Creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela
ce i se datoreşte chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare”).
Creditorul poate accepta o altă prestaţie decât cea datorată, caz în care obligaţia se
stinge nu prin plată ci prin „darea în plată” care este un alt mod de stingere a obligaţiei.
127. Plata a devenit exigibilă, adică trebuie plătită când a ajuns la scadenţă.
Momentul plăţii diferă după cum avem în vedere obligaţii cu executare imediată – pure
şi simple şi obligaţii cu termen.
În cazul obligaţiilor pure şi simple, executarea sau plata este imediată.
Dacă obligaţia este afectată de un termen, plata devine exigibilă la termenul stabilit de
părţi. Conform prevederilor art. 1414 NCC creditorul nu poate pretinde plata mai înainte
de ajungerea la acest termen: „Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de
împlinirea acestuia, … Termenul poate fi prevăzut în interesul uneia din părţi sau în
interesul ambelor părţi”.
Locul plăţii. Regulile privind locul plăţii sunt cele statornicite prin art.1494 din noul
Cod civil, potrivit căruia: „(1) În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se
poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor stabilite
între părţi ori al uzanţelor:
a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de
la data plăţii;
b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care
bunul se afla la data încheierii contractului;
129
c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data
încheierii contractului.
Cheltuielile plăţii. În ceea ce priveşte cheltuielile pentru efectuarea plăţii, art. 1498
NCC prevede că: „Cheltuielile plăţii sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie
contrară”. Întrucât legea nu distinge, se deduce că toate cheltuielile ocazionate de
efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului (de exemplu cheltuielile cu publicitatea
imobiliară). Caracterului supletiv al prevederilor cuprinse în art.1498 din noul Cod civil,
ne conduc la concluzia că părţile pot conveni ca aceste cheltuieli, privind plata datoriei, să
fie suportate de creditor.
Dovada plăţii. Potrivit prevederilor art. 1499 NCC, dovada plăţii se face cu orice
mijloc de probă, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Principalul efect al plăţii este liberarea debitorului de obligaţia asumată.
Sarcina probei se repartizează între creditor sau debitor astfel: creditorul care pretinde
executarea unei obligaţii trebuie să dovedească existenţa ei; debitorul care pretinde
stingerea obligaţiei prin plată, va trebui să dovedească faptul executării plăţii.
Noul Cod civil în art. 1500, dispune că cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă
liberatorie şi, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original care priveşte creanţa. În
lipsa unei prevederi contrare, cheltuielile privind întocmirea chitanţei revin debitorului. În
situaţia în care, în mod nejustificat, creditorul refuză să elibereze chitanţa, debitorul are
dreptul să suspende plata.
În ceea ce priveşte regimul juridic al chitanţei liberatorii, aceasta constituie un înscris
probator de care se poate folosi debitorul pentu a proba că şi-a executat obligaţia.
128. Imputaţia plăţii a fost definită ca fiind o „modalitate de determinare a obligaţiei sau
obligaţiilor care se sting prin plata efectuată de debitor, atunci când aceasta este
insuficientă pentru a stinge toate obligaţiile scadente (având bunuri de aceeaşi natură) pe
care debitorul le are faţă de creditorul respectiv”.
Pornind de la această definiţie constatăm că de fapt imputaţia este o situaţie de fapt în
care un debitor are faţă de acelaşi creditor mai multe datorii care au drept obiect bunuri de
aceeaşi natură.
Desigur, rezolvarea acestei probleme interesează părţile atunci când datoriile sunt
inegale sau sunt însoţite de garanţii diferite. Debitorul va avea ca prim interes să stingă
datoria cea mai împovărătoare pentru el.
Imputaţia plăţii poate fi făcută prin acordul părţilor sau faţă numai de una din părţi, fie
numai de debitor, fie numai de creditor.
Imputaţia plăţii făcută prin acordul părţilor este reglementată prin art. 1506 alin. 1 NCC
potrivit căruia: „Plata efectuată de debitorul mai multor datorii faţă de acelaşi creditor,
care au acelaşi obiect, se impută asupra acestora conform acordului părţilor”.
Imputaţia făcută de debitor este reglementată în art. 1507 NCC, potrivit căruia: „(1)
Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelaşi fel are dreptul să indice,
atunci când plăteşte, datoria pe care înţelege să o execute. Plata se impută mai întâi asupra
cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului. (2) Debitorul nu poate,
fără consimţământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii care nu este încă
exigibilă cu preferinţă faţă de o datorie scadentă, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut
că debitorul poate plăti anticipat’’.
Imputaţia făcută de creditor este reglementată prin art. 1508 NCC, conform căruia: „(1)
În lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil
după ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa.
Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase. (2) Atunci
când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este dator să facă imputaţia
prin acea chitanţă”.
Punera în întârziere a creditorului. O altă noutate a NCC o reprezintă reglementarea
punerii în întârziere a creditorului.
Astfel, potrivit art. 1510 din noul Cod civil „Creditorul poate fi pus în întârziere atunci
când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să
130
îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia’’.
În ceea ce priveşte efectele punerii în întârziere a creditorului, acesta va prelua riscul
imposibilităţii de executare a obligaţiei, iar debitorul nu va mai fi ţinut să restituie fructele
culese după punerea în întârziere. De asemenea, creditorul pus în întârziere va fi obligat la
repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere şi la acoperirea cheltuielilor de conservare a
bunului datorat, (art. 1511 NCC).
Oferta reală (de plată) urmată de consemnaţiune este un „procedeu reglementat de
lege pentru liberarea debitorului de obligaţia sa, în ipoteza în care creditorul refuză
primirea plăţii”. Oferta reală urmată de consemnaţiune este reglementată în art. 1512-
1515 din NCC şi art.586-590 Cod de procedură civilă. Aceasta cuprinde două etape:
oferta reală şi consemnaţiunea.
Conform prevederilor art. 1512 NCC debitorul se poate libera de obligaţia sa
consemnând bunul pe cheltuiala şi riscurile creditorului.
În cazul în care creanţa nu prevede un termen în favoarea creditorului iar acesta refuză a
primi plata, debitorul poate să-i facă oferta reală somându-l prin intermediul executorului
judecătoresc să primească plata al cărei obiect îl ţine la dispoziţia creditorului.
Dacă creditorul va primi plata oferită, debitorul va fi liberat, fapt ce va fi consemnat
într-un proces-verbal întocmit de executorul judecătoresc.
În situaţia în care creditorul refuză în continuare plata, debitorul poate consemna lucrul
sau suma de bani la dispoziţia creditorului.
Potrivit art.588 alin.2 Cod de procedură civilă debitorul, în caz de refuz consemnat prin
procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc de a primi plata, va putea, spre a se
elibera, să consemneze suma sau bunul oferit la orice bancă sau, după caz, la o unitate
specializată iar recipisa se va depune la executorul judecătoresc de pe lângă instanţa
domiciliului creditorului.
Principalul efect al ofertei reale urmată de consemnaţiune este acela că liberează pe
debitor întocmai ca o plată făcută creditorului. De la data consemnării el nu va mai putea
fi obligat să plătească daune moratorii pentru executarea cu întârziere a obligaţiei şi nu va
mai suporta riscul pieririi fortuite a lucrului.
Vânzarea publică este reglementată de art. 1514 NCC, potrivit căruia debitorul poate în
anumite situaţii, (cum ar fi natura bunului care face imposibilă consemnarea, bunul este
perisabil, depozitarea sa necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile), să
pornească vânzarea publică a bunului şi consemnarea preţului. Pentru acest lucru
debitorul va trebui să notifice în prealabil creditorul şi să obţină încuviinţarea instanţei
judecătoreşti.
În cazul în care bunul este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă acesta are
un preţ curent sau are o valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări publice, atunci
instanţa va putea încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea creditorului.
Potrivit art. 1515 NCC, care reglementează retragerea bunului consemnat „atât
timp cât creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată de
instanţă debitorul are dreptul de a retrage bunul consemnat. Consecinţa unei astfel de
retrageri va fi aceea că va renaşte creanţa cu toate garanţiile şi toate celelalte accesorii ale
sale din acest moment, (al retragerii bunului).
129. Debitorul, de regulă, îşi execută obligaţiile de bună voie prin efectuarea plăţii.
În situaţia în care debitorul nu execută obligaţia de bună voie, adică nu efectuează plata,
creditorul are la îndemână mijloace legale pentru a-l determina ca acesta să-şi execute
obligaţiile, pentru a-l sili la executare, adică: executarea silită.
Executarea silită este reglementată în art. 623-725 din noul Cod de procedură civilă.
Ca regulă, executarea silită se face tot în natură prin obligarea debitorului să execute
obiectul obligaţiei întrucât numai în acest fel creditorul primeşte exact prestaţia care-i va
satisface creanţa.
Atunci când executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, creditorul va putea
cere executarea prin echivalent, adică prin acordarea de despăgubiri creditorului.
Cele afirmate mai sus îşi găsesc consacrarea legală în prevederile art.1516 alin. 1
131
potrivit cu care „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a
obligaţiei”.
130. În definirea noţiunii privind executarea indirectă (prin echivalent) trebuie pornit de la
conţinutul art.1530 NCC potrivit căruia „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru
repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi
necesară a neexecutării obligaţiei”.
După cum se poate observa, în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare de
către debitor a obligaţiei, creditorul are dreptul la despăgubiri care nu reprezintă altceva
decât echivalentul prejudiciului suferit de acesta. Despăgubirile sau daunele-interese se
pot acorda fie sub forma unei sume de bani globale, fie sub forma unor sume periodice.
„Executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de a pretinde şi de a
obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării,
executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei asumate”.
Atunci când executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, creanţa iniţială din
raportul obligaţional este înlocuită cu o altă creanţă care are ca obiect o sumă de bani ce
reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor. Desigur, nu suntem în prezenţa
transformării obligaţiei iniţiale într-o altă obligaţie. În acest caz „despăgubirile sunt
datorate în virtutea a înseşi obligaţiei iniţiale, ele constituie obiectul subsidiar, cu titlu de
sancţiune, al executării obligaţiei respective”.
131. În sensul condiţiei existenţei unui prejudiciu în vederea acordării de despăgubiri
creditorului, prevederile art. 1530 NCC dispun: „Creditorul are dreptul la daune-interese
pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă
şi necesară a neexecutării obligaţiei”.
După cum cunoaştem deja, prejudiciul este cauzat prin fapta ilicită a debitorului
materializată în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
Între fapta ilicită a debitorului şi prejudiciul suferit de creditor trebuie să existe un
raport de cauzalitate.
Sarcina probei prejudiciului, a întinderii acestuia revin creditorului. În cazul
prejudiciilor care au ca obiect o sumă de bani, legea fixează drept despăgubire dobânda
legală.
Vinovăţia debitorului. Potrivit art. 1547 NCC, debitorul este ţinut să repare prejudiciul
cauzat cu intenţie sau din culpă, iar conform art. 1548 NCC, culpa debitorului unei
obligaţii contractuale se prezumă prin simplu fapt al neexecutării.
Vinovăţia debitorului constă în neexecutarea, executarea cu întârziere sau
necorespunzătoare a obligaţiei şi ea trebuie să fie imputabilă acestuia, adică să fie vinovat
de neexecutarea obligaţiei asumate. Din acest punct de vedere latura subiectivă a faptei
debitorului interesează asupra atitudinii subiective a acestuia faţă de fapta şi urmările ei.
Din conţinutul art. 1530 NCC, se desprinde şi necesitatea existenţei acestei condiţii a
vinovăţiei debitorului. Potrivit acestor prevederi debitorul va fi obligat la plata
despăgubirilor când producerea prejudiciului „este consecinţa directă şi necesară a
neexecutării obligaţiei”. Până la proba contrarie, neexecutarea obligaţiei este imputabilă
debitorului. Pentru a fi exonerat de răspundere el va trebui să dovedească faptul
neexecutării obligaţiei din „cauză străină” – adică existenţa cazului fortuit sau cazului de
forţă majoră sau a vinei creditorului.
Efectele punerii în întârziere pot înceta prin fapta debitorului sau prin fapta
creditorului.
Prin fapta debitorului efectele punerii în întârziere încetează în situaţia în care acesta
recurge la oferta reală urmată de consemnaţiune, dacă creditorul refuză să primească plata
(art. 1512-1513 şi art. 1524 NCC).
Oferta reală urmată de consemnarea bunului sau a sumei de bani la dispoziţia
creditorului liberează pe debitor, adică acesta nu va mai fi obligat să plătească daune
moratorii şi a suporta riscul pieririi fortuite. De la acest moment faptul neexecutării
obligaţiei nu mai este fapta debitorului, ci este consecinţa conduitei creditorului,
întârzierii sale la primirea executării obligaţiei.
132
Prin fapta creditorului efectele punerii în întârziere pot înceta prin renunţarea expresă
sau tacită a acestuia la punerea în întârziere.
132. Stabilirea întinderii despăgubirilor se face pe cale judecătorească (evaluare judiciară),
prin lege (evaluare legală), prin convenţia părţilor (evaluare convenţională).
Evaluarea judiciară. Acest mod de evaluare a despăgubirilor este reglementat prin
dispoziţiile art. 1531- 1533 NCC care stabilesc şi principiile în baza cărora urmează a se
face evaluarea despăgubirilor de către instanţă. Acestea sunt:
a. Principiul potrivit căruia prejudiciul suferit de creditor datorită neexecutării,
executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei trebuie să cuprindă pierderea
efectiv suferită (damnum emergens) şi câştigul pe care acesta nu l-a putut realiza (lucrum
cessans). În plus, noua reglementare extinde protecţia acordată creditorului prejudiciat, în
sensul că la stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama de reducerea unor cheltuieli
sau de evitarea unor pierderi de către creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei. De
asemenea, creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial. În acest sens,
instanţa supremă a statuat că daunele-interese compensatorii care se acordă pentru
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor debitorului, trebuie să
reprezinte echivalentul bănesc al reparării integrale a prejudiciului cauzat creditorului. De
aceea, spre exemplu, plata cu întârziere a mărfurilor livrate atrage obligarea debitorului la
plata de daune compensatorii, corespunzător sumei cu care conform coeficienţilor de
inflaţie s-a diminuat puterea de cumpărare a sumei datorate.
b. Principiul cuprins în art.1533 NCC potrivit căruia „Debitorul răspunde numai
pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a
neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este
intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz,
daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a
neexecutării obligaţiei”. În conformitate cu acest principiu, debitorul va fi ţinut să repare
numai prejudiciul previzibil în momentul încheierii contractului. Acest principiu „se
aplică numai în materia răspunderii contractuale, deoarece însăşi noţiunea de
previzibilitate este compatibilă numai cu activitatea contractuală care depinde în
întregime de voinţa părţilor. Este de presupus că părţile şi-au asumat obligaţii numai în
măsura consecinţelor pe care puteau să le prevadă la momentul încheierii contractului”.
Din formularea textului art.1533 din noul Cod civil, în partea sa finală se desprinde ideea
unei excepţii de la principiul enunţat în sensul că atunci când neexecutarea obligaţiei
provine din culpa gravă a debitorul acesta, va fi ţinut a răspunde şi pentru prejudiciul
imprevizibil la momentul încheierii contractului. Concluzia este că „intenţia (dolul)
debitorului strămută problema reparării prejudiciului din domeniul contractual, unde se
repară numai prejudiciile previzibile, în domeniul delictual unde se repară atât prejudiciul
previzibil cât şi cel imprevizibil”.
c. Principiul ce rezultă din prevederile art. 1530 coroborat cu art. 1533 NCC potrivit
căruia, în toate cazurile, reparabil este numai prejudiciul direct, care este cauzat de fapta
care a dus la executarea contractului. Nu sunt supuse reparării prejudiciile indirecte, (art.
1533 teza a II-a NCC dispune că chiar şi în situaţia în care neexecutarea obligaţiei este
intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia, daunele-interese nu cuprind decât
ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”).
Dovada prejudiciului revine creditorului reclamant.
Evaluarea legală rezultă din lege. Ea se aplică numai în privinţa prejudiciului suferit
de creditor în cazul neexecutării unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani. Astfel,
potrivit prevederilor art. 1535 NCC, „(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la
scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii,
în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să
dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că
prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte
de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii
sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. (3) Creditorul are dreptul, în plus, la
133
daune-interese pentru orice prejudiciu suplimentar pe care l-a suferit din cauza
neexecutării obligaţi”.
Din textul de lege mai sus prezentat rezultă următoarele:
- creditorul obligaţiei care are drept obiect o sumă de bani nu poate pretinde ca
echivalent al prejudiciului determinat de întârzierea la executare, decât dobânda stabilită
prin lege;
- creditorul nu este obligat să dovedească faptul că prin întârzierea la executare i s-a
cauzat un prejudiciu;
- daunele-interese constând în dobânda legală sunt datorate din ziua chemării în
judecată.
Evaluarea convenţională. Clauza penală. Evaluarea despăgubirilor se poate face şi
prin convenţia părţilor. Din acest punct de vedere este de reţinut:
- părţile pot conveni asupra întinderii despăgubirilor datorate de debitor după
încălcarea obligaţiilor contractuale asumate, adică după producerea prejudiciului. O
asemenea situaţie poate apare atunci când, cumpărătorul nu ridică bunurile vândute la
termenul prevăzut în contract, fapt ce-l obligă pe vânzător să facă o serie de cheltuieli cu
conservarea acestora. Părţile pot conveni cu privire la cuantumul despăgubirilor acestor
cheltuieli;
- părţile prin acordul lor de voinţă, determină anticipat întinderea prejudiciului şi
cuantumul daunelor-interese ce urmează a fi plătite de debitor în caz de neexecutare,
executare defectuoasă ori cu întârziere a obligaţiei sale, mai înainte ca prejudiciul să se fi
produs. Aceasta constituie clauza penală.
Clauza penală a fost definită ca fiind o „convenţie accesorie prin care părţile
determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării,
executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său”.
Potrivit prevederilor art. 1538 alin. 1 NCC, „Clauza penală este aceea prin care părţile
stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei
principale”.
Clauza penală constă în obligaţia debitorului de a presta creditorului o sumă de bani
sau o altă valoare patrimonială. Poate fi prevăzută pentru neexecutarea obligaţiei, pentru
executarea cu întârziere sau executarea necorespunzătoare.
133. În cadrul raportului juridic obligaţional creditorul este îndrituit să ceară debitorului
executarea obligaţiei sale iar în cazul în care acesta din urmă refuză, creditorul poate
recurge la forţa de constrângere a statului, în primul rând la executarea silită asupra
bunurilor şi drepturilor patrimoniale ale acestuia. Raportul juridic obligaţional îi conferă
aceste drepturi creditorului care are în vedere asigurarea executării obligaţiei în natură sau
prin echivalent.
În sensul celor prezentate mai sus art. 2324 alin. 1 NCC, dispune: „Cel care este obligat
personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele
servesc drept garanţie comună a creditorilor săi”.
Prin textul art. 2324 alin. 1 din noul Cod civil se instituie un gaj general al creditorului
asupra patrimoniului debitorului.
Patrimoniul debitorului are printre altele şi funcţia de a constitui o garanţie generală a
tuturor creditorilor.
Dreptul de gaj general se caracterizează prin aceea că:
- are ca obiect întreg patrimoniul debitorului, ca universalitate juridică;
- este o garanţie comună aparţinând tuturor creditorilor aceluiaşi debitor;
- debitorul nu este deposedat de bunurile sale, adică el păstrează prerogativele posesiei,
folosinţei şi dispoziţiei, putând să le înstrăineze valabil prin acte „inter vivos”;
- nu conferă creditorilor nici un drept de urmărire sau de preferinţă. În acest sens art.
2326 NCC dispune: „(1) Preţul bunurilor debitorului se împarte între creditori
proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia, afară de cazul în care există între ei cauze de
preferinţă ori convenţii cu privire la ordinea îndestulării lor. (2) Creditorii care au acelaşi
134
rang au deopotrivă drept la plată, proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia dintre ei.”;
- schimbările care au loc în patrimoniul debitorului prin dobândirea sau înstrăinarea de
drepturi, realizarea de creanţe etc. nu afectează existenţa gajului general al creditorilor.
În virtutea dreptului de gaj general creditorii chirografari, pentru realizarea creanţelor
lor, vor putea acţiona asupra patrimoniului debitorului astfel:
- prin solicitarea executării silite asupra bunurilor debitorului pentru a obţine
despăgubirile datorate pentru neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau pentru
întârzierea executării obligaţiei de către debitori;
- prin luarea unor măsuri de conservare asupra patrimoniului debitorului;
- prin intentarea acţiunii oblice, atunci când debitorul nu vrea să formuleze acţiuni în
justiţie pentru valorificarea unor drepturi ce-i aparţin;
- prin intentarea acţiunii pauliene (revocatorii) atunci când debitorul încheie acte
juridice în frauda creditorilor săi chirografari.
Mijloacele de protecţie a drepturilor creditorului. Patrimoniul debitorului este
fluctuant în sensul că acesta poate încheia acte juridice prin care întinderea patrimoniului
poate creşte sau scade.
Toate aceste acte juridice nu pot rămâne indiferente pentru creditorii chirografari
întrucât actele juridice ale debitorului pot duce la insolvabilitatea lui, situaţie în care
creditorii îşi văd ameninţată realizarea creanţelor.
În vederea prevenirii insolvabilităţii debitorilor, prin lege se acordă creditorilor
chirografari anumite mijloace juridice de natură a asigura conservarea patrimoniului
debitorului lor.
Actele de conservare au fost definite ca fiind orice măsură care urmăreşte ocrotirea şi
păstrarea unui drept în scopul de a se evita pierderea lui.
Categorii de măsuri conservatorii. În conformitate cu dispoziţiile art. 1558 din NCC
„Creditorul poate să ia toate măsurile necesare sau utile pentru conservarea drepturilor
sale, precum asigurarea dovezilor, îndeplinirea unor formalităţi de publicitate şi informare
pe contul debitorului, exercitarea acţiunii oblice ori luarea unor măsuri asigurătorii.
Aşa după cum rezultă din prevederile de mai sus, măsurile reglementate de lege care au
scop conservarea patrimoniului debitorului şi acestea sunt:
- cererile prin care se solicită aplicarea unui sechestru asigurator, atunci când există o
temere justificată că bunurile vor fi sustrase, deteriorate sau înstrăinate de debitor
(art.591-596 Cod de procedură civilă). În acest sens art.591 Cod de procedură civilă
dispune: „Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată prin
act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurator asupra
bunurilor mobile şi imobile ale debitorului...”
- cererea de obligare a debitorului la efectuarea inscripţiei sau transcripţiei imobiliare, în
situaţia în care debitorul a dobândit un drept de proprietate sau un alt drept asupra unui
imobil şi neglijează efectuarea ei;
- dreptul creditorilor de a interveni în procesele debitorului cu privire la bunuri din
patrimoniul său şi în procesele de partaj ale debitorului;
- dreptul creditorilor de a intenta acţiunea în declararea simulaţiei prin care se va urmări
constatarea caracterului simulat al unui act juridic public şi caracterul secret al
adevăratului act juridic încheiat de debitor în defavoarea creditorilor.
Creditorul va trebui să dovedească, pentru intentarea acestei acţiuni, că are un interes
serios şi legitim, nu insolvabilitatea debitorului;
- dreptul creditorilor de a cere separaţia de patrimonii la moartea debitorului lor. Prin
această separaţie se urmăreşte evitarea unirii patrimoniului succesoral cu patrimoniul
moştenitorilor celui decedat, în acest fel evitându-se concursul cu creditorii proprii ai
moştenitorilor;
- dreptul creditorilor succesivi de a cere inventarierea bunurilor succesorale, la moartea
debitorului lor; pentru a se evita pierderea, înstrăinarea, dosirea sau distrugerea lor şi chiar
punerea sub sigiliu şi predarea lor în custodie potrivit prevederilor art.70 alin.1 şi 72
alin.1 din Legea nr.36/1965.
135
134. Temeiul legal al acţiunii oblice se regăseşte în prevederea art. 1560 NCC, potrivit căruia
„Creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi acţiunile
debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le
exercite”.
Acţiunea oblică a fost definită ca fiind acel mijloc juridic prin care creditorul exercită
drepturile şi acţiunile debitorului său atunci când acesta refuză sau neglijează să şi le
exercite. Acţiunea oblică a mai fost denumită şi indirectă sau subrogatorie întrucât ea se
exercită de către creditor în numele debitorului său, dar are acelaşi rezultat ca şi cum ar fi
fost exercitată de către debitor.
Prin exercitarea acţiunii oblice de către creditor, acesta „nu dobândeşte un drept propriu;
efectele sale se produc în patrimoniul debitorului şi nicidecum în cel al creditorilor care o
exercită, creditorul acţionează doar în locul debitorului sau pentru a realiza un drept al
acestuia şi a consemna sau a readuce o valoare economică în gajul său general, valoare
care, datorită neglijenţei sau chiar relei-credinţe a debitorului este pe cale a fi pierdută.
Altfel spus, creditorul se substituie debitorului său în exercitarea unor drepturi şi acţiuni
ale acestuia.”
Aşa după cum rezultă din prevederileart. 1560 NCC creditorii pot exercita toate
drepturile şi acţiunile debitorului lor adică creditorii sunt limitaţi numai la drepturile şi
acţiunile aflate în patrimoniul debitorului.
Prin acţiunea oblică, s-a afirmat că, pot fi executate şi căile de executare silită întrucât
„ar fi iluzorie dacă creditorul ar putea numai să intenteze acţiunea în justiţie pentru
valorificarea unui drept al debitorului fără să poată acţiona pentru executarea hotărârii pe
care ar obţine-o”.
Creditorului nu i se permite să se substituie debitorului în administrarea patrimoniului
său, debitorul putând încheia orice fel de act juridic, dispunând în mod liber de bunurile
sale.
Acţiunea oblică are ca finalitate, refacerea patrimoniului debitorului inactiv. Rezultatul
acţiunii oblice va profita tuturor creditorilor chirografari, fără ca acela dintre ei care a
intentat acţiunea să aibă vreun drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori.
Acţiunea pauliană este reglementată în art. 1562 NCC potrivit căruia „Dacă dovedeşte
un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile, faţă de el, actele juridice
încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează
sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate”.
Acţiunea pauliană (revocatorie) este „acea acţiune prin care creditorul poate cere
revocarea (desfiinţarea) pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în
vederea prejudicierii sale”.
De regulă, prejudicierea creditorului se materializează prin încheierea de către debitor
de acte juridice prin care acesta îşi măreşte sau îşi creează o stare de insolvabilitate. De
exemplu încheierea de către debitor a unui contract de donaţie deşi el este urmărit pentru
mai multe creanţe de către creditorii săi.
În general domeniul de aplicare al acţiunii revocatorii (pauliene) este acelaşi cu al
acţiunii oblice.
Condiţiile necesare pentru intentarea unei acţiuni revocatorii (pauliene) sunt:
a. Prin actul atacat debitorul şi-a creat sau şi-a mărit insolvabilitatea şi astfel s-a ajuns la
prejudicierea creditorului prin micşorarea activului patrimonial. Dovada insolvabilităţii
debitorului trebuie făcută de creditor. Nu toate actele juridice făcute de debitor şi care pot
conduce la o micşorare a activului patrimonial, direct sau indirect, pot fi atacate printr-o
acţiune revocatorie. Avem în vedere actele prin care debitorul plăteşte pe un alt creditor al
său şi în acest fel s-a stins o obligaţie existentă. Un astfel de act poate fi declarat
inopozabil numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul
că debitorul îşi măreşte starea de insolvabilitate (art. 1562 alin. 2 NCC). Nu pot fi atacate
nici actele care reprezintă un refuz de îmbogăţire, refuzul de a primi o donaţie de exemplu
pentru că aşa după cum susţinea o reputată civilistă, acţiunea pauliană „tinde să readucă în
gajul general valori care au ieşit fraudulos din patrimoniul debitorului, dar nu să aducă
136
valori noi”.
b. Frauda debitorului este simpla cunoaştere de către debitor a împrejurării că prin actul
său îl prejudiciază pe creditor în sensul că îşi creează o stare de insolvabilitate sau îşi
agravează insolvabilitatea deja existentă. Debitorul comite o fraudă dacă este conştient că
prin actul respectiv îşi creează sau măreşte o stare de insolvabilitate.
c. Creanţa creditorului să fie certă (art. 1563 NCC) lichidă, exigibilă şi în principiu să
fie anterioară actului atacat. Acest fapt presupune următoarele precizări: - actul juridic nu
poate interesa decât pe creditorii prezenţi, nu şi pe cei viitori; - data anterioară a creanţei
creditorului faţă de actul atacat poate fi dovedită prin orice mijloc de probă întrucât actul
atacat a fost încheiat în frauda drepturilor creditorilor chirografari; prin încheierea lui i s-a
creat un prejudiciu; - actul fraudulos încheiat cu scopul de a prejudicia un creditor viitor
va putea fi atacat chiar dacă acesta este încheiat anterior naşterii dreptului său de creanţă.
În acest sens, jurisprudenţa a statuat că actul fraudulos de înstrăinare a unor bunuri pentru
a le sustrage de la urmărire silită este revocabil şi în ipoteza în care a fost încheiat înainte
de începerea urmăririi penale, dar după săvârşirea faptei penale care a condus la
condamnarea făptuitorului la plata de despăgubiri civile; - Pentru executarea acţiunii
revocatorii (pauliene) nu este necesar ca creditorii să aibă un titlu executoriu pentru a li se
recunoaşte creanţa, întrucât acţiunea pauliană nu este un act de executare, ci o revocare a
unui act prin care se finalizează dreptul de gaj general al creditorului;
d. Complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat. Această
condiţie a complicităţii este necesară a fi îndeplinită numai în cazul actelor cu titlu oneros,
întrucât numai în astfel de acte atât terţul cât şi creditorul urmăresc evitarea unui
prejudiciu. Actul va fi revocat numai când se va dovedi frauda terţului, adică atunci când
acesta recunoaşte că prin încheierea actului atacat debitorul a devenit insolvabil.
Efectele acţiunii pauliene constau în aceea că actul atacat care s-a dovedit a fi fraudulos
va fi inopozabil creditorului. El va putea urmări bunul care forma obiectul actului ca şi
cum acesta n-a ieşit din patrimoniul debitorului.
Prin reuşita acestei acţiuni va fi reparat numai prejudiciul suferit de creditorul
reclamant.
Terţul poate păstra bunul şi să ofere creditorului echivalentul în bani pentru
satisfacerea creanţei sale.
Acţiunea pauliană se deosebeşte de acţiunea oblică prin faptul că prima aparţine
creditorului chirografar iar cea de a doua este exercitată de către creditor în numele
debitorului.
135. Termenul a fost definit ca fiind un eveniment viitor şi sigur a cărui împlinire este fie
executarea, fie stingerea unei obligaţii.
Noul Cod civil reglementează termenul în art. 1411-1420, fără a-l defini concret.
În art. 1411 alin. 1 NCC se dispune: „Obligaţia este afectată de termen atunci când
executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor şi sigur”.
Clasificarea termenului. Termenul se clasifică în funcţie de mai multe criterii şi anume:
1. După efectele pe care le produce distingem:
a. termen suspensiv – indică data de la care trebuie îndeplinite obligaţiile asumate de
părţi; amână începerea executării obligaţiei (suspendă executarea obligaţiei) până la
îndeplinirea unui eveniment viitor şi sigur (De exemplu vânzarea unui bun pe credit naşte
o obligaţie afectată de termen suspensiv de plată a preţului);
b. termen extinctiv – împlinirea lui are ca efect stingerea obligaţiei asumate (De
exemplu în cazul unui contract de rentă viageră sau a unui contract de închiriere şi în
general contractele cu executare succesivă).
2. După gradul de certitudine sau incertitudine, termenul poate fi:
a. termen cert – data împlinirii sale – este cunoscut din momentul naşterii raportului
obligaţional (o anumită zi din calendar, o anumită sărbătoare etc.);
b. termen incert – data împlinirii sale nu este cunoscută în momentul naşterii obligaţiei,
dar este sigur că evenimentul se va produce (cazul contractului de rentă viageră în care
data în care data morţii credirentierului nu este cunoscută dar cu certitudine evenimentul
137
va avea loc).
3. După izvorul său termenul poate fi:
a. termen legal – când este stabilit printr-o dispoziţie a legii;
b. termen convenţional – când părţile sunt cele care-l stabilesc prin convenţia lor;
c. termen judiciar – când este fixat de către instanţă (de exemplu termenul de graţie).
4. În funcţie de persoana în favoarea căreia a fost instituit, distingem:
a. termen stabilit în favoarea debitorului;
b. termen stabilit în favoarea creditorului;
c. termen stabilit în favoarea ambelor părţi.
Importanţa acestei clasificări rezidă în aceea că la acest termen poate renunţa numai cel
în favoarea căruia a fost instituit. În cazul în care a fost prevăzut pentru ambele părţi,
renunţarea la beneficiul lui se poate face numai cu consimţământul ambelor părţi.
5. După modul în care a fost precizat în raportul obligaţional termenul este:
a. termen expres – când este precizat direct de către părţile raportului obligaţional;
b. termen tacit – când este dedus din natura raportului juridic obligaţional sau din alte
împrejurări legate de acesta.
Efectele termenului au în vedere efectele termenului suspensiv şi efectele termenului

extinctiv.
A. Efectele termenului suspensiv. Termenul suspensiv nu afectează existenţa obligaţiei
ci numai executarea sa. Obligaţia există dar nu poate fi executată (nu este exigibilă) până
la împlinirea unui termen anume. Consecinţele unei asemenea situaţii sunt:
a. În cazul executării plăţii de către debitor mai înainte de împlinirea termenului, acesta
face o plată valabilă şi deci nu poate cere restituirea ei. Se apreciază că ne aflăm în
situaţia unei renunţări din partea debitorului la beneficiul termenului. În acest sens
art.1414 NCC dispune: „Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de
împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat, de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte
de împlinirea termenului nu este supus restituirii”.
b. Pendente termine – creditorul poate lua măsuri de conservare cu privire la
patrimoniul debitorului său (de exemplu cererea de punere sub sechestru a bunurilor
debitorului când există pericolul ca acesta să se sustragă de la urmărire sau să-şi risipească
averea – art.591 alin.3 Cod de procedură civilă).
c. Până la împlinirea termenului de prescripţie acesta nu curge, (alin. 2 al art. 2524
NCC),
Scadenţa reprezintă împlinirea termenului. Odată cu ajungerea la scadenţă, obligaţia
devine exigibilă (poate începe executarea ei) din ziua următoare aceleia în care termenul
s-a împlinit. De abia din acest moment creditorul poate pretinde plata. Din acest moment,
creditorul poate recurge la toate mijloacele ofensive prevăzute de lege pentru a obţine de
la debitor executarea obligaţiei, a prestaţiilor ce i le datorează, astfel poate cere punerea în
întârziere, curgerea penalităţilor, acţiunea în justiţie, amenzile cominatorii, executarea
silită etc.
B. Efectele termenului extinctiv. La împlinirea termenului extinctiv are loc stingerea
obligaţiei prin modurile de stingere prezentate anterior. Până în momentul împlinirii
termenului extinctiv raportul juridic obligaţional îşi produce toate efectele, dar odată
împlinit aceste termen, efectele încetează.
Renunţarea la termen. Regula statornicită în art. 1413 NCC este că termenul profită
debitorului, în afara cazului când prin lege, prin voinţa părţilor sau din anumite
împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi.
Renunţarea la termen poate fi făcută de cel în folosul căruia a fost prevăzut acest
beneficiu, oricând, fără consimţămâmtul celeilalte părţi. Dacă acest beneficiu al
termenului a fost prevăzut în favoarea ambelor părţi renunţarea poate avea loc numai cu
acordul lor.
Renunţarea la termen are aceleaşi efecte ca şi împlinirea lui, obligaţia devenind imediat
exigibilă, adică pură şi simplă, (art, 1418 NCC).
138
Decăderea din beneficiul termenului este o sancţiune civilă prevăzută de art. 1417 NCC,
care intervine atunci când:
- debitorul se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată
indiferent dacă are sau nu vreo vină în producerea ei;
- debitorul cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, micşorează prin fapta sa, garanţiile
constiuite în favoarea creditorului sua nu constituie garanţiile promise iar această
micşorare îi este imputabilă, (art. 1417 alin. 1 NCC). Este vorba de alte garanţii ce pot
însoţi o creanţă decât micşorarea garanţiilor propriu-zise: gajul, ipoteca, privilegiile.
- debitorul, din culpa sa ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată
esenţială de creditor la data încheierii contractului, dacă s-a stipulat expres această
condiţie de creditor în momentul încheierii contrctului, precum şi posibilitatea sancţiunii
decăderii şi să existe un interes legitim pentru creditor de a cosidera condiţia respectivă
drept esenţială, (art. 1417 alin. 3 NCC).
136. Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur că se va produce de care depinde însăşi
existenţa raportului juridic obligaţional.
Reglementarea juridică a condiţiei ca modalitate a raportului juridic obligaţional se
găseşte în art. 1399-1410 NCC se dispune: „Este afectată de condiţie obligaţia a cărei
eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur.”
Din definiţie rezultă următoarele trăsături caracteristice ale condiţiei ca modalitate a
obligaţiei:
- este un eveniment exterior raportului juridic obligaţional;
- evenimentul trebuie să fie viitor;
- realizarea evenimentului trebuie să fie incertă;
- afectează numai eficacitatea actului juridic nu şi existenţa efectelor sau naşterea
actului juridic.
Clasificarea condiţiei se face după următoarele criterii:
A. După efectele pe care le generează distingem:
a. Condiție suspensivă – este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea
retroactivă a raportului juridic obligaţional (art. 1400 NCC). Existenţa obligaţiei, precum
şi existenţa efectelor actului juridic nu se confundă cu eficacitatea obligaţiei. Pendente
conditione, actul juridic nu îşi producea efectele, drepturile subiective civile şi obligaţiile
corelative fiind puse sub semnul îndoielii. Obligaţia este formată, dar nu este născută.
b. Condiție rezolutorie – este un eveniment viitor şi nesigur care la îndeplinirea ei
duce la desfiinţarea retroactivă a raportului juridic obligaţional (art. 1401 NCC).
Pendente conditione, condiţia rezolutorie nu îşi produce efectele, actul juridic fiind
asemănător cu o obligaţie simplă (pură) pura obligatio que sub conditione resolvitur
B. Condiţia potestativă este reglementată în art. 1403 NCC care prevede că:
„Obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului
nu produce niciun efect”.
Condiţia potestativă pură – este atunci când realizarea ei depinde exclusiv de voinţa
uneia din părţi: „dacă voi vrea”, „dacă îmi va plăcea”.
Condiţia potestativă simplă – este atunci când realizarea ei, evenimentul viitor şi
nesigur, depinde atât de voinţa uneia din părţi cât şi de un element exterior acesteia. De
exemplu: „mă oblig să-ţi împrumut 1.000 euro dacă de la 01.07.2019 mi se va mări
salariul”, „îţi voi închiria apartamentul din Iaşi dacă mă voi muta la Bacău”.
Interesul practic al acestei subclasificări a condiţiei potestative în pură şi simplă constă
în:
- obligaţia asumată sub condiţie suspensivă potestativă pură din partea debitorului este
nulă întrucât debitorul nu a reuşit să se oblige într-un asemenea caz;
- obligaţia sub condiţie pur potestativă rezolutorie asumată de debitor este valabilă,
dacă debitorul şi-a rezervat dreptul să desfiinţeze obligaţia când va dori acesta;
- obligaţia asumată sub condiţie pur potestativă suspensivă sau rezolutorie din partea
creditorului este valabilă;
- obligaţia asumată sub condiţie potestativă simplă este valabilă chiar dacă depinde de
139
voinţa debitorului cu excepţia contractului de donaţie.’.
C. După cum constă în producerea sau nerealizarea viitoare şi nesigură a
evenimentului condiţia poate fi:
a. Condiție pozitivă: constă într-un eveniment viitor şi nesigur, dacă acesta se va
produce. De exemplu, îţi vând autoturismul meu dacă într-un an mă voi stabili în
străinătate;
b. Condiție negativă: constă într-un eveniment viitor şi nesigur dacă el nu se va
produce. De exemplu: îţi vând apartamentul meu, dacă nu mă voi stabili, în termen de un
an, în străinătate.
D. Condiţia imposibilă, ilicită sau imorală. Pentru a putea produce efecte juridice
valabile, condiţia trebuie să nu fie: ilicită, imorală ori imposibilă.
a. Condiţia ilicită – este aceea care contravine legii sau prin care se urmăreşte
obţinerea unui rezultat contrar legii.
b. Condiţia imorală – este aceea care contravine moralei şi regulilor de convieţuire
socială;
c. Condiţia imposibilă – este aceea care constă într-un eveniment ce nu se poate
realiza nici material (imposibilitate materială – de exemplu „mă oblig să trec în înot
Oceanul Îngheţat”) şi nici juridic (dacă fiul tău se va căsători la 10 ani, îi voi dona
autoturismul meu).
Interesul practic al acestei clasificări a condiţiei constă în:
- condiţia ilicită, imorală sau imposibilă suspensivă desfiinţează obligaţia, (art. 1402
NCC, teza a II-a). De exemplu, este nulă o obligaţie ce şi-ar asuma-o vânzătorul dintr-un
contract de vânzare-cumpărare de a vinde un imobil numai în situaţia în care
cumpărătorul ar săvârşi o infracţiune, de exemplu o tâlhărie;
- condiţia ilicită sau imorală rezolutorie nu afectează valabilitatea obligaţiei deoarece
are ca finalitate determinarea creditorului să nu săvârşească o faptă ilicită. De pildă, dacă
într-un contract de donaţie se stipulează că donaţia va fi anulată dacă donatorul va săvârşi
o infracţiune.
- condiţia negativă ilicită sau imorală care constă în neîndeplinirea de către creditor a
unui fapt ilicit şi imoral are ca efect nulitatea obligaţiei deoarece a te abţine de la
săvârşirea unei fapte ilicite sau imorale în schimbul unei prestaţii, este tot ilicit şi imoral.
Condiţia imposibilă, ilicită sau imorală are ca efect nulitatea obligaţiei numai în cazul
în care aceasta a constituit motivul determinant al existenţei raportului juridic
obligaţional, altfel va fi socotit ca fiind nescrisă iar obligaţia va fi una pură şi simplă.
137. Raportul obligaţional cu pluralitate de obiecte este caracterizat prin faptul că
debitorul este obligat la mai multe prestaţii.
În situaţiile în care din intenţia părţilor rezultă că debitorul datorează cumulativ ori
succesiv toate prestaţiile, ele constituie un tot unic, de regulă, fapt ce face ca obligaţia să
producă efecte ca şi cum ar fi pură şi simplă, cu un singur obiect. Ea se va stinge prin
executarea tuturor prestaţiilor datorate. Asemenea obligaţii sunt cunoscute în literatura de
specialitate sub denumirea de obligaţii conjuncte.
În cazurile în care intenţia părţilor evidenţiază faptul că debitorul este ţinut să execute
prestaţiile separat, ne aflăm în prezenţa unui raport obligaţional cu o pluralitate de
obiecte.
Obligaţiile cu pluralitate de obiecte sunt divizate în obligaţii alternative şi obligaţii
facultative.
Obligaţiile alternative. Obligaţia este alternativă atunci când are ca obiect două
prestaţii principale, iar executarea uneia dintre acestea liberează pe debitor de întreaga
obligaţie. Obligaţia rămâne alternativă chiar dacă, la momentul la care se naşte, una din
prestaţii era imposibil de executat” (art. 1461 NCC).
Obligaţia alternativă este raportul de obligaţii al cărui obiect este alcătuit din două sau
mai multe prestaţii şi care prezintă particularitatea că debitorul este ţinut să execute la
alegerea sa sau a creditorului, numai una din aceste prestaţii, pentru a se libera în
întregime de datorie.
140
Obligaţia alternativă are o pluralitate de obiecte dar prestarea unuia dintre acestea are ca
efect stingerea obligaţiei.
Debitorul unei obligaţii alternative nu poate pretinde creditorului să primească fracţionat
o parte din fiecare prestaţie în parte. În cazul în care s-ar plăti fracţionat s-ar încălca
principiul indivizibilităţii plăţii, (art.1490 alin.1 NCC).
Efectele obligaţiilor alternative. De regulă, debitorul este cel care alege prestaţia care
trebuie să fie executată (art. 1462 teza I-a NCC). Alegerea prestaţiei ce urmează a fi
executată poate aparţine şi creditorului dacă există o prevedere expresă în acest sens (art.
1462, teza a II-a, NCC). Efectele sunt definite în funcţie de cele două situaţii astfel:
A. În situaţia în care alegerea obiectului prestaţiei de executat aparţine debitorului
efectele sunt:
a. dacă la scadenţă debitorul nu şi-a manifestat opţiunea, creditorul va putea cere
executarea silită pentru oricare dintre prestaţiile datorate, dar numai pentru una din ele. În
acest caz debitorul a decăzut din dreptul de a alege, drept ce se transferă la creditor;
b. dacă obligaţia alternativă are două obiecte din care unul este ilicit, imoral sau
imposibil, ea va fi considerată pură şi simplă, deci ca având un singur obiect care urmează
a fi executat de debitor;
c. dacă ambele prestaţii ale obligaţiei au pierit, dar unul din ele din culpa debitorului, el
este ţinut la executarea celeilalte prestaţii, (art. 1464 alin.1 NCC);
d. dacă ambele prestaţii devin imposibil de executat, iar imposibilitatea cu privire la una
dintre prestaţii a fost cauzată de culpa debitorului, acesta este ţinut să plătească valoarea
prestaţiei care a devenit ultima imposibil de executat, (art. 1464alin. 2 NCC).
B. În situaţia în care alegerea obiectului prestaţiei de executat aparţine creditorului
efectele sunt cele consacrate în art. 1465 NCC şi anume:
a) dacă una din prestaţii a devenit imposibil de executat, fără culpa vreuneia dintre părţi,
creditorul este obligat să o primească pe cealaltă;
b) dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia dintre
prestaţii, el poate fie să pretindă executarea celeilalte prestaţii, despăgubindu-l pe debitor
pentru prejudiciile cauzate, fie să îl libereze pe acesta de executarea obligaţiei;
c) dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa una dintre
prestaţii, creditorul poate cere fie despăgubiri pentru prestaţia imposibil de executat, fie
cealaltă prestaţie;
d) dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestaţii,
creditorul poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea”.
Dacă toate prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului şi fără ca acesta
să fi fost pus sub întârziere, obligaţia va fi stinsă (art. 1466 NCC).
De asemenea, potrivit prevederilor art. 1467 NCC toate regulile (principiile) prevăzute
mai sus se aplică în mod corespunzător şi atunci când obligaţia alternativă cuprinde mai
mult de două prestaţii principale.
Obligaţiile facultative. Obligaţia facultativă este o creaţie a doctrinei, ea neavând o
reglementare legală până la apariţia noului Cod civil.
În literatura de specialitate obligaţia facultativă a fost definită ca fiind „un raport de
obligaţii în care debitorul este obligat la o singură prestaţie, dar are facultatea de a se
libera de datorie executând o altă prestaţie determinată”.
Inspirându-se din doctrină, legiutorul a definit la rându-i obiligaţia facultativă,
prevăzând în art. 1468 alin.1 NCC că: „Obligaţia este facultativă atunci când are ca obiect
o singură prestaţie principală de care debitorul se poate însă libera executând o altă
prestaţie determinată’’.
Din cele două definiţii- doctrinară şi legală- se desprinde ideea că există o singură
prestaţie ca obiect al obligaţiei, dar o pluralitate de posibilităţi de a plăti. De exemplu un
debitor se obligă să dea o cantitate de struguri din recolta anului în curs – acesta este
singurul obiect al obligaţiei. În baza unei convenţii debitorul se poate libera de plata
acestei datorii şi prin plata unei sume de bani determinate.
În privinţa efectelor obligaţiilor facultative, în principal acestea sunt:
141
a. creditorul poate pretinde numai executarea acelei prestaţii care constituie obiectul
obligaţiei;
b. prestaţia cealaltă este o facultate pentru debitor, numai el fiind în măsură să decidă
care va fi prestaţia ce va trebui să o execute;
c. în cazul în care obiectul obligaţiei piere din caz de forţă majoră sau fortuit debitorul
va fi liberat deoarece el era ţinut numai la această prestaţie care numai ea singură
constituia obiectul obligaţiei, (art. 1468 alin. 2 NCC);
d. natura obligaţiei facultative este determinată de natura prestaţiei unice – a da, a face
sau a nu face, spre deosebire de obligaţia alternativă unde natura obligaţiei este dată de
prestaţia executată.
138. Raportul juridic obligaţional, ca regulă, este un raport juridic ce se stabileşte între două
persoane – un creditor şi un debitor.
Obligaţiile pot fi divizibile sau indivizibile. Obligaţiile divizibile pot fi conjuncte sau
solidare (art.1421 C civ.).
În practica circuitului civil general se întâlnesc, cu titlu de excepţie şi obligaţii cu
pluralitate de subiecte. Acestea pot fi raporturi juridice în care pot fi mai mulţi creditori şi
un singur debitor (o pluralitate activă) sau raporturi juridice obligaţionale în care pot fi
mai mulţi debitori şi un singur creditor (pluralitate pasivă) ori raporturi obligaţionale cu
mai mulţi creditori şi cu mai mulţi debitori (pluralitate mixtă).
Pluralitatea de subiecte poate exista uneori chiar din momentul naşterii raportului
juridic obligaţional sau alteori poate apărea ca efect al unui fapt ulterior acestui moment.
În situaţia în care, într-un raport de obligaţii există mai mulţi creditori sau mai mulţi
debitori, creanţa se împarte în atâtea fracţiuni câţi debitori sau creditori există. Obligaţiile
dintr-un asemenea raport obligaţional sunt conjuncte sau divizibile.
În cazul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte regula o constituie divizibilitatea
drepturilor şi obligaţiilor, iar excepţia o constituie obligaţiile solidare şi obligaţiile
indivizibile.
În situaţia acestora din urmă datoriile sau creanţele nu se mai divid între subiectele
active sau pasive ale raportului juridic obligaţional.
Obligaţia divizibilă (conjunctă) a fost definită ca fiind „acea obligaţie cu pluralitate de
subiecte – mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori – între care creanţa sau datoria se
divide de plin drept”.
Fiecare creditor nu poate pretinde debitorului sau debitorilor săi decât cota-parte din
creanţa ce i se cuvine. De asemenea, fiecare debitor nu poate fi urmărit de către creditor
sau creditorii săi decât pentru cota-parte din datoria la care s-a obligat.
Obligaţiile conjuncte apar, de multe ori, ca efect al morţii debitorului sau creditorului
raportului juridic de obligaţie, când obligaţia sa pură şi simplă se divide activ şi pasiv
între moştenitorii săi care devin în acest mod subiecte ale unei obligaţii conjuncte.
Obligaţia poate fi conjunctă chiar din momentul naşterii sale, caz în care obligaţia se
împarte, din acelaşi moment între creditori sau debitori. De exemplu situaţia în care mai
mulţi comoştenitori care vând împreună un imobil succesoral, fiecare dintre ei va deveni
creditor al unei părţi din preţ.
Efectele obligaţiilor divizibile sunt determinate de coexistenţa a tot atâtea raporturi de
obligaţii, independente unele de altele, în funcţie de câţi creditori şi debitori există în
cadrul lor. Astfel:
a. În situaţia unei pluralităţi pasive (când sunt mai mulţi debitori) fiecare debitor va fi
ţinut să plătească numai partea sa din datorie şi nu poate fi urmărit decât numai pentru
acea parte;
b. În situaţia unei pluralităţi active (când sunt mai mulţi creditori) fiecare creditor poate
urmări pe un debitor numai pentru partea sa din creanţă. În lipsa unei prevedri contrare
dreptul de creanţă şi datoria se împart ,de drept, în părţi egale.
c. În ipoteza în care unul din debitori devine insolvabil, consecinţele insolvabilităţii
acestuia vor fi suportate de creditor întrucât el nu poate urmări pe celălalt debitor pentru
partea debitorului insolvabil;
142
d. În cadrul obligaţiei divizibile (conjuncte) fiecare creditor acţionează pentru a-şi apăra
propriile sale interese. În consecinţă, punerea în întârziere a debitorului sau întreruperea
prescripţiei făcută de unul din creditori nu profită şi celorlalţi creditori şi nu are efecte nici
faţă de ceilalţi debitori.
Obligaţia solidară sau solidaritatea a fost definită ca fiind „acea obligaţie cu subiecte
multiple în cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau
fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate
de toţi creditorului”.
Ceea ce este caracteristic la obligaţiile solidare este faptul că datoria sau creanţa nu se
divide între subiectele raportului juridic obligaţional.
Trăsăturile caracteristice ale obligaţiei solidare:
- obligaţia solidară este o obligaţie cu o pluralitate de subiecte;
- datoria şi creanţa sunt indivizibile între creditori, respectiv între debitori;
- titlul creanţei conferă fiecărui creditor dreptul de a cere plata integrală a creanţei;
- plata făcută oricărui creditor eliberează pe debitori.
Izvorul obligaţiei solidare poate fi un act juridic – cum ar fi convenţia părţilor sau
testamentul (solidaritate convenţională) sau o dispoziţie specială a legii (solidaritatea
legală).
Obligaţia solidară poate fi: activă (care împiedică divizarea creanţei între doi sau mai
mulţi creditori) şi pasivă (care împiedică divizarea datoriei între doi sau mai mulţi
debitori).
Solidaritatea activă este definită ca „(1) Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor
dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot. (2)
Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în
privinţa celorlalţi creditori solidari”(.art.1434 C.civ.)
În cazul unei solidarităţi active fiecare dintre creditorii raportului juridic obligaţional
este îndreptăţit să pretindă debitorului comun plata întregii creanţe datorate, iar prin plata
făcută numai unuia dintre creditori, debitorul comun este liberat faţă de toţi creditorii săi
solidari.
Solidaritatea activă îşi are izvorul numai în convenţia părţilor sau în testament, ea
nefiind reglementată până în prezent printr-un act normativ.
Solidaritatea pasivă este definită în art. 1443 NCC, astfel: „Obligaţia este solidară între
debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie
ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre
codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor.”.
Solidaritatea pasivă îşi are izvorul în convenţia părţilor, în testament şi în lege.
139. Obligaţia indivizibilă a fost definită în doctrină, ca fiind acea obligaţie care datorită
obiectului ei sau convenţiei părţilor, nu poate fi împărţită între subiectele ei active sau
pasive.
Definiţia legală a obligaţiei indivizibile „Obligaţia este divizibilă de plin drept, afară
numai dacă indivizibilitatea nu a fost stipulată în mod expres ori dacă obiectul obligaţiei
nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală” (art. 1424 NCC)
Problema indivizibilităţii apare în cazul obligaţiilor cu o pluralitate de subiecte întrucât
în situaţia unei obligaţii pure şi simple (cu un creditor şi un debitor) o asemenea obligaţie
va fi executată în întregime, întocmai ca o obligaţie indivizibilă, creditorul neputând fi
obligat să primească o plată fracţionată, aceasta ar contraveni principiului consacrat în art.
1490 NCC – al indivizibilităţii plăţii.
În cazul în care obligaţia este indivizibilă, indiferent de câţi creditori sau debitori sunt,
fiecare creditor va putea cere în întregime plata datoriei şi fiecare debitor va putea fi ţinut
să execute întreaga prestaţie. Într-o asemenea ipoteză, plata făcută de un debitor obligat
indivizibil va stinge datoria faţă de toţi ceilalţi codebitori.
Din definiţia legală a obligaţiei indivizibile cât şi din definiţia doctrinară rezultă că
izvoarele indivizibilităţii sunt: natura prestaţiei care formează obiectul obligaţiei şi voinţa
părţilor.
143
Indivizibilitatea naturală (obiectivă) este cea care rezultă din natura prestaţiei. În
această categorie intră obligaţiile de a face – sunt indivizibile prin natura lor. De exemplu,
într-un contract de vânzare-cumpărare cu mai mulţi cumpărători care are ca obiect un bun
individual determinat (un autoturism – de exemplu) bunul poate fi predat numai în
integritatea sa. În cazul obligaţiilor de a nu face, indivizibilitatea este o regulă, abstinenţa
nu poate fi parţială. În ipoteza obligaţiilor de a da, adică de a constitui sau a transfera un
drept, cu unele excepţii, acestea sunt divizibile. O asemenea obligaţie este divizibilă chiar
dacă poartă asupra unui bun care nu poate fi fracţionat din punct de vedere material,
întrucât o asemenea obligaţie este divizibilă din punct de vedere intelectual ori obligaţia
este individuală când obiectul ei, fără a fi denaturat, nu se poate face în părţi nici
materiale nici intelectuale (art. 1424 teza a II-a, NCC).
Indivizibiltatea este voluntară (convenţională, subiectivă) când izvorul acesteia constă
într-o convenţie ce exprimă voinţa părţilor. Indivizibilitatea voluntară poate fi expresă –
când ea rezultă dintr-o formulare precum aceea că se obligă solidar şi indivizibil sau poate
fi tacită când rezultă cu certitudine dintr-o serie de împrejurări concrete – de exemplu
obligaţia pe care şi-au asumat-o mai mulţi întreprinzători de a edifica un cartier
rezidenţial. Prevederea expresă a indivizibilităţii într-o convenţie face ca să apară mai
multe avantaje pentru creditor cum ar fi: indivizibilitatea, ca şi solidaritatea, dă dreptul
creditorului să pretindă de la oricare dintre codebitori să execute prestaţia în întregime,
mai mult, indivizibilitatea împiedică divizarea datoriei între comoştenitorii debitorului
obligaţi individual. Indivizibilitatea, în acest caz, se transmite la moştenitori, (art.1425
NCC).
140. Cesiunea de creanţă a fost definită ca fiind „o convenţie prin care un creditor transmite
o creanţă a sa unei alte persoane”.
Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o
creanţă împotriva unui terţ (art. 1566 alin. 1 NCC).
Părţile într-un contract de cesiune sunt cedentul şi cesionarul.
Cedentul este creditorul care transmite creanţa, cesionarul este persoana care
dobândeşte creanţa prin cesiune iar debitorul cedat este debitorul creanţei transmise
(cedate). Ca urmare a cesiunii, noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul.
Debitorul cedat este un terţ faţă de contract.
Definiţia dată cesiunii de creanţă a scos în evidenţă că aceasta este „o convenţie”, adică
un contract, ceea ce înseamnă că pentru a fi valabil încheiată ea trebuie să îndeplinească
toate condiţiile de valabilitate ale contractului, adică: un consimţământ valabil exprimat,
capacitatea de a contracta, o cauză reală, licită şi morală, un obiect determinat.
Obiectul unei cesiuni, de regulă, este o sumă de bani.
Cesiunea de creanţă este un contract consensual, adică este valabil încheiată chiar din
momentul realizării acordului de voinţă.
În literatura de specialitate s-a subliniat că cesiunea de creanţă poate avea loc şi în cazul
în care creanţa nu este constată printr-un înscris.
Potrivit prevederilor art. 1011 NCC, în cazul în care cesiunea de creanţă va fi făcută sub
forma unei donaţii, atunci va trebui să respecte condiţiile de formă cuprinse în acest
articol – adică cesiunea va fi făcută în formă autentică.
Debitorul cedat fiind un terţ faţă de contractul de cesiune, pentru încheierea valabilă nu
va fi nevoie şi de consimţământul lui.
În vederea producerii efectelor sale, cesiunea de creanţă trebuie să fie opozabilă terţilor,
fapt pentru care este necesar a fi îndeplinite formalităţile publicităţii. Acestea se
realizează prin: „notificare” sau prin „acceptarea cesiunii” făcută de debitor.
a. Notificarea este încunoştinţarea făcută de cedent sau cesionar debitorului cedat prin
care i se aduce la cunoştinţă schimbarea creditorului.
b. Acceptarea din partea debitorului cedat are acelaşi efect ca şi notificarea, în sensul că
el a luat la cunoştinţă de schimbarea creditorului său iniţial.
Faţă de vechea reglementare ( art. 1353 din Codul civil din 1864) conform căreia
acceptarea trebiua făcută în forma autentică , în actuala reglementare a art. 1578 alin. 1 lit.
144
a) NCC acceptarea trebuie făcută printr-un înscris cu dată certă.
Efectele cesiunii de creanţă se produc faţă de părţi şi faţă de terţi.
A. Efectele între părţi. Din momentul realizării acordului de voinţă între părţi are loc
transferul creanţei de la creditorul iniţial la cesionar, care devine creditor în locul
cedentului. Creanţa nu-şi schimbă natura (civilă sau comercială), garanţiile ce o însoţesc
vor continua să producă aceeaşi dobândă (atunci când creanţa este o sumă de bani).
Cesionarul devine titularul creanţei pentru valoarea sa maximală, indiferent de preţul la
care a dobândit-o şi de faptul că cesiunea s-a făcut cu titlu oneros sau gratuit. O asemenea
situaţie poate apare atunci când cedentul (creditorul iniţial) transmite o creanţă de 10.000
Euro faţă de debitorul cedat pentru suma de 8.000 Euro sau chiar o donează. Cesionarul
(noul creditor) va pretinde debitorului cedat să-i plătească suma de 10.000 Euro, adică
valoarea normală a creanţei.
B. Efectele faţă de terţi. Momentul de la care cesiunea de creanţă începe să producă
efecte este acela al notificării făcute prin executorul judecătoresc sau acela al acceptării de
către debitorul cedat prin act autentic. În situaţia debitorului cedat, cesiunea produce
efecte şi din momentul în care face acceptarea printr-un înscris sub semnătură privată.
În materia cesiunii de creanţă se disting următoarele categorii de terţi: a. debitorul cedat;
b. cesionarii ulteriori şi succesori ai aceleiaşi creanţe; c. creditorul cedentului.
a. Efectele cesiunii de creanţă faţă de debitorul cedat. Potrivit prevederilor art.1582
NCC „(1) Debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar
fi putut invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate să opună plata făcută cedentului
înainte ca cesiunea să îi fi devenit opozabilă, indiferent dacă are sau nu cunoştinţă de
existenţa altor cesiuni, precum şi orice altă cauză de stingere a obligaţiilor survenită
înainte de acel moment. (2) Debitorul poate, de asemenea, să opună cesionarului plata pe
care el însuşi ori fideiusorul său a făcut-o cu bună-credinţă unui creditor aparent, chiar
dacă au fost îndeplinite formalităţile cerute pentru a face opozabilă cesiunea debitorului şi
terţilor. (3) În cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin acceptare, debitorul cedat
nu mai poate opune cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în raporturile cu
cedentul.”. Aceasta înseamnă că debitorul cedat poate plăti în mod valabil cedentului,
până la îndeplinirea formalităţilor publicitare – respectiv notificare sau acceptare. Dacă
cedentul face totuşi cesiunea, debitorul cedat se va apăra în faţa cesionarului cu chitanţele
liberaţiunii de la cedent. Debitorul cedat va putea opune cesionarului compensaţia pe care
o putea opune şi cedentului. Odată ce formalităţile publicitare au fost îndeplinite,
debitorul cedat devine debitorul cesionarului şi orice plată făcută cedentului (fostului
creditor) nu mai este o plată valabilă faţă de cesionar. Debitorul cedat nu mai poate invoca
compensaţia pentru o creanţă ce s-a născut împotriva cedentului după notificarea sau
acceptarea cesiunii. În conformitate cu prevederile art. 1623 NCC în situaţia în care
cesiunea a devenit opozabilă debitorului prin acceptare, compensaţia care a operat faţă de
cedent este rezolvită şi nu va mai putea fi invocată împotriva cesionarului, adică debitorul
prin acceptare a renunţat implicit la compensaţie şi va plăti datoria cesionarului.
b. Efectele cesiunii de creanţă faţă de cesionarii ulteriori şi succesori ai aceleiaşi
creanţe. În situaţia în care un cedent înstrăinează creanţa sa la mai mulţi cesionari, apare
un conflict între cesionarii ulteriori şi succesori ai aceleiaşi creanţe. Conflictul va fi
rezolvat potrivit regulii „qui prior tempore potior iure”, în sensul că acela care va notifica
primul debitorul cedat sau acela care va obţine primul acceptarea acestuia prin înscrisuri
autentice, ori înscrie cesiunea în „Arhivă”, va deveni terţ faţă de celelalte acte de cesiune
făcute de cedent (faţă de ceilalţi cesionari). Art. 1583 NCC referindu-se la cesiunile
succesive dispune că: „(1) Atunci când cedentul a transmis aceeaşi creanţă mai multor
cesionari succesivi, debitorul se liberează plătind în temeiul cesiunii care i-a fost
comunicată mai întâi sau pe care a acceptat-o mai întâi printr-un înscris cu dată certă. (2)
În raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanţe este preferat cel care şi-a
înscris mai întâi cesiunea la arhivă, indiferent de data cesiunii sau a comunicării acesteia
către debitor”.
c. Efectele cesiunii de creanţă faţă de creditorii cedentului. Prin cesiune
145
creditorii cedentului pierd un element al gajului general pe care-l au asupra patrimoniului
acestuia, mai ales când cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit. Creditorii cedentului sunt terţi
faţă de contractul de cesiune şi până la împlinirea formalităţilor publicitare ei vor putea
urmări creanţa pe care cedentul o are împotriva debitorului cedat.
141. Prevederile cuprinse în art. 1593 NCC, reglementează plata prin subrogaţie adică
posibilitatea ca o plată să se facă şi prin înlocuirea celui care plăteşte (solvens), situaţie
în care toate drepturile creditorului vor trece asupra acestuia (solvens) care până la
efectuarea plăţii era un terţ faţă de raportul iniţial existent între creditor şi debitor.Astfel
alin.(1) al art.1593 NCC dispune că: „Oricine plăteşte în locul debitorului poate fi
subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât
acesta”.
În doctrină „subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei (subrogaţia
personală) este un mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă cu
toate garanţiile şi accesoriile sale, către un terţ care a plătit creditorul iniţial în locul
debitorului”.
Din conţinutul alin. 2 al art. 1593 NCC, rezultă că: „Subrogaţia poate fi convenţională
sau legală”. Rezultă aşadar, că solvens-ul poate fi subrogat în drepturile creditorului plătit
în temeiul legii sau prin convenţia părţilor. Subrogaţia convenţională poate fi la rândul ei
subrogaţie convenţională consimţită de creditor (art. 1593 alin. 3 NCC) şi subrogaţie
convenţională consimţită de debitor (art. 1593 alin. 3 NCC).
Subrogația legală. În conformitate cu prevederile art. 1596 NCC, subrogaţia operează
(se face) de drept, ex lege, în următoarele cazuri:
1. În folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept
de preferinţă, potrivit legii. Textul de mai sus are în vedere cazul în care un creditor
chirografar plăteşte creanţa unui creditor ipotecar sau un creditor ipotecar plăteşte un alt
creditor ipotecar de rang superior, subrogându-se în rangul acestuia. Aceeaşi va fi situaţia
şi în cazul în care un creditor chirografar va plăti pe un creditor gajist al aceluiaşi debitor.
Prin acest mijloc juridic creditorul chirografar se va subroga (va deveni) un creditor cu o
garanţie reală sau va avea o ipotecă de prim rang, devenind un creditor preferenţial
înaintea altor creditori. În această subrogaţie solvens trebuie să fie obligatoriu un creditor
al aceluiaşi debitor iar creanţa pe care o plăteşte să-i fie preferabilă
2. În folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o
garanţie asupra bunului respectiv. Prevederea legală de mai sus are în vedere situaţia în
care cel care dobândeşte un imobil ipotecat plăteşte pe creditorii care au un drept de
ipotecă asupra acelui imobil, împiedicând astfel urmărirea imobilului. Cumpărătorul va
avea ipoteca asupra propriului său imobil, cu rangul creditorilor plătiţi.
3. „În folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă
datoria”. În dreptul civil sunt obligaţi „cu alţii sau pentru alţii”: a. codebitorii unei
obligaţii indivizibile; b. codebitorii unei obligaţii solidare; c. cofidejusorii în raporturile
dintre ei. În situaţiile de mai sus solvens-ul care face plata întregii datorii, fiind îndatorat
să o facă împreună cu alţii, se va subroga de drept (ex lege) în drepturile codebitorului
plătit, dar numai proporţional cu partea din datorie ce revine celorlalţi debitori. Această
concluzie rezultă din prevederile art. 1456 alin. 1 NCC, potrivit căruia „Debitorul solidar
care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine
fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului”. De asemenea, în art.
2313 alin.1 NCC, se dispune: „Când mai multe persoane au dat fideiusiune aceluiaşi
debitor şi pentru aceeaşi datorie, fideiusorul care a plătit datoria are regres împotriva
celorlalţi fideiusori pentru partea fiecăruia”. Atunci când solvens a făcut o plată a datoriei
către un creditor fiind ţinut „pentru alţii” (cum ar fi cazul fidejusiunii sau a cauţiunii
reale) el se subrogă în drepturile creditorului plătit. În acest sens art. 2305 NCC, dispune:
„Fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care
creditorul le avea împotriva debitorului”.
4. În folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii. În acest
caz de subrogaţie se are în vedere situaţia moştenitorului care a acceptat o moştenire sub
146
beneficiul de inventar şi care, va răspunde pentru datoriile succesiunii numai până la
concurenţa bunurilor pe care le-a dobândit („intra vires hereditatis” – în limitele activului
succesoral). Legea îi permite, în situaţia în care solvens are un interes particular (evitarea
unei vânzări importante pe care ar putea-o face creditorii succesorali) să plătească o
datorie a succesiunii din propriul său patrimoniu, subrogându-se astfel în drepturile
creditorului succesoral plătit.
5. Alte cazuri stabilite de lege. Subrogaţia asiguratorului în drepturile asiguratului. În
alte cazuri prevăzute de lege este inclus şi cazul de subrogaţie legală reglementat prin
art.22 din Legea nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Potrivit
acestei prevederi legale, asigurătorul, în cazul asigurărilor de bunuri şi de răspundere
civilă, este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra
celor răspunzători de producerea pagubei, în limitele indemnizaţiei plătite. Această
subrogaţie operează numai în cazul asigurărilor pentru bunuri şi de răspundere civilă
(numai pentru pagube) nu şi în cazul asigurărilor de persoane, întrucât riscul asigurat în
acest din urmă caz nu este o pagubă.
Subrogaţia convenţională.
1. Subrogaţia consimţită de creditor (ex parte creditoris). Subrogaţia consimţită de
creditor – ex parte creditoris – este reglementată de art. 1594 NCC, şi operează ,,… atunci
când, primind plata de la un terţ, îi transmite acestuia, la momentul plăţii, toate drepturile
pe care le avea împotriva debitorului. (2) Subrogaţia operează fără consimţământul
debitorului. Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă”. Analiza conţinutului legal
scoate în evidenţă că cel care face subrogaţia este creditorul plătit care se numeşte
subrogant iar terţul care a făcut plata (solvens) este subrogat.
2. Subrogaţia convenţională consimţită de debitor, („ex parte debitoris”). Subrogaţia
consimţită de debitor este reglementată de art. 1595 NCC, şi operează „… atunci când
acesta se împrumută spre a-şi plăti datoria şi, pe această cale, transmite împrumutătorului
drepturile creditorului faţă de care avea datoria respectivă.”. O asemenea situaţie, în care
înlocuirea creditorului o face debitorul, în practică poate apare atunci când datorită
fluctuaţiei mari a dobânzii, debitorul se împrumută de la un terţ care îi acordă un
împrumut cu o dobândă mai mică. Prin convenţia prin care a solicitat împrumutul,
debitorul subrogă pe împrumutător (terţul de care se împrumută) în toate drepturile
creditorului său iniţial. Creditorul originar nu este parte la această convenţie şi deci
consimţământul său nu este necesar. Subrogaţia consimţită de debitor are loc fără
consimţământul creditorului, dar aceasta nu împiedică părţile raportului obligaţional
iniţial să convină asupra acordului creditorului la realizarea valabilă a acestei operaţiuni.
142. Novaţia a fost definită ca fiind „o convenţie prin care părţile unui raport juridic
obligaţional sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie”.
Reglementarea juridică a novaţiei se găseşte în art. 1609-1614 NCC. Ceea ce este
specific novaţiei este faptul că obligaţia existentă se transformă într-o obligaţie nouă.
Efectele obligaţiei iniţiale se convertesc în efectele obligaţiei care se naşte prin novaţie.
Novaţia este obiectivă şi subiectivă.
Novaţia obiectivă este o varietate de novaţie care se distinge prin aceea că operaţiunea
în sine se produce între creditorul şi debitorul iniţial şi presupun schimbarea obiectului
sau cauzei raportului juridic obligaţional. Astfel o schimbare a obiectului are loc atunci
când părţile convin ca în locul unei sume de bani datorate să se execute altă prestaţie.
Schimbarea cauzei poate avea loc în ipoteza în care cumpărătorul unui bun care este
debitor al preţului bunului convine cu vânzătorul să păstreze respectiva sumă cu titlu de
împrumut. În acest caz debitorul rămâne în continuare debitor al aceluiaşi creditor pentru
aceeaşi sumă, dar obligaţia sa are drept cauză un nou contract de împrumut care a dat
naştere la un nou raport obligaţional. Definiţia legală a novaţiei obiective este dată de art.
1609 alin. 1 NCC care dispune că: „Novaţia are loc atunci când debitorul contractează
faţă de creditor o obligaţie nouă, care înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţială’’.
Novaţia subiectivă este o varietate de novaţie care presupune schimbarea creditorului
sau a debitorului raportului juridic obligaţional. Novaţia prin schimbare de debitor are loc
147
în situaţia în care un terţ se angajează faţă de creditor să plătească datoria fără ca pentru
aceasta să ceară concursul debitorului iniţial. În acest sens art.1609 alin. 2 NCC dispune:
„De asemenea, novaţia se produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial,
care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială. În acest caz, novaţia
poate opera fără consimţământul debitorului iniţial”. Novaţia prin schimbare de creditor,
se produce prin substituirea unui creditor nou în locul celui vechi. Debitorul se va libera
de vechiul creditor şi se va obliga faţă de noul creditor. În acest sens art. 1609 alin. 3
NCC dispune: „Novaţia are loc şi atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor
este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligaţia
veche”.
Principalul efect al novaţiei este stingerea vechii obligaţii şi înlocuirea ei cu o
obligaţie nouă. Stingerea vechii obligaţii atrage şi stingerea tuturor accesoriilor şi
garanţiilor care o însoţeau, în afara situaţiei în care părţile prin acordul lor, prevăd expres
ca noua obligaţie să fie garantată prin garanţiile care însoţesc vechea obligaţie. În acest
sens art.1611 NCC, dispune: „(1) Ipotecile care garantează creanţa iniţială nu vor însoţi
noua creanţă decât dacă aceasta s-a prevăzut în mod expres. (2) În cazul novaţiei prin
schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanţa iniţială nu se strămută asupra bunurilor
noului debitor şi nici nu subzistă asupra bunurilor debitorului iniţial fără consimţământul
acestuia din urmă. Ele se pot strămuta asupra bunurilor pe care noul debitor le dobândeşte
de la debitorul iniţial, dacă noul debitor consimte la aceasta. (3) Atunci când novaţia
operează între creditor şi unul dintre debitorii solidari, ipotecile legate de vechea creanţă
nu pot fi transferate decât asupra bunurilor codebitorului care contractează noua datorie.”.
Preluarea de datorie. Înstituţia juridică preluarea datoriei îşi găseşte parţial
corespondentul în ceea ce în reglementarea anterioară reprezenta instituţia delegaţiei
perfecte consacrată în art. 1132 şi 1133 din Codul civil de la 1864 şi într-o suprapunere
nejustificată cu novaţia prin schimbare de debitor. În Expunerea de motive la noul Cod
civil, acestă instituţie este apreciată a fi un mecanism juridic ce permite „simplificarea şi
accelerarea schimburilor economice prin realizarea concomitentă a mai multor raporturi
obligaţionale, fără a recurge la mecanismul novaţiei prin schimbare de debitor”.
Preluarea datoriei poate fi definită ca fiind posibilitatea oferită de lege debitorului de a
transmite unei alte persoane obligaţia sa de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă
prestaţie, (alin. 1 art.1599 NCC).
Preluarea datoriei se poate realiza:
a) printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, sub condiţia ca noul
debitor să nu fi fost în insolvenţă la data când a preluat datoria, iar creditorul care a
consimţit la preluarea datoriei să nu fi cunoscut acestă împrejurare, (art.1599 alin. 1 lit. a
coroborat cu art. 1601 NCC);
b) printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi
asumă obligaţia.
Referitor la efectele preluării de datorie remarcăm faptul că principalul efect este acela
că prin încheierea contractului de preluare a datoriei, are loc o înlocuire a debitorului
iniţial cu cel care preia datoria şi în acelaşi timp se produce liberarea debitorului iniţial.
Practic prin această preluare de datorie are loc o înlocuire a subiectului pasiv din raportul
obligaţional respectiv, (art.1600 NCC). De asemenea, creditorul se poate prevala de toate
drepturile pe care le are în legătură cu datoria preluată, contra noului debitor.
143. Compensaţia este modul de stingere a obligaţiilor care constă în stingerea a două
obligaţii reciproce până la concurenţa celei mai mici (art. 1616 NCC).
Compensaţia presupune două raporturi juridice obligaţionale între aceleaşi persoane,
ambele având una faţă de cealaltă, concomitent, atât calitatea de creditor cât şi calitatea de
debitor.
Dacă obligaţiile reciproce sunt de valoare egală, prin acest mijloc juridic, al
compensaţiei, ele se sting reciproc.
În situaţia în care obligaţiile nu sunt egale ca valoare, ele se vor stinge simultan până la
concurenţa valorii celei mai mici dintre ele.
148
Avantajele practice ale compensaţiei constau în aceea că reprezintă un mod simplificat
de executare a obligaţiilor prin eviterea unor plăţi duble.
Compensaţia are rolul unei garanţii în realizarea creanţei creditorului. Într-o asemenea
situaţie creditorul, prin compensare, îşi va satisface creanţa sa cel puţin până la
concurenţa datoriei faţă de propriul său debitor, fiind pus la adăpost de riscul unei
eventuale insolvabilităţi a debitorului şi fără a intra în concurs cu ceilalţi creditori
chirografari.
Compensaţia poate fi legală, convenţională, judecătorească.
1. Compensaţia legală. Compensaţia legală este acea formă de compensaţie care îşi
produce efectele în temeiul legii. În acest sens art. 1616 NCC, dispune: „Compensaţia
operează de plin drept…”. Potrivit art.1617 NCC, compensaţia operează, indiferent de
izvorul obligaţiilor reciproce ce urmează a se stinge, numai cu întrunirea cumulativă a
următoarelor condiţii:
a) datoriile să fie certe (să rezulte din înscrisuri). Potrivit art.379 alin. (3) Cod de
procedură civilă „Creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de
creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de
dânsul”.
b) să fie lichide, (întinderea lor să rezulte din actul de creanţă) „Creanţa este lichidă
atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este
determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acte neautentice, fie emanând de
la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii legale sau a
stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă, chiar dacă pentru această determinare ar fi
nevoie de o deosebită socoteală”;
c) să fie exigibile, (să fie ajunse la scadenţă);
d) obiectul lor să fie o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de
aceeaşi natură.
Pentru a putea opera compensaţia, părţile trebuie să-şi datoreze bunuri fungibile
întrucât, altfel s-ar schimba obiectul obligaţiei fără voinţa părţilor.
Cazurile în care compensaţia este exclusă sunt cele reglementate de art. 1618 NCC sens
în care dispune: „Compensaţia nu are loc atunci când: a) creanţa rezultă dintr-un act făcut
cu intenţia de a păgubi; b) datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu
titlu de comodat; c) are ca obiect un bun insesizabil.
2. Compensaţia convenţională operează în virtutea acordului de voinţă al părţilor, adică
a persoanelor între care există datorii reciproce şi nu sunt întrunite condiţiile unei
compensaţii legale. Efectele compensaţiei convenţionale sunt aceleaşi ca şi la
compensaţia legală şi se vor produce de la data când s-a încheiat convenţia părţilor cu
privire la compensaţie.
3. Compensaţia judiciară operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Instanţa va proceda la compensarea datoriilor pe care părţile le au una faţă de alta, până la
valoarea cea mai mică dovedită şi dispune obligarea debitorului având cea mai mare
datorie la plată numai a diferenţei rămase neacoperite prin compensaţie. Efectele
compensaţiei judecătoreşti se vor produce de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti prin care s-a dispus compensaţia.
144. Confuziunea a fost definită ca fiind „întrunirea în aceeaşi persoană atât a calităţii de
debitor cât şi a aceleia de creditor în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional”.
Confuziunea este un mijloc de stingere a obligaţiilor civile.
În art. 1624 alin. 1 NCC, se dispune: „Atunci când, în cadrul aceluiaşi raport
obligaţional, calităţile de creditor şi debitor se întrunesc în aceeaşi persoană, obligaţia se
stinge de drept prin confuziune.”.
Un exemplu de confuziune îl constituie situaţia în care creditorul moşteneşte pe debitor
sau invers.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare confuziunea se poate aplica tuturor obligaţiilor
existente, indiferent de natura izvorului lor.
În raporturile dintre persoanele fizice confuziunea operează cu ocazia succesiunii, când
149
aceasta este acceptată pur şi simplu, nu şi în cazul acceptării sub beneficiu de inventar sau
al separaţiei de patrimonii cerute de creditorii succesorali.
Confuziunea între persoanele juridice are loc cu prilejul reorganizării acestora, potrivit
art.234-235 NCC.
Confuziunea stinge raportul juridic obligaţional precum şi garanţiile şi accesoriile sale.
Confuziunea nu este o cauză de stingere propriu-zisă a obligaţiei întrucât creditorul
ajunge în situaţia de a nu putea cere şi obţine plata creanţei întrucât el a devenit propriul
său debitor.
Remiterea de datorie este o convenţie prin care creditorul dintr-un raport de obligaţii îl
liberează voluntar pe debitorul său de o parte sau de întreaga sa datorie, fără a obţine
prestaţia ce i se datorează.
În sensul celor prezentate mai sus art. 1629 NCC precizează că: „Remiterea de datorie
are loc atunci când creditorul îl liberează pe debitor de obligaţia sa”. Potrivit prevederilor
art. 1629 alin. 2 NCC remiterea de datorie este totală dacă nu se stipulează contrariul în
convenţia respectivă.
Remiterea de datorie este întotdeauna o convenţie între creditor şi debitor, este un
contract cu titlu gratuit prin care creditorul liberează pe debitor.
Creditorul poate să nu-i pretindă plata debitorului, dar nimic nu-l poate împiedica pe
acesta din urmă să-şi plătească datoria.
Conform prevederilor art. 1630 NCC, remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită.
De asemenea ea poate fi făcută cu titlu oneros sau cu tilu gratuit, acest aspect rezultând
din natura actului prin care acesta se realizează.
Remiterea de datorie poate fi făcută şi printr-un testament, ceea ce constituie un legat de
liberaţiune. Debitorul are facultatea de a accepta sau nu legatul de liberaţiune în favoarea
sa.
Remiterea de datorie apare ca o donaţie şi în consecinţă, va trebui încheiată cu
respectarea formalităţilor prevăzute pentru asemenea acte juridice. Remiterea de datorie
nu trebuie să îmbrace forma autentică aşa cum este cerută pentru contractul de donaţie.
Remiterea de datorie făcută prin testament trebuie să îndeplinească condiţiile de formă ale
testamentului.
Proba remiterii de datorie se face potrivit regulilor de drept comun al probei actului
juridic (contract).
Părţile pot întocmi un înscris care să conţină convenţia de remitere a datoriei.
Potrivit art. 1631 NCC coroborat cu prevederile art. 1499 dovada remiterii de datorie se
face prin orice mijloc de probă dacă nu sunt stipulaţii contrare.
145. În conformitate cu prevederile art. 2279 NCC garanţiile personale sunt fideiusiunea
(adică un contract numit) şi garanţiile autonome (precum scrisoarea de garanţie şi
scrisoarea de confort ca acte juridice unilaterale numite). În acelaşi articol se mai
precizează şi „alte garanţii prevăzute de lege” ( de exemplu garantarea obligaţilor sociale
prevăzută de art. 1889 alin.1 NCC).
Fidejusiunea, până la apariţia noului Cod civil, nu avea o definiţie legală iar doctrina a
definit-o ca fiind „un contract prin care o persoană numită fideiusor se obligă faţă de
creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu
o va executa”.
Noul Cod civil defineşte fideiusiunea, în art. 2280, ca fiind ,,…contractul prin care o
parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional
calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia
debitorului dacă acesta din urmă nu o execută”.
Din conţinutul definiţiei rezultă următoarele caracteristici ale fidejusiunii şi anume:
- fidejusiunea (cauţiunea) este un contract;
- părţile contractului sunt fidejusorul şi creditorul unui debitor;
- fidejusorul, în cazul în care debitorul pentru care garantează, devine insolvabil, va
executa obligaţia acestuia din urmă faţă de creditor.
Poate fi fidejusor, în sensul că poate încheia un contract de fidejusiune cu creditorul,
150
orice persoană, chiar în lipsa unei dispoziţii exprese sau chiar fără ştirea debitorului
principal. Mai mult, o persoană se poate angaja fidejusor chiar şi pentru fidejusorul
debitorului principal.
În acest sens art. 2283 NCC dispune: „Fideiusiunea poate fi contractată fără ştiinţa şi
chiar împotriva voinţei debitorului principal.”.
Felurile fidejusiunii rezultă din analiza textelor cuprinse în art.1652 şi art.1675-1678
Cod civil care consacră trei feluri de fidejusiune:
a. Fidejusiunea convenţională – situaţie în care părţile unui raport obligaţional,
creditorul şi debitorul convin să aducă un garant (fidejusor) pentru a garanta executarea
obligaţiei asumate de debitor.
b. Fidejusiunea obligatorie atunci când aceasta este impusă prin lege (legală – ipoteza
în care debitorul este obligat printr-o dispoziţie a legii să aducă un fidejusor pentru a
garanta executarea obligaţiei ce-i revine cum fi situaţia prevăzută în art.10 din Legea
nr.22/1969, republicată), şi dispusă de instanţa judecătorească (judecătorească – adică
fidejusiunea impusă de instanţa de judecată conform Codului de procedură civilă).
c. Fidejusiunea asimilată reglementată de art. 2292 NCC potrivit căreia: „În cazul în
care o parte se angajează faţă de altă parte să acorde un împrumut unui terţ, creditorul
acestui angajament este considerat fideiusor al obligaţiei de restituire a împrumutului’’. În
situaţia unei fideiusiuni asimilate trebuie avut în vedere scopul actului juridic încheiat
între părţi, şi anume acela de a garanta împrumutul.
Această clasificare a fidejusiunii în convenţională, obligatorie şi asimilată nu afectează
caracterul contractual al fidejusiunii, care ia naştere numai printr-o convenţie încheiată
între creditor şi fidejusor. Atât legea cât şi instanţa judecătorească impun numai aducerea
unui fidejusor pentru a garanta executarea obligaţiei, dar nici legea şi nici instanţa nu-l pot
obliga pe acesta din urmă, împotriva voinţei sale să garanteze executarea obligaţiei
debitorului principal.
Analiza celor prezentate mai sus evidenţiază faptul că fidejusiunea este un contract
accesoriu, consensual, unilateral, oneros sau cu titlu gratuit.
Prin fideiusiune se pot garanta orice fel de obligaţii, inclusiv cele intuitu personae. Pot fi
garantate atât obligaţiile existente, cele viitoare sau chiar şi cele eventuale, În acest sens
art. 2288 NCC, dispune: „(1) Fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie
valabilă. (2) Se pot, însă, garanta prin fideiusiune obligaţii naturale, precum şi cele de care
debitorul principal se poate libera invocând incapacitatea sa, dacă fideiusorul cunoştea
aceste împrejurări. (3) De asemenea, fideiusiunea poate fi constituită pentru o datorie
viitoare sau condiţională’’.
Efectele fidejusiunii sunt analizate în funcţie după cum acestea se produc: a. în
raporturile dintre creditor şi fidejusor; b. în raporturile dintre fidejusor şi debitorul
principal; c. în raporturile dintre fidejusori, dacă sunt mai mulţi.
Stingerea fidejusiunii. Fidejusiunea se stinge:
a. Pe cale indirectă, ca efect al principiului „accesorium sequitur principale” în sensul că
stingerea obligaţiei principale dintre creditor şi debitor va avea drept consecinţă şi
stingerea obligaţiei de garanţie existentă între creditor şi fidejusori. De reţinut că stingerea
fidejusiunii (printr-o modalitate specifică sau directă) nu atrage şi stingerea obligaţiei
principale. În concluzie, pe cale indirectă fidejusiunea se va stinge:
- prin plata datoriei făcută de către debitor creditorului;
- prin plata datoriei principale făcută de către un terţ, dacă acesta nu se subrogă în
drepturile creditorului sau ale fidejusorului;
- prin novaţia obligaţiei debitorului;
- prin remiterea datoriei debitorului principal;
- prin compensaţia ce operează între debitorul principal şi creditor;
- prin rezoluţiunea obligaţiei principale;
- prin prescripţia obligaţiei principale;
- prin darea în plată, când creditorul primeşte de la debitorul principal, de bună voie, în
plata datoriei un imobil sau alt lucru, chiar dacă, ulterior creditorul este evins de acest
151
lucru. În acest sens art. 2317 NCC, dispune: „Atunci când creditorul a primit de bunăvoie
un imobil sau un bun drept plată a datoriei principale, fideiusorul rămâne liberat chiar şi
atunci când creditorul este ulterior evins de acel bun.”;
- prin confuziunea între patrimoniul creditorului şi cel al debitorului principal.
b. Pe cale directă. Stingerea fidejusiunii pe cale directă poate avea loc prin modurile
generale de stingere a unei obligaţii, în mod independent de soarta juridică a obligaţiei
principale. Asemenea căi directe de stingere a fidejusiunii sunt:
- prin remiterea de fidejusiune, atunci când creditorul renunţă la garanţie;
- prin confuziunea dintre patrimoniul creditorului şi cel al fidejusorului. Potrivit art.
2314 NCC, confuziunea dintre patrimoniul debitorului şi cel al fidejusorului ca urmare a
unei succesiuni nu stinge fidejusiunea;
- prin compensaţia intervenită între fidejusor şi creditor.
c. Printr-o modalitate specifică fidejusiunii. Această modalitate de stingere a fidejusiunii
este cuprinsă în art. 2315 NCC, care dispune: „Dacă, urmare a faptei creditorului,
subrogaţia nu ar profita fideiusorului, acesta din urmă este liberat în limita sumei pe care
nu ar putea să o recupereze de la debitor”. Astfel de situaţii pot fi acelea prin care s-au
pierdut drepturile şi garanţiile reale care însoţeau creanţa din vina creditorului, de
exemplu: renunţarea la un privilegiu, neînscrierea unei ipoteci etc.
146. Dreptul de retenţie a fost definit ca fiind „un drept real de garanţie imperfect, în virtutea
căruia cel care deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are
dreptul să reţină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al
bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori
îmbunătăţirea acelui bun”.
În vederea invocării dreptului de retenţie este necesar ca să existe o legătură între
datoria solicitată şi lucrul reţinut, adică să existe un „Debitum cum re iunctum” (Datorie
legată de un lucru).
Legătura între datoria solicitată şi lucrul reţinut poate izvorî dintr-un contract de depozit
fie în lipsa unui astfel de act juridic preexistent. Astfel, chiar şi posesorul de rea-credinţă a
unui imobil revendicat poate reţine imobilul până i se vor restitui cheltuielile aferente
conservării bunului respectiv.
Pentru a se face aplicabilitatea dreptului de retenţie trebuie ca bunul care se cere a fi
restituit să fie proprietatea exclusivă a celui care este debitorul deţinătorului, cât priveşte
cheltuielile pretinse.
În noul Cod civil, prin art. 2495 - 2499, se dă o reglementare de sine stătoare acestei
instituţii. Dreptul de retenţie este definit astfel în art. 2495 ,,Cel care este dator să remită
sau să restituie un bun poate să-l reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa
izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu-l
despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun, ori
pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat”.
Conform prevederilor art. 2496 NCC „(1) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă
deţinerea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu
este susceptibil de urmărire silită.(2) Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către
posesorul de rea-credinţă decât în cazurile anume prevăzute de lege’’.
Dispoziţiile legale de mai sus sunt o aplicaţie a principiului bunei- credinţe în
exercitarea drepturilor civile, consacrat în art. 14 NCC.
a. Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect. Fiind un drept real, el este
opozabil faţă de terţii care sunt străini de raportul juridic care l-a generat. Aceasta
înseamnă că dreptul de retenţie poate fi opus nu numai titularului iniţial al lucrului dar şi
dobânditorului ulterior al lucrului.
b. Dreptul de retenţie reprezintă o garanţie pur pasivă adică nu conferă titularului
prerogativa urmăririi bunului în mâna altei persoane. Dreptul de retenţie încetează prin
restituirea de bună voie a lucrului. Reţinerea lucrului este un mijloc de constrângere a
proprietarului lucrului de a restitui cheltuielile ocazionate de depozit.
c. Dreptul de retenţie este indivizibil – adică se extinde asupra întregului bun până la
152
restituirea sa ca urmare a achitării integrale a datoriei.
d. Dreptul de retenţie este o simplă detenţie precară, fapt pentru care nu are dreptul să
culeagă fructele, nu poate invoca deţinerea sa pentru dobândirea prin uzucapiune a
proprietăţii bunului.
e. Sub aspect procedural dreptul de retenţie poate fi invocat pe cale de excepţie, de
regulă, în litigii care au ca obiect restituirea lucrului.
De reţinut că cel care exercită un drept de retenţie are drepturile şi obligaţiile unui
administrator al bunurilor altuia împuternicit cu administrarea simplă, conform art. 795-
799 NCC care se aplică în mod corespunzător, (art. 2497 NCC).
Stingerea dreptului de retenţie încetează când cel interesat a consemnat suma pretinsă
sau a oferit retntorului o garanţie suficientă. Caracterul de suficienţă a garanţiei se poate fi
determina pe cale convenţională sau printr-o expertiză.
Dreptul de retenţie nu se stinge prin deposedarea voluntară de bun deoarece retentorul
poate cere restituirea bunului, sub rezerva regulilor aplicabile prescripţiei extinctive a
acţiunii principale şi dobândirii bunurilor mobile de către posesorul de bună-credinţă,
(art.2499 NCC).
147. Gajul sau amanetul a fost definit legal potrivit cu dispoziţiile art. 2480 NCC, în sensul
că: „Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în
formă materializată”.
În doctrină gajul sau amanetul a fost definit ca fiind „un contract accesoriu prin care
debitorul remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei”.
Potrivit art. 2481 NCC „(1) Gajul se constituie prin remiterea bunului sau titlului către
creditor sau, după caz, prin păstrarea acestuia de către creditor, cu consimţământul
debitorului, în scopul garantării creanţei. (2) Gajul asupra titlurilor negociabile se
constituie, în cazul titlurilor nominative sau la purtător, prin remiterea acestora, iar în
cazul titlurilor la ordin, prin andosarea acestora, în scop de garanţie”.
Trăsături caracteristice ale gajului sau amanetului:
- este un contract accesoriu actului juridic obligaţional;
- părţile contractului de gaj sunt creditorul şi debitorul din raportul obligaţional;
- obiect al gajului pot fi numai bunurile mobile, corporale sau titluri negociabile emise
în formă materializată.
Noţiunea de gaj în dreptul civil are o triplă semnificaţie şi anume: contractul de gaj,
dreptul real născut din acest contract şi însuşi bunul care constituie obiect al acestui drept.
Gajul sau amanetul este reglementat atât prin dispoziţiile art. 2480-2494 NCC cât şi
printr-o serie de dispoziţii cuprinse în unele acte normative speciale prin care sunt
reglementate unele forme particulare de gaj cum ar fi Legea nr.22/1969 privind
gestionarii, modificată şi completată prin Legea nr.54/1994, republicată;
În ceea ce priveşte clasificarea gajului distingem:
a. după modul de reglementare:
- gajul cu deposedarea debitorului - reglementat de Codul civil;
- gajul fără deposedare - reglementat de Legea nr.22/1969, republicată.
b. după modul în care se stabileşte obligaţia de constituire a gajului acesta poate fi:
- gajul convenţional – în care părţile sunt acelea care apreciază necesitatea constituirii
gajului;
- gajul legal – când legea este aceea care obligă pe anumite persoane să constituie un gaj
(precum în situaţiile prevăzute de Legea nr.22/1969, republicată);
- gajul judecătoresc – situaţie în care instanţa este aceea care dispune instituirea sa,
execuţia vremelnică a unor hotărâri.
De reţinut că şi în cazul gajului legal sau a celui judecătoresc la baza lor stă tot
convenţia părţilor numai că aceasta este dispusă prin lege sau prin hotărâre
judecătorească.
În principiu, gajul fiind un contract accesoriu, se va stinge odată cu stingerea obligaţiei
principale. Aceasta poate avea loc prin plată, compensaţie, remitere de datorie, când se va
stinge şi gajul.
153
De asemenea, nulitatea sau anularea unei obligaţii principale va duce şi la stingerea
gajului.
Stingerea gajului mai poate avea loc şi prin modurile obişnuite de stingere a obligaţiilor,
independent de stingerea obligaţiei principale, cum ar fi pierderea fortuită a bunului gajat,
remiterea creditorului de garanţie.
Potrivit art. 2485 alin. 2 NCC ,,…gajul nu se stinge atunci când: a) creditorul nu mai
deţine bunul, fără voia sa, prin fapta altei persoane; b) creditorul a remis temporar bunul
debitorului sau unui terţ pentru a-l evalua, repara, transforma sau ameliora; c) creditorul a
remis bunul unui alt creditor al debitorului său în cadrul unei proceduri de urmărire silită.
Conform art.2494 NCC dispoziţiile privitoare la publicitatea, prioritatea, executarea şi
stingerea ipotecilor mobiliare se aplică, în mod corespunzător, motiv pentru care le vom
prezenta la ipoteca mobiliară.
148. Definiţia legală a ipotecii este cuprinsă în art. 2343 NCC care dispune: „Ipoteca este un
drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii”.
Dreptul de ipotecă se poate constitui atât pentru bunuri imobile cât şi pentru bunuri
mobile, pe când în vechea reglementare acest drept era constituit numai asupra bunurilor
imobile.
Potrivit prevederilor art. 2349 alin. 2 NCC, ipoteca este legală sau convenţională.
În conformitate cu art. 2349 alin.1 NCC, ipoteca poate fi instituită numai în condiţiile
legii şi cu respectarea formalităţilor prevăzute de lege. Ipoteca convenţională este aceea
care ia naştere din convenţia părţilor, cu formele prevăzute de lege, iar ipoteca legală este
aceea care ia naştere în virtutea unor dispoziţii speciale ale legii.
Regula o constituie ipoteca convenţională şi excepţia, cea legală întrucât nici o
dispoziţie legală nu interzice înlocuirea unei ipoteci dispusă printr-o prevedere specială a
legii cu o convenţie.
Reglementarea legală a ipotecii este conţinută în art. 2343-2479 NCC, precum şi în
unele legi speciale cum ar fi Legea nr.22/1969, Legea nr.190/1999 privind creditorul
ipotecar, Codul de procedură fiscală şi altele.
Conţinutul prevederilor art.1746 Cod civil scoate în evidenţă următoarele caractere
juridice ale ipotecii:
a. Ipoteca este un drept real accesoriu;
b. Ipoteca este un drept mobiliar şi imobiliar, o garanţie mobiliară şi imobiliară întrucât
potrivit art. 2350 NCC „(1) Ipoteca poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile,
corporale sau necorporale. (2) Ea poate greva bunuri determinate ori determinabile sau
universalităţi de bunuri”. Reglementarea dată de noul Cod civil a schimbat radical
obiectul dreptului de ipotecă prevăzut anterior prin art.1750- 1751 Cod civil din 1864,
potrivit cărora obiect al unei ipoteci îl putea constitui imobilele aflate în comerţ (în
circuitul civil) împreună cu accesoriile lor, care sunt imobile prin destinaţie, precum şi
uzufructul asupra acestor imobile şi accesorii. Bunurile mobile nu puteau fi ipotecate;
c. Ipoteca este o garanţie generată de principiul specializării;
d. Ipoteca este indivizibilă. Acest caracter juridic se desprinde din conţinutul art. 2344
din NCC, potrivit căruia „Ipoteca este, prin natura ei, accesorie şi indivizibilă. Ea subzistă
cât timp există obligaţia pe care o garantează şi poartă în întregime asupra tuturor
bunurilor grevate, asupra fiecăruia dintre ele şi asupra fiecărei părţi din acestea, chiar şi în
cazurile în care proprietatea este divizibilă sau obligaţiile sunt divizibile”;
Condiţiile de formă ale ipotecii. Condiţiile de formă impuse ipotecii rezultă din
dispoziţiile art. 2378 NCC privitoare la forma contractului de ipotecă imobiliară potrivit
cărora „(1) Contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de către notarul public sau
de către oficiile consulare, sub sancţiunea nulităţii absolute. (2) Ipoteca asupra bunurilor
unei persoane juridice poate fi consimţită în virtutea puterilor conferite în urma
deliberărilor sau a împuternicirilor întocmite sub semnătură privată, în conformitate cu
regulile din actul constitutiv privitoare la reprezentare” și art 2388 NCC privind forma
contractului de ipotecă mobiliară, potrivit cu care „Contractul prin care se constituie o
ipotecă mobiliară se încheie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub sancţiunea
154
nulităţii absolute. Din conţinutul prevederilor legale mai sus citate rezultă că ipoteca este
un contract solemn iar nerespectarea acestei cerinţe va atrage nulitatea absolută.
Ipoteca legală este aceea care ia naştere în virtutea unei dispoziţii speciale a legii (art.
2349 NCC), deci fără a mai fi necesară încheierea unei convenţii speciale. De ex.: În
conformitate cu prevederile art. 2386 NCC: „În afara altor cazuri prevăzute de lege,
beneficiază de ipotecă legală: 1. vânzătorul, asupra bunului vândut, pentru preţul datorat;
această dispoziţie se aplică şi în cazul schimbului cu sultă sau al dării în plată cu sultă în
folosul celui care înstrăinează, pentru plata sultei datorate; 2. promitentul achizitor pentru
neexecutarea promisiunii de a contracta având ca obiect un imobil înscris în cartea
funciară, asupra imobilului respectiv, pentru restituirea sumelor plătite în contul acestuia;
3. cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil, asupra imobilului
astfel dobândit, pentru restituirea împrumutului, etc.
Ipoteca imobiliară. Ipoteca asupra unui imobil se consideră constituită din momentul
înscrierii în cartea funciară. Din acelaşi moment se consideră constituiută şi ipoteca
asupra unei universalităţi de bunuri, cu privire la fiecare din imobilele cuprinse în aceasta
(art. 2377 NCC). Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de ipotecă imoboliară
trebuie încheiat în formă autentică în faţa notarului public. Persoana juridică poate încheia
contracte de ipotecă asupra imobilelor sale, în conformitate cu regulile statornicite prin
actul constitutiv referitoare la reprezentare (art. 2378 NCC). Potrivit prevederilor art.
2379 NCC, pot face obiectul ipotecii imobiliare imobilele cu accesoriile lor; uzufructul
acestor imobile şi accesorii; cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor; dreptul de
superficie.
Ipoteca mobiliară. Ipoteca mobiliară se constituie prin încheierea contractului de
ipotecă dar ea va produce efecte de la data la care obligaţia garantată ia naştere, iar
constitutorul dobândeşte dreptul asupra bunurilor mobile ipotecate (art. 2387 NCC).
Potrivit prevederilor cuprinse în ar. 164 din Legea nr. 71/2011 ipoteca mobiliară se poate
constitui în favoarea creditorului obligaţiei ipotecare sau a unui terţ desemnat de acesta.
Când beneficiarul ipotecii mobiliare este un terţ, el va exercita drepturile creditorului
ipotecar şi va fi ţinut de obligaţiile acestuia.
Ipoteca mobiliară convenţională poate fi constituită în favoarea unui singur beneficiar
sau a mai multor beneficairi în acelaşi timp. În situaţia când sunt mai mulţi beneficiari ai
uneia şi aceleiaşi ipoteci mobiliare, ei vor primi acelaşi rang, prin înregistrare simultană
a ipotecii mobliare în registrele de publicitate sau prin desemnarea unui agent, care va
putea să exercita toate drepturile creditorilor ipotecari care l-au desemnat. Contractul prin
care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie sub formă autentică sau sub semnătură
privată. Sancţiunea nerespectării acestor prevederi este nulitatea absolută (art. 2388
NCC).
149. Publicitatea imobiliară este reglementată în prezent prin Legea nr.7/1996 a cadastrului
şi a publicităţii imobiliare precum şi în noul Cod civil în art. 876-915 privind Cartea
funciară, art. 2377 privind înscriera în Cartea funciară a ipotecii imobiliare, art. 2387
privind înscriera în cartea funciară a ipotecii mobiliare, etc. şi art. 56 din Legea nr.
71/2011
Prin publicitatea ipotecii se înţelege înscrierea ipotecii în Partea a III-a a Cărţii funciare
(existentă la Oficiul teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară în a cărei rază teritorială
se află situat imobilul) referitoare la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de
proprietate şi sarcini (art.19 pct. C lit. „a”).
În acest sens art. 2377 NCC dispune că: „(1) Ipoteca asupra unui bun imobil se
constituie prin înscriere în cartea funciară. (2) Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri
nu grevează bunurile imobile cuprinse în aceasta decât din momentul înscrierii ipotecii în
cartea funciară cu privire la fiecare dintre imobile”, iar art.2409 NCC prevede că „(1)
Ipoteca este perfectă atunci când produce efecte potrivit dispoziţiilor art.2.387, iar
formalităţile cerute de lege pentru publicitatea sa au fost îndeplinite. (2) Publicitatea
ipotecilor mobiliare se asigură prin înscrierea acestora în arhivă, dacă prin lege nu se
prevede altfel. (3) Ipoteca perfectă este opozabilă celorlalţi creditori ai constituitorului,
155
celor care dobândesc ulterior drepturi asupra bunului ipotecat, precum şi tuturor celorlalte
persoane”.
Ipoteca înscrisă în cartea funciară devine opozabilă faţă de terţi şi, de la data înscrierii,
se marchează şi rangul de preferinţă al ipotecii.
În cel mult 10 de zile de la data la care obligaţia garantată a fost plătită, creditorul
ipotecar este obligat să ceară operatorului arhivei radierea ipotecii. Creditorul ipotecar
care omite să solicite radierea ipotecii răspunde pentru prejudiciile directe sau indirecte
aduse debitorului şi constituitorului ipotecii. În acest caz, valoarea daunelor-interese ce
urmează a fi plătite nu poate fi mai mică decât echivalentul în lei al sumei de 500 euro,
(art. 2418 NCC)
Stingerea ipotecii este reglementată de art. 2428 NCC, (art.1800 Codul civil din 1864),
potrivit căruia ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea funciară sau prin
pieirea totală a bunului. Cauzele pentru care ipoteca mobiliară se stinge, iar ipoteca
imobiliară se poate radia sunt:
a) stingerea obligaţiei principale prin oricare din modurile prevăzute de lege;
b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate
ori îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
În cazurile prevăzute mai sus (la art. 2428 alin. 2 lit. a şi b NCC) ipoteca nu se stinge
dacă părţile convin ca ea să fie folosită pentru garantarea unei alte obligaţii determinate
ori determinabile, fără a se vătăma, însă, drepturile dobândite anterior de alte persoane.
c) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea
evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
d) dobândirea de către creditor a bunului grevat;
e) renunţarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă;
f) în orice alte cazuri prevăzute de lege.
De asemenea ipoteca se va stinge şi în cazurile reglementate de art. 2330 NCC, care
dispune: „(1) Dacă bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat, indemnizaţia de asigurare
sau, după caz, suma datorată cu titlu de despăgubire este afectată la plata creanţelor
privilegiate sau ipotecare, după rangul lor. (2) Sunt afectate plăţii aceloraşi creanţe sumele
datorate în temeiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau cu titlu de
despăgubire pentru îngrădiri ale dreptului de proprietate stabilite prin lege’’.
150. În art. 2333 NCC se dispune că „Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui
creditor în considerarea creanţei sale. (2) Privilegiul este indivizibil”. Sensul sintagmei
calitatea creanţei (care a fost schimbat în considerarea creanţei sale potrivit noii formulări
din NCC) este acela de „cauza sau faptul juridic care a dat naştere creanţei iar nu obiectul,
modalitatea sau prioritatea datei, nici persoana creditorului”.
Privilegiul apare ca o clauză de preferinţă, concretizată într-un beneficiu, o favoare
conferită unui creditor de calitatea creanţei sale, calitate ce constă în cauza sau faptul
juridic care a constituit izvorul creanţei în speţă.
Reglementarea privilegiilor se regăseşte în art. 2333-2342 NCC, ce se completează cu
prevederile Codului de procedură civilă, cu privire la ordinea de preferinţă a creanţelor
când obiectul urmăririi îl constituie retribuţia debitorului,
Din conţinutul prevederilor nuolui Cod civil rezultă că privilegiile se clasifică în:
a. privilegii generale care se stabilesc şi se exercită în condiţiile prevăzute în Codului de
procedură civilă (art. 2338 NCC).
b. privilegii speciale care sunt reglementate de art. 2339 NCC:
În ceea ce priveşte natura juridică a privilegiului aceasta trebuie analizată în funcţie de
efectele lor.
Astfel, unele pot fi considerate ca adevărate drepturi reale pentru că îi conferă titularului
un drept de urmărire şi un drept de preferinţă. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul
privilegiilor imobiliare precum şi în cazul unora dintre privilegiile speciale (privilegiul
creditorului gajist, privilegiul locatorului etc.).
Privilegiile generale precum şi privilegiile mobiliare speciale nu sunt drepturi reale, ele
apar ca simple clauze de preferinţă pe care le recunoaşte legea pornind de la calitatea
156
creanţelor aşa cum sunt cele cuprinse în clauzele de preferinţă stabilite prin Cod de
procedură civilă.
Publicitatea privilegiilor nu este necesară pentru a se asigura opozabilitatea privilegiilor
faţă de terţi, numai dacă prin legi speciale nu se dispune altfel, (art. 2334 NCC). Această
prevedere legală reprezintă o derogare de la art. 20 NCC privind efectele publicităţii.
Creditorul privilegiat este preferat celorlalţi creditori, chiar dacă drepturile acestora s-au
născut ori au fost înscrise mai înainte, (art. 2335 NCC, respectiv art. 1722 Codul din
1864). De reţinut este faptul că noua regelmentare diferă de cea veche în sensul că
art.1722 C. civ. din 1864 acorda prioritate privilegilor chiar şi în faţa ipotecilor. În
ierahizarea cauzelor de preferinţă privilegiile reprezintă cea mai puternică garanţie
întrucât permite titularului lor satisfacerea cu prioritate a a creanţei, fără a ţine seama de
faptul că drepturile celorlalţi creditori s-au născut ori au fost înscrise mai înaintea lor. Art.
156 din Legea nr. 71/2011 instituie o excepţie dispunând în acest sens că un creditor
privilegiat nu va fi putea fi preferat unui creditor ipotecar a cărui ipotecă a fost perfectată
anterior înregistrării privilegiului.
În ceea ce priveşte rangul privilegiilor acesta se stabileşte prin lege, iar privilegiile
reglementate în noul Cod civil au rang superior faţă de privilegiile stabilite prin legi
speciale, cu excepţia situaţiilor în care legea specială prevede expres rangul superior al
privilegiului pe care îl reglementează (art. 2336 NCC).
Privilegiile se nasc în temeiul legii, deci nu este necesară încheierea unui act în acest
sens motiv pentru care ele se sting odată cu obligaţia garantată, dacă prin lege nu se
prevede altfel, art. 2337 NCC).
Drept civil. Contracte speciale
151. Definiția și trăsăturile esențiale ale contractului de vânzare cumpărare. Potrivit art.
1.650 C.civ., „(1) Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz,
se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care
cumpărătorul se obligă să îl plătească. (2) Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un
dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.”
Luând în considerare aceste prevederi, câteva observaţii sunt necesare:
a) de regulă, vânzătorul nu are (nu trebuie să-şi execute) obligaţia transmiterii dreptului
de proprietate ce poartă asupra bunului pentru că transferul proprietăţii se produce în mod
automat în momentul încheierii valabile a contractului. În acest sens, art. 1.674 C.civ.
prevede: „Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă
contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii
contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă.” Bunăoară,
în cazul unui bun mobil individual determinat vânzătorul transmite cumpărătorului
proprietatea din chiar momentul realizării acordului de voinţă.
b) există cazuri în care vânzătorul „se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea
unui bun”. De exemplu, în cazul bunurilor de gen, vânzătorul trebuie să individualizeze
aceste bunuri. Tot astfel, în cazul unui bun viitor (de pildă, un apartament dintr-un bloc
nou, ce urmează a se construi), cumpărătorul nu poate dobândi proprietatea decât după ce
vânzătorul a realizat bunul respectiv, în stare de a fi predat.
c) cumpărătorul are drept obligaţie principală aceea de a plăti preţul. Fără preţ nu există
vânzare. După cum vom vedea, stabilirea preţului în bani este de esenţa vânzării.
d) de regulă, prin contractul de vânzare se transmite de la vânzător la cumpărător dreptul
de proprietate asupra unui bun. Însă, va fi calificat drept vânzare şi contractul prin care, în
schimbul unui preţ, se transmite un alt drept decât dreptul de proprietate, fiindcă
transmiterea proprietăţii nu este de esenţa, ci numai de natura contractului de vânzare.
e) poate fi transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate.
Acesta poate fi: superficia, uzufructul și servitutea.
f) pot fi transmise prin vânzare şi alte drepturi: ipotecă, creanță, drept de proprietate
intelectuală.
Nu pot fi înstrăinate prin vânzare drepturile nepatrimoniale şi cele patrimoniale care au
157
un caracter strict personal (dreptul real de uz, dreptul de abitaţie etc.) sau care sunt
prevăzute de lege ori sunt contractate (sau constituite prin acte unilaterale) intuitu
personae (de exemplu, dreptul de întreţinere – indiferent că îşi are izvorul în lege sau în
contractul de întreţinere -, dreptul de folosinţă a unei locuinţe, dreptul la pensie etc.
152. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu
oneros, în principiu comutativ, în principiu consensual şi translativ de drepturi.
2.1 Contractul de vânzare-cumpărare este un contract esenţialmente sinalagmatic
(bilateral), deoarece prin încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce şi interdependente
între părţile contractante. Vânzătorul are, în principal, obligaţiile de a transmite
proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut, de a preda bunul şi de a-l garanta pe
cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului, iar cumpărătorul are, în principal,
obligaţiile de a prelua bunul vândut, de a plăti preţul vânzării şi, de regulă, de a suporta
cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare.
2.2. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract esenţialmente cu titlu oneros.
Ambele părţi urmăresc anumite interese patrimoniale, adică primirea unui echivalent în
schimbul prestaţiei la care se obligă. Vânzătorul urmăreşte să primească preţul ca un
contraechivalent al prestaţiei sale, iar cumpărătorul urmăreşte să primească bunul
cumpărat în schimbul preţului. Dacă în schimbul dreptului primit, dobânditorul nu se
obligă să plătească preţul, contractul nu va mai fi de vânzare, ci eventual de donaţie.
2.3. Contractul de vânzare-cumpărare este, în principiu, un contract comutativ,
deoarece, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este
certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă. Numai în mod
excepţional contractul poate căpăta caracter aleatoriu. De exemplu, în cazul vânzării de
drepturi litigioase, al vânzării unei recolte viitoare sau în ipoteza în care dobânditorul a
cumpărat pe riscul său.
2.4. Contractul de vânzare-cumpărare este, în principiu, un contract consensual,
formându-se prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu), fără îndeplinirea
vreunei formalităţi şi fără remiterea bunului şi a preţului în momentul încheierii
contractului. Vânzarea nu poate fi niciodată un contract real, dar în anumite situaţii poate
fi un contract solemn.
Astfel, prin excepţie de la principiul consensualismului, consacrat de art. 1.178 C.civ.,
în cazurile special prevăzute de lege vânzarea devine un contract solemn. Cele mai
reprezentative exemple sunt următoarele:
a) vânzarea prin care se transferă drepturi reale imobiliare trebuie să fie încheiată în
formă autentică cerută ad validitatem (art. 1.244 C.civ.);
b) vânzarea unei moşteniri se încheie în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii
absolute a contractului (art. 1.747 alin. 2 C.civ.);
c) cumpărarea unor bunuri plătite din fonduri publice se realizează potrivit procedurilor
prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii;
d) vânzarea bunurilor supuse executării silite, mobiliare şi imobiliare, se efectuează prin
intermediul executorului judecătoresc, potrivit regulilor speciale consacrate de Codul de
procedură civilă (art. 757 şi urm.; art. 828 şi urm.).
2.5. Contractul de vânzare-cumpărare este, în principiu, un contract translativ de
drepturi din momentul încheierii lui. Aceasta înseamnă că, prin efectul realizării
acordului de voinţă (solo consensu) şi independent de predarea bunului vândut şi de plata
preţului, se produce, de regulă, nu numai încheierea valabilă a contractului, dar operează
şi transferul dreptului de la vânzător la cumpărător. În acest sens, art. 1.674 C.civ. prevede
că […] „proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii
contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă.”
153. Conform art.1.652 C.civ., „Pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin
lege.” Deci regula este capacitatea, iar incapacitatea este excepţie. De aceea, cazurile de
incapacitate sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare.
Cât priveşte capacitatea de exerciţiu, în materia contractului de vânzare se aplică
158
regulile generale. Precizăm numai că vânzarea este, în principiu, un act de dispoziţie atât
pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător. În consecinţă, părţile trebuie să aibă capacitate
de exerciţiu deplină, iar persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, trebuie să încheie contractul prin reprezentantul legal, respectiv cu încuviinţarea
acestuia şi, în toate cazurile, cu autorizarea instanţei de tutelă.
Dar vânzarea este, întotdeauna, act de dispoziţie numai raportat la bunul vândut şi la
preţul care formează obiectul contractului. În schimb, raportat la patrimoniul părţii
contractante, vânzarea mijloceşte şi efectuarea de acte de conservare sau de administrare a
patrimoniului care nu îl prejudiciază pe cel care încheie contractul (de exemplu,
cumpărarea de materiale pentru repararea casei, înstrăinarea bunurilor supuse pieirii ori
stricăciunii sau a celor de mică valoare devenite nefolositoare). Iar în aceste cazuri va fi
suficient ca partea să aibă capacitatea de a face acte de conservare ori de administrare.
154. Promisiunea unilaterală de vânzare (numită şi angajamentul unilateral) este tot un act
juridic unilateral şi este reglementată de art. 1327 C.civ. Astfel, „Promisiunea unilaterală
făcută cu intenţia de a se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor.
Destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel născut. Dacă autorul actului nu a stipulat
expres un termen, promisiunea se consideră făcută pentru o anumită durată, potrivit cu
natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată.” În doctrină se dă ca exemplu
de promisiune unilaterală acel act unilateral prin care autorul unei fapte ilicite cauzatoare
de prejudicii se obligă să plătească victimei o sumă de bani; dacă victima acceptă
despăgubirile oferite de autor, ea poate să solicite executarea angajamentului unilateral.
În cazul promisiunii unilaterale de vânzare, o persoană, prevăzând un eventual interes
pentru ea de a dobândi proprietatea unui bun (sau alt drept), primeşte promisiunea
proprietarului de a vinde acel bun, rezervându-şi facultatea de a-şi manifesta ulterior - de
obicei înăuntrul unui termen - consimţământul său de a-l cumpăra. De exemplu, locatorul-
proprietar se obligă faţă de locatar să-i vândă, la un preţ stabilit, lucrul dat în locaţiune,
dacă locatarul îşi va manifesta voinţa de a-l cumpăra; locatarul primeşte propunerea
proprietarului, dar îşi rezervă dreptul ca ulterior să-şi manifeste voinţa în sensul de a
cumpăra sau nu acel bun.
O promisiune de vânzare acceptată cu această rezervă constituie, neîndoielnic, un
contract (şi nu un act unilateral de voinţă), dar nu constituie o vânzare - fiind distinctă de
ea - şi nu poate produce efectele unei vânzări. Promitentul nu şi-a dat acordul la vânzarea
bunului, ci doar a promis că în viitor va încheia contractul, ceea ce înseamnă că pentru
încheierea contractului de vânzare este obligatoriu ca promitentul să-şi dea un nou acord,
de data aceasta la vânzare. Promisiunea de vânzare este de fapt un antecontract, care dă
naştere la un drept de creanţă, una dintre părţi fiind obligată (obligaţia de a face) faţă de
cealaltă parte să vândă în viitor un anumit bun, beneficiarul promisiunii putând opta în
sensul de a-l cumpăra ori nu.
Potrivit art. 1279 alin. 1 C.civ. „Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate
acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa
promisiunea.” Cu alte cuvinte, părţile trebuie să prevadă atât bunul, cât şi preţul vânzării.
În privinţa formei, chiar dacă vânzarea ar fi un contract solemn (de exemplu, priveşte
transferul proprietăţii asupra unui bun imobil), promisiunea nu trebuie să îmbrace forma
autentică prevăzută de lege pentru contractul de vânzare; legiuitorul a apreciat că ar fi
prea împovărător pentru părţile contractante să încheie atât promisiunea, cât şi contractul
de vânzare în formă autentică.
Promisiunea de vânzare este un contract unilateral, întrucât creează obligaţii numai
pentru una dintre părţi (promitent). Este însă posibil ca, în schimbul dreptului de opţiune
ce i se conferă, beneficiarul promisiunii să se oblige la plata unei sume de bani (preţul
dreptului de opţiune sau preţul indisponibilizării bunului), caz în care promisiunea
unilaterală de a vinde va fi un contract sinalagmatic, dar, evident, fără a se fi transformat
într-o promisiune bilaterală de vânzare, căci beneficiarul nu îşi asumă obligaţia de a
cumpăra, ci numai aceea de a plăti preţul opţiunii ce i se conferă. La fel stau lucrurile şi în
situaţia în care beneficiarul promisiunii se obligă la plata unei sume de bani în cazul în
159
care va opta în sens negativ (adică nu va cumpăra bunul).
Beneficiarul promisiunii trebuie să opteze în sensul de a cumpăra sau nu în cadrul
termenului prevăzut în promisiunea unilaterală de vânzare. Dacă părţile nu au prevăzut un
termen (ceea ce în practică se întâmplă destul de rar), în conformitate cu prevederile art.
1.415 alin. 2 şi 3 C.civ., la sesizarea oricăreia dintre părţile contractante, instanţa poate să
fixeze termenul, cererea urmând să fie soluţionată potrivit regulilor aplicabile ordonanţei
preşedinţiale.
155. Promisiunea bilaterală de vânzare, la fel ca şi cea unilaterală, este un antecontract, cu
singura deosebire că în acest caz oricare dintre părţi poate cere încheierea contractului.
Nici în cazul promisiunii bilaterale de vânzare nu este nevoie ca părţile să respecte
forma autentică prevăzută pentru contractul de vânzare.
De regulă, părţile preferă să încheie mai întâi o promisiune bilaterală de vânzare fie
pentru că promitentul-vânzător nu şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară
(lucrările cadastrale nefiind finalizate), fie pentru că promitentul-cumpărător nu dispune
de întregul preţ al vânzării şi este necesar să contracteze un credit, fie pentru că ambele
părţi nu dispun de mijloace financiare suficiente (promitentul-vânzător pentru efectuarea
lucrărilor cadastrale, iar promitentul-cumpărător pentru plata cheltuielilor vânzării -
onorariul notarului, taxa aferentă înstrăinării) etc. De multe ori, în special în mediul rural,
chiar dacă s-a încheiat doar o promisiune bilaterală de vânzare, bunul se predă
promitentului-cumpărător, care plăteşte integral preţul, iar contractul de vânzare se
încheie după trecerea unui număr mare de ani.
Menţionăm că promisiunile bilaterale de vânzare pot fi de mai multe feluri: i)
promisiuni care se încheie fără a fi urmate de predarea bunului, acest fapt producându-se
numai dacă se perfectează contractul de vânzare; ii) promisiuni care sunt urmate de
predarea imediată a bunului promitentului-cumpărător, acesta având dreptul de a folosi
bunul. În acest sens, în doctrină s-a precizat că „Pe lângă obligaţiile principale, fără de
care promisiunea este de neconceput, facultativ părţile pot stipula şi obligaţia secundară a
promitentului-vânzător de a preda promitentului-cumpărător bunul care formează obiectul
înţelegerii spre a fi folosit de acesta înaintea perfectării vânzării.
În cazul promisiunii bilaterale de vânzare ambele părţi promit ca în viitor să încheie
contractul, iar pentru perfectarea vânzării este absolut necesar ca ambele părţi să îşi
exprime consimţământul la vânzare.
Părţile trebuie să încheie contractul de vânzare în cadrul termenului prevăzut în
promisiunea bilaterală de vânzare. Dacă părţile nu au prevăzut un termen pentru
perfectarea vânzării, ca şi în cazul promisiunii unilaterale de vânzare, în conformitate cu
prevederile art. 1.415 alin. 2 şi 3 C.civ., la sesizarea oricăreia dintre părţile contractante,
instanţa poate să fixeze termenul, cererea urmând să fie soluţionată potrivit regulilor
aplicabile ordonanţei preşedinţiale.
Dacă la împlinirea termenului prevăzut în promisiunea bilaterală de vânzare una dintre
părţi refuză să încheie contractul de vânzare, cealaltă parte are la dispoziţie mai multe
posibilităţi: i) să solicite obligarea cocontractantului la plata de daune-interese, conform
art. 1.530 şi urm. şi art. 1.279 alin. 2 C.civ. (ţinând seama şi de eventuala clauză penală
stipulată). ii) poate să solicite rezoluţiunea promisiunii cu obligarea cocontractantului la
daune-interese (art. 1.549 alin. 1 C.civ.); iii) atunci când şi-a executat propriile obligaţii,
iar bunul se mai află în patrimoniul promitentului-vânzător, poate cere instanţei să
pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare (art. 1.279 alin. 3 teza I şi art.
1.669 alin. 1 C.civ.). iv) dacă promitentul-vânzător înstrăinează bunul ce formează
obiectul promisiunii, iar inalienabilitatea bunului a fost făcută opozabilă în condiţiile
prevăzute de art. 628 C.civ., promitentul-cumpărător poate să solicite anularea actului de
înstrăinare încheiat cu încălcarea clauzei de inalienabilitate (art. 629 alin. 2 C.civ.), la fel
ca şi în cazul promisiunii unilaterale de vânzare.
156. În cazul în care o persoană fizică sau juridică are calitatea de preemptor, proprietarul
unui bun care se hotărăște să-l vândă trebuie să îi adreseze preemptorului o ofertă de
vânzare, care trebuie să cuprindă toate elementele astfel încât prin acceptarea acesteia să
160
se încheie contractul de vânzare. Titularul dreptului de preempţiune care a respins o ofertă
de vânzare nu îşi mai poate exercita acest drept cu privire la contractul ce i-a fost propus.
Cu alte cuvinte, dacă proprietarul bunului încheie contractul de vânzare cu un terţ în
condiţii identice cu cele oferite anterior preemptorului (acelaşi bun, acelaşi preţ), acesta
din urmă nu se poate plânge de încălcarea dreptului de preempţiune, care s-a stins în
momentul în care a refuzat să încheie contractul de vânzare propus. Oferta făcută de
proprietar se consideră respinsă dacă nu a fost acceptată de către preemptor în termen de
cel mult 10 zile, în cazul vânzării de bunuri mobile, sau de cel mult 30 de zile, în cazul
vânzării de bunuri imobile. În ambele cazuri, termenul curge de la comunicarea ofertei
către preemptor.
În schimb, dacă după ce preemptorul a respins, în mod expres sau tacit, o ofertă de
vânzare, proprietarul nu poate vinde bunul în aceleaşi condiţii (de exemplu, preţul oferit
de potenţiali cumpărători este mai mic), dacă va dori să respecte dreptul de preempţiune,
proprietarul va trebui să facă o nouă ofertă preemptorului. Numai dacă şi în raport de
noile condiţii oferta este respinsă - în mod expres sau tacit – proprietarul poate încheia
contractul de vânzare, clauzele acestuia fiind identice celor din ultima ofertă refuzată de
către preemptor.
157. Este posibil să existe mai mulţi preemptori cu privire la acelaşi bun (de exemplu, sunt
mai mulţi coproprietari, mai mulţi vecini ai unui teren supus preempţiunii). În cazul în
care mai mulţi titulari şi-au exercitat preempţiunea asupra aceluiaşi bun, conform art.
1.734 C.civ. contractul de vânzare se consideră încheiat:
a) cu titularul dreptului legal de preempţiune, atunci când se află în concurs cu titulari ai
unor drepturi convenţionale de preempţiune;
b) cu titularul dreptului legal de preempţiune ales de vânzător, când se află în concurs cu
alţi titulari ai unor drepturi legale de preempţiune;
c) dacă bunul este imobil, cu titularul dreptului convenţional de preempţiune care a fost
mai întâi înscris în cartea funciară, atunci când acesta se află în concurs cu alţi titulari ai
unor drepturi convenţionale de preempţiune;
d) dacă bunul este mobil, cu titularul dreptului convenţional de preempţiune având data
certă cea mai veche, atunci când acesta se află în concurs cu alţi titulari ai unor drepturi
convenţionale de preempţiune.
Această ordine este imperativă şi de aceea orice clauză care contravine prevederilor de
mai sus este considerată nescrisă.
Câteva precizări sunt necesare:
i) dacă proprietarul bunului încheie contractul de vânzare cu un titular al dreptului legal
de preempţiune, contractul este unul simplu (neafectat de condiţie suspensivă) şi nu mai
trebuie notificat celorlalţi titulari ai drepturilor legale de preempţiune. În cazul
concursului titularilor unor drepturi legale de preempţiune, vânzătorul are dreptul să
aleagă pe oricare dintre ei şi în acest mod anihilează drepturile celorlalţi;
ii) dacă se încheie contractul de vânzare cu un titular al dreptului convenţional de
preempţiune şi există mai mulţi titulari ai unor drepturi legale de preempţiune, contractul
trebuie notificat tuturor titularilor drepturilor legale de preempţiune. Vânzătorul poate
exercita dreptul de alegere în chiar momentul notificării, iar dacă cel notificat îşi va
exercita dreptul, ceilalţi titulari ai drepturilor legale de preempţiune nu mai trebuie
notificaţi. În schimb, dacă cel notificat nu îşi exercită dreptul, trebuie notificaţi şi ceilalţi
titulari ai drepturilor legale de preempţiune, vânzătorul păstrându-şi dreptul de alegere şi
în privinţa acestora.
158. Potrivit art. 1.739 C.civ., «Dreptul de preempţiune este indivizibil şi nu se poate ceda».
Caracterul indivizibil al dreptului de preempţiune presupune că în cazul în care există
mai mulţi cotitulari ai acestui drept (nu existenţa unui concurs între preemptori), dreptul
se va exercita în mod unitar, nu divizat între cotitulari. De exemplu, dacă trei
coproprietari au statutul de vecini ai terenului supus preempţiunii, ei vor putea exercita
dreptul de preempţiune numai în mod colectiv (încheindu-se un singur contract cu
vânzătorul), iar nu fiecare pentru o parte din terenul supus preempţiunii.
161
Caracterul incesibil al dreptului de preempţiune presupune: i) în cazul în care dreptul
are un caracter convenţional nu se poate transmite prin acte între vii, având un caracter
intuitu personae. Dreptul nu se poate transmite nici prin moştenire, cu excepţia cazului în
care a fost constituit pe un anume termen (art. 1.740 C.civ.); ii) dacă dreptul are un
caracter legal şi a fost consacrat în temeiul unei anumite calităţi a titularului (de exemplu,
coproprietar, vecin etc.), poate fi transmis numai împreună cu acea calitate. De exemplu,
coproprietarul unui bun nu poate ceda dreptul de preempţiune în mod separat, dar dacă
înstrăinează cota sa parte din bun dobânditorul va fi şi titularul dreptului de preempţiune,
care în acest caz este un accesoriu al dreptului de (co)proprietate.
Dreptul convenţional de preempţiune se stinge prin moartea preemptorului, cu excepţia
situaţiei în care a fost constituit pe un anume termen. În acest din urmă caz, termenul se
reduce la 5 ani de la data constituirii, dacă a fost stipulat un termen mai lung. Aşadar,
dreptul convenţional de preempţiune are un caracter temporar.
159. Potrivit art. 1225 alin. 1 C.civ., „Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea
juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi,
astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale”, iar art.
1.226 alin. 1 C.civ. prevede că „Obiectul obligaţiei contractuale este prestaţia la care se
angajează debitorul”. Rezultă că potrivit concepţiei noului Cod civil obiectul contractului
este diferit de obiectul obligaţiei. Astfel, obiectul contractului constă în rezultatul
acestuia, adică în operaţiunea juridică prin care părţile dau naştere, modifică sau sting
raporturi juridice de obligaţii. În schimb, obiectul obligaţiei constă în prestaţia pe care o
poate pretinde creditorul şi pe care debitorul este ţinut să o aducă la îndeplinire. Prestaţia
poate fi pozitivă şi constă într-o acţiune (de „a da „ sau de „a face”) ori negativă şi constă
într-o inacţiune („a nu face”).
Obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori
bunelor moravuri (art. 1.225 alin. 2 şi 3 C.civ.).
Pentru a determina caracterul licit al unui contract este necesar să se verifice şi obiectul
obligaţiei, adică prestaţiile la care sunt îndreptăţite, respectiv ţinute părţile contractante;
dacă prestaţia contractuală este ilicită, atunci şi obligaţia va fi nulă şi, pe cale de
consecinţă, şi contractul, în integralitatea lui, va fi nul absolut. De exemplu, bunurile care
nu sunt în circuitul civil nu pot face obiectul unei prestaţii contractuale. Dacă s-ar încheia
un astfel de contract de vânzare, nu numai prestaţia contractuală este nulă, ci şi contractul
de vânzare în ansamblul său.
Alteori, este posibil ca obligaţiile (prestaţiile contractuale), privite în mod separat, să fie
licite prin ele însele, dar operaţiunea juridică realizată prin contract să fie ilicită. De
exemplu, transmiterea unui organ din corpul uman de la o persoană la alta (privită ca o
prestaţie contractuală distinctă) şi, respectiv, plata unei sume de bani efectuată de către o
persoană altei persoane (privită ca o altă prestaţie distinctă) sunt prestaţii licite. Însă,
privite împreună, ca făcând parte din una şi aceeaşi operaţiune juridică născută dintr-un
contract de vânzare încheiat între cele două persoane, sunt prestaţii ilicite, deoarece lege
interzice vânzarea de organe ale corpului uman (numai donaţia de organe este permisă în
condiţiile prevăzute de lege - art. 144 alin. 1 lit. e din Legea nr. 95/2006 privind reforma
în domeniul sănătăţii prevede că „donarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de
origine umană nu pot face obiectul unor acte şi fapte juridice în scopul obţinerii unui folos
material sau de altă natură”).
Din interpretarea dispoziţiilor art. 1.225 şi 1.226 C.civ. rezultă că bunurile sunt obiectul
prestaţiilor contractuale, ceea ce înseamnă că ele nu sunt obiecte principale, ci doar
obiecte derivate (mediate) ale contractului.
În materia contractului de vânzare, astfel cum rezultă din prevederile art. 1.650 C.civ.,
vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea
unui bun, iar cumpărătorul se obligă să plătească în schimb preţul.
160. Vânzătorul are trei obligaţii:
A) să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut;
162
B) să predea bunul;
C) să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi contra viciilor bunului. Bineînţeles,
părţile pot stipula şi alte obligaţii - legiuitorul prevăzând numai obligaţiile „principale”
(art.1.672 C.civ.). De exemplu, în anumite contracte vânzătorul are obligaţia de a
conserva bunul vândut până la predare; tot astfel, uneori vânzătorul are obligaţia de a
emite o factură, care indică bunul vândut, preţul, executarea obligaţiei de predare etc. şi
reprezintă un mijloc de probă a contractului. Părţile contractante sunt în drept să modifice
chiar şi obligaţiile principale reglementate de lege, în condiţiile pe care le vom înfăţişa în
cele ce urmează.
161. Predarea presupune, în unele cazuri, numai o atitudine pur pasivă, din partea
vânzătorului (lăsarea bunului la dispoziţia cumpărătorului, de exemplu, când bunul se află
în detenţia lui - ca depozitar, locatar, comodatar etc. - sau există posibilitatea preluării fără
concursul vânzătorului), iar, în alte cazuri, îndeplinirea unor acte sau fapte pozitive
necesare pentru ca cel care cumpără bunul să intre în stăpânirea efectivă a bunului
cumpărat. Astfel:
a) Obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile sale, precum şi la tot ce este
destinat folosinţei sale perpetue. De exemplu, imobile prin destinaţie, acţiunea în
revendicare sau în garanţie (dar nu şi acţiunea personală de anulare a contractului de
locaţiune pentru incapacitate), precum şi la accesoriile convenite (de exemplu, ambalajul).
b) Vânzătorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile şi documentele privitoare la
proprietatea sau folosinţa bunului. De exemplu, titlurile autorilor săi, documente
cadastrale, avize, autorizaţii, contracte care privesc bunul vândut (de exemplu, cele care
privesc utilităţile), înscrisuri care atestă efectuarea reviziilor la centrale termice, lifturi,
autoturisme etc., brevetul de invenţie, certificatul de înregistrare a mărcii ori a desenului
sau modelului etc.
c) În cazul bunurilor de gen, vânzătorul nu este liberat de obligaţia de predare chiar dacă
lotul din care făceau parte bunurile respective a pierit în totalitate, afară numai dacă lotul
era anume prevăzut în convenţie.
d) Predarea imobilului se face prin punerea acestuia la dispoziţia cumpărătorului, liber
de orice bunuri ale vânzătorului. De regulă, predarea unei clădiri se face prin remiterea
cheilor clădirii, dar în prealabil clădirea trebuie să fie eliberată de bunurile vânzătorului
ori de cele aparţinând altor persoane (de exemplu, foşti chiriaşi). Evident, clădirea trebuie
eliberată şi de către vânzător şi persoanele care nu au un drept opozabil cumpărătorului.
e) Predarea bunului mobil se poate face fie prin remiterea materială, fie prin remiterea
titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite cumpărătorului
preluarea în orice moment. De exemplu, în cazul unui autoturism este necesar să i se
remită cumpărătorului cheile, certificatul de înmatriculare, cartea de identitate, iar ca
elemente accesorii şi documente care atestă efectuarea verificărilor periodice, roata de
rezervă, trusa medicală, cartea tehnică şi – dacă părţile nu au convenit altfel - cauciucurile
de iarnă (sau de vară, după caz).
f) În lipsă de stipulaţie contrară (expresă sau tacită), vânzătorul este obligat să predea,
odată cu bunul vândut, şi fructele percepute după momentul transferării dreptului de
proprietate (art.1.692 C.civ.). Dacă părţile nu s-au înţeles altfel, considerăm că vânzătorul
(sau altă persoană care nu are drept de folosinţă opozabil cumpărătorului) are dreptul la
restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea fructelor, dacă este cazul.
162. Locul predării bunului vândut. Potrivit art. 1.689 C.civ. „Predarea trebuie să se facă la
locul unde bunul se afla în momentul încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din
convenţia părţilor ori, în lipsa acesteia, din uzanţe”. Aşadar, de regulă predarea se face la
locul unde se află bunul vândut în momentul contractării (ibi dari debet ubi est). Această
regulă se aplică în cazul în care bunul vândut poate fi localizat din momentul încheierii
contractului (este individualizat). În celelalte cazuri, potrivit regulilor generale (art. 1.494
alin. 1 lit.c C.civ.), predarea trebuie să se facă la domiciliul sau, după caz, sediul
debitorului (vânzătorului) la data încheierii contractului. Rezultă că (în lipsă de stipulaţie
contrară şi dacă lucrul nu poate fi localizat) obligaţia de predare a lucrului vândut este
163
cherabilă, iar nu portabilă. Dacă, după încheierea contractului, vânzătorul îşi schimbă
domiciliul sau, după caz, sediul determinat ca loc al plăţii, el suportă cheltuielile
suplimentare pe care această schimbare le cauzează.
163. Starea în care trebuie predat bunul vândut. Vânzătorul este obligat să predea bunul
vândut individual determinat şi existent în momentul încheierii contractului în starea în
care se afla în momentul vânzării (art. 1690 alin.1 C.civ.), iar în cazul bunurilor de gen şi
viitoare în cantitatea şi calitatea ori alte criterii determinate în contract (mostre,
eşantioane, standarde etc.), fiind aplicabile regulile generale referitoare la obiectul plăţii
(„Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce
vor fi predate. El nu este însă liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin
medie” - art. 1.486 C.civ.). În privinţa bunurilor dintr-un gen limitat (de exemplu, vinul
vânzătorului din producţia anului 2013), acestea trebuie să îndeplinească însuşirile avute
în vedere de părţi, neputând fi substituite cu altele.
Cumpărătorul are obligaţia ca imediat după preluare să verifice starea bunului potrivit
uzanţelor. Dacă în urma verificării se constată existenţa unor vicii aparente (adică acele
defecte care pot fi observate printr-o verificare atentă, dar normală a bunului),
cumpărătorul trebuie să îl informeze pe vânzător despre acestea fără întârziere. În lipsa
informării, se consideră că vânzătorul şi-a executat obligaţia de predare conform clauzelor
contractuale sau uzanţelor. Vânzătorul rămâne responsabil pentru viciile ascunse ale
bunului vândut, potrivit regulilor ce guvernează garanţia contra viciilor ascunse.
164. În caz de neexecutare (totală sau parţială) a obligaţiei de predare din culpa vânzătorului,
potrivit regulilor generale cumpărătorul:
a) poate invoca excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti
contractus) refuzând plata preţului. Astfel cum s-a reţinut în doctrină, această excepţie
„constituie nu numai un mijloc de apărare dilatoriu, ci şi un mijloc de presiune pentru a-l
determina pe vânzător să îşi îndeplinească obligaţiile”;
b) poate cere rezoluţiunea vânzării cu daune-interese;
c) poate cere executarea în natură a contractului, iar dacă executarea în natură nu este
posibilă, poate solicita daune-interese.
În cazul executării cu întârziere a obligaţiei de predare, cumpărătorul are dreptul la
daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat de către vânzător ca urmare a predării
cu întârziere a bunului vândut.
165. Regimul legal al garanţiei - numită garanţie de drept - nefiind stabilit cu caracter
imperativ, poate fi modificat prin convenţia părţilor (art.1.698 C.civ.). Garanţia agravată,
micşorată sau înlăturată complet prin convenţia dintre părţi se numeşte garanţie
convenţională (de fapt).
În privinţa clauzelor de agravare a răspunderii vânzătorului - pentru fapte proprii, ale
terţilor (de exemplu, pentru tulburări de fapt) sau chiar pentru evenimentele fortuite (de
exemplu, inundaţie, expropriere etc.) - legea nu prevede limitări. Menţionăm însă, că ele
trebuie să fie expres prevăzute şi clar exprimate, deoarece sunt de strictă interpretare. În
caz de îndoială, se aplică regulile garanţiei de drept.
În ceea ce priveşte clauzele de exonerare de răspundere (înlăturare sau micşorare a
garanţiei), legea prevede două limitări:
a) Potrivit art. 1.699 C.civ. chiar dacă s-a convenit că vânzătorul nu va datora nicio
garanţie, el răspunde totuşi de evicţiunea cauzată ulterior vânzării prin faptul său personal
ori de cea provenită din cauze pe care, cunoscându-le în momentul vânzării, le-a ascuns
cumpărătorului. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă.
În literatura de specialitate se precizează că exonerarea de garanţie pentru fapte
personale se admite totuşi, dacă vizează fapte anume determinate, săvârşite anterior
încheierii contractului şi aduse la cunoştinţă cumpărătorului (de exemplu, un contract de
locaţiune încheiat, o servitute constituită etc.) . În realitate, clauza este valabilă, în aceste
cazuri, pentru că nu reprezintă clauze de exonerare propriu-zise, ci clauze menite a
determina conţinutul şi limitele dreptului transmis.
b) Exonerarea totală sau parţială pentru fapta unui terţ este permisă, dar nu poate scuti
164
pe vânzător de a restitui preţul (fără despăgubiri) în caz de evicţiune, el fiind deţinut fără
cauză, cu excepţia cazului în care cumpărătorul şi-a asumat riscul producerii evicţiunii
(art. 1.698 alin. 2 C.civ.). În acest din urmă caz contractul de vânzare are caracter
aleatoriu, existând şanse de câştig, respectiv riscul unei pierderi pentru ambele părţi
contractante, iar preţul contractului este şi el stabilit, în mod firesc, ţinând seama de
asumarea de către cumpărător a riscului producerii evicţiunii.
166. Potrivit art. 1.666 alin. 1 C.civ., „În lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile pentru
încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului.
În afară de cele două obligaţii analizate (plata preţului şi preluarea bunului),
cumpărătorul mai este obligat - în lipsă de stipulaţie contrară - să plătească, ca accesoriu
al preţului, cheltuielile vânzării (cheltuielile propriu-zise ale actului, taxele de timbru şi de
autentificare, onorariul notarial, onorariu de avocat etc.). Dacă cumpărătorul pretinde că,
deşi în actul ce constată condiţiile vânzării nu s-a stipulat nimic în această privinţă, totuşi
înţelegerea a fost ca vânzătorul să plătească parte din cheltuieli, el va trebui să facă
dovada acelei înţelegeri netrecute în contractul de vânzare. Cheltuielile vânzării nu pot fi
puse în sarcina vânzătorului pe bază de simple prezumţii.
Subliniem că regulile arătate cu privire la suportarea cheltuielilor vânzării vizează
numai raporturile dintre părţi (vânzător-cumpărător şi succesorii lor în drepturi). În raport
cu terţii, dispoziţiile art. 1.666 alin. 1 C.civ. nu sunt aplicabile. Astfel, raporturile părţilor
sau a uneia dintre ele cu terţe persoane sunt guvernate de reglementările în cauză, potrivit
dreptului comun, iar nu de reglementările care guvernează materia vânzării. De exemplu,
dacă avocatul care a redactat contractul şi a efectuat alte acte este mandatarul ambelor
părţi, ele vor răspunde solidar pentru plata onorariului (art. 2.022 alin. 3 C.civ.).
Asemenea reguli, care guvernează raporturile vânzătorului şi cumpărătorului cu terţii,
nu modifică însă reglementarea aplicabilă între părţi. În consecinţă, dacă una dintre părţi
(contrar obligaţiilor contractuale dintre ele) plăteşte, în parte sau integral, anumite
cheltuieli, va avea acţiune în regres împotriva celeilalte părţi, căci obligaţia ambelor părţi
(de exemplu, obligaţia solidară a mandanţilor) este prevăzută numai în favoarea terţului.
Relaţiile dintre părţi sunt cârmuite numai de clauzele contractuale şi de art. 1.666 alin. 1
C.civ.
167. Vânzarea unei moşteniri (art. 1.747-1.754 C.civ.) este un contract prin care titularul
unui drept succesoral înstrăinează cu titlu oneros acest drept altei persoane. Ea poate avea
loc numai după deschiderea moştenirii („moştenirea unei persoane se deschide în
momentul decesului acesteia”- art. 954 alin.1 C.civ.). Moştenirea nedeschisă, sub
sancţiunea nulităţii absolute, nu poate fi înstrăinată (nulla est viventis hereditas –
„moştenirea unei persoane în viaţă este nulă”, ceea ce are semnificaţia că „nu poate fi
moştenit un om viu”), nici chiar cu consimţământul persoanei despre a cărei moştenire
este vorba (art.965 C.civ.), întrucât poate trezi dorinţa morţii (votum mortis) unei alte
persoane.
Vânzarea are ca obiect moştenirea dobândită de vânzător: fie dreptul asupra unei
universalităţi (patrimoniul persoanei decedate), dacă este singurul moştenitor, fie cota-
parte indiviză asupra universalităţii, dacă sunt mai mulţi moştenitori (fracţiune de
patrimoniu). Dacă moştenitorul (sau moştenitorii, în caz de pluralitate) înstrăinează
drepturi (bunuri) determinate din moştenirea deschisă se aplică regulile generale ale
vânzării, nefiind vorba de o moştenire, de drepturi asupra unei universalităţi (de exemplu,
dacă moştenitorul vinde o casă pe care a moştenit-o, nu se aplică regulile speciale care
guvernează vânzarea unei moşteniri). Tot astfel, nici legatarul cu titlu particular nu poate
fi vânzătorul unei moşteniri, căci – deşi este moştenitor testamentar – nu dobândeşte o
universalitate sau o fracţiune dintr-o universalitate (avută în vedere de art. 1.747 alin.1
C.civ.), ci bunuri determinate.
În ceea ce priveşte forma, art. 1.747 alin. 2 C.civ. prevede că sub sancţiunea nulităţii
absolute a contractului, vânzarea unei moşteniri se încheie în formă autentică. Rezultă că
vânzarea unei moşteniri este un contract solemn, forma autentică fiind cerută ad
validitatem.
165
168. a) dacă suprafaţa reală este mai mică decât cea indicată în contract (de exemplu, este de
490 mp), cumpărătorul poate cere vânzătorului să îi dea suprafaţa convenită, adică să îi
asigure exact 500 mp. Este posibil însă ca vânzătorul să nu mai dispună de teren cu care
să completeze suprafaţa de 490 mp (sau, deşi dispune de teren, nu poate să îi pună la
dispoziţie diferenţa de teren pentru că lotul din care ar lua cei 10 mp devine inutilizabil
pentru că, bunăoară, nu ar mai avea deschiderea minimă necesară) sau cumpărătorul să nu
ceară completarea (de exemplu, cumpărătorul a edificat un gard împrejmuitor din beton –
prilej cu care a constatat că terenul avea doar 490 mp - şi nu mai are interesul să îl
demoleze pentru a-şi întregi proprietatea cu cei 10 mp). În aceste cazuri, cumpărătorul
poate obţine fie reducerea corespunzătoare a preţului (vânzătorul urmând să îi restituie
4.000 de lei), fie rezoluţiunea contractului dacă, din cauza diferenţei de suprafaţă, bunul
nu mai poate fi folosit în scopul pentru care a fost cumpărat (de exemplu, terenul trebuie
să aibă suprafaţa stipulată în contract deoarece pe el urmează să se amenajeze o piscină
olimpică ce are dimensiuni standard).
Pentru stabilirea scopului avut în vedere de către cumpărător se vor avea în vedere
clauzele contractului, iar dacă în contract nu se precizează nimic, se va ţine seama de
orice împrejurări relevante; cumpărătorul poate folosi orice mijloc de probă pentru a
dovedi scopul pentru care a cumpărat imobilul (se pot avea în vedere discuţiile anterioare
încheierii contractului purtate cu vânzătorul sau cu agentul imobiliar, efectuarea de cereri
de către cumpărător pentru obţinerea unor avize sau autorizaţii etc.).
b) dacă suprafaţa reală este mai mare decât cea indicată în contract, legea are în vedere
două ipoteze:
i) excedentul depăşeşte a douăzecea parte din suprafaţa convenită (de exemplu, prin
contract a fost vândut un teren de 100 ha cu 10.000 de lei hectarul, preţul terenului fiind
de 1.000.000 de lei, iar suprafaţa reală a terenului este de 106 ha). În acest caz,
cumpărătorul va plăti suplimentul de preţ corespunzător (adică 60.000 de lei) sau va putea
obţine rezoluţiunea contractului. Acest din urmă remediu este prevăzut de lege pentru că
este posibil ca cel care a cumpărat bunul să nu dispună de preţul suplimentar sau să nu fie
dispus să îl plătească şi de aceea poate obţine rezoluţiunea contractului.
ii) excedentul nu depăşeşte a douăzecea parte din suprafaţa convenită (de exemplu, prin
contract a fost vândut un teren de 100 ha cu 10.000 de lei hectarul, preţul fiind de
1.000.000 de lei, iar suprafaţa reală a terenului este de 104 ha). În acest caz, cumpărătorul
nu poate obţine rezoluţiunea, dar nici nu este dator să plătească preţul excedentului. Deşi
cumpărătorul ar putea avea interesul să obţină rezoluţiunea (de exemplu, pentru că
proprietarul unui teren agricol de peste 100 ha ar fi obligat să plătească un impozit mult
mai mare decât cel care are un teren de cel mult 100 ha), în această ipoteză în care
excedentul este foarte mic nu este posibilă rezoluţiunea, ci eventual desfiinţarea
contractului prin acordul părţilor. Cumpărătorul nu va fi ţinut să plătească preţul celor 4
ha (40.000 de lei), legiuitorul apreciind că diferenţa de suprafeţe este imputabilă
vânzătorului, astfel încât, atunci când ea este de importanţă redusă (mai mică de 5%), nu
se justifică instituirea în sarcina cumpărătorului a unei obligaţii pe care nu şi-a asumat-o şi
pe care nu o poate în niciun fel înlătura, nici măcar prin rezoluţiune. Vânzătorul cunoaşte
bunul imobil vândut, l-a avut la dispoziţie anterior emiterii ofertei de vânzare şi trebuie să
efectueze măsurătorile corespunzătoare pentru ca preţul contractului să fie stabilit din
momentul încheierii contractului în concordanţă cu suprafaţa reală a imobilului. Aşadar,
vânzătorul este sancţionat pentru lipsa lui de diligenţă în efectuarea unor măsurători
corecte.
169. A) actele de identitate ale vânzătorului şi cumpărătorului.
B) înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al vânzătorului asupra imobilului care se
vinde. Titlul de proprietate al vânzătorului poate fi un contract (de vânzare, de schimb, de
donaţie, de întreţinere etc.), o hotărâre judecătorească (de exemplu, o hotărâre care ţine
loc de contract de vânzare), decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în
natură a unui imobil în temeiul Legii nr. 10/2001 etc. Dacă dreptul de proprietate a fost
dobândit de vânzător prin moştenire legală sau testamentară este necesar ca acesta să
166
înfăţişeze certificatul de moştenitor sau hotărârea judecătorească definitivă (şi în copie
legalizată) ce atestă calitatea sa de moştenitor, iar imobilul pe care îl vinde trebuie să fi
făcut parte din masa succesorală.
C) certificatul fiscal eliberat de organul fiscal competent din care să rezulte că
proprietarul (vânzătorul) a plătit la zi impozitul pe clădiri.
D) documentaţia cadastrală a imobilului respectiv întocmită de un expert autorizat.
E) extrasul de carte funciară privitor la acel imobil.
F) în cazul vânzării apartamentelor sau a spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de
locuinţă, vânzătorul trebuie să facă dovada achitării la zi a cotelor de contribuţie la
cheltuielile asociaţiei de proprietari. Actele de înstrăinare încheiate cu nerespectarea
acestei obligaţii sunt nule de drept. În cazul existenţei unor datorii către asociaţia de
proprietari, înstrăinarea proprietăţii se poate face numai dacă se introduce în contract o
clauză privitoare la preluarea datoriilor de către cumpărător.
G) certificatul de performanţă energetică a clădirii. Dacă vânzătorul nu îşi execută
obligaţia de a pune la dispoziţia cumpărătorului copia de pe certificat, contractul poate fi
anulat potrivit prevederilor Codului civil pentru dol prin reticenţă (art. 1.214 alin. 1
C.civ.).
170. a) Locaţiunea este un contract sinalagmatic (bilateral) întrucât dă naştere la obligaţii
reciproce şi interdependente. Locatorul se obligă să predea locatarului bunul dat în
locaţiune, să-l menţină în stare corespunzătoare de folosinţă pe toată durata locaţiunii şi să
asigure locatarului liniştita şi utila folosinţă a bunului pe tot timpul locaţiunii, iar locatarul
se obligă să ia în primire bunul dat în locaţiune, să plătească chiria, să folosească bunul cu
prudenţă şi diligenţă şi să îl restituie la încetarea contractului de locaţiune.
b) Locaţiunea este un contract cu titlu oneros, în care fiecare parte urmăreşte să îşi
procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate. În opoziţie cu împrumutul de
folosinţă (comodat), care este un contract esenţialmente gratuit, locaţiunea este,
dimpotrivă, prin definiţie (esenţialmente) cu titlu oneros. Dacă folosinţa unui lucru se
transmite cu titlu gratuit, contractul este nul ca locaţiune, dar poate fi valabil ca un
împrumut de folosinţă, dacă lucrul s-a predat (comodatul fiind un contract real) şi dacă
sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de validitate.
c) Locaţiunea este un contract comutativ, deoarece la momentul încheierii sale existenţa
drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau
determinabilă.
d) Locaţiunea este un contract consensual, care se încheie prin acordul – fie şi tacit – al
părţilor (solo consensu), fără vreo formalitate. Astfel, potrivit art. 1.781 C.civ. contractul
de locaţiune se consideră încheiat îndată ce părţile au convenit asupra bunului şi preţului.
e) Locaţiunea este un contract cu executare succesivă, în timp. Elementul „timp” este de
esenţa locaţiunii. Locatorul asigură folosinţa lucrului până la încetarea locaţiunii, iar
preţul este calculat după durata folosinţei şi timpul se are în vedere chiar dacă preţul s-a
fixat în mod global.
În ceea ce priveşte durata contractului, ea poate fi şi nedeterminată, dar nu poate fi
perpetuă, veşnică. Potrivit art. 1.783 C.civ., «Locaţiunile nu se pot încheia pentru o
perioadă mai mare de 49 de ani. Dacă părţile stipulează un termen mai lung, acesta se
reduce de drept la 49 de ani». În principiu, durata contractului se stabileşte liber, prin
consimţământul părţilor. În anume domenii (cum ar fi locuinţele sau garajele din
proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale) însă, legiuitorul intervine
prin prorogări legale, care presupun prelungirea duratei contractelor de locaţiune, de drept
sau la cererea locatarilor, după caz.
În legătură cu durata contractului de locaţiune, art. 1.785 C.civ. prevede că dacă în
contract părţile nu au arătat durata locaţiunii, fără a-şi fi dorit să contracteze pe o durată
nedeterminată, în lipsa uzanţelor, locaţiunea se consideră încheiată: i) pentru un an, în
cazul locuinţelor nemobilate sau spaţiilor pentru exercitarea activităţii unui profesionist;
ii) pe durata corespunzătoare unităţii de timp pentru care s-a calculat chiria, în cazul
bunurilor mobile ori în acela al camerelor sau apartamentelor mobilate; iii) pe durata
167
locaţiunii imobilului, în cazul bunurilor mobile puse la dispoziţia locatarului pentru
folosinţa unui imobil.
171. În situaţia unor locaţiuni succesive ale căror perioade se suprapun fie şi parţial (adică fie
nu a încetat prima locaţiune şi s-a încheiat un nou contract de locaţiune privind acelaşi
bun pentru o perioadă mai lungă - suprapunere parţială, fie nu a încetat prima locaţiune şi
s-a încheiat un nou contract de locaţiune pentru întreaga perioadă rămasă - suprapunere
totală), conflictul dintre locatari se rezolvă:
a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, în favoarea locatarului care şi-a notat
dreptul în cartea funciară, dispoziţiile art. 902 alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.
În lumina art. 902 alin. 1 C.civ., dreptul de folosinţă al locatarului devine opozabil terţelor
persoane exclusiv prin notare, dacă nu se dovedeşte că a fost cunoscut pe altă cale;
b) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, în favoarea locatarului care
a îndeplinit cel dintâi aceste formalităţi. Poate fi vorba de nave, aeronave, drepturi din
domeniul proprietăţii intelectuale, cum ar fi dreptul de a folosi o invenţie, o marcă, un
desen sau model în temeiul unui contract de licenţă. De exemplu, în cazul unei licenţe
exclusive privind o marcă conflictul dintre licenţiaţi se rezolvă în favoarea aceluia care a
înscris mai întâi la OSIM contractul de licenţă încheiat cu titularul mărcii.
c) în cazul celorlalte bunuri, în favoarea locatarului care a intrat cel dintâi în folosinţa
bunului, dispoziţiile art. 1.275 C.civ. aplicându-se în mod corespunzător. Aceasta
înseamnă că dacă niciunul dintre locatari nu a intrat în folosinţa bunului, va fi preferat cel
care a sesizat cel dintâi instanţa de judecată, solicitând să i se predea bunul care formează
obiectul locaţiunii.
172. Preţul pe care locatarul îl plăteşte în schimbul folosinţei bunului se numeşte chirie.
Chiria se fixează în raport cu durata contractului, fie global, fie pe unităţi de timp (ziua,
luna, anul etc.) şi se plăteşte la termenele stipulate, de regulă în mod succesiv.
Chiria trebuie să fie determinată în momentul încheierii contractului. Dar ea poate fi
determinabilă, de exemplu, lăsată la aprecierea unui terţ (ales de către părţi sau de către
persoana desemnată de părţi) sau să reprezinte un procent din beneficiul realizat de
locatar (adică să aibă un cuantum variabil, aşa cum se întâmplă de multe ori în cazul
încheierii unui contract de licenţă de brevet de invenţie, marcă etc.).
Chiria trebuie să fie sinceră şi serioasă. Dacă chiria a fost prevăzută fictiv sau bunul a
fost închiriat în schimbul unei sume derizorii, contractul nu mai este o locaţiune, ci un
comodat, în măsura în care condiţiile de validitate a acestui contract sunt îndeplinite şi
lucrul a fost predat (comodatul fiind un contract real). Preţul se fixează, de regulă, în bani.
Dar – spre deosebire de vânzare – contractul rămâne locaţiune chiar şi în cazul în care
chiria s-a fixat în orice alte bunuri sau sub forma unei alte prestaţii (de exemplu, cotă-
parte din fructe sau prestări de servicii).
173. Sublocaţiunea este permisă cu respectarea a două condiţii (prima prevăzută expres de
lege, a doua subînţeleasă):
a) Transmiterea folosinţei să nu fie interzisă prin contractul principal. Această
interdicţie transformă locaţiunea într-un contract încheiat intuitu personae. Interzicerea
sublocaţiunii (în total sau în parte) – reprezentând o excepţie de la dreptul locatarului de a
subînchiria – nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată în mod expres (art. 1.805 C.civ.).
Pe de altă parte, interdicţia de a încheia o sublocaţiune priveşte atât sublocaţiunea totală,
cât şi pe cea parţială. Astfel, este suficient ca în contractul de locaţiune să se precizeze că
„nu se poate subînchiria” sau că „sublocaţiunea este interzisă” ori că „locatarul nu are
dreptul să subînchirieze” pentru a se trage concluzia că nu este permisă nici sublocaţiunea
totală, nici cea parţială.
Dacă însă prin contractul de locaţiune a fost interzisă doar cesiunea locaţiunii, locatarul
va avea dreptul să încheie contracte de sublocaţiune (art. 1.806 alin. 1 teza a II-a C.civ.).
Deşi legea nu prevede expres, validitatea sublocaţiunii poate fi condiţionată (printr-o
clauză din contractul principal de locaţiune) şi de consimţământul locatorului la
încheierea contractului de sublocaţiune. Acest consimţământ poate fi dat în scris, dar şi
verbal ori să rezulte din acte sau fapte concludente. În orice caz, refuzul locatorului de a
168
consimţi la încheierea contractului de sublocaţiune nu trebuie să fie motivat, dar nici să
fie abuziv.
Precizăm, de asemenea, că locatarul nu poate aporta dreptul de folosinţă într-o societate
dacă sublocaţiunea i-a fost interzisă, întrucât aportarea folosinţei echivalează cu o
sublocaţiune. Iar dacă sublocaţiunea a fost permisă numai cu consimţământul locatorului,
aportarea folosinţei va fi valabilă numai dacă locatorul consimte.
Dacă bunul care formează obiectul contractului de locaţiune este mobil, sublocaţiunea
nu este permisă decât cu acordul scris al locatorului (art. 1.805 teza a II-a C.civ.). Aşadar,
se consideră că locaţiunea de bunuri mobile are un caracter intuitu personae. Legiuitorul a
avut în vedere faptul că bunurile mobile sunt mult mai „vulnerabile” şi însuşirile
locatarului sunt importante în ceea ce priveşte folosirea în mod corespunzător a acestora.
b) Sublocaţiunea să nu fie convenită în condiţii care să contravină condiţiilor din
contractul principal (de exemplu, casa de locuit să fie subînchiriată cu destinaţie de local
public sau atelier mecanic ori autoturismul închiriat pentru transportul de persoane să fie
subînchiriat pentru a fi folosit la curse de maşini).
În aceste limite, sublocaţiunea poate fi convenită în condiţii diferite faţă de contractul
principal (de exemplu, chirie mai mare sau mai mică, plata anticipată a chiriei,
constituirea de garanţii, durată mai scurtă etc.).
174. Pe lângă acordul de voinţă al părţilor (rezilierea convenţională), contractul de locaţiune
încetează prin: a) denunţarea unilaterală; b) expirarea termenului; c) rezilierea
contractului pentru neexecutare; d) imposibilitatea folosirii bunului; e) desfiinţarea titlului
locatorului; f) în anumite condiţii şi prin efectul înstrăinării, prin acte între vii cu titlu
particular, a bunului dat în locaţiune. Unele precizări urmează a fi făcute în legătură cu
decesul părţilor contractante.
175. Denunţarea unilaterală a contractului e locațiune. Dacă părţile sau legea n-au
determinat durata locaţiunii, contractul ia sfârşit prin denunţarea unilaterală de către
oricare dintre părţi, cu condiţia respectării termenului de preaviz (art. 1.816 alin.1 C.civ.).
Notificarea făcută cu nerespectarea termenului de preaviz stabilit de lege sau, în lipsă, de
uzanţe nu produce efecte decât la împlinirea acelui termen. Conform art. 1.277 teza a II-a
C.civ., se consideră nescrisă orice clauză prin care s-ar stipula că denunţarea unilaterală a
contractului încheiat pe durată nedeterminată nu s-ar face cu respectarea unui termen
rezonabil de preaviz şi, de asemenea, se consideră nescrisă stipularea unei prestaţii în
schimbul denunţării contractului.
Prin „termenul de preaviz” se înţelege intervalul de timp dintre manifestarea voinţei de a
desface contractul şi data la care contractul urmează să înceteze în urma denunţării. Acest
termen de preaviz poate fi stabilit de lege sau prin convenţia dintre părţi, iar în lipsă se
stabileşte în funcţie de uzanţe, luându-se în considerare natura bunului, data calendaristică
la care se produce (de exemplu, dacă denunţarea contractului de către locator intervine în
mijlocul iernii, termenul trebuie stabilit astfel încât locatarul să aibă un interval de timp
suficient pentru a lua cu chirie un alt bun şi pentru a-şi muta obiectele personale), situaţia
concretă a părţilor contractante etc. şi are drept scop ca cealaltă parte să găsească un
locatar (dacă preavizul a fost dat de locatar) sau un bun similar pe care să-l ia în locaţiune
(dacă preavizul a fost dat de locator).
Manifestarea de voinţă de a pune capăt contractului este un act unilateral de voinţă şi
produce efecte chiar dacă n-a fost acceptată de partea căreia i s-a comunicat, care trebuie
să suporte încetarea contractului.
Legea nu prevede vreo formă specială pentru denunţare. Practic, trebuie să fie făcută în
scris, iar dacă partea căreia i se comunică refuză să dea o dovadă de primire, se face prin
intermediul executorilor judecătoreşti. În toate cazurile, „acţiunea de chemare în judecată
pentru evacuare constituie manifestarea neechivocă a voinţei de denunţare a contractului”,
termenul de preaviz fiind acoperit de timpul necesar soluţionării litigiului, aşa cum s-a
decis, în mod constant, în practica judecătorească anterioară adoptării noului Cod civil .
Mai mult decât atât, în practică s-a decis că publicarea scoaterii la licitaţie, în vederea
închirierii, a unui spaţiu deţinut de chiriaş, în baza unui contract de închiriere reînnoit prin
169
tacita relocaţiune, constituie denunţarea contractului de locaţiune încheiat prin tacita
relocaţiune.
Potrivit art. 641 alin. 1 C.civ., denunţarea unor contracte de locaţiune cu privire la bunul
comun pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor-părţi.
După expirarea termenului de preaviz locaţiunea încetează, iar un nou contract poate fi
încheiat numai prin consimţământul ambelor părţi, iar nu prin simpla renunţare la efectele
denunţării unilaterale.
La împlinirea termenului de preaviz, obligaţia de restituire a bunului devine exigibilă,
iar contractul de locaţiune constatat prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură
privată şi înregistrat la organul fiscal competent constituie, în condiţiile legii, titlu
executoriu la expirarea termenului cu privire la obligaţia de restituire a bunului (art. 1.816
alin. 3 C.civ.).
176. Tacita relocaţiune. Dacă, după împlinirea termenului contractual, locatarul continuă să
deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului
(deci cu permisiunea lui), se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei
vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor. Noua locaţiune va fi însă pe durată nedeterminată,
dacă prin lege sau convenţia părţilor nu se prevede altfel (art. 1.810 C.civ.). Ne aflăm în
prezenţa unei ipoteze în care, potrivit legii, tăcerea valorează consimţământ.
Nu este obligatoriu ca locatarul să folosească bunul, ci este suficient să îl deţină;
locatarul nu are obligaţia de a folosi bunul închiriat, ci are doar dreptul de a-l folosi. De
asemenea, este necesar ca locatarul să-şi îndeplinească obligaţiile astfel cum au fost
stipulate în contractul de locaţiune iniţial. În fine, este suficient ca locatorul să nu se
împotrivească la deţinerea bunului de către locatar. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite,
legiuitorul a tras concluzia că, deşi contractul iniţial de locaţiune a încetat de drept prin
expirarea termenului, totuşi părţile doresc continuarea raporturilor de locaţiune în condiţii
identice.
Întrucât tacita relocaţiune operează un nou contract de locaţiune, trebuie să fie
îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru încheierea contractului, de exemplu,
capacitatea părţilor contractante. În caz de pluralitate de persoane care compun părţile
contractante, reînnoirea tacită poate opera numai cu consimţământul tacit al tuturor
persoanelor. De exemplu, dacă unul dintre locatori l-a anunţat pe locatar înainte de
expirarea termenului că nu doreşte continuarea contractului sau dacă unul dintre locatarii
care au încheiat contractul ori unul dintre moştenitorii unicului locatar nu a continuat să
deţină bunul, tacita relocaţiune nu poate opera.
Tacita relocaţiune – dacă n-a fost exclusă printr-o clauză contractuală expresă – poate fi
împiedicată numai prin manifestarea voinţei de a nu reînnoi contractul, care încetează de
drept prin efectul expirării termenului).
Comunicarea hotărârii de a nu continua locaţiunea trebuie să fie anunţată înainte de
expirarea termenului prevăzut în contract, dar fără respectarea termenului de preaviz, căci
fiecare dintre părţi cunoştea perioada pentru care contractul s-a încheiat şi putea să-şi
găsească un alt contractant din timp. Dacă locatorul a trimis înştiinţarea, locatarul nu
poate opune tacita relocaţiune chiar dacă a continuat să deţină bunul închiriat şi chiar să îl
folosească, locatorul putând cere restituirea lui precum şi daune-interese.
Tacita relocaţiune va avea loc în condiţiile primului contract (inclusiv cu chiria iniţială,
cu toate obligaţiile stipulate în contract), dar se va considera încheiat fără termen (cu
excepţia cazurilor când termenul este arătat de lege sau prin convenţia părţilor se prevede
altfel). Deci se prezumă că părţile n-au modificat nimic faţă de contractul iniţial. Noul
Cod civil prevede că prin tacita relocaţiune se consideră încheiată o nouă locaţiune, în
condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor (reale sau personale). Garanţiile se
vor menţine în condiţii identice celor stipulate iniţial.
Potrivit art. 129 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile privind tacita relocaţiune sunt
aplicabile în cazul tuturor contractelor de locaţiune al căror termen se împlineşte după
data intrării în vigoare a Codului civil.
177. Conform art. 1.817 C.civ., atunci când, fără justificare, una dintre părţile contractului de
170
locaţiune nu îşi execută obligaţiile născute din acest contract, cealaltă parte are dreptul de
a rezilia locaţiunea, cu daune-interese, dacă este cazul, potrivit legii. Atunci când am
analizat obligaţiile părţilor, am arătat că neexecutarea unor obligaţii dă dreptul celeilalte
părţi să obţină rezilierea contractului (a se vedea, de exemplu, art. 1.791 alin. 1 în materia
garanţei contra viciilor, art. 1.794 alin. 2 în materia garanţiei contra evicţiunii, art. 1.800
în privinţa folosirii abuzive a bunului de către locatar, art. 1.803 alin. 3 în ceea ce priveşte
lipsa de folosinţă în caz de reparaţii urgente).
Contractul de locaţiune urmează regulile generale în materie de contracte sinalagmatice
cu executare succesivă (ţinându-se seama, dacă este cazul, şi de pactul comisoriu expres
stipulat în contract).
Poate interveni atât rezilierea judiciară, cât şi rezilierea unilaterală, iar părţile pot stipula
şi un pact comisoriu. În practică, de multe ori părţile prevăd în contract posibilitatea
rezilierii unilaterale în cazul nerespectării unor obligaţii determinate.
Conform regulilor generale (art. 1.551 alin. 1 C.civ.) creditorul nu are dreptul la
reziliere atunci când neexecutarea este de mică însemnătate, dar în cazul contractelor cu
executare succesivă (cum este locaţiunea), creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă
neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat; orice stipulaţie
contrară este considerată nescrisă.
Aşadar, nu orice neexecutare dă dreptul celeilalte părţi de a obţine rezilierea
contractului. Cazuri de reziliere pot fi abuzul de folosinţă sau schimbarea destinaţiei
bunului, neplata chiriei, neefectuarea reparaţiilor importante, descoperirea de vicii
ascunse grave - în condiţiile art. 1.791 alin. 1 teza a II-a C.civ.) etc.
178. Conform art. 1.811 C.civ., „Dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul
locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează: a) în cazul imobilelor
înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară; b) în cazul
imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei
certe a înstrăinării; c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă
locatarul a îndeplinit aceste formalităţi; d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data
înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului.”
Dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil
dobânditorului, după cum urmează:
a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea
funciară. Potrivit art. 902 alin. 2 pct. 6 C.civ. sunt supuse notării în cartea funciară
locaţiunea şi cesiunea de venituri. Dacă locaţiunea ce are ca obiect un imobil a fost notată
în cartea funciară, dobânditorul a putut lua cunoştinţă de existenţa contractului şi, pe cale
de consecinţă, este ţinut să respecte dreptul de folosinţă al locatarului.
b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este
anterioară datei certe a înstrăinării. Există şi imobile care nu sunt încă înscrise în cartea
funciară. În această situaţie, pentru ca dreptul de folosinţă al locatarului să fie opozabil
dobânditorului este necesar ca locaţiunea să aibă dată certă, iar această dată certă să fie
anterioară datei certe a contractului prin care bunul a fost înstrăinat. În acest mod se evită
antedatarea contractelor de locaţiune, care ar permite fraudarea drepturilor dobânditorului.
c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit
aceste formalităţi. Textul face referire la nave, aeronave, drepturi din domeniul
proprietăţii industriale (brevete de invenţie, mărci, desene sau modele etc.). De exemplu,
contractul de licenţă de marcă cu titlu oneros are natura juridică a locaţiunii şi pentru a fi
opozabil terţilor (inclusiv cesionarului mărcii) trebuie să fie înscris în Registrul mărcilor,
cu plata taxei prevăzute de lege, şi să fie publicat în Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială-Secţiunea Mărci, astfel cum dispune art. 43 alin. 4 din Legea nr. 84/1998
privind mărcile şi indicaţiile geografice.
d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa
locatarului. În cazul bunurilor mobile care nu sunt supuse unor formalităţi de publicitate,
dacă bunul mobil este folosit de o altă persoană decât înstrăinătorul, această situaţie este
de natură a crea o suficientă îndoială pentru dobânditor pentru ca acesta să-şi pună
171
problema care este situaţia juridică a bunului mobil dobândit. Cea mai adecvată formă
prin care se asigură opozabilitatea dreptului locatarului faţă de dobânditor este folosirea
bunului mobil de către locatar.
179. Potrivit art. 1.813 C.civ., în cazurile prevăzute la art. 1.811, dobânditorul se subrogă în
toate drepturile şi obligaţiile locatorului care izvorăsc din locaţiune. Astfel cum s-a arătat
în literatura de specialitate, ne aflăm în prezenţa unui caz particular de cesiune de
contract, care se realizează prin derogare de la prevederile dreptului comun în materie
(art. 1.315 alin. 1 C.civ.) fără consimţământul cocontractantului cedat (adică al
locatarului). Regimul juridic al acestei cesiuni speciale de contract este caracterizat prin
următoarele:
a) Locatorul iniţial (înstrăinătorul) rămâne răspunzător pentru prejudiciile cauzate
locatarului anterior înstrăinării. Legea are în vedere toate consecinţele nefavorabile ale
neexecutării obligaţiilor contractuale ale locatorului de până la momentul înstrăinării
bunului (de exemplu, viciile bunului au adus un prejudiciu locatarului şi sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de art. 1.791 alin. 2 C.civ.; locatarul a efectuat reparaţiile care erau în
sarcina locatorului şi acesta din urmă nu i-a plătit sumele avansate şi dobânzile aferente,
conform art. 1.788 alin. 3 C.civ.).
b) Când locatarul bunului înstrăinat a dat garanţii locatorului pentru îndeplinirea
obligaţiilor sale, dobânditorul se subrogă în drepturile izvorând din aceste garanţii, în
condiţiile legii (art. 1.814 C.civ.). Conform art. 1.597 alin. 2 C.civ., subrogaţia are ca
efect faptul că noul locator dobândeşte atât garanţiile constituite de către locatar (de
exemplu, a ipotecat un imobil care îi aparţine pentru a garanta plata chiriei), cât şi
garanţiile consimţite de terţi (de exemplu, s-a încheiat un contract de fideiusiune între
locatorul iniţial şi terţul-fideiusor pentru garantarea executării obligaţiei de către locatar;
acest contract de fideiusiune va produce efecte în continuare şi va profita noului locator).
c) Plata anticipată a chiriei sau cesiunea creanţei privind chiria nu poate fi opusă
dobânditorului decât dacă în privinţa acestora au fost îndeplinite, înainte ca înstrăinarea să
devină opozabilă locatarului, formalităţile de publicitate prin înscrierea la arhivă sau,
după caz, în cartea funciară, în funcţie de obiectul locaţiunii, ori dacă plata anticipată sau
cesiunea a fost cunoscută de dobânditor pe altă cale (art. 1.815 C.civ.).
d) Prin derogare de la dreptul comun al cesiunii de contract, locatarul nu poate declara
că nu îl liberează pe locatorul iniţial de obligaţiile ce îi revin în baza contractului de
locaţiune. Art. 1.813 C.civ. instituie un regim derogator, care se aplică prioritar. Cu alte
cuvinte, nu se va modifica nimic faţă de contractul iniţial (se vor menţine aceeaşi chirie,
aceleaşi termene de plată, pactele comisorii stipulate în contract etc.), cu singurul
amendament că toate drepturile şi obligaţiile se transferă noului locator (dobânditorului).
180. Mandatul este un contract prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul
sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant (art. 2009 C.civ.).
Această definiţie este menită să acopere atât mandatul cu reprezentare, cât şi mandatul
fără reprezentare şi, în plus, scoate în evidenţă două caracteristici importante ale
contractului de mandat: i) în primul rând, obiectul mandatului îl reprezintă încheierea
unuia sau mai multor acte juridice. Astfel cum vom arăta în continuare, actele (faptele)
materiale pot avea doar un caracter accesoriu; ii) în al doilea rând, actele juridice se
încheie de către mandatar „pe seama mandantului”, ceea ce înseamnă că efectele legale
ale actului juridic încheiat de mandatar cu terţii se răsfrâng asupra patrimoniului
mandantului.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „mandat” vine de la cuvintele latine „manum
dare” care înseamnă „a pune în mână, a încredinţa” pentru că în trecut mandatarul
obişnuia a-şi pune mâna sa în mâna mandantului, ca semn al credinţei ori de câte ori
mandatarul era împuternicit să încheie un act juridic pe seama mandantului. Aşa fiind,
contractul de mandat are un caracter intuitu personae, la baza lui stând relaţiile de
încredere existente între părţi. Tocmai de aceea mandatul mai este calificat ca fiind un
„contract de încredere”.
Se recurge la contractul de mandat din diverse motive. Cel mai adesea, mandantul
172
recurge la serviciile mandatarului fie pentru că nu are posibilitatea să încheie personal
actul juridic proiectat1, fie pentru că nu are cunoştinţele necesare în acest scop.
181. Principala obligaţie a mandatarului este aceea de a executa mandatul. Neexecutarea sau
executarea necorespunzătoare a acestei obligaţii fac ca mandatarul să fie răspunzător nu
numai de dol (intenţie), dar şi de culpă simplă.
Precizăm că prin executarea mandatului nu trebuie înţeleasă neapărat încheierea actului
proiectat (de exemplu, vânzarea bunului). Dacă mandatarul, cu toate diligenţele depuse,
nu poate încheia actul juridic în condiţiile împuternicirii primite, răspunderea lui nu va fi
angajată.
Diligenţa cerută mandatarului în îndeplinirea mandatului, inclusiv păstrarea sumelor de
bani sau a altor bunuri primite de la sau pentru mandant11, va fi apreciată cu mai puţină
rigurozitate dacă mandatul este cu titlu gratuit (art. 2.018 alin. 1 C.civ.). În acest caz,
culpa mandatarului se apreciază în concret (culpa levis in concreto), deci în funcţie de
diligenţa pe care o depune în propriile sale afaceri. Dacă mandatul este cu titlu oneros,
răspunderea lui se va aprecia după tipul abstract (culpa levis in abstracto) al unui bun
proprietar (bonus pater familias).
Mandatarul este obligat să îl înştiinţeze pe mandant despre împrejurările care au apărut
ulterior încheierii mandatului şi care pot determina revocarea sau modificarea acestuia.
Această obligaţie derivă tot din obligaţia de loialitate a mandatarului în raport cu
mandantul, obligaţie care incumbă mandatarului pe toată durata derulării contractului de
mandat. De exemplu, mandatarul trebuie să îl informeze pe mandant cu privire la ivirea
unui potenţial conflict de interese între mandant şi mandatar ori cu privire la anumite
constatări necunoscute mandantului în momentul încheierii contractului de mandat (de
pildă, mandatarul află că o casă pe care mandantul dorea să o cumpere prin intermediul
său se află într-o zonă inundabilă sau nu este suficient de solidă) sau cu privire la apariţia
unei reglementări care ar putea să-l determine pe mandant să-şi reconsidere poziţia (de
pildă, să renunţe la vânzarea sau la cumpărarea unui bun).
În ipoteza în care culpa mandatarului este stabilită, măsura răspunderii lui va fi dată – în
ambele ipoteze – de paguba (întreagă) suferită de mandant din cauza neexecutării sau
executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate. În lipsa unei convenţii contrare,
mandatarul care şi-a îndeplinit mandatul nu răspunde faţă de mandant cu privire la
executarea obligaţiilor asumate de persoanele cu care a contractat, cu excepţia cazului în
care insolvabilitatea lor i-a fost sau ar fi trebuit să îi fi fost cunoscută la data încheierii
contractului cu acele persoane (art. 2.021 C.civ.).
Potrivit art. 2.017 C.civ. mandatarul nu poate să depăşească limitele stabilite prin
mandat. Cu toate acestea, el se poate abate de la instrucţiunile primite, dacă îi este
imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant şi se poate prezuma că acesta ar fi
aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică. În acest caz, mandatarul
este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la schimbările aduse
executării mandatului.
Precizăm că, dacă bunul deţinut în baza mandatului piere fortuit, mandatarul nu
răspunde, chiar dacă l-ar fi putut salva, sacrificând un bun propriu, întrucât art. 2.150
C.civ. (din materia comodatului) nu este aplicabil în materia mandatului.
182. În principiu, mandatarul trebuie să execute personal însărcinarea primită, deoarece
contractul de mandat este încheiat intuitu personae, având la bază încrederea mandantului
în mandatar. Prin excepţie, în contractul de mandat se poate prevedea dreptul
mandatarului de a-şi substitui o terţă persoană în executarea în tot sau în parte a
mandatului.
Chiar în absenţa unei autorizări exprese, mandatarul îşi poate substitui un terţ dacă: a)
împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul; b) îi este imposibil
să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant asupra acestor împrejurări; c) se poate prezuma că
mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică. De
exemplu, mandatarul trebuie să vândă anumite bunuri perisabile într-o ţară străină şi
pentru aceasta trebuie să fie prezent la locul întâlnirii la ora 6 a.m. Ajuns la graniţă la ora
173
2 a.m., este informat că începând cu ora 24 a intrat în vigoare – pentru cel puţin 48 de ore
- o interdicţie de a pătrunde pe teritoriul acelei ţări cu camioane care depăşesc o anumită
greutate pentru că ar putea fi deteriorat asfaltul. În aceste condiţii, recurge la serviciile a 3
cunoscuţi, care posedă camioane de tonaj mai mic şi care se obligă să preia bunurile şi să
le vândă în ţara vecină, urmând ca banii să îi fie predaţi mandatarului la întoarcere, în
cursul aceleaşi zile.
Într-un astfel de caz, mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu
privire la substituire. Dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant (precum în
exemplul de mai sus), mandatarul răspunde pentru actele persoanei pe care şi-a substituit-
o ca şi cum le-ar fi îndeplinit el însuşi.
Dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul nu răspunde decât pentru diligenţa cu
care a ales persoana care l-a substituit - culpa in eligendo şi i-a dat instrucţiunile privind
executarea mandatului.
183. Chestiunea este reglementată de art. 2.022 C.civ. şi se are în vedere ipoteza în care s-a
încheiat un singur contract de mandat, dar partea contractantă numită „mandatar” este
formată din cel puţin 2 persoane. Se aplică următoarele reguli:
a) În absenţa unei stipulaţii contrare, mandatul conferit mai multor persoane pentru a
lucra împreună nu are efect dacă nu a fost acceptat de către toate aceste persoane.
Explicaţia este foarte simplă: dacă, de exemplu, partea numită „mandatar” este formată
din 3 persoane, iar una dintre aceste persoane nu a consimţit la încheierea contractului de
mandat, înseamnă că lipseşte consimţământul „mandatarului”; în lipsa unei stipulaţii
contrare (ceea ce ar fi putut însemna, de exemplu, stipulaţia potrivit cu care dacă o
persoană nu acceptă mandatul, acesta va produce efecte între mandant şi acele persoane
care acceptă mandatul) contractul de mandat nu va produce niciun efect.
b) Când mai multe persoane au acceptat acelaşi mandat, actele lor îl obligă pe
mandant chiar dacă au fost încheiate numai de una dintre ele, afară de cazul când s-a
stipulat că vor lucra împreună. Înseamnă că dacă s-a stipulat în contractul de mandat că
mandatarii vor lucra împreună (mandantul dorind să beneficieze de cunoştinţele,
experienţa, aptitudinile, calităţile morale etc. ale fiecărui mandatar, care unite îi vor
asigura o mai bună protecţie a intereselor), actele pe care ei le încheie în numele şi pe
seama acestuia vor fi valabile numai dacă vor fi încheiate de toţi mandatarii, care trebuie
să şi semneze actul juridic încheiat. Dacă nu s-a prevăzut că mandatarii vor lucra
împreună, încheierea actului de către unul dintre ei este suficientă pentru ca mandantul să
fie obligat în mod valabil (de regulă, în cazuri de acest gen mandantul recurge la o
pluralitate de mandatari pentru ca în situaţia în care unul nu poate să participe la
încheierea unui act juridic, să poată participa altul).
c) În lipsă de stipulaţie contrară, mandatarii răspund solidar faţă de mandant dacă s-
au obligat să lucreze împreună. Este un caz de solidaritate legală pasivă, de natură a-l
proteja pe mandant. Dacă mandatarii nu s-au obligat să lucreze împreună, răspunderea lor
este divizibilă, luând în considerare actele pe care le-a încheiat fiecare.
184. Pentru garantarea tuturor creanţelor sale împotriva mandantului izvorâte din mandat,
mandatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia executării
mandatului de la mandant ori pe seama acestuia.
Trei observaţii sunt necesare: a) dreptul de retenţie este recunoscut doar pentru
garantarea creanţelor izvorâte din mandat, nu şi pentru alte creanţe pe care mandatarul le-
ar avea împotriva mandantului şi care au un alt izvor juridic (alt contract, delictul civil
etc.). Creanţele izvorâte din mandat ar putea fi cheltuielile avansate de mandatar,
despăgubirile la care acesta are dreptul, remuneraţia mandatarului. b) bunurile asupra
cărora poartă dreptul de retenţie sunt atât cele primite de la mandant în vederea executării
mandatului, cât şi cele primite de la terţul cocontractant şi care, în condiţii normale, ar
trebui predate mandantului, în temeiul obligaţiei mandatarului de a da socoteală. c)
potrivit art. 1.308 C.civ., la încetarea puterilor încredinţate, mandatarul este obligat să
restituie mandantului procura; mandatarul nu poate reţine procura drept garanţie a
creanţelor sale împotriva mandantului, dar poate să ceară o copie, certificată de mandant,
174
cu menţiunea că puterea de reprezentare a încetat.
185. Raporturile dintre mandatar şi terţ. Întrucât mandatarul contractează în numele şi pe
seama mandantului, nu se creează raporturi juridice între el şi terţii cu care contractează.
Faţă de mandatar, actul încheiat în limitele împuternicirii nu produce efecte (neque
nocere, neque prodesse potest). De exemplu, plata făcută pentru mandant, chiar dacă ar fi
în tot sau în parte nedatorată, nu stinge obligaţia pe care o are mandatarul faţă de
accipiens; pe de altă parte, el nu răspunde de executarea obligaţiilor asumate de terţ faţă
de mandant.
Potrivit art. 1.302 C.civ., contractantul poate întotdeauna cere reprezentantului să facă
dovada puterilor încredinţate de reprezentat şi, dacă reprezentarea este cuprinsă într-un
înscris, să îi remită o copie a înscrisului, semnată pentru conformitate. Art. 1.310 dispune
că cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori
depăşind limitele puterilor care i-au fost încredinţate, răspunde pentru prejudiciile cauzate
terţului contractant care s-a încrezut, cu bună-credinţă, în încheierea valabilă a
contractului. Această răspundere va fi delictuală (extracontractuală), căci mandatarul nu a
înţeles să contracteze pentru el, ci pentru mandant. Dacă terţii acceptă să contracteze cu
mandatarul peste limitele mandatului, se presupune că au luat asupra lor riscurile
contractului încheiat în astfel de condiţii, ceea ce înseamnă că mandatarul nu va răspunde
faţă de terţi.
186. În afară de cauzele generale de stingere a obligaţiilor contractuale (de exemplu, prin
executare, prin expirarea termenului stipulat sau realizarea condiţiei rezolutorii, prin
imposibilitatea fortuită de executare din cauza pieirii bunului destinat vânzării sau altor
cauze, prin desfiinţarea titlului mandantului etc.), mandatul se stinge prin revocarea lui,
prin renunţarea mandatarului şi prin moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori
mandatarului (art. 2.030 C.civ.). Aceste cauze particulare de încetare se explică prin
faptul că mandatul se încheie intuitu personae şi are la bază încrederea reciprocă dintre
părţi, iar dacă aceste motivaţii încetează, nici contractul nu mai poate fi menţinut.
187. a) În temeiul art. 1.308 C.civ., la încetarea din orice cauză a puterilor încredinţate,
mandatarul este obligat să restituie mandantului înscrisul care constată aceste puteri.
Mandatarul nu poate reţine acest înscris drept garanţie a creanţelor sale asupra
mandantului, dar poate să ceară o copie a înscrisului, certificată de mandant, cu menţiunea
că puterea de reprezentare a încetat. De asemenea, mandatarul trebuie să-i predea
mandantului orice alte acte (hotărâri judecătoreşti, titluri de proprietate etc.) sau bunuri
primite în cursul executării mandatului.
b) După încetarea mandatului, mandatarul nu mai poate acţiona în numele şi pe seama
mandantului, cu excepţia situaţiei în care a intervenit decesul mandantului şi întârzierea
executării mandatului riscă să pună în pericol interesele mandantului ori ale
moştenitorilor săi, precum şi a celei în care ca mandatul are ca obiect încheierea unor acte
succesive în cadrul unei activităţi cu caracter de continuitate.
c) Dacă mandatarul nu a cunoscut cauza care determină încetarea mandatului (de
exemplu, moartea mandantului, numirea unui alt mandatar pentru aceeaşi afacere etc.), tot
ceea ce mandatarul a făcut, în numele mandantului, înainte de a cunoaşte sau de a fi putut
cunoaşte cauza de încetare a mandatului este socotit ca valabil făcut în executarea
acestuia.
d) Contractele încheiate cu terţii de bună-credinţă sunt valabile şi opozabile
mandantului (în condiţiile mandatului aparent – art. 1.309 alin. 2 C.civ.), chiar dacă
mandatarul ar fi cunoscut cauza de încetare a mandatului, mandantul fiind vinovat de
încredinţarea puterii de reprezentare unei persoane care abuzează de ea .
e) Mandatarul este ţinut să îşi execute obligaţia de a da socoteală fie mandantului, fie
moştenitorilor acestuia.
f) În lipsa unei convenţii contrare, mandatul dat mai multor mandatari obligaţi să
lucreze împreună încetează chiar şi atunci când cauza încetării îl priveşte numai pe unul
dintre ei.
188. Împrumutul de consumaţie (împrumutul propriu-zis) este un contract prin care o parte,
175
numită împrumutător, remite celeilalte părţi, numite împrumutat, o suma de bani sau alte
asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, cu obligaţia pentru
împrumutat de a restitui după o anumita perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau
cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate (art. 2.158 alin. 1 C. civ.).
Împrumutul de consumaţie – ca şi comodatul:
a) este un contract real.
b) este un contract unilateral (chiar dacă este cu titlu oneros, deoarece atât obligaţia de
restituire, cât şi obligaţia de plată a dobânzilor incumbă împrumutatului);
c) este un contract care se încheie intuitu personae.
Dar, spre deosebire de comodat, împrumutul de consumaţie prezintă anumite
caracteristici:
d) obiectul contractului îl formează bunuri care sunt deopotrivă fungibile (de gen) şi
consumptibile potrivit naturii lor;
e) prin încheierea valabilă a contractului, împrumutatul devine proprietarul bunului şi
suportă riscul pieirii acestuia (art. 2.160 C. civ.);
f) este, de regulă, un contract cu titlu gratuit, însă poate fi şi cu titlu oneros. În acest
sens, art. 2.159 C.civ. prevede că în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutul se prezumă
a fi cu titlu gratuit. Până la proba contrară, împrumutul care are ca obiect o sumă de bani
se prezumă a fi cu titlu oneros. Atunci când împrumutul este cu titlu gratuit, el este un
contract dezinteresat.
189. În lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie la scadenţă aceeaşi
cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea
preţului acestora între momentul încheierii contractului şi acela al plăţii.
Împrumutatul este obligat să restituie bunurile împrumutate chiar dacă această obligaţie
nu ar fi prevăzută în înscrisul constatator al contractului, deoarece ea trebuie să fie
subînţeleasă ca o consecinţă firească, o dată ce se dovedeşte că predarea s-a făcut cu titlu
de împrumut.
În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut
să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă
părţile nu au convenit altfel. Aceasta înseamnă că este aplicabil principiul nominalismului
monetar, dar părţile pot să prevadă că suma împrumutată se indexează cu indicele inflaţiei
sau se poate raporta la o anumita monedă (de exemplu, echivalentul în lei al sumei de x
euro la data restituirii împrumutului) etc.
Împrumutătorul nu poate cere restituirea înainte de termen.
Termenul de restituire se prezumă a fi stipulat în favoarea ambelor părţi pentru ca
împrumutatul îşi rezolvă problema pentru care a contractat împrumutul, iar
împrumutătorul primeşte dobânda aferentă. În acest caz, debitorul va putea face plata
înainte de termen numai cu consimţământul creditorului. Dacă împrumutul este cu titlu
gratuit, termenul de restituire se prezumă a fi stipulat numai în favoarea împrumutatului.
În această situaţie, împrumutatul poate renunţa oricând la beneficiul termenului, fără
consimţământul împrumutătorului.
190. Comodatul poate avea ca obiect numai bunuri nefungibile (individual determinate),
întrucât urmează să fie restituite în natură, în individualitatea lor. Astfel fiind, pot
constitui obiectul contractului bunurile neconsumptibile a căror folosire nu implică, la
prima întrebuinţare, consumarea substanţei ori înstrăinarea lor. În mod excepţional, şi
bunurile consumptibile potrivit naturii lor pot fi considerate prin voinţa părţilor (prin act
juridic) nefungibile şi individual determinate. În aceste cazuri, bunurile nu sunt folosite
potrivit destinaţiei obişnuite, ci la o altă destinaţie (de exemplu, fructele sunt împrumutate
pentru aranjarea unei expoziţii: ad pompam et ostentationem).
În ipoteza în care contractul nu conţine clauze cu privire la folosirea de către
împrumutat a bunurilor consumptibile contrar destinaţiei obişnuite, se prezumă că ele sunt
fungibile, deci împrumutul este de consumaţie. Dimpotrivă, dacă s-au predat cu titlu de
împrumut bunuri neconsumptibile, contractul nu poate fi decât comodat; bunurile
neconsumptibile şi care sunt nefungibile (certe) potrivit naturii lor nu pot fi considerate de
176
părţi ca fungibile şi consumptibile (generice), căci în acest caz s-ar schimba natura
contractului. De exemplu, dacă bicicleta nu trebuie să fie restituită, ci se înlocuieşte cu
alta sau cu un alt bun, contractul nu mai este comodat, fiind aplicabile regulile specifice
contractului de schimb.
Obiectul contractului de comodat îl poate forma orice bun - mobil sau imobil - în
măsura în care împrumutarea nu este interzisă prin norme speciale ori permisă numai în
anumite condiţii. Chiar şi drepturile incorporale pot forma obiectul contractului (de
exemplu, dreptul de proprietate industrială asupra invenţiei, mărcii, desenului/modelului
etc.) în măsura în care legea specială nu prevede altfel.
191. Suportarea cheltuielilor de folosinţă (de întreţinere). Comodatarul suportă cheltuielile pe
care le-a făcut pentru a folosi bunul (de exemplu, hrana calului împrumutat, combustibilul
autoturismului, reparaţiile locative ale casei etc.), neavând dreptul să ceară restituirea
acestor cheltuieli, care sunt un accesoriu al folosinţei.
Prin excepţie, art. 2.151 alin. (2) C.civ. prevede: „Cu toate acestea, comodatarul are
dreptul să îi fie rambursate cheltuielile pentru lucrările necesare asupra bunului care nu
puteau fi prevăzute la încheierea contractului, atunci când comodantul, înştiinţat în
prealabil, nu s-a opus efectuării lor ori când, din cauza urgenţei lucrărilor, acesta nu a
putut fi înştiinţat în timp util”.
În lumina art. 578 alin. 3 lit. a) C.civ. lucrările sunt necesare atunci când în lipsa
acestora bunul ar pieri sau s-ar deteriora. De exemplu, din cauza unei furtuni însoţite de
grindină acoperişul casei este deteriorat şi trebuie imediat reparat; animalul împrumutat
trebuie să fie vaccinat împotriva unei boli neprevăzute care i-ar putea cauza moartea;
autoturismului trebuie să i se înlocuiască o piesă care s-a deteriorat din cauza uzurii şi
care ar putea afecta alte mecanisme.
Comodatarul nu are dreptul de a i se restitui cheltuielile pentru lucrările utile sau
voluptuare.
192. Prin contractul de rentă viageră o parte, numită debirentier (debitorul rentei), se obligă
să efectueze în folosul unei anumite persoane, numită credirentier (creditorul rentei),
prestaţii periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile, pe durata vieţii
credirentierului ori, după caz, pe durata vieţii debirentierului sau a unei terţe persoane
determinate.
După cum rezultă din dispoziţiile Codului civil, renta viageră poate fi constituită şi cu
titlu gratuit, iar plata ei periodică poate fi legată de durata vieţii unei alte persoane
(debirentierul sau o terţă persoană determinată) decât credirentierul (art. 2.242-2.243). De
asemenea, renta viageră poate fi constituită pe durata vieţii mai multor persoane, urmând
ca, în acest caz, în lipsă de stipulaţie contrară, obligaţia de plată a rentei să înceteze la data
la care decedează ultima dintre aceste persoane.
Situaţia care se întâlneşte cel mai frecvent în practică în materia contractului de rentă
viageră este aceea în care o parte, numită credirentier, înstrăinează un bun sau plăteşte o
sumă de bani (numită capital) celeilalte părţi, numite debirentier, iar aceasta din urmă se
obligă să-i plătească credirentierului, în mod periodic (lunar, trimestrial, semestrial, anual
etc.) o sumă de bani până la data decesului credirentierului.
193. Contractul de rentă viageră este, de regulă, un contract cu titlu oneros, şi anume un
contract cu titlu oneros aleatoriu, deoarece există şansa de câştig – riscul unei pierderi
pentru ambele părţi, aceste şanse depinzând de un eveniment viitor şi incert, şi anume
perioada cât va trăi credirentierul (sau, după caz, debirentierul sau o terţă persoană
determinată). Dacă prestaţia periodică în bani se plăteşte pe un timp determinat, contractul
nu mai este aleatoriu şi deci nu este contract de rentă viageră.
1. Renta viageră cu titlu oneros este un contract sinalagmatic întrucât naşte obligaţii
pentru ambele părţi. De asemenea, ea are de regulă caracter consensual, încheindu-se prin
simplul consimţământ al părţilor. Dacă însă bunul înstrăinat de credirentier este (şi) un
drept asupra unui imobil (construcţie ori teren cu sau fără construcţii), contractul este
solemn, el trebuind să fie încheiat în formă autentică (art. 1.244 C.civ.), iar transferul
dreptului trebuie înscris în cartea funciară (art. 885 şi 888 C.civ.).
177
2. Contractul de rentă viageră este translativ de proprietate (eventual de nuda
proprietate, cu rezerva uzufructului viager), credirentierul fiind ţinut de obligaţia de
garanţie a vânzătorului. Aceasta pentru că potrivit art. 1.651 C.civ. „Dispoziţiile
prezentului capitol privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător,
obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui
drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii
în general nu rezultă altfel.” Aşadar, regulile privitoare la obligaţia de garanţie a
vânzătorului sunt aplicabile nu numai în materia contractului de vânzare, dar şi în cazul
altor contracte translative de drepturi reale (de exemplu, renta viageră, întreţinerea).
3. Deşi renta viageră se constituie în mod obişnuit cu titlu oneros, ea poate fi constituită
şi cu titlu gratuit, prin donaţie sau prin testament (art. 2.243 C.civ.). În aceste cazuri
constituirea rentei este supusă regulilor de formă şi de fond prevăzute pentru donaţii şi
testamente (forma actului, capacitate, revocare, reducţiune etc.). Aceste reguli sunt
aplicabile şi dacă titularul rentei - constituite cu titlu oneros sau cu titlu gratuit - o donează
unui terţ, ceea ce este posibil întrucât renta nu are caracter strict personal (intuitu
personae). Este însă evident că renta se va plăti terţului numai până la moartea
credirentierului iniţial.
Atunci când renta viageră a fost constituită cu titlu gratuit contractul nu mai are caracter
aleatoriu, ci este o liberalitate, deoarece pentru credirentier nu există şanse de pierdere, iar
pentru debirentier nu există şanse de câştig.
Renta viageră constituie o liberalitate şi în cazul în care renta se stipulează nu în
favoarea persoanei care a înstrăinat bunul sau plăteşte suma de bani, ci în favoarea unui
terţ. În acest caz părţile contractante se numesc: constituitor (stipulant) şi debirentier
(promitent), iar terţul beneficiar are calitatea de credirentier. Renta constituită în astfel de
condiţii - deşi contractul este cu titlu oneros şi are caracter aleatoriu - este supusă regulilor
de fond prevăzute pentru donaţii (capacitate, reducţiune, revocare etc.) pentru că
stipulantul contractează cu intenţie liberală, dar nu se aplică condiţiile de formă ale
donaţiilor (art. 2.243 alin. 2 C.civ.). Într-adevăr, renta astfel constituită este o donaţie
indirectă, rezultând dintr-o stipulaţie pentru altul (făcută donandi causa), iar pentru
donaţiile indirecte nu se cere respectarea formelor solemne (art. 1.011 alin. 2 C.civ.).
194. Este lovit de nulitate absolută contractul care stipulează o rentă constituită pe durata
vieţii unui terţ care era decedat în ziua încheierii contractului (art. 2.246 C.civ.), deoarece
nu există şanse de câştig – riscul unei pierderi pentru ambele părţi, ceea ce presupune
lipsa cauzei juridice a contractului.
Nu produce, de asemenea, niciun efect contractul prin care s-a constituit cu titlu oneros
o rentă pe durata vieţii unei persoane care, la data încheierii contractului, suferea de o
boală din cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la această dată (art.
2.247 C.civ.), boala respectivă - existentă în momentul încheierii contractului - iar nu un
alt eveniment (de exemplu, un accident) fiind cauza morţii. Această dispoziţie, conţinând
o prezumţie absolută de lipsă a cauzei, nu se aplică constituirilor de rentă cu titlu gratuit,
fără caracter aleatoriu, ci numai dacă renta a fost constituită cu titlu oneros.
Controversată este problema validităţii contractului dacă renta s-a constituit în favoarea
mai multor persoane şi numai una dintre ele încetase din viaţă în momentul constituirii
sau a încetat din viaţă în intervalul de 30 zile. Considerăm că, în aceste cazuri, soluţia
validităţii contractului se justifică, fiindcă şansele de câştig – riscul unei pierderi pentru
ambele părţi (cauza contractului) subzistă.
Dacă moartea credirentierului a intervenit după 30 zile, instanţa poate constata nulitatea
contractului pentru lipsa cauzei (alea) numai dacă moştenitorii dovedesc că debirentierul a
avut cunoştinţă de moartea iminentă a credirentierului.
195. Cu toate asemănările existente între caracterele juridice ale contractelor de rentă viageră
şi de întreţinere, cele două contracte nu trebuie să fie confundate, ele fiind contracte
speciale distincte.
Principalele deosebiri (care, după cum vom vedea, atrag după sine pe cale de consecinţă
şi alte deosebiri) constau în faptul că:
178
a) obligaţia debirentierului este o obligaţie de a plăti sume de bani sau alte bunuri
fungibile, în timp ce obligaţia debitorului întreţinerii constă în prestarea întreţinerii în
natură;
b) renta viageră este transmisibilă (poate forma obiectul unei cesiuni), în schimb creanţa
de întreţinere este esenţialmente personală şi deci nu poate fi transmisă altei persoane
(este incesibilă - art. 2.258 C.civ.);
c) renta este, de regulă, urmăribilă, în timp ce întreţinerea nu poate fi urmărită de
creditori - art. 2.258 C.civ. Întrucât întreţinerea are caracter strict personal, nu poate fi
urmărită de creditori. Aceştia din urmă însă pot ataca contractul încheiat de creditorul
întreţinerii în frauda drepturilor lor, dacă sunt îndeplinite condiţiile acţiunii pauliene
(revocatorii), această acţiune fiind aplicabilă şi în cazul contractelor aleatorii. Tot astfel, şi
creditorii debitorului întreţinerii pot promova acţiunea pauliană (revocatorie) atunci când,
de exemplu, debitorul întreţinerii încheie un contract de întreţinere cu titlu gratuit prin
care îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate ori atunci când starea de
insolvabilitate a debitorului întreţinerii este creată sau agravată prin executarea unor
prestaţii ce depăşesc limitele obligaţiei de întreţinere asumate prin contract. În acest sens,
art. 2.259 C.civ. prevede: „Caracterul personal al contractului de întreţinere nu poate fi
invocat de părţi pentru a se opune acţiunii în revocarea contractului sau acţiunii oblice
introduse pentru executarea sa.”
196. Dacă înstrăinarea bunului se face (numai) în schimbul întreţinerii - cu toate că se
foloseşte uneori (greşit) noţiunea de „vânzare cu clauză de întreţinere” - contractul nu
poate fi confundat cu vânzarea.
Problema delimitării faţă de vânzare se pune însă în cazul în care bunul se înstrăinează
în schimbul întreţinerii şi a unei sume de bani. Contractul va fi calificat ca fiind un
contract de întreţinere sau un contract de vânzare?
Această problemă prezintă importanţă, de exemplu, în ipoteza neexecutării obligaţiei de
întreţinere (în ipoteza în care contractul este de întreţinere, debitorul este de drept în
întârziere - art.1.523 C.civ. - şi nu i se poate acorda termen de plată (de graţie) pentru a se
împiedica rezoluţiunea; dacă este de vânzare, în principiu, debitorul trebuie să fie pus în
întârziere şi i se poate acorda termen de graţie) sau în legătură cu interpretarea clauzelor
neclare din contract (în cazul contractului de întreţinere clauzele se interpretează, potrivit
regulilor generale, în favoarea debitorului - art.1.269 alin.1 C.civ.; la vânzare toate
clauzele se interpretează în favoarea cumpărătorului - art.1.671 C.civ.) etc.
Pentru rezolvarea problemei naturii juridice a contractului, trebuie să se stabilească
obligaţia principală, scopul principal urmărit de către părţi la încheierea contractului.
Astfel - întrucât „proporţia între preţul în bani şi cel în natură” nu poate fi calculată,
valoarea întreţinerii fiind aleatorie - în lipsă de alte criterii, urmează ca prestaţia în bani să
fie raportată la valoarea bunului; contractul va fi de întreţinere dacă prestaţia în bani
reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului înstrăinat, iar în caz contrar va fi de
vânzare.
Dacă obligaţia principală a dobânditorului este prestarea întreţinerii, contractul va fi de
întreţinere, chiar dacă în contract s-a stipulat (precizat) preţul imobilului înstrăinat,
această împrejurare fiind irelevantă şi nu poate modifica natura juridică a contractului.
Într-adevăr, evaluarea bunului nu poate influenţa raporturile dintre părţi, pentru că
obligaţia creditorului întreţinerii este, oricum, certă (cu sau fără evaluare), contractul
având caracter aleatoriu numai din cauza duratei incerte a vieţii creditorului şi a
necesităţilor lui, deci a valorii întreţinerii ce urmează a fi prestată.
În schimb, dacă se înstrăinează o cotă-parte individualizată din imobil pe un preţ
determinat, iar cealaltă parte în schimbul întreţinerii, nu ne aflăm în prezenţa unei vânzări
cu clauză accesorie de întreţinere (sau invers), ci două contracte (negotium iuris) distincte
cuprinse într-un singur act (instrumentum probationis), urmând a se aplica pentru fiecare
contract regulile corespunzătoare.
197. Tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza
executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor
179
drepturi de la una la cealaltă (art. 2.267 alin. 1 C.civ.).
Prin urmare tranzacţia presupune:
– existenţa unui drept litigios şi/sau îndoielnic (res litigiosa et dubia), cel puţin în
concepţia părţilor, adică de natură a da naştere unui proces. Prin acest element tranzacţia
se deosebeşte de un simplu contract de schimb sau de vânzare;
– intenţia părţilor de a pune capăt (în întregime sau parţial) litigiului existent, inclusiv în
faţa executării silite, sau de a preîntâmpina naşterea unui litigiu prin încheierea
contractului de tranzacţie;
– existenţa unor concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori a transferului unor
drepturi de la o parte la cealaltă. În lipsa a cel puţin unuia dintre aceste elemente poate fi
vorba eventual de o simplă achiesare (recunoaşterea unei pretenţii adverse) sau desistare
(renunţare la o pretenţie proprie), fără însă ca această recunoaştere sau renunţare să aibă
ca echivalent o recunoaştere, renunţare sau o prestaţie nouă reciprocă. Tot astfel, se
deosebeşte tranzacţia şi de ratificare sau confirmare care, în lipsă de echivalenţă,
constituie un act juridic unilateral (iar nu contract de tranzacţie).
Potrivit art. 2.267 alin. 2 C.civ., prin tranzacţie se pot naşte, modifica sau stinge
raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părţi. Cu alte cuvinte,
concesiile sau renunţările ori transmiterile de drepturi nu trebuie să fie alimentate de
obiectul litigiului născut sau pe cale să se nască. De exemplu, una dintre părţi renunţă la
acţiunea în justiţie în schimbul dobândirii unui drept nou (cum ar fi, dreptul de proprietate
asupra unui bun, dreptul de creanţă ce rezultă dintr-o promisiune unilaterală de vânzare
etc.)
198. Tranzacţia este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ şi consensual.
2.1. Tranzacţia este un contract sinalagmatic (bilateral) întrucât părţile îşi asumă
obligaţii reciproce (de a nu începe sau continua procesul, în schimbul concesiilor,
renunţărilor la drepturi sau prestaţiilor noi făcute de cealaltă parte). Fiind sinalagmatic,
considerăm că se poate cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea de obligaţii,
dar numai dacă una dintre părţi şi-a asumat o obligaţie nouă pe care nu o execută. În
privinţa concesiilor neexecutarea este exclusă, întrucât instanţa va respinge acţiunea prin
care s-ar încerca valorificarea dreptului care a făcut obiectul tranzacţiei (concesiei).
2.2. Tranzacţia este un contract cu titlu oneros şi comutativ, deoarece fiecare parte
urmăreşte un avantaj patrimonial (cel puţin evitarea pierderii procesului şi a cheltuielilor
de judecată), iar avantajele avute în vedere nu mai depind - după încheierea contractului -
de un eveniment viitor şi incert, care ar face să existe şanse de câştig - riscul unei pierderi
pentru părţile contractante. Alea (res litigiosa et dubia) existentă înainte, încetează prin
încheierea contractului de tranzacţie.
2.3. Tranzacţia este un contract consensual. Potrivit art. 2.272 C.civ., pentru a putea fi
dovedită, tranzacţia trebuie să fie încheiată în scris. Forma scrisă este necesară indiferent
de valoarea contractului. Ad probationem înscrisul este cerut „pentru a nu se da loc cu
prilejul probei tranzacţiei la un proces mai greu decât cel pe care părţile au căutat să-l
evite”.
Proba cu martori se admite însă, i) dacă există un început de dovadă scrisă (în sensul art.
310 C. proc.civ.) ori ii) dacă partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi
întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic ori iii) partea a pierdut înscrisul
doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră sau iv) actul juridic este atacat
pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită
sau imorală ori v) se cere lămurirea clauzelor actului juridic (a se vedea art. 309 C.
proc.civ.).
Dacă în schimbul renunţării făcute de o parte, cealaltă parte înstrăinează un bun,
înstrăinare pentru care legea prevede forma solemnă (de exemplu, forma autentică pentru
înstrăinarea sau constituirea drepturilor reale asupra imobilelor - art. 1.244 C.civ.), atunci
contractul de tranzacţie va trebui să fie încheiat, sub sancţiunea nulităţii absolute, în forma
prevăzută de lege, devenind contract solemn. Transferul dreptului trebuie înscris în cartea
funciară (art. 885 şi 888 NCC).
180
Această soluţie privind forma solemnă se impune, neîndoielnic, dacă tranzacţia este
extrajudiciară. Dacă tranzacţia este judiciară, învoiala părţilor realizată în cursul judecăţii
va fi prezentată în scris, înţelegerea dintre părţi alcătuind dispozitivul hotărârii de
expedient (art. 439 C. proc.civ.). Cu toate că în cazul tranzacţiei judiciare instanţa nu
judecă şi nu adaugă nimic la efectele (forţa) contractului de tranzacţie (nihil addit ad vim
transactionis), verificând numai legalitatea înţelegerii dintre părţi, hotărârea de expedient
are „funcţia de a autentifica această învoială”; orice hotărâre judecătorească - din punct de
vedere probator – are forţa probantă a unui înscris autentic (art. 434 C. proc.civ.). Astfel
fiind, nu întrevedem necesitatea prezentării unui act autentificat de notar, chiar dacă
tranzacţia ar cuprinde un contract solemn. Hotărârea de expedient suplineşte cu prisosinţă
forma autentică notarială. În orice caz, dacă tranzacţia produce efecte pur declarative, nu
va fi necesară respectarea formei autentice, indiferent dacă tranzacţia este judiciară sau
extrajudiciară, recunoaşterea unui drept preexistent neavând semnificaţia unei înstrăinări.
199. Întrucât tranzacţia implică renunţarea la un drept, iar renunţările sunt echivalate actelor
de dispoziţie (chiar dacă tranzacţia nu implică o înstrăinare), părţile contractante trebuie
să aibă capacitatea, respectiv să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru a dispune
cu titlu oneros de dreptul care formează obiectul concesiei sau de prestaţia promisă de o
parte în schimbul renunţării făcute de cealaltă parte (art. 2.271 C.civ.). Tranzacţia poate fi
încheiată şi prin mandatar, dar pentru aceasta el trebuie să fie împuternicit în mod expres
(art. 2.016 alin. 2 C.civ.), adică procura să fie specială.
Tranzacţia nu poate avea ca obiect capacitatea sau starea civilă a persoanelor şi nici
drepturi de care părţile nu pot dispune potrivit legii. De exemplu, nu se poate tranzacţiona
cu privire la statutul civil al persoanei, pensia alimentară (de întreţinere), dreptul la viaţă
şi sănătate etc. Tot astfel, potrivit art. 38 din Codul muncii, orice tranzacţie prin care se
urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor
drepturi este lovită de nulitate. Noul Cod civil, ca şi Codul civil anterior, precizează că „se
poate însă tranzacţiona asupra acţiunii civile derivând din săvârşirea unei infracţiuni” (art.
2.268 C.civ., respectiv art. 1707 C.civ. anterior), de exemplu, asupra despăgubirilor civile
rezultate din vătămarea sănătăţii, căci prin această înţelegere nu este afectată acţiunea
penală, care îşi urmează cursul, respectiv încetează prin împăcarea părţilor, potrivit
regulilor procedurii penale, iar nu ca efect al tranzacţiei care se referă exclusiv la
pretenţiile civile.
În toate cazurile, sub sancţiunea nulităţii absolute, părţile sau una dintre ele nu trebuie să
urmărească prin tranzacţie realizarea de scopuri ilicite. Astfel, de exemplu, partea
vătămată să nu profite de poziţia pe care o are în procesul penal (infracţiune urmărită la
plângerea prealabilă a părţii vătămate), pentru a obţine de la inculpat, pe calea unei
tranzacţii, o despăgubire considerabil disproporţionată în raport cu prejudiciul suferit,
săvârşind astfel un abuz în exerciţiul dreptului de a tranzacţiona. Tot astfel, prin
încheierea tranzacţiei să nu se urmărească eludarea dispoziţiilor imperative ale legii sau
fraudarea terţilor (de exemplu, a creditorilor). Dacă tranzacţia intervine în cursul
procesului şi instanţa constată că părţile urmăresc astfel de scopuri, ea este obligată să
respingă cererea de a da o hotărâre de expedient şi să continue judecata.
200. a. Efecte extinctive. Este neîndoielnic că, odată încheiată, tranzacţia împiedică
părţile să formuleze din nou pretenţii cu privire la drepturile stinse sau recunoscute prin
tranzacţie, ea având efect extinctiv. Astfel fiind, acţiunea introdusă de una dintre părţi va
fi respinsă de plano ca urmare a invocării excepţiei peremptorii (dirimante) rezultând din
tranzacţie.
Precizăm că hotărârea care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi poate fi atacată,
pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară (art. 440 C.
proc.civ.).
b. Efecte declarative. După multe controverse care s-au purtat în literatura de
specialitate, majoritatea autorilor recunosc că tranzacţia produce, de regulă, efecte
declarative, iar nu constitutive sau translative, întrucât nu are ca scop să confere părţilor
drepturi noi, ci numai să recunoască drepturi preexistente - inclusiv garanţiile şi alte
181
accesorii (de exemplu, dobânzi) existente pe lângă creanţa recunoscută (dacă nu s-a
convenit altfel) - şi să le consolideze, punându-le la adăpostul unei contestaţii judiciare. În
acest sens se spune că tranzacţia non est titulus, sed tituli confessio.
Din efectul declarativ al tranzacţiei rezultă că:
– partea nu este succesorul în drepturi al celeilalte părţi. Astfel fiind, părţile nu sunt
obligate să-şi garanteze reciproc drepturile pe care şi le recunosc, întrucât obligaţia de
garanţie nu se naşte decât ca urmare a unei transmisiuni de drepturi;
– produce efecte şi pentru trecut, până în momentul naşterii drepturilor ce se
consolidează (efecte retroactive);
– nu poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 ani, potrivit Codului civil
anterior, întrucât justul titlu trebuie să fie un act translativ de proprietate.
Deşi tranzacţia produce, în principiu, efecte declarative, în anumite cazuri ea poate
produce şi efecte constitutive sau translative de drepturi. Astfel se întâmplă în cazurile în
care, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte efectuează sau promite
anumite prestaţii (de a plăti o sumă de bani sau de a da un alt bun etc.). În aceste cazuri,
tranzacţia fiind şi constitutivă sau translativă de drepturi, consecinţele referitoare la
prestaţiile noi vor fi inverse faţă de cazul efectului declarativ (adică va exista obligaţia de
garanţie, efectele nu vor fi retroactive şi contractul de tranzacţie va putea servi ca just
titlu). Iar dacă dreptul (lucrul) promis sau dat în schimb se referă la un imobil, întotdeauna
va fi necesară respectarea formelor de publicitate.
În caz de neexecutare a obligaţiei noi se va putea angaja răspunderea contractuală a
debitorului. După cum am văzut, este posibilă şi rezoluţiunea contractului pentru
neexecutarea de obligaţii (ceea ce nu se poate întâmpla în cazul tranzacţiei bilateral
declarative).
Drept procesual civil I și II
201. Procedura civilă reglementeaza modul de desfasurare al procesului civil pe parcursul
celor doua faze: judecata si executarea silita, regulile de organizare judecatoreasca de
competenta si cele privind actiunea civila.
Noţiunea „drept procesual civil” o include pe cea de „procedură civilă”, deşi frecvent cele
două sintagme sunt utilizate în acelaşi sens, fiind confundate.
Nu este însă o greşeală, în mod tradiţional prin procedură civilă fiind înţelese numai
regulile de desfăşurare a procesului civil.
S-ar putea afirma astfel că procedura civilă înţelege două sensuri: un sens restrâns,
privind procedura civilă propriu-zisă, cuprinzând o parte importantă a dreptului procesual
civil, reglementând modul de desfăşurare a procesului civil, pe parcursul celor două faze
– judecata şi executarea silită şi un sens larg în care se includ atât conţinutul procedurii
propriu-zise, cât şi regulile de organizare judecătorească, de competenţă şi cele privind
acţiunea civilă.
202. Recunoaste dreptul de dispozitie al partilor de a porni sau nu procesul civil, de a stabili
limitele cererii, de a stinge litigiul prin tranzactie. În lumina acestui principiu, instanţa va
statua în limitele obiectului stabilit prin cererea de chemare în judecată, pronunţându-se
asupra a tot ceea ce s-a cerut, dar în acelaşi timp doar asupra a ceea ce s-a cerut.
Acest principiu are în vedere dreptul părţilor de a dispune de soarta procesului 1) prin
sesizarea instanţei de judecată, 2) prin stabilirea cadrului procesual, atât în privinţa
părţilor, cât şi în privinţa obiectului, 3) prin dreptul reclamantului de a renunţa la acţiune
sau la dreptul subiectiv pretins, 4) prin dreptul pârâtului de a achiesa la pretenţiile
formulate de către reclamant, 5) prin dreptul părţilor de a încheia o tranzacţie, 6) prin
dreptul părţilor de a exercita calea de atac, 7) prin dreptul părţilor de a achiesa la
hotărârea pronunţată.
203. Judecata cuprinde sesizarea instantei, dezbaterile, deliberarea, pronuntarea hotararii si
caile de atac, iar executarea silita este o etapa facultativă care apare in cazul in care
executarea nu este voluntara si necesita aplicarea fortei coercitive a statului in scopul
aducerii la indeplinire a hotararii judecatoresti.
182
204. Reglementarea se regaseste in articolul 6 din CEDO si art. 6 din noul Cod de procedura
civila, statuând dreptul partilor la un tribunal prevazut de lege independent si impartial si
desfasurarea procedurii in mod echitabil, public si intr-un termen rezonabil.
Judecatorii sunt independenti si se supun numai legii.
In functie de prevederile legii, pe timpul de lucru, numarul dosarelor avute spre judecare
intr-o sedinta stabileste si termene rezonabile pentru a solutiona cauzele respective.
Efectele termenelor rezonabile se repercuteaza in eficacitatea solutiilor adoptate in
justitie.
205. Sa fie cetatean roman cu domiciliul in Romania, să aibă capacitate deplina de exercitiu, să
fie licentiat in drept, fara antecedente penale sau cazier fiscal, se bucura de o buna
reputatie, cunoaste limba romana si este apt din punct de vedere medical si psihologic.
206. Este institutia de drept procesual civil ce consta in limitarea dreptului judecatorului de a
lua parte la judecata unei cauze daca a mai judecat acea cauza, ori daca a indeplinit o
anumita calitate in acea pricina anterior, ori daca se afla intr-o situatie care ar putea atrage
o minima indoiala asupra impartialitatii sale.
207. Este o procedura prin care judecatorul arata ca intelege sa se retraga de la solutionarea
cauzei deoarece este incident un caz de incompatibilitate, iar instanta analizand situatia
invocată stabileste daca acesta ramane sau nu in compunerea completului de judecata.
Potrivit acestor reglementări, expertul care cunoaşte că se află într-un caz de
incompatibilitate sau recuzare este obligat să se abţină de a efectua o expertiză şi aduce la
cunoştinţa instanţei de judecată acest impediment.
208. Este procedura prin care partea interesata arata ca judecatorul se afla intr-un caz de
incompatibilitate, iar instanta analizand situatia invocate stabileste daca acesta ramane sau
nu in compunerea completului de judecata.
În condiţiile art. 29 C. proc.civ., cererea de recuzare se face înainte de începerea oricărei
dezbateri, iar când motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, de îndată ce
motivele de recuzare i-au fost cunoscute părţii, potrivit art. 136 excepţiile de procedură
relative care nu au fost invocate în condiţiile art. 115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate
în tot cursul judecăţii; art. 138 alin. (1) prevede că dovezile care nu au fost cerute în
condiţiile art. 112, 115 şi 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul instanţei, cu
excepţiile îngăduite de acelaşi text;
209. Este institutia de drept procesual civil ce include raporturi juridice cu pluralitate de parti
in dreptul civil de conexitate ce are in vedere reunirea mai multor cauze in fata aceluiasi
judecator, iar mai multe personae pot fi reclamate sau parate impreuna daca obiectul
pricinii este o obligatie comuna.
210. Situatia procesuala in care o terta persoana este interesata sa intre in procesul declansat
intre parti, fie justificand un drept al sau, fie tinzand sa apere o parte in proces.
Posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a procesului o au numai părţile, reclamantul şi
pârâtul, sub forma chemării în garanţie şi arătării titularului dreptului, ori chiar terţele
persoane sub forma intervenţiei voluntare.
Instanţa poate cel mult, în virtutea rolului activ, să pună în discuţia părţilor, necesitatea
introducerii în proces şi a altor persoane
211. Codul de procedura civila permite partilor sa cheme in judecata o alta persoana care ar
putea sa pretinda aceleasi drepturi ca si reclamantul fie sub forma chemarii in garantie a
aratarii titularului dreptului.
212. Procesul civil se poate desfasura si fara participare efectiva a partilor prin mandatar
avocat care reprezinta partea pe baza de contract cu clauze particulare pentru a face acte
de procedura pentru partea pe care o reprezinta.
Asistarea de către avocat nu este cerută doctorilor sau licenţiaţilor în drept, când ei sunt
mandatari în pricinile soţului sau rudelor până la al 4-lea grad de rudenie inclusiv, sau la
judecătorie, când partea este reprezentată prin soţ sau rudă până la al 4-lea grad inclusiv.
213. Este un instrument juridic procesual prin care se asigura protectia dreptului subiectiv civil
sau a unor situatii ocrotite de lege.
Pentru a exista, actiunea civila are nevoie de subiecte, pretentie si un motiv, respectiv,
183
subiect, obiect si cauza actiunii.
În consecinţă, drepturile aflate sub termen sau condiţie suspensivă nu pot fi apărate pe
cale de acţiune în justiţie, atâta timp cât condiţia sau termenul nu este încă împlinit,
deoarece, asupra lor plantează o stare de incertitudine.
Raţionamentul acestei concluzii este simplu: deşi independent de dreptul a cărui
valorificare se urmăreşte, acţiunea civilă nu poate merge mai departe decât dreptul însuşi.
214. Pentru promovarea in justitie a actiunii trebuiesc indeplinite cumulativ urmatoarele
conditii: capacitatea procesuala de exercitiu, partea sa aiba calitate procesuala, sa fie
titularul dreptului, sa formuleze o pretentie invocand un drept sau un interes juridic, sa
justifice un interes pentru promovarea actiunii.
Aceasta nu înseamnă însă că oricine poate exercita acţiunea.
Pentru a pune în mişcare acţiunea civilă, sunt necesare îndeplinirea cumulativă a unor
condiţii. Aşa de exemplu, cel care recurge la acest mijloc procedural pentru valorificarea
dreptului său ce a fost nesocotit sau încălcat, trebuie să afirme existenţa unui asemenea
drept şi să justifice interesul de a recurge la acţiunea în justiţie.
Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile sunt:
- afirmarea unui drept subiectiv civil ce se cere a fi protejat;
- interesul urmărit prin punerea în mişcare a acţiunii;
- capacitatea procesuală;
- calitatea procesuală.
215. Reprezinta ierarhia instantelor judecatoresti datorita importantei diferite a obiectului
dedus judecatii determinate, fie de valoarea, fie de natura acestuia, si impune ca anumite
cauze sa fie judecate de instante superioare.
Normele de competenţă – reglementează atribuţiile instanţelor judecătoreşti faţă de
atribuţiile altor organe de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională ori repartizarea
pricinilor civile de competenţa instanţelor judecătoreşti între instanţe de grad diferit
(competenţa materială).
a. cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor
şi curţilor de apel, se judecă de un singur judecător;
b. apelurile se judecă de tribunale şi curţile de apel în complet format din 2 judecători;
c. recursurile se judecă de tribunale şi de curţile de apel în complet format din 3
judecători;
d. Inalta Curte de Casatie si Justiţie judecă în complet de 3 sau 5 judecători, iar în anumite
situaţii prevăzute de lege se întrunesc Secţiile Unite la care iau parte cel puţin 2/3 din
judecatorii în funcţie.
216. Curţile de Apel sunt instante cu personaliate juridica în număr de 15, cu sediul stabilit de
lege în localitatea de reşedinţă a unui judeţ sau a municipiului Bucureşti și îşi exercită
competenţa într-o circumscripţie cuprinzând mai multe tribunale.
Ele sunt conduse de un preşedinte ajutat de 1-3 vicepreşedinţi.
Pot avea mai multe secţii: civile, comerciale, maritime, de contencios adminsitrativ, etc.
Se înfăţişează într-o triplă ipostază:
a. în primă instanţă ele judecă acele cauze care sunt date în competenţa lor prin lege, în
complet format dintr-un judecător.
b. ca instanţă de apel ele judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în
primă instanţăde tribunal în complet de doi judecători.
c. ca instanţe de recurs, judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de
tribunalele în apel, precum şi în alte cauze prevăzute de lege, în complet de trei judecători.
217. Este modalitatea oficială prin care o persoana, participant la procesul civil, este anuntata
despre desfasurarea judecatii la care trebuie sa participe.
Poate fi facuta in scris sau prin alte mijloace de comunicare aceasta procedura fiind
obligatorie sub sanctiunea nulitatii.
Pentru ca procesul să poată avea loc şi să se desfăşoare potrivit principiului
contradictorialităţii este necesară prezenţa părţilor în faţa instanţei.
În această privinţă, în Codul de procedură civilă, se dispune: “judecătorul nu poate hotărî
184
asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu
dispune altfel”.
Citarea părţilor, în orice cauză civilă, este prin urmare obligatorie.
Pentru a se aduce la îndeplinire această cerinţă, legea prevede că, instanţa are obligaţia să
verifice dacă părţile au fost citate şi să amâne judecarea pricinii ori de câte ori constată că
partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub
sancțiunea nulităţii
218. O formalitate procesuala instituita de lege in scopul disciplinarii conduitelor
participantilor la procesul civil si pentru a asigura desfasurarea cu celeritate a procesului.
Un interval de timp sau moment procedural stabilit de lege ori de judecator in care trebuie
indeplinite anumite acte de procedura.
Instituţia termenelor procedurale, asemenea nulităţii, este înrudită îndeaproape cu
formalismul procesului civil.
Ea impune îndeplinirea actelor de procedură şi contribuie la asigurarea disciplinei
procesuale, termenele procedurale, relativ scurte, având menirea de a stimula activitatea
părţilor, prin sancţiunea instituită prin nerespectarea lor.
Termenul de procedură este definit ca fiind intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie
îndeplinite anumite acte de procedură sau, dimpotrivă, este oprită îndeplinirea altor acte
de procedură.
219. Reprezinta actul de investire a instantei de judecata prin care subiectele de drept pun in
miscare actiunea civila.
Trebuie facuta in scris, sa cuprinda indicarea instantei, datele de identificare ale partilor,
obiectul, valoarea pretentiei, motivele cererii si semnatura.
Cererea de chemare in judecata urmareste trei scopuri precise si anume:
a) este primul act al procedurii judiciare si unul din cele mai importante;
b) este actul de procedura care investeste instanta de judecata;
c) obiectul cererii de chemare in judecata reprezinta pretentiile reclamantului pentru
care se adreseaza instantei;
d) este un act declarativ al reclamantului prin care isi prezinta pretentiile si care pot fi
satisfacute numai de partile din proces.
220. Reprezinta actul de procedura prin care paratul isi exprima punctual de vedere in raport cu
pretentiile reclamantului, raspunzandu-i acestuia la toate pretentiile invocate.
221. Este institutia procesual civila prin care paratul formuleaza propriile pretentii impotriva
reclamantului, adopta o pozitie ofensiva prin care pretinde la randul sau ceva de la
reclamant.
Din punct de vedere procesual, cererea reconvenţională este o cerere incident şi nu trebuie
confundată cu apărarea pe care pârâtul şi-o face împotriva pretenţiilor ridicate de
reclamant sau cu excepţiile de procedură, deoarece, pârâtul - prin cererea reconvenţională
- nu se limitează numai la atitudinea de a se apăra, ci, dimpotrivă, ridică pretenţii de sine
stătătoare, la rândul său.
222. Este ansamblul activitatilor de cercetare si dezbatere a fondului procesului cu respectarea
tuturor principiilor si garatiilor procesuale in vederea solutionarii legale si temeinice.
223. Reprezinta unul din elementele actiunii civile, mijlocul prin care de regula paratul recurge
pentru a se apara impotriva pretentiilor reclamantului.
Sunt obiectiuni care nu tin de fondul cauzei, dar care au rolul de intarzia sau evita
cercetarea fondului. Tocmai datorită acestei particularităţi, excepţia nulităţii poate primi
oricare dintre calificările reţinute în doctrină, pentru excepţiile procesuale, în funcţie de
criteriile de clasificare a acestora.
Astfel, în mod obişnuit, excepţia nulităţii este o excepţie de procedură, pentru că este
invocată în legătură cu aspecte care vizează procedura de judecată.
224. Reprezintă actiunea de stabilire a existentei sau inexistentei unui raport juridic, cat si
mijlocul procesual prin care se poate stabili raportul de dovedit. Astfel, într-o primă
definiţie, prin probe se înţeleg acele mijloace de convingere cu ajutorul cărora se
stabileşte în justiţie existenţa unui fapt juridic pe care se întemeiază un drept sau o
185
apărare. În acest sens se numesc probe toate mijloacele de convingere admise de lege,
cum sunt: înscrisurile, declaraţiile martorilor, mărturisirea unei părţi, prezumţiile
prevăzute în Codul civil, expertiza şi cercetarea la faţa locului, prevăzute în Codul de
procedură civilă, la care adăugăm probele materiale.
Într-o a doua definiţie, prin probă înţelegem operaţiunea prin care se poate ajunge la
stabilirea faptelor sau împrejurărilor care au dat naştere conflictului dintre părţile în
litigiu; privită din acest punct de vedere, noţiunea de probă este legată de ideea de sarcină
a probei.
Cel mai des, în literatura şi practica judiciară se foloseşte noţiunea de probă în sensul de
mijloace de probaţiune judiciară.
225. Sunt orice scriere ori consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic
indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare si stocare, atat inscrisul
pe suport informatic cat si pe suport de hartie.
Înscrisurile sunt instrumente probatorii de o valoare deosebită, întrucât cuprind
manifestări de voinţă ale părţilor, făcute înainte de ivirea litigiului, cu intenţia de a servi
ca mijloc de dovadă în viitor.
Ele constituie o garanţie de sinceritate şi exactitate a operaţiunii juridice pe care o
constată întrucât autentificarea actului se săvârşeşte de un funcţionar care prestează un
serviciu public.
Înscrisurile autentice, ca probe extrajudiciare, constituie cea mai importantă categorie a
înscrisurilor preconstituite, deoarece fac dovada deplină până la înscrierea în fals, ele fiind
cele mai puternice mijloace de probă.
226. O constituie declaratia martorului respectiv, relatarea orala pe care o persoana
neinteresata o face in fata instantei de judecata care are cunostinta despre fapte referitoare
la pricina si care sunt de natura sa conduca la solutionarea acesteia.
227. Martorii trebuie propusi prin cerere sau intampinare, care trebuie să fie incuviintata de
instanta de judecata, urmata de citarea acestora, putand fi inlocuiti in caz de neprezentare.
Legea prevede situatiile in care martorul poate refuza să depună mărturie.
În cazul depunerii mărturiei in fata instantei va rosti juramantul solemn.
228. În cadrul procesului, în legătură cu materialul probator, instanţa trebuie mai întâi să
examineze admisibilitatea probelor, apoi să le administreze pe cele încuviinţate şi, în
sfârşit, cu ocazia deliberării să aprecieze probele administrate.
Principiul adevărului obiectiv, care este un principiu fundamental al dreptului procesual,
implică în mod firesc admiterea oricăror probe în vederea descoperirii acestui adevăr.
Pentru a se dovedi un anumit raport juridic între părţi, trebuie să se admită, în principiu,
mijloacele de probă necesare, legea prevede şi anumite condiţii procedurale, numai cu
respectarea cărora instanţa va încuviinţa administrarea mijlocului de probă a cărui
admisibilitate în principiu a fost stabilită.
Orice mijloc de probă, pentru a fi admisibil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii
generale: legalitatea, verosimilitatea, pertinenţa şi concludenţa.
229. Este activitatea de verificare a unor imprejurari legate de obiectul litigiului, activitate
desfasurata de o persoana numita expert, care relateaza in scris sau oral constatarile si
concluziile sale.
Expertiza poate duce la rezolvarea echitabilă a unor stări de fapt, deoarece implică
intervenţia unui specialist care posedă cunoştinţe de specialitate şi care urmează a fi
afirmate în urma unor cercetări în scop judiciar.
Probaţiunea judiciară constituie componenta esenţială a activităţii instanţelor
judecătoreşti, întrucât aceasta reprezintă calea de stabilire a realităţii faptelor puse în
discuţie pentru soluţionarea unora din cauzele civile.
Între mijloacele de probaţiune judiciară, expertiza ocupă un prim loc, constituind
activitatea esenţială de cercetare. Aceasta, deoarece, folosind date şi metode ştiinţifice în
scopul stabilirii corecte şi fără echivoc a unor fapte din cele mai diferite domenii şi care
servesc totodată la motivarea şi argumentarea unor concluzii cărora li se atribuie şi un
caracter demonstrativ, convingător.
186
230. Lucrurile care, prin insusirile lor referitoare la aspect, semne sau urme, servesc la
stabilirea unui fapt ce poate duce la solutionarea procesului.
În aceasta catoegorie intră fotografii, fotocopii, filme, discuri, benzi si alte mijloace
tehnice, daca nu au fost obtinute prin incalcarea legii sau bunelor moravuri.
231. Reprezinta observarea directa și nemijlocita de catre instanta de judecata a situatiei de
fapt pretinse, efectuata cu citarea partilor, a martorilor sau expertilor.
Cercetarea la faţa locului, denumită şi cercetarea locală, descinderea la faţa locului sau
ancheta judecătorească, reprezintă mijlocul prin care instanţa ia cunoştinţă în mod direct
de starea unor lucruri, situaţia unui mobil sau despre alte împrejurări de fapt ce pot avea
importanţă pentru soluţionarea litigiului.
232. Reprezinta recunoasterea, de catre una dintre parti, din proprie initiativă sau in cadrul
procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversa isi intemeiaza pretentia sau
apararea, si care este de natura sa produca efecte contra autorului.
Mărturisirea îşi păstrează şi în prezent întreaga sa utilitate practică. Forţa sa rezidă în
însuşi actul de voinţă al părţii, căci dacă aceasta face unele declaraţii potrivnice propriilor
sale interese, explicaţia unei atari atitudini rezidă în faptul că ea corespunde, cel mai
adesea, realităţii.
Opinia dominantă în doctrina modernă este aceea potrivit căreia mărturisirea este un
mijloc de dovadă. Este adevărat însă că mărturisirea este considerată de Codul civil ca o
prezumţie.
233. Este mijlocul procesual, prin care cel interesat sa-si conserve dovezile pentru un eventual
litigiu sau pentru un litigiu in desfasurare, atunci când exista o urgenta ori riscul pieirii
probei, poate sa se adreseze instantei de judecata.
Sunt situaţii în care partea care solicită asigurarea probei are interes să prevină dispariţia
unui mijloc de probă ce îi este folositor pentru dovada unei pretenţii.
Prin asigurarea dovezilor înţelegem deci, mijlocul prin care se constată sau se fixează
faptele pe baza cărora instanţa va putea să facă deducţii în viitor cu privire la raporturile
litigioase dintre părţi şi la drepturile acestora în cazul în care probele pot să dispună sau să
fie greu de administrat în viitor.
Partea care doreşte să solicite această procedură, trebuie să justifice un interes grabnic
pentru constatarea şi fixarea acestora, determinat de dificultăţile care ar putea interveni în
administrarea lor sau de pericolul dispariţiei.
Cu încuviinţarea părţii adverse, asigurarea poate fi cerută şi atunci când nu există pericol
de dispariţie a probei.
234. Intervine in cazul in care intervin imprejurari independente de vointa partilor si constatate
de catre instanta de judecata, prevazute expres de lege. Aceste împrejurări pot fi de drept
si facultative ori voluntare.
Instanţa va îndruma partea titulară a acţiunii în nulitate să atace separat convenţia şi va
proceda la suspendarea judecăţii, în legătură cu care a fost prezentată tranzacţia
constatată, de la data când se va face dovada introducerii acţiunii în nulitate şi până la
soluţionarea definitivă a acesteia.
235. Reprezinta manifestarea de vointa a reclamantului facuta in sedinta publica, verbal sau
prin cerere scrisa, prin care acesta arata ca nu mai urmareste realizarea pretentiilor sale in
judecata.
Printre actele de dispoziţie ale părţilor, reglementate de Codul civil şi Codul de procedură
civilă, menite a pune capăt procesului civil se numără:
- renunţarea reclamantului la judecată sau la însuşi dreptul pretins (desistarea);
- recunoaşterea de către pârât a pretenţiilor reclamantului şi aderarea de către partea care a
pierdut procesul la hotărârea pronunţată împotriva sa (achiesarea);
- înţelegerea ambelor părţi de a curma procesul început (tranzacţia).
236. Institutia de drept procesual civil prin care paratul accepta pretentiile reclamantului sau
partea care a pierdut procesul este de accord cu hotararea instantei, renuntand sa mai
exercite calea de atac.
Achiesarea este manifestarea de voinţă, unilaterală şi voluntară, a pârâtului sau, după caz,
187
a părţii care a pierdut procesul, de a se conforma pretenţiilor ceileilalte părţi sau celor
hotărâte de instanţă.
Prin definiţie, achiesarea, semnificând recunoaştere, adeziune, consimţire, încuviinţare,
renunţare, aparţine de regulă pârâtului aflat fie în faţa unei cereri principale, introductive
de instanţă, fie în faţa unei cereri reconvenţionale.
Reclamantul are la îndemână alte mijloace procesuale specifice lui (renunţarea la judecată
sau renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii).
237. Este un act de dispozitie al partilor, prin care acestea finalizaeaza un proces in curs prin
concesii reciproce, constand in renuntari la pretentii sau in prestatii noi savarsite ori
promise de o parte in schimbul renuntarii de catre cealalta parte la dreptul litigios.
“Tranzacţia” este acordul intervenit între părţi căruia i se spune şi “contract judiciar”,
întrucât el este realizat sau exprimat în faţa instanţei, fără intervenţia ei, dar constatat de
ea.
Totuşi, nu trebuie să se înţeleagă că tranzacţia trebuie întotdeauna realizată în faţa
instanţei.
238. Reprezinta finalizarea procesului civil prin care judecatorii arata solutia in urma
deliberarii asupra tuturor capetelor de cerere.
239. Orice hotarare trebuie sa se pronunte cu privire la cheltuielile de judecata daca au fost
cerute de parti, atat cele cu privire la onorariul de avocat, la timbrarea cererii si la
efectuarea actelor de procedura.
Partea care a solicitat înscrisul va fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de
prezentarea înscrisului în proces, cuantumul sumei datorate fiind stabilit de instanţă, care
se pronunţă printr-o încheiere.
240. Consta in inlaturarea oricaror erori sau omisiuni cu privire la numele, calitatea sustinerilor
partilor ori de calcul, strecurate in hotarari sau incheieri.
241. Hotararea judecatoreasca dezinvesteste instanta.
Este un act autentic, cu titlu executoriu, care se bucura de autoritate de lucru judecat.
Unul dintre efectele hotărârii judecătoreşti este puterea lucrului judecat.
Lucrul judecat trebuie considerat că reflectă adevărul - res judicata pro veritate habetur.
Dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii
se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai
de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea
actelor de procedură, folosesc şi celorlalţi.
Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine
seama de actele mai favorabile.
242. Este o cale de atac ordinara de reformare devolutiva si suspensiva de executare, prin care
partea interesata poate invoca orice nemultumiri fata de hotararea pronuntata de prima
instanta de judecata.
De asemenea, calea de atac a apelului este deschisă şi pârâtului dacă, greşit, opunerea lui
la renunţare a fost considerată nelegitimă, dacă nu i s-a cerut învoirea la renunţare, deşi
trebuia să i se ceară, dacă nu s-a rezolvat ori s-a rezolvat greşit cererea sa cu privire la
despăgubiri şi cheltuieli de judecată.
Încheierea nu este supusă apelului numai atunci când renunţarea s-a făcut cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege.
243. Este o cale extraordinara de atac, de reformare nedevolutiva, de regula nesuspensiva de
executare, prin care partea nemultumita de hotararea instantei inferioare, invocand
anumite motive ce trebuie sa se incadreze in ipotezele reglementate de lege, tinde la
modificarea sau casarea acesteia.
Existenţa recursului a stârnit multe controverse asupra dublului grad de jurisdicţie, dar
majoritatea autorilor arată că folosirea căii de atac a recursului nu ne îndreptăţeşte să
considerăm că avem un al treilea grad de jurisdicţie.
Apelul rămâne calea procedurală care demonstrează cele două grade de jurisdicţie.
244. Este cale de atac extraordinara de retractare si nesuspensiva de executare, care se poate
exercita numai impotriva hotararilor definitive pentru motive expres prevazute de lege.
188
245. Este calea de atac extraordinara de retractare si nesuspensiva de executare, prin care se
tinde la schimbarea unei hotarari judecatoresti in cazurile expres prevazute de lege.
246. Este o procedura de natura sa asigure o practica judiciara unitara a instantelor
judecatoresti fiind admisibila in ipoteza solutionarii diferite prin hotarari judecatoresti.
247. Reprezinta interventia unor organe anume desemnate de lege, pentru a determina si
sprijinii respectarea de catre debitor a obligatiilor stabilite prin hotararea judecatoreasca.
248. Este organul investit cu autoritate de stat pentru a impune, debitorului sau unor terte
persoane care detin bunurile acestuia, obligatia de a executa dispozitiile din titlul
executoriu.
249. Referitor la înscrisurile autentice, în legislaţie, în literatura de specialitate şi în practica
judiciară, noţiunii de formă cerută ad validitatem i se subsumează şi unele formalităţi
extrinseci manifestării de voinţă a autorului aşa cum este prezenţa unui funcţionar public.
Întrucât în dreptul românesc libertatea de formă a actelor juridice constituie regula, iar
condiţiile de ordin formal, excepţia, rezultă că cerinţele de formă se interpretează
restrictiv şi pe de altă parte că nerespectarea condiţiilor de formă are ca urmare nulitatea
operaţiei juridice, numai când o atare sancţiune rezultă explicit sau implicit din voinţa
legiuitorului sau a părţilor.
250. În literatura juridică de specialitate, au fost date mai multe definiţii înscrisurilor sub
semnătură privată, având în vedere caracteristicile acestora. În esenţă, aceste definiţii sunt
asemnătoare.
S-a arătat că prin înscris sub semnătură privată se înţelege, în principiu, orice înscris,
indiferent de felul cum este întocmit, cu singura condiţie de a fi semnat de părţile de la
care emană.
Într-o altă opinie, s-a arătat că, înscrisul sub semnătură privată este cel care, constatând un
act juridic, este întocmit şi semnat de către părţi fără intervenţia unui organ de stat.
Într-o altă opinie, înscrisul sub semnătură privată a fost definit ca fiind acela care îşi trage
tăria din semnarea părţilor, care semnând îşi însuşesc declaraţiile ce acesta cuprinde.
Drept penal. Partea generală I și II
251. Sunt supuse confiscarii speciale:
a) bunurile produse prin savarsirea faptei prevazute de legea penala;
b) bunurile care au fost folosite, in orice mod, sau destinate a fi folosite la savarsirea
unei fapte prevazute de legea penala, daca sunt ale faptuitorului sau daca, apartinand altei
persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
c) bunurile folosite, imediat dupa savarsirea faptei, pentru a asigura scaparea
faptuitorului sau pastrarea folosului ori a produsului obtinut, daca sunt ale faptuitorului
sau daca, apartinand altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
d) bunurile care au fost date pentru a determina savarsirea unei fapte prevazute de legea
penala sau pentru a rasplati pe faptuitor;
e) bunurile dobandite prin savarsirea faptei prevazute de legea penala, daca nu sunt
restituite persoanei vatamate si in masura in care nu servesc la despagubirea acesteia;
f) bunurile a caror detinere este interzisa de legea penala.
252. Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca exista vreuna dintre
următoarele cauze justificative: legitima aparare, starea de necesitate, exercitarea unui
drept sau indeplinirea unei obligatii, consimtamantul persoanei vatamate.
Este in legitima aparare persoana care savarseste fapta pentru a inlatura un atac material,
direct, imediat si injust, care pune in pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau
un interes general, daca apararea este proportionala cu gravitatea atacului.
Se prezuma a fi in legitima aparare, acela care comite fapta pentru a respinge patrunderea
unei persoane intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand de aceasta,
fara drept, prin violenta, viclenie, efractie sau alte asemenea modalitati nelegale ori in
timpul noptii
253. Cauzele de neimputabilitate sunt următoarele: constrangerea fizica, constrangerea morala,
excesul neimputabil, minoritatea faptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicatia, eroarea și
189
cazul fortuit.
Nu este imputabila fapta prevazuta de legea penala savarsita de un minor, care la data
comiterii acesteia nu indeplinea conditiile legale pentru a raspunde penal.
254. Concursul de infractiuni reprezintă situaţia în care o persoană săvârşeşte două sau mai
multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnată pentru vreuna din ele. Există două
tipuri de concurs de infracțiuni: concurs real și concurs formal.
Exista concurs real de infractiuni cand doua sau mai multe infractiuni au fost savarsite de
aceeasi persoana, prin actiuni sau inactiuni distincte, inainte de a fi condamnata definitiv
pentru vreuna din ele. Exista concurs real de infractiuni si atunci cand una dintre
infractiuni a fost comisa pentru savarsirea sau ascunderea altei infractiuni.
Exista concurs formal de infractiuni cand o actiune sau o inactiune savarsita de o
persoana, din cauza imprejurarilor in care a avut loc sau a urmarilor pe care le-a produs,
realizeaza continutul mai multor infractiuni.
255. Liberarea conditionata in cazul inchisorii poate fi dispusa, daca:
a) cel condamnat a executat cel putin doua treimi din durata pedepsei, in cazul
inchisorii care nu depaseste 10 ani, sau cel putin trei patrimi din durata pedepsei, dar nu
mai mult de 20 de ani, in cazul inchisorii mai mari de 10 ani;
b) cel condamnat se afla in executarea pedepsei in regim semideschis sau deschis;
c) cel condamnat a indeplinit integral obligatiile civile stabilite prin hotararea de
condamnare, afara de cazul cand dovedeste ca nu a avut nicio posibilitate sa le
indeplineasca;
d) instanta are convingerea ca persoana condamnata s-a indreptat si se poate reintegra
in societate.
256. Masurile educative neprivative de libertate sunt:
a) stagiul de formare civica;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfarsit de saptamana;
d) asistarea zilnica
257. Exista pluralitate intermediara de infractiuni cand, dupa ramanerea definitiva a unei
hotarari de condamnare si pana la data la care pedeapsa este executata sau considerata ca
executata, condamnatul savarseste din nou o infractiune si nu sunt intrunite conditiile
prevazute de lege pentru starea de recidiva.
258. Exista recidiva cand, dupa ramanerea definitiva a unei hotarari de condamnare la
pedeapsa inchisorii mai mare de un an si pana la reabilitare sau implinirea termenului de
reabilitare, condamnatul savarseste din nou o infractiune cu intentie sau cu intentie
depasita, pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii de un an sau mai mare.
259. Pedepsele prevăzute de Codul Penal sunt: pedepse principale, accesorii și complementare.
Pedepsele principale sunt: a) detentiunea pe viata; b) inchisoarea, c) amenda.
Pedepse accesorii: interzicerea exercitarii unor drepturi, din momentul ramanerii
definitive a hotararii de condamnare si pana la executarea sau considerarea ca executata a
pedepsei privative de libertate.
Pedepsele complementare sunt: a) interzicerea exercitarii unor drepturi; b) degradarea
militara; c) publicarea hotararii de condamnare
260. Masurile de siguranta sunt:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicala;
c) interzicerea ocuparii unei functii sau a exercitarii unei profesii;
d) confiscarea speciala.
e) confiscarea extinsa
Scopul măsurilor de siguranță este acela de a înlătura starea de pericol și de a
preîntâmpina săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală.
261. Prin membru de familie se intelege:
a) ascendentii si descendentii, fratii si surorile, copiii acestora, precum si persoanele
devenite prin adoptie, potrivit legii, astfel de rude;
190
b) sotul;
c) persoanele care au stabilit relatii asemanatoare acelora dintre soti sau dintre parinti
si copii, in cazul in care convietuiesc.
262. Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanta, dupa implinirea urmatoarelor
termene:
a) 4 ani, in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 2 ani, dar care nu
depaseste 5 ani;
b) 5 ani, in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani, dar care nu
depaseste 10 ani;
c) 7 ani, in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 10 ani sau in cazul
pedepsei detentiunii pe viata, comutata sau inlocuita cu pedeapsa inchisorii;
d) 10 ani, in cazul condamnarii la pedeapsa detentiunii pe viata, considerata executata
ca urmare a gratierii, a implinirii termenului de prescriptie a executarii pedepsei sau a
liberarii conditionate.
Condamnatul decedat pana la implinirea termenului de reabilitare poate fi reabilitat daca
instanta, evaluand comportarea condamnatului pana la deces, apreciaza ca merita acest
beneficiu.
263. Prescriptia nu inlatura raspunderea penala in cazul:
a) infractiunilor de genocid, contra umanitatii si de razboi, indiferent de data la care au
fost comise;
b) infractiunilor de omor, omor calificat si al infractiunilor intentionate urmate de
moartea victimei.
264. Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia, prescripția, lipsa plângerii
prealabile, retragerea plângerii prealabile și împăcarea.
Impacarea poate interveni in cazul in care punerea in miscare a actiunii penale s-a facut
din oficiu, daca legea o prevede in mod expres.
Impacarea inlatura raspunderea penala si stinge actiunea civila.
Impacarea produce efecte numai cu privire la persoanele intre care a intervenit si daca are
loc pana la citirea actului de sesizare a instantei*).
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercitiu, impacarea se face numai de
reprezentantii lor legali, iar persoanele cu capacitate de exercitiu restransa se pot impaca
cu incuviintarea persoanelor prevazute de lege.
In cazul persoanei juridice, impacarea se realizeaza de reprezentantul sau legal sau
conventional ori de catre persoana desemnata in locul acestuia. Impacarea intervenita
intre persoana juridica ce a savarsit infractiunea si persoana vatamata nu produce efecte
fata de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiasi fapte.
265. Daca pe parcursul termenului de supraveghere se descopera ca persoana condamnata mai
savarsise o infractiune pana la acordarea liberarii, pentru care i s-a aplicat pedeapsa
inchisorii chiar dupa expirarea acestui termen, liberarea se anuleaza, aplicandu-se, dupa
caz, dispozitiile privitoare la concursul de infractiuni, recidiva sau pluralitate
intermediara.
In cazul in care, in raport de pedeapsa rezultata, sunt indeplinite conditiile prevazute in
art. 99 sau art. 100, instanta poate acorda liberarea conditionata. Daca s-a dispus liberarea,
termenul de supraveghere se calculeaza de la data acordarii primei liberari.
Cand, dupa anulare, instanta dispune executarea pedepsei rezultante, partea din durata
pedepsei complementare a interzicerii exercitarii unor drepturi neexecutata la data anularii
liberarii se va executa dupa executarea pedepsei inchisorii.
266. Constituie circumstante agravante:
a) savarsirea faptei de trei sau mai multe persoane impreuna;
b) savarsirea infractiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante;
c) savarsirea infractiunii prin metode sau mijloace de natura sa puna in pericol alte
persoane ori bunuri;
d) savarsirea infractiunii de catre un infractor major, daca aceasta a fost comisa
impreuna cu un minor;
191
e) savarsirea infractiunii profitand de starea de vadita vulnerabilitate a persoanei
vatamate, datorata varstei, starii de sanatate, infirmitatii sau altor cauze;
f) savarsirea infractiunii in stare de intoxicatie voluntara cu alcool sau cu alte substante
psihoactive, cand a fost provocata in vederea comiterii infractiunii;
g) savarsirea infractiunii de catre o persoana care a profitat de situatia prilejuita de o
calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenta;
h) savarsirea infractiunii pentru motive legate de rasa, nationalitate, etnie, limba,
religie, gen, orientare sexuala, opinie ori apartenenta politica, avere, origine sociala,
varsta, dizabilitate, boala cronica necontagioasa sau infectie HIV/SIDA ori pentru alte
imprejurari de acelasi fel, considerate de faptuitor drept cauze ale inferioritatii unei
persoane in raport cu celelalte.
267. Durata executarii pedepsei privative de libertate se socoteste din ziua in care condamnatul
a inceput executarea hotararii definitive de condamnare.
Perioada in care condamnatul, in cursul executarii pedepsei, se afla bolnav in spital intra
in durata executarii, in afara de cazul in care si-a provocat in mod voit boala, iar aceasta
imprejurare se constata in cursul executarii pedepsei.
268. Pedeapsa complementara a interzicerii exercitarii unor drepturi consta in interzicerea
exercitarii, pe o perioada de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre urmatoarele
drepturi:
a) dreptul de a fi ales in autoritatile publice sau in orice alte functii publice;
b) dreptul de a ocupa o functie care implica exercitiul autoritatii de stat;
c) dreptul strainului de a se afla pe teritoriul Romaniei;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile parintesti;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
g) dreptul de a ocupa functia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfasura
activitatea de care s-a folosit pentru savarsirea infractiunii;
h) dreptul de a detine, purta si folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanta;
j) dreptul de a parasi teritoriul Romaniei;
k) dreptul de a ocupa o functie de conducere in cadrul unei persoane juridice de drept
public;
l) dreptul de a se afla in anumite localitati stabilite de instanta;
m) dreptul de a se afla in anumite locuri sau la anumite manifestari sportive, culturale
ori la alte adunari publice, stabilite de instanta;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele
cu care a comis infractiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanta, ori de a se apropia
de acestea;
o) dreptul de a se apropia de locuinta, locul de munca, scoala sau alte locuri unde
victima desfasoara activitati sociale, in conditiile stabilite de instanta de judecata
269. Daca persoana condamnata, cu rea-credinta, nu executa pedeapsa amenzii, in tot sau in
parte, numarul zilelor-amenda neexecutate se inlocuieste cu un numar corespunzator de
zile cu inchisoare.
Daca amenda neexecutata a insotit pedeapsa inchisorii, numarul zilelor-amenda
neexecutate se inlocuieste cu un numar corespunzator de zile cu inchisoare, care se
adauga la pedeapsa inchisorii, pedeapsa astfel rezultata fiind considerata o singura
pedeapsa. In cazul inlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa inchisorii, unei zile-amenda ii
corespunde o zi de inchisoare
270. Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a executa infracțiunea, executare ce
a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.
Formele tentativei.
În raport cu gradul de realizare a acţiunii, legea consacră următoarele forme:
1. întreruptă - când acţiunea infracţională începută, din diferite motive, fie voinţa
infractorului, fie intervenţia unui terţ sau a altei cauze, este întreruptă;
192
2. terminată când acţiunea infracţională terminată, din diferite motive, fie voinţa
infractorului fie intervenţia unui terţ, nu îşi produce efectul;
3. relativ improprie (terminată) şi când acţiunea infracţională terminată nu-şi produce
efectul datorită insuficientei mijloacelor folosite
Cazuri în care nu există tentativă – tentativa absolut improprie - nu existã tentativã atunci
când imposibilitatea de consumare a infractiunii este datoratã modului cum a fost
conceputã
executarea.
271. Obiectul infracţiunii reprezintă valorile apărate de legea penală împotriva infracţiunilor,
România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana,
drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept.
Clasificare - două aspecte:
- obiectul juridic - valoarea socială lezată sau periclitată prin comiterea infracţiunii
- obiectul material - entitatea care incorporează sau materializează în unele cazuri obiectul
juridic.
Obiectul juridic stă la baza sistematizării Codului penal. Are trei categorii: obiectul juridic
general, format din totalitatea valorilor apărate de lege, obiectul juridic de grup, format
din mulţimea valorilor de aceeaşi natură care pot fi lezate printr-un anumit tip de
infracţiuni (exemplu – patrimoniul) şi obiectul juridic special care constă în valoarea
lezată sau periclitată în mod nemijlocit prin comiterea unei anumite infracţiuni. Există
anumite particularităţi în cazul obiectului juridic complex. Acesta există în cazul
infracţiunii complexe, iar infracţiunea are acest caracter când în conţinutul ei intră ca
element component sau ca circumstanţă agravantă o acţiune sau inacţiune care prin ea
însăşi constituie o infracţiune.
Obiectul material este entitatea care incorporează sau materializează în unele cazuri
obiectul juridic. Este necesară precizarea „în unele cazuri” deoarece există infracţiuni al
căror obiect juridic nu este incorporat într-un obiect material.
272. Subiectul infracţiunii îl reprezintă persoanele implicate în comiterea unei infracţiuni, fie
prin participarea la comiterea acesteia, caz în care poartă denumirea de subiecţi activi, fie
prin suportarea consecinţelor infracţiunii caz în care poartă denumirea de subiecţi pasivi.
Subiectul activ poate fi:
- general, când în conţinutul de bază sau agravat al acesteia nu se face nici o referire cu
privire la persoana infractorului
- special, în cazul în care conţinutul de bază sau agravat al infracţiunii pretinde
infractorului o anumită calitate.
Subiectul activ general - condiţii:
1. persoana fizică
2. persoana juridică
Subiectul activ special - în plus şi alte condiţii legate de cetăţenie, profesie, relaţiile
personale cu subiectul pasiv.
Subiectul pasiv este persoana împotriva căreia se îndreaptă infracţiunea.
273. Prin infractiune savarsita pe teritoriul Romaniei se intelege orice infractiune comisa pe
teritoriul României sau pe o nava sub pavilion romanesc ori pe o aeronava inmatriculata
in Romania.
Infractiunea se considera savarsita pe teritoriul Romaniei si atunci cand pe acest teritoriu
ori pe o nava sub pavilion romanesc sau pe o aeronava inmatriculata in Romania s-a
efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar in parte,
rezultatul infractiunii.
274. Nu este imputabila fapta prevazuta de legea penala savarsita din cauza unei constrangeri
morale, exercitata prin amenintare cu un pericol grav pentru persoana faptuitorului ori a
altuia si care nu putea fi inlaturat in alt mod.
Conditiile constrangerii morale:
- necesitatea exercitarii asupra faptuitorului a unei actiuni de constrangere printr-o
amenintare, care trebuie sa produca celui amenintat o temere puternica si care il
193
constrange sa actioneze in sensul dorit de cel ce ameninta, cel care exercita amenintarea
fiind o persoana fizica. Amenintarea poate fi directa sau indirecta, verbala sau scrisa, ori
prin alte mijloace de comunicare, trebuind sa fie serioasa, adica sa trezeasca temerea
puternica celui amenintat ca raul cu care este amenintat se va produce daca nu va actiona
in sensul solicitat;
- amenintarea sa fie grava, vizand un pericol pentru viata, integritatea corporala ori
bunurile persoanei amenintate ori ale altei persoane;
- pericolul grav sa nu poata fi inlaturat in alt mod decat prin savarsirea unei fapte
prevazute de legea penala, fapta care a fost impusa celui amenintat. In caz contrar, daca
pericolul putea fi evitat, prin denuntare, prin anuntarea autoritatilor sau pe alte cai, nu
suntem in prezenta constrangerii morale.
Efectele constrangerii morale:
- fapta comisa nu este infractiune;
- efectele se produc in personam;
- in ce priveste pe cel care a exercitat amenintarea, acesta va fi sanctionat ca instigator, la
fapta savarsita de cel amenintat fara vinovatie, in conditiile art.31 alin.2 C.pen.
275. Infractiunea este continuata cand o persoana savarseste la diferite intervale de timp, dar in
realizarea aceleiasi rezolutii si impotriva aceluiasi subiect pasiv, actiuni sau inactiuni care
prezinta, fiecare in parte, continutul aceleiasi infractiuni.
Infractiunea este complexa cand in continutul sau intra, ca element constitutiv sau ca
element circumstantial agravant, o actiune sau o inactiune care constituie prin ea insasi o
fapta prevazuta de legea penala.
276. Nu se pedepseste autorul care, inainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a
incunostintat autoritatile de comiterea acesteia, astfel incat consumarea sa poata fi
impiedicata, sau a impiedicat el insusi consumarea infractiunii.
277. Complice este persoana care, cu intentie, inlesneste sau ajuta in orice mod la savarsirea
unei fapte prevazute de legea penala.
Este de asemenea complice persoana care promite, inainte sau in timpul savarsirii faptei,
ca va tainui bunurile provenite din aceasta sau ca va favoriza pe faptuitor, chiar daca dupa
savarsirea faptei promisiunea nu este indeplinita.
278. Detentiunea pe viata consta in privarea de libertate pe durata nedeterminata si se executa
potrivit legii privind executarea pedepselor.
In cazul in care cel condamnat la pedeapsa detentiunii pe viata a implinit varsta de 65 de
ani in timpul executarii pedepsei, pedeapsa detentiunii pe viata poate fi inlocuita cu
pedeapsa inchisorii pe timp de 30 de ani si pedeapsa interzicerii exercitarii unor drepturi
pe durata ei maxima, daca a avut o buna conduita pe toata durata executarii pedepsei, a
indeplinit integral obligatiile civile stabilite prin hotararea de condamnare, afara de cazul
cand dovedeste ca nu a avut nicio posibilitate sa le indeplineasca, si a facut progrese
constante si evidente in vederea reintegrarii sociale.
279. Avertismentul consta in prezentarea motivelor de fapt care au determinat renuntarea la
aplicarea pedepsei si atentionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare si a
consecintelor la care se expune daca va mai comite infractiuni.
280. Este in legitima aparare persoana care savarseste fapta pentru a inlatura un atac material,
direct, imediat si injust, care pune in pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau
un interes general, daca apararea este proportionala cu gravitatea atacului
Condiţii. Atacul, pentru a genera o acţiune de apărare legitimă, trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:
1. să fie material, adică să constea în acte fizice îndreptate conştient împotriva existenţei
fizice a valorilor ocrotite.
2. să fie direct. Atacul este direct când pune în pericol nemijlocit valorile ocrotite.
3. să fie imediat. Caracterul imediat al atacului se apreciază prin durata intervalului scurs
între începutul atacului şi momentul ivirii pericolului. Caracterul imediat presupune atât
iminenţa atacului şi actualitatea lui, el există din momentul declanşării până în momentul
epuizării.
194
4. să fie injust, adică să nu aibă temei legal. Constituie un atac just imobilizarea prin
violenţă a
unui infractor surprins în flagrant delict. Atacul just îşi păstrează acest caracter dacă este
efectuat în condiţiile legii. Riposta provocatului şi apărarea care depăşeşte intenţionat
limitele atacului au caracter injust, şi constituie un atac faţă de care agresorul iniţial se
află în legitimă apărare.
5. să fie îndreptat împotriva celui care se apără, a altei persone, a unui interes public.
6. să pună în pericol grav persoana celui atacat sau interesul public. Îndeplinrea acestei
condiţii se apreciază în funcţie de ansamblul împrejurărilor comiterii faptei.
281. Executarea pedepsei interzicerii exercitarii unor drepturi incepe:
a) de la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare la pedeapsa amenzii;
b) de la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare prin care s-a dispus
suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere;
c) dupa executarea pedepsei inchisorii, dupa gratierea totala ori a restului de pedeapsa,
dupa implinirea termenului de prescriptie a executarii pedepsei sau dupa expirarea
termenului de supraveghere a liberarii conditionate.
In cazul in care s-a dispus liberarea conditionata, interzicerea dreptului strainului de a se
afla pe teritoriul Romaniei se executa la data liberarii.
Daca se dispune revocarea suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere sau
inlocuirea pedepsei amenzii cu inchisoarea, pentru alte motive decat savarsirea unei noi
infractiuni, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitarii unor
drepturi neexecutata la data revocarii sau inlocuirii se va executa dupa executarea
pedepsei inchisorii
282. Cand faptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substante psihoactive sau sufera
de o boala infectocontagioasa si prezinta pericol pentru societate, se poate lua masura
internarii intr-o unitate sanitara de specialitate, pana la insanatosire sau pana la obtinerea
unei ameliorari care sa inlature starea de pericol.
283. Limitele raspunderii penale sunt următoarele:
(1) Minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal.
(2) Minorul care are varsta intre 14 si 16 ani raspunde penal numai daca se dovedeste
ca a savarsit fapta cu discernamant.
(3) Minorul care a implinit varsta de 16 ani raspunde penal potrivit legii.
284. Cand, la data pronuntarii hotararii prin care s-a luat o masura educativa privativa de
libertate, infractorul a implinit varsta de 18 ani, instanta, tinand seama de posibilitatile
sale de indreptare, de varsta acestuia, de criteriile generale de individualizare a pedepsei,
poate dispune executarea masurii educative intr-un penitenciar.
285. Pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale si complementare.
Pedeapsa principala este amenda.
Pedepsele complementare sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activitatii sau a uneia dintre activitatile persoanei juridice pe o durata de
la 3 luni la 3 ani;
c) inchiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durata de la 3 luni la 3
ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achizitii publice pe o durata de la unu la
3 ani;
e) plasarea sub supraveghere judiciara;
f) afisarea sau publicarea hotararii de condamnare
286. Amnistia este un act de clementa al puterii legislative (Parlamentul Romniei) prin care se
inlatura raspunderea penala pentru fapta savarsita, cauza care inlatura raspunderea penala
alaturi de prescriptia raspunderii penale, lipsa plangerii prealabile si impacarea partilor.
Amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită. Dacă intervine după
condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe
ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie.
195
Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei
vătămate.
287. Impacarea poate interveni in cazul in care punerea in miscare a actiunii penale s-a facut
din oficiu, daca legea o prevede in mod expres.
Impacarea inlatura raspunderea penala si stinge actiunea civila.
Impacarea produce efecte numai cu privire la persoanele intre care a intervenit si daca are
loc pana la citirea actului de sesizare a instantei*).
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercitiu, impacarea se face numai de
reprezentantii lor legali, iar persoanele cu capacitate de exercitiu restransa se pot impaca
cu incuviintarea persoanelor prevazute de lege.
In cazul persoanei juridice, impacarea se realizeaza de reprezentantul sau legal sau
conventional ori de catre persoana desemnata in locul acestuia. Impacarea intervenita
intre persoana juridica ce a savarsit infractiunea si persoana vatamata nu produce efecte
fata de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiasi fapte.
288. Reabilitarea de drept – este forma de reabilitare ce intervine din oficiu în cazul unor
condamnări de mică gravitate – amenda sau închisoarea care nu depăşeşte 1 an, în cazul
în care este îndeplinită condiţia prevăzută de lege – condamnatul să nu comită o nouă
infracţiune în cursul termenului de reabilitare de 3 ani de la executarea sau considerarea
ca executată a pedepsei; reabilitarea de drept intervine fără trecerea vreunui termen de la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei, în trei cazuri: suspendarea
condiţionată, suspendarea sub supraveghere şi executarea pedepsei într-o închisoare
militară;
Condiţii – sunt privitoare la condamnare, termenul de reabilitare, conduita condamnatului:
1. pedeapsa aplicată de instanţă este amenda sau închisoarea care nu depăşeşte un an; în
situaţia în care intervine o graţiere parţială a pedepsei sau o comutare, reperul pentru
stabilirea formei de reabilitare care urmează să intervină este pedeapsa aplicată de
instanţă, nu pedeapsa redusă sau înlocuită ca urmare a graţierii; în situaţia mai multor
condamnări succesive la pedeapsa amenzii sau a închisorii care nu depăşeşte un an, va
opera reabilitarea de drept pentru fiecare dintre acestea, dacă intervalul dintre executarea
pedepsei precedente şi comiterea următoarei infracţiuni, este mai mare de trei ani;
dimpotrivă, dacă intervalul este mai mic de trei ani, va putea opera doar reabilitarea
judecătorească; în situaţia mai multor condamnări succesive, dintre care pentru unele ar
putea să opereze reabilitarea de drept iar pentru altele reabilitarea judecătorească,
persoana condamnată va putea cere doar reabilitarea judecătorească, întrucât, după cum s-
a menţionat, reabilitarea are caracter indivizibil, priveşte persoana condamnatului şi nu
este posibilă o reabilitare parţială;
2. să fi trecut un termen de 3 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
aplicate;
3. în cursul termenului de 3 ani, condamnatul să nu mai fi comis altă infracţiune; în cazul
nerespectării acestei condiţii, va putea să opereze doar reabilitarea judecătorească, cu
excepţia cazului când pentru noua infracţiune intervine amnistia – răspunderea penală
fiind înlăturată, va putea să opereze reabilitarea de drept.
289. Masurile educative sunt neprivative de libertate sau privative de libertate
Masurile educative privative de libertate sunt:
a) internarea intr-un centru educativ;
b) internarea intr-un centru de detentie
290. Definitie. Interpretarea legii penale este o operatiune logico-rationala de lamurire a
continutului unui legi penale, pentru aflarea si explicarea intelesului real al legii, potrivit
vointei legiuitorului care a adoptat legea respectiva.
Necesitatea interpretarii este impusa de: neclaritatea unor texte de lege; existenta unor
termeni neintelesi care au nevoie de explicatii; particularizarea unor situatii abstracte.
Formele interpretarii
Dupa organul sau persoana care face interpretarea:
- oficiala, efectuata de organe oficiale:
196
• autentica (organul care a emis legea): contextuala (facuta de legiuitor in momentul
adoptarii legii); posterioara (facuta ulterior printr-un act separat);
• cauzala (organul judiciar);
- neoficiala, efectuata de catre oamenii de stiinta in tratate si monografii.
291. Raportul juridic penal este relatia de aparare sociala reglementata prin norma de drept
penal.
Pentru a putea apare un raport juridic, este necesara si existenta imprejurarilor de fapt
aratate in ipoteza normei, adica savarsirea unei infractiuni.
Raportul juridic de conflict se naste ca urmare a savarsirii unei infractiuni.
292. Subiecți – statul și persoana fizică sau juridică
Conţinutul raportului juridic penal este format din drepturile și obligaţiile
corelative ale participanţilor la acest raport (subiecţii raportului).
Obiectul – este reprezentat de conduita pe care urmează să o adopte subiectele raportului
în funcţie de drepturile și obligaţiile ce constituie conţinutul raportului juridic.
293. În funcție de condiţiile în care se acordă, amnistia poate fi necondiţionată și condiţionată.
a) Amnistia este necondiţionată (simplă și pură) atunci când acordarea ei
nu depinde de îndeplinirea vreunei condiţii (cu privire la fapta săvârșită, la persoana
făptuitorului sau la împrejurările în care s-a comis infracţiunea), în afara
celor intrinseci privitoare la obiectul său și la data săvârșirii infracţiunilor.
b) Amnistia este condiţionată atunci când acordarea ei este subordonată
îndeplinirii vreunei condiţii speciale cu privire la:
– faptă
– persoana infractorului
– împrejurările în care infracţiunea s-a săvârșit
– urmarea infracţiunii
– antecedenţa penală
– conduita după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare
294. Prin savarsirea unei infractiuni sau comiterea unei infractiuni se intelege savarsirea
oricareia dintre faptele pe care legea le pedepseste ca infractiune consumata sau ca
tentativa, precum si participarea la comiterea acestora in calitate de coautor, instigator sau
complice.
295. Definiţie - totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare cu privire la actul de
conduită, care trebuie îndeplinite pentru existenţa infracţiunii.
Structură - elementele componente ale laturii obiective sunt elementul material, urmarea
socialmente periculoasă, legătura de cauzalitate, locul, timpul, modul, mijloacele.
Elementul material - Acţiunea sau inacţiunea socialmente periculoasă
Definiţie - actul de conduită propriu-zis, interzis prin norma de incriminare.
• Poate să constea într-o acţiune, situaţie în care există o faptă comisivă, prin comiterea a
ceea ce legea interzice, încălcându-se o normă prohibitivă.
• Poate de asemenea să constea într-o inacţiune, situaţie în care există o faptă omisivă,
prin abţinerea de la a efectua ceea ce legea pretinde, încălcându-se o normă onerativă.
Acest lucru este posibil doar când există obligaţia legală sau convenţională de a acţiona.
Trebuie făcută distincţia între comisiune şi omisiune ca modalităţi de incriminare sau ca
modalităţi în fapt ale laturii obiective; astfel există infracţiuni comisive săvârşite prin
omisiune (omorul comis prin lăsarea unei persoane aflată în grija infractorului, fără hrană,
apă, medicamente), precum există şi infracţiuni omisive săvârşite prin comisiune
(nedenunţarea prin furnizarea unor informaţii eronate).
Elementul material poate apărea în conţinutul infracţiunii în variantă unică sau în variante
alternative, situaţie în care infracţiunea are conţinut alternativ. Exemplu: Înşelăciunea se
poate realiza prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a
unei fapte adevărate. Legea reglementează mai multe modalităţi de comitere a
infracţiunii, echivalente din punct de vedere juridic.
Chiar dacă fapta se va comite prin ambele modalităţi, va exista o singură infracţiune.
296. Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face in raport cu gravitatea infractiunii
197
savarsite si cu periculozitatea infractorului, care se evalueaza dupa urmatoarele criterii:
a) imprejurarile si modul de comitere a infractiunii, precum si mijloacele folosite;
b) starea de pericol creata pentru valoarea ocrotita;
c) natura si gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinte ale infractiunii;
d) motivul savarsirii infractiunii si scopul urmarit;
e) natura si frecventa infractiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;
f) conduita dupa savarsirea infractiunii si in cursul procesului penal;
g) nivelul de educatie, varsta, starea de sanatate, situatia familiala si sociala.
297. Pedeapsa accesorie consta in interzicerea exercitarii unor drepturi, din momentul
ramanerii definitive a hotararii de condamnare si pana la executarea sau considerarea ca
executata a pedepsei privative de libertate.
In cazul detentiunii pe viata, pedeapsa accesorie consta in interzicerea de catre instanta a
exercitarii drepturilor prevazute la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) sau a unora dintre acestea.
Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitarii unor drepturi se executa din momentul
ramanerii definitive a hotararii de condamnare si pana cand pedeapsa principala privativa
de libertate a fost executata sau considerata ca executata.
In cazul detentiunii pe viata, pedeapsa accesorie avand continutul prevazut la art. 66 alin.
(1) lit. c) se pune in executare la data liberarii conditionate sau dupa ce pedeapsa a fost
considerata ca executata.
298. La stabilirea starii de recidiva nu se tine seama de hotararile de condamnare privitoare la:
a) faptele care nu mai sunt prevazute de legea penala;
b) infractiunile amnistiate;
c) infractiunile savarsite din culpa
299. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă - fie din cauza elementului subiectiv, fie din
cauza elementului obiectiv, sunt:
1. infracţiunile comise din culpă; una dintre condiţiile de existenţă a tentativei este
intenţia, ca atare, în cazul infracţiunilor din culpă, nu se poate pune problema tentativei;
2. infracţiunile praeterintenţionate; tentativa este posibilă la acţiunea iniţială; în ceea ce
priveşte rezultatul mai grav produs, acesta survine din culpă, aşadar nu este posibilă
tentativa;
3. infracţiunile omisive; infracţiunea se consumă în momentul în care nu este îndeplinită
obligaţia prevăzută de lege, aşadar nu se poate pune problema unui început de
executare;
4. infracţiunile cu executare promtă; asemenea infracţiuni sunt în general cele de pericol,
această stare prezumându-se că există din momentul comiterii acţiunii infracţionale;
5. infracţiunile continue şi continuate.
300. Este in stare de necesitate persoana care savarseste fapta pentru a salva de la un pericol
imediat si care nu putea fi inlaturat altfel viata, integritatea corporala sau sanatatea sa ori a
altei persoane sau un bun important al sau ori al altei persoane sau un interes general,
daca urmarile faptei nu sunt vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut produce in cazul
in care pericolul nu era inlaturat.
Condiţii – trebuie să existe o stare de pericol care să justifice o acţiune de salvare;
Starea de pericol – geneza sa un eveniment întâmplător, o activitate omenească
imprudentă sau intenţionată; atacul din partea unui iresponsabil constituie o stare de
pericol, deoarece nu are caracter raţional;
1. iminent – pe cale să se producă, cât timp este actual;
2. inevitabil – să nu poată fi înlăturat în alt mod; aprecierea caracterului inevitabil se face
în funcţie de situaţia concretă;
3. să ameninţe valorile indicate expres – viaţa, integritatea corporală, sănătatea proprie
sau a altuia, un bun important propriu sau al altuia, un interes obştesc – reiese caracterul
grav al pericolului; bun important – acel bun care prin valoarea sa deosebită artistică,
ştiinţifică, istorică sau afectivă, legitimează acţiunea de salvare.
198
Drept penal. Partea specială I și II
301. Art. 188. Omorul
Uciderea unei persoane se pedepseste cu inchisoarea de la 10 la 20 de ani si interzicerea
exercitarii unor drepturi.
Latura obiectivă este formată din elementul material, urmarea imediată și raportul de
cauzalitate.
Elementul material al laturii obiective constă în acțiunea de ucidere a unei persoane fizice.
Activitatea – acțiunea sau inacțiunea - trebuie să aibă o anumită forță distructivă, să fie
aptă să provoace moartea persoanei în condițiile date. Mijloacele sau instrumentele cu
ajutorul cărora se poate comite acțiunea incriminată nu sunt prevăzute de lege. Totuși,
acestea pot fi clasificate în: mijloace fizice – corpuri contondente, arme albe, arme de foc;
mijloace chimice; mijloace psihice – amenințarea gravă, sperierea, intimidarea.
Urmarea imediată a infracțiunii de omor este tocmai rezultatul actului de violență,
respectiv, moartea victimei. Împrejurarea că moartea se produce imediat sau mai târziu nu
are nici o relevanță pentru existența infracțiunii, cu condiția ca între activitatea de ucidere
și moartea victimei să existe raport de cauzalitate.
Raportul de cauzalitate are în vedere faptul că între acțiunea incriminată și rezultatul
produs să existe o legătură, în sensul că moartea este consecința faptei comise de autor.
302. Art. 189. Omorul calificat
Omorul calificat constă în uciderea unei persoane în vreuna dintre urmatoarele
împrejurari:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspunderea penală
sau de la executarea unei pedepse;
d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infractiuni;
e) de catre o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la
infracțiunea de omor;
f) asupra a doua sau mai multor persoane;
g) asupra unei femei gravide;
h) prin cruzimi.
303. Art. 192. Uciderea din culpă
Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Prima modalitate normativă agravată se reține atunci când uciderea din culpă are loc ca
urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercitiul
unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activitati, caz în care
pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încalcarea dispozitiilor legale
ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infractiune se aplică regulile
privind concursul de infracțiuni.
A doua modalitate normativă agravată se va reține atunci când prin fapta comisă s-a
cauzat moartea a două sau mai multor persoane, caz în care limitele speciale ale pedepsei
prevăzute în modalitatea tip și în prima modalitate normativă agravată se majorează cu
jumătate.
Obiectul juridic special al infracțiunii de ucidere din culpă este reprezentat de relațiile
sociale referitoare la dreptul la viață, asigurat fiecărei persoane prin incriminarea faptelor
care aduc atingere acestei valori fundamentale.
Obiectul material este constituit din corpul persoanei asupra căreia se exercită acțiunea
(inacțiunea) făptuitorului.
Subiectul activ este persoana care îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal.
Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică.
304. Art. 193. Lovirea sau alte violențe
Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferinte fizice se pedepsește cu
închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
199
Modalitatea normativă agravată se va reține în ipoteza în care fapta prin care se produc
leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată
prin zile de ingrijiri medicale de cel mult 90 de zile.
Elementul material al laturii obiective constă fie într-o acțiune de lovire, fie în orice
violențe susceptibile să provoace o suferință fizică. Prin „lovire”se înțelege acel act de
agresiune care constă în acțiunea mecanică a unei energii cinetice exterioare de atingere,
de compresiune sau izbire bruscă și violentă a suprafeței de contact a corpului victimei cu
sau de un corp contondent, prin proiectare, călcare, alunecare, aruncare, cădere. Prin „acte
de violență” se înțeleg toate manifestările brutale, constrângerile fizice de orice natură,
care ar putea cauza suferințe fizice.
Urmarea imediată constă în provocarea unei suferințe fizice victimei. În cazul lovirii,
suferință fizică este prezumată, fiind inerentă acțiunii.
Raportul de cauzalitate constă în legătura dintre acțiunea sau inacțiunea incriminată și
rezultatul produs.
305. Art. 194. Vătămarea corporală este fapta de lovire sau alte violențe care a cauzat vreuna
dintre următoarele consecințe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sanatatii unei persoane, care au necesitat, pentru
vindecare, mai mult de 90 de zile de ingrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav si permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vietii persoanei.
Vătămarea corporală se comite cu intenție sau cu praeterintenție. În cazul praeterintenției,
făptuitorul acționează cu intenție, iar rezultatul mai grav decât cel urmărit se produce din
culpă.
Infracțiună subzistă dacă autorul și-a dat seamă că prin lovire sau alte acte de violență va
produce o vătămare descrisă în texul de incriminare, urmărind sau acceptând posibilitatea
producerii acestui rezultat.
306. Art. 195. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte
Această infracțiune reprezintă o variantă agravată a infracțiunilor de lovire și alte violențe
și vătămare corporală, care au ca rezultat moartea victimei.
Obiectul juridic special al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte îl
constituie relațiile sociale care se referă la ocrotirea vieții unei persoane împotriva faptelor
prin care se aduce atingere acestei valori.
Obiectul material îl reprezintă corpul persoanei, asupra căruia acționează făptuitorul.
Subiectul activ este orice persoană care îndeplinește condițiile cerute de lege.
Subiectul pasiv este persoana în viață împotriva căreia sunt îndreptate activitățile
făptuitorului, acte de natură a-i provoca moartea.
307. Art. 196. Vătămarea corporală din culpa
Infracțiunea constă în:
(1) Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârșită din culpă de către o persoană aflată
sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei
activități ce constituie prin ea însași infracțiune se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la
un an sau cu amenda.
(2) Fapta prevazută în art. 194 alin. (1) săvârșită din culpă se pedepsește cu închisoare
de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Când fapta prevazută în alin. (2) a fost săvârșită ca urmare a nerespectării
dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii
ori pentru efectuarea unei anumite activitați, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani
sau amenda.
(4) Dacă urmările prevăzute în alin. (1)-(3) s-au produs față de doua sau mai multe
persoane, limitele speciale ale pedepsei se majoreaza cu o treime.
308. Art. 199. Violența în familie se va reține daca faptele de omor, omor calificat, lovire sau
alte violențe, vătămare corporală, loviri sau vătămpri cauzatoare de moarte, sunt comise
200
asupra unui membru de familie.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale care se referă la ocrotirea vieții,
integrității corporale sau sănătății membrilor de familie împotriva faptelor care aduc
atingere acestor atribute ale persoanei.
Obiectul material îl reprezintă corpul persoanei asupra căreia acționează făptuitorul.
Subiectul activ este circumstanțiat, putând fi numai un membru de familie. Prin „membru
de familie” se înțelege ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora,
precum și persoanele devenite prin adopție astfel de rude, soțul, precum și persoanele care
au stabilit relații asemănătoare acestora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în
care conviețuiesc. Dispozițiile se aplică și în caz de adopție, persoanei adoptate ori
descendenților acesteia în raport cu rudele firești.
Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi numai membrul de familie asupra căruia s-a
exercitat violența.
309. Art. 200. Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă reprezintă:
- uciderea copilului nou-născut imediat dupa naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore,
săvârșită de către mama aflată în stare de tulburare psihică.
- dacă faptele prevăzute în art. 193-195 sunt comise asupra copilului nou-născut imediat
după naștere, dar nu mai tarziu de 24 de ore, de către mama aflata în stare de tulburare
psihica limitele speciale ale pedepsei se reduc.
Latura obiectivă este formată din elementul material, urmarea imediată și legătura de
cauzalitate.
Sub aspectul elementului material, fapta se realizează prin acțiunea sau inacțiunea de
ucidere sau vătămare a nou-născutului. Infracțiunea se poate comite atât prin acțiune
(lovire, îngropare de viu, înecare…), cât și prin inacțiunea sau atitudinea omisivă.
Urmarea imediată a infracțiunii o constă moartea sau vătămarea copilului nou-născut.
Legătura de cauzalitate constă în legătura dintre acțiunea făptuitorului și rezultatul produs.
Legătura trebuie să constea nu numai între acțiunea mamei și moartea sau vătămarea
victimei, dar și cu starea de tulburare psihică a mamei; dacă nu a existat starea de
tulburare psihică, nu va exista infracțiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului, ci,
infracțiunea de violență în familie.
310. Art. 205. Lipsirea de libertate în mod ilegal
Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal constituie infracțiune.
Se consideră lipsire de libertate și răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și
exprima voința ori de a se apăra.
Latura obiectivă este formată din elementul material, urmarea imediată și legătura de
cauzalitate.
Elementul material constă într-o acțiune sau inacțiune prin care se produce în orice mod
lipsirea de libertate a persoanei. Lipsirea de libertate trebuie să aibă un caracter ilegal,
adică sa nu fie expres sau implicit admisă de lege.
Infracțiunea prezintă și modalități normastive agravate, cares e vor reține când fapta este
comisă: de către o persoanaă înarmată, asupra unui minor, punând în perocol sănătatea
sau viața victimei ori atunci când s-a cauzat moartea victimei.
Urmarea imediată constă în lipsirea de libertate a victimei, imposibilitatea acesteia de a se
manifesta potrivit voinței sale. Lipsirea de libertate trebuie sa dureze atât cât să rezulte că
persoana a fost efectiv impiedicată să se deplaseze ți să actioneze în conformitate cu
voința sa.
Între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe o legatură
de cauzalitate.
311. Art. 206 Amenintarea
Este fapta unei persoane de a amenința cu comiterea unei infracțiuni sau a unei fapte
păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natura să îi producă
o stare de temere.
Obiectul juridic special este constituit din relațiile sociale care asigură libertatea psihică
sau morală a persoanei, în sensul libertății de a decide, de a lua hotărâri sau de a-și
201
manifesta voința.
Infracțiunea nu are obiect material.
Subiectul activ nu este determinat de lege putând fi orice persoană.
Subiectul pasiv este persoana amenințată cu săvârșirea unui rău privitor la persoana sa ori
a altei persoane.
312. Art. 207. Șantajul
Șantajul constă în constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere
ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru
altul; infracțiunea constă și în amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau
imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată ori pentru un membru de familie
al acesteia, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori
pentru altul.
În modalitatea normativă agravată infracțiunea se va reține atunci când faptele menționate
au fost comise pentru a dobândi în mod injust un folos patrimonial pentru sine sasu pentru
altul.
Elementul material al laturei obiective se realizează prin actiunea de constrângere a unei
persoane să dea, să facă, să nu faca, sau să sufere ceva. Constrângerea se poate realiza și
prin amenințare.
A da ceva presupune a efectua o activitate de autodeposedare, de remitere.
A face ceva înseamnă a acționa într-un anumit fel sau a lua o anumită atitudine impusă
prin constrangere.
A nu face ceva înseamnă a se abține de a îndeplini o actrivitate, o prestație, de a lua o
atitudine din cauza constrângerii.
Prin „a suferi ceva” se înțelege a suporta un prejudiciu, material sau moral, indiferent de
natura acestuia.
Urmarea imediata constă în crearea unei stări serioase de temere a victimei, prin
ingrădirea libertatii psihice a persoanei vătămate de a actiona dupa voința sa.
Între activitatea faptuitorului și urmarea produsă trebuie sa existe o legatură de
cauzalitate, care de regulă rezuultă din materialitatea faptei. Nu există raport de
cauzalitate dacă persoana vătamată a simulat că se afla într-o stare de temere serioasă
pentru a induce în eroare subiectul activ și a-l denunța.
313. Art. 210. Traficul de persoane
Infracțiunea constă în, recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea
unei persoane în scopul exploatării acesteia, săvârșită:
a) prin constrangere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate;
b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de
vădită vulnerabilitate a acelei persoane;
c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul
consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane. Fapta se
pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Infracțiunea pote fi comisă și în modalitatea normativă agravată care se va reține atunci
când subiectul activ este un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu.
Consimțământul persoanei victimă a traficului nu constituie cauză justificativă. Subiectul
activ al infractiunii de trafic de persoane poate fi orice persoană fizică responsabilă.
Subiectul pasiv este persoana traficată în scopul exploatării.
Forme
Actele preparatorii, deși posibile, nu se pedepsesc. Tentativa se pedepsește. Consumarea
infracțiunii are loc în momentul în care s-a comis actiunea sub una din modalitatile
infațișate prin care s-a realizat elementul material.
314. Art. 218. Violul
Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoana, săvârșit prin constrângere,
punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această
stare.
Infracțiunea va exista și în cazul penetrării vaginale sau anale comise în condițiile de mai
202
sus.
Infracțiunea prezintă și unele modalități normative agtravante, respectiv :
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului ;
b) fapta a fost comisă de către un membru de familie sau de către o persoană care
conviețuiește cu victima ;
c) victima este un minod ;
d) fapta a fost comisă în scopulproducerii de materiale pornografice ;
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală sau a pus în pericol viațavictimei în orice
alt mod ;
f) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună.
Dacă faptele menționate mai sus (prevăzute în alin. [(1) și (2)], au fost comise față de un
minor în circumstanțele menționate mai sus la lit. a), b) și d)-f) sau de către o persoană
care a mai comis anterior o infracțiune contra libertății și integrității sexuale.
O ultimă modaltatea normativă agravată se va reține în ipoteza în care fapta a avut ca
urmare moastea victimei.
Urmarea imediată constă în încălcarea, vătămarea efectivă a libertații și inviolabității
sexuale a persoanei vătămate. Fapta mai poate avea și alte urmari ce pot consta în
vătămarea gravă a integrității sau a sănătății ori moartea victimei.
Raportul de cauzalitate - Legatura de cauzalitate dintre acțiunea incriminată și urmarea
imediată rezultă din insăși materialitatea faptei. În situația în care făptuitorul urmează să
răspunda pentru comiterea infracțiunii de viol într-o modalitate normativă agravată, va fi
necesar să se stabilească existența legăturii de cauzalitate între activitatea incriminată și
rezultatul produs.
315. Art. 224.Violarea de domiciliu
Infracțiunea constă în pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere,
dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le
folosește, ori refuzul de a le părăsi la cererea acesteia. Modalitatea agravată se reține în
cazul în care fapta este săvârșită de o persoană înarmată, în timpul nopții ori prin folosire
de calități mincinoase.
Elementul material al infracțiunii se poate realiza fie prin acțiunea de pătrundere, fără
drept, într-o locuință, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fie prin acțiunea de
a refuza părăsirea locuinței sau a celorlalte locuri menționate mai sus, la cererea persoanei
care le folosește.
Cu privire la acțiunea de pătrundere, se cere ca făptuitorul să se fi introdus în mod efectiv,
cu tot corpul, în vreuna dintre locurile menționate în textul de incriminare.
Prin locuință se înțelege orice loc destinat efectiv și actual uzului domestic al uneia sau
mai multor persoane. Dacă mai multe persoane locuiesc în comun și au gospodărie
comună, locuința lor este unică, niciuna dintre ele nu poate comite o violare de domiciliu
împotriva celeilalte.
Încăperea este o parte dintr-o construcție destinată să fie folosită drept locuință și care este
utilizată ca atare în mod efectiv.
Prin dependințe se înțeleg locurile care, direct sau indirect, sunt în relație de dependență
față de locuință. Ele constituie un accesoriu al locuinței.
Prin loc împrejmuit se înțelege orice loc care este separat print-o îngrădire de jur-
împrejur, print-o împrejmuire (gard, perete …) care servește unui anumit scop și care ține
de locuință sau de dependință.
Acțiunea de refuz de a părăsi locuința presupune ca intrarea în locuință să se facă legal,
însă autorul fie direct (fățiș, ostentativ), fie indirect (ex. ascunzându-se în casă) să refuze
părăsirea la cererea celui care o folosește.
316. Art. 228. Furtul
Furtul reprezintă luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără
consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept. Fapta constituie furt și dacă
bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun
se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane. Se consideră bunuri mobile și
203
înscrisurile, energia electrică, precum și orice alt fel de energie care are valoare
economică.
Obiectul infracțiunii este constituit din obiectul juridic generic, obiectul juridic special și
obiectul material.
Obiectul juridic special al infracțiunii de furt este forma din relațiile sociale privitoare la
drepturile și interesele patrimoniale al persoanelor fizice sau juridice. Norma juridică
ocrotește posesia sau detenția bunurilor mobile numai ca situații de fapt, prin ocrotirea
posesiei realizându-se, în același timp, și ocrotirea dreptului de proprietate asupra acestor
bunuri.
Obiectul material este bunul mobil care se află în posesia sau detenția altuia. Imobilele nu
pot constitui obiect material al furtului, în schimb părți din asemenea bunuri, devenite
mobile prin detașare, pot forma obiectul material al infracțiunii, de exemplu tabla sau
țigla de pe acoperiș, ferestrele, ușile etc.
Subiectul activ al infracțiunii de furt poate fi orice persoană fizică care îndeplinește
condițiile cerute la lege pentru a fi subiect al infracțiunii. În teza a doua subiect activ nu
poate fi decât proprietarul care comite acțiunea de luare asupra unui bun ce se află în acel
moment în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane. Poate exista și furt între soți
dacă unul dintre aceștia a luat din posesia celuilalt, fără consimțământul său, unul sau mai
multe bunuri comune, în scopul însușirii pe nedrept, împrejurarea că soții sunt despărțiți
în fapt fiind lipsită de relevanță.
Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică ale cărei interese patrimoniale
au fost lezate.
317. Art. 228. Furtul
cauzalitate.
Elementul material constă în acțiunea de luare a bunului mobil din posesia sau detenția
altuia, fără consimțământul acestuia. Luarea este o formă a sustragerii care constă în
scoaterea fizică a unui bun din sfera de stăpânire a persoanei în posesia sau detenția căreia
se află și trecerea acestuia în sfera de stăpânire a făptuitorului. Acțiunea de „luare”, ca
element material al infracțiunii de furt se realizează prin două acte, și anume: primul,
(deposedarea) care presupune scoaterea bunului din sfera de stăpânire a posesorului sau
detentorului, și al doilea (împosedarea), care presupune trecerea acestui bun în sfera de
stăpânire a făptuitorului.
Urmarea imediată constă în schimbarea stării de fapt a bunului, care este scos din posesia
sau detenția altuia și trecut în stăpânirea făptuitorului.
Raportul de cauzalitate între acțiunea de sustragere a bunului și apariția urmării imediate
rezultă din însăși materialitatea faptei.
318. ART. 229 Furtul calificat
Furtul calificat este furtul săvârșit în următoarele împrejurari:
a) într-un mijloc de transport în comun;
b) în timpul nopții;
c) de o persoana mascată, deghizată sau travestită;
d) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevarate ori a unei
chei mincinoase;
e) prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere.
Furtul se realizează în variante agravante în următoarele situații:
a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;
b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;
c) de o persoană având asupra sa o armă.
De asemenea, furtul privind următoarele categorii de bunuri:
a) țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau
gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigații;
c) componente ale rețelelor electrice;
204
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu
sau alte situații de urgență publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de
cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;
f) instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și
componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente;
g) bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe
drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum
și componente de comunicații.
Urmarea imediată constă în schimbarea stării de fapt a bunului, care este scos din posesia
sau detenția altuia și trecut în stăpânirea făptuitorului.
Raportul de cauzalitate între acțiunea de sustragere a bunului și apariția urmării imediate
rezultă din însăși materialitatea faptei.
319. Art. 233.Tâlhăria
Tâlhăria constă în furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin
punerea victimei în stare de inconstiență sau neputința de a se apăra, precum și furtul
urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru
înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.
Obiectul infracțiunii este format din obiectul juridic specific și obiectul material.
Obiectul juridic special este constituit dintr-un obiect juridic principal, și anume, relații
sociale referitoare la patrimoniu a căror dezvoltare este condiționată de menținerea
poziției fizice a bunului împotriva faptelor de sustragere și dintr-un obiect juridic
adiacent, și anume relațiile sociale referitoare la apărarea persoanelor. Obiectul juridic
adiacent este determinat de natura activității adiacente: amenințări, violențe și valoarea
socială apărată.
Obiectul material este, în principal, bunul vizat de autorul faptei, dar, în aceeași măsură
obiectul material poate fi atât corpul persoanelor asupra cărora se îndreaptă actiunea
violentă cât și unele lucruri aparținând acestora.
320. Art. 233. Tâlhăria
Elementul material constă în două acțiuni conjugate, și anume: acțiunea de furt, care este
principală, și o acțiune de constrângere care, față de cea dintâi, este secundară (adiacentă).
Pentru existența elementului material al tâlhăriei, trebuie ca între cele două acțiuni să
existe o indispensabilă relație de intercondiționare.
Acțiunea principală – furtul – constă și în cazul tâlhăriei în luarea bunului mobil din
posesia sau detenția altuia fără consimțământul acesteia.
Acțiunea adiacentă – constrângerea – se poate realiza prin una din următoarele acțiuni:
întrebuințarea de violențe, întrebuințarea de amenințari, punerea victimei în stare de
inconștiență și punerea victimei în stare de neputință de a se apăra.
Pentru existența infracțiunii de tâlhărie, se cere ca violența să fie efectivă și să aibă
posibilitatea să înfrângă opunerea persoanei vătămate.
321. Tâlhăria calificata
Este tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurari:
a) prin folosirea unei arme ori substațe explozive, narcotice sau paralizante;
b) prin simularea de calitîți oficiale;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) în timpul nopții;
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional
sau care a avut ca urmare vătămarea corporală.
Tâlhăria va fi sancționată mai aspru dacă privește urmatoarele categorii de bunuri:
a) tiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau
gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigatii;
205
c) componente ale retelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu
sau alte situatii de urgență publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de
cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori in caz de dezastru;
f) instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian si
componente ale acestora, precum si componente ale mijloacelor de transport aferente;
g) bunuri prin însușirea carora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe
drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente si instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum
și componente de comunicații.
Aceeași pedeapsă va fi aplicată autorului și atunci când acțiunea incriminată a avut ca
rezultat vătămarea corporală a unei perosoane.
Latura subiectivă a infracțiunii constă în intenția directă, atât în ce privește actiunea
principală, cât și cea adiacentă. Făptuitorul prevede și urmărește să comită furtul prin
violeță sau amenințare, ori prin punerea victimei în stare de inconstiență sau neputința de
a se apăra, precum și prin folosirea vreunuia dintre aceste mijloace pentru păstrarea
bunului furat, stergerea urmelor infracțiunii ori pentru a-si asigura scăparea. Este necesar
ca scopul însușirii pe nedrept să existe în momentul comiterii faptei fără a fi neaparat
nevoie de realizarea sa efectivă.
322. Art. 238 Abuzul de încredere
Constă în însusirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de
catre cel căruia i-a fost încredintat în baza unui titlu și cu un anumit scop, ori refuzul de a-
l restitui.
Elementul material se realizează prin una din următoarele acțiuni: însușirea bunului,
dispunerea pe nedrept de acel bun, folosirea bunului în alt scop decât acela pentru care a
fost încredintat sau refuzul de a-l restitui.
Însusirea bunului mobil presupune acțiunea prin care autorul, având detenția legală a
bunului, pune stăpânire în mod ilegal și abuziv pe bun, ca și cum ar avea calitatea de
proprietar.
Dispunerea pe nedrept de bun înseamnă a efectua unele acte de dispoziție (a-l dona, a-l
vinde, a-l împrumuta), acte pe care nu avea dreptul să le facă.
Refuzul de restituire presupune manifestarea de voință a făptuitorului de a nu înapoia
bunul care i-a fost încredințat în baza raportului juridic de ordin patrimonial. Refuzul
poate fi expres sau tacit.
323. Art. 243 Insusirea bunului gasit sau ajuns din eroare la faptuitor
Este fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun gasit autoritaților sau celui care l-a
pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său, respectiv însusirea pe nedrept a unui
bun mobil ce aparține altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului,
sau nepredarea acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu
îi aparține.
Obiectul infracțiunii este format din obiectul juridic specific și obiectul material al
infracțiunii.
Obiectul juridic special este format din fasciculul de relații sociale referitoare la
patrimoniul public sau privat, care implică buna – credință și din partea celui care găsește
un bun sau ajunge din eroare sau în mod fortuit în posesia unui bun aparținând altei
persoane.
Obiectul material constă în bunul găsit, în bunul ajuns din eroare sau în mod fortuit în
posesia făptuitorului. Bunul găsit este acela care, în momentul intrării în posesia altei
persoane, avea întrerupt contractul cu persoana care l-a pierdut ori uitat într-un loc. Bunul
ajuns din eroare în posesia făptuitorului este un bun predat unei persoane din cauza erorii
comise de cel care a efectuat predarea, bun pe care făptuitorul îl primește crezând că este
destinat.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi persoana care a găsit bunul sau care a ajuns din
206
eroare sau în mod fortuit în posesia lui și nu-și îndeplinește obligația prevăzută de lege de
a-l da fie celui care l-a pierdut, fie autorităților.
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică căreia ii aparține bunul respectiv.
324. Art. 244. Înselaciunea
Constă în inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevarată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevarate, în scopul de a obtine pentru sine sau
pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă. Înșelăciunea în
modalitatea sa agravată constă în folosirea de nume sau calitați mincinoase ori de alte
mijloace frauduloase. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se
aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
Elementul material constă într-o acțiune de inducere în eroare, prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate.
Prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase presupune a face să se creadă, a trece
drept reală, existentă, o faptă sau împrejurare care nu există, care a fost inventată. Pentru a
realiza infracțiunea, făptuitorul folosește anumite mijloace de înșelare extrem de
ingenioase și variate.
Folosirea de nume mincinoase presupune utilizarea unui nume care nu aparține în realitate
făptuitorului.
Folosirea de calități mincinoase presupune utilizarea de titluri, funcții etc. pe care
făptuitorul nu le în realitate.
325. Art. 253 Distrugerea
Constă în distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neintrebuintare a unui bun
aparținând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui
astfel de bun, precum și înlăturarea măsurilor luate.
Modalități agravate:
1. Distrugerea unui înscris sub semnatură privată, care aparține în tot sau în parte altei
persoane și servește la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a
produs o pagubă.
2. Dacă a fost distrus un dispozitiv electronic de supraveghere folosit pentru monitorizare
electronică în cadrul unor proceduri judiciare sau execuțional penale.
3. Dacă fapta de distrugere privește bunuri care fac parte din patrimoniul cultural.
4. Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuintare a unui bun, săvârțită
prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc și dacă este de natura să pună
în pericol alte persoane sau bunuri.
Elementul material se realizează, prin acțiuni de distrugere, degradare, aducerea în stare
de neîntrebuințare, împiedicare a luării măsurilor de conservare ori de salvare a bunului
după ce au fost luate, înlăturare a măsurilor de conservare sau salvare.
Distrugerea constă în lezarea substanței bunului în așa fel încât acesta încetează să existe,
este nimicit.
Degradarea constă într-o atingere adusă bunului în așa fel încât acesta își pierde unele
dintre calitațile sale, ceea ce atrage o reducere a potențialului său de utilizare.
Aducerea în stare de neîntrebuințare a bunului constă în aceea că bunul nu mai poate fi
utilizat conform destinației sale pentru totdeauna sau numai temporar.
Împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a unui bun este o modalitate
indirectă de distrugere a acestuia, deoarece făptuitorul nu acționează direct și nemijliocit
asupra bunului pentru a-l distruge, însă prin acțiunea sa ilicită împiedică luarea măsurilor
necesare să apere bunul de pericolul distrugerii care îl amenință.
326. Art. 256 Tulburarea de posesie
Constă în ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, prin violență sau amenințare ori
prin desființarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia.
cauzalitate.
Elementul material constă în acțiunea de ocupare, în întregime sau în parte a unui imobil
aflat în posesia altei persoane. Acțiunea de ocupare presupune pătrunderea în imobil, cu
207
intenția de a rămâne acolo, neavând importanță dacă acțiunea a vizat imobilul în întregul
său sau numai în parte, ori perioada cât a durat ocuparea ilegală. Pentru existența
infractiunii se cere ca ocuparea să se facă fără drept.
Urmarea imediată. Acțiunea de ocupare fara drept se refera la transerul în mod ilicit al
imobilului din posesia sau detenția părții vătămate în aceea a făptuitorului.
Raportul de cauzalitate. Între acțiunea faptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe o
legătură de cauzalitate, acesta rezultand ex re.
327. Art. 257. Ultrajul
Constă în amenințarea săvâșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directa, lovirea
sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori
omorul săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică
exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legatură cu
exercitarea acestor atribuții.
Modalități agravate:
1. Săvârșirea unei infracțiuni împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție
ce implică exercițiul autorității de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare
sau de răzbunare, în legatură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu.
2. Dacă faptele privesc un membru de familie al funcționarului public.
3. Dacă faptele sunt comise asupra unui polițist sau jandarm, aflat în exercitarea
atribuțiilor de serviciu sau în legatură cu exercitarea acestor atribuții.
Obiectul inrafcțiunii – obiectul juridic special și obiectul material.
Obiectul juridic special este complex, obiectul juridic principal fiind format din relațiile
sociale referitoare la respectul datorat autorităților de stat, care presupune respect și față
de funcționarul care îndeplinește o funcție care implică exercițiul acestei autorități, iar
obiectul juridic special secundar este constituit din relațiile sociale privitoare la libertatea
psihică a unei persoane, la integritatea sa corporală sau chiar la viața acesteia.
Obiectuul material constă în corpul celui care devine subiect pasiv secundar.
Subiectul infracțiunii – subiectul activ și subiectul pasiv.
Subiectul activ nemijlocit nu este calificat, legea nu cere vreo calitate specială.
Infracțiunea poate fi săvârșită și de către un funcționar față de un alt funcționar.
Participația penală este posibilă în oricare din formele sale.
Subiectul pasiv principal este instituția care asigura autoritatea de stat. Subiectul pasiv
secundar este funcționarul public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul
autorității de stat în cadrul instituției în cauză.
328. Art. 257. Ultrajul
cauzalitate.
Elementul material constă în acțiunea de amenințare a unui funcționar public aflat în
exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, de
insuflare a temerii că va fi supusă vreunui pericol sau că o altă persoană va suferi un rău.
Exercitarea atribuțiunilor de serviciu nu este legată de programul de serviciu sau de locul
exercitării acestuia, inracțiunea fiind comisă și în situația în care s-a săvârșit contra
funcționarului care se pregătea să intre în servicu.
Urmarea imediată. Urmarea imediată principală constă întotdeauna într-o stare de pericol
pentru autoritatea statului. Urmarea secundară este diferită în funcție de modaliatea în
care infracțiunea se comite.
Raportul de cauzalitate trebuie raportat la ambele valori sociale lezate prin comiterea sa.
Cu privire la urmările imediate legătura de cauzalitate rezultă ex re în unele cazuri (ex.
amemnițare) sau trebuie dovedită în concret (ex. omorul).
329. Art. 258. Uzurparea de calităţi oficiale
Constă în folosirea fără drept a unei calităţi oficiale care implică exerciţiul autorităţii de
stat, însoţită sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate.
cauzalitate.
208
Elementul material se caracterizează prin două acte distincte și cumulative, care se pot
săvârși simultan sau succesiv: folosirea fără drept a unei calități oficiale ce implică
exercițiul autorității de stat și îndeplirea unui act legat de acea calitate.
Folosirea fără drept a unei calități presupune că făptuitorul își asumă față de alte persoane
o calitate pe care nu a deținut-o niciodată sau pe care nu o mai deține în momentul în care
săvârșește fapta.
În modalitatea agravată, folosirea calității oficiale este mai eficientă prin aceea că autorul
se folosește și de utilizarea unor uniforme sau semen distinctive ale unor autorități
publice, fără drept.
Urmarea imediată principală constă în crearea unei stări de pericol pentru autoritatea
statului.
Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
330. Art. 259. Sustragerea sau distrugerea de inscrisuri
Constă în sustragerea ori distrugerea unui înscris care se află în păstrarea ori în deținerea
unei persoane dintre cele prevazute în art. 176 sau art. 175 alin. (2).
Obiectul infracțiunii este format din obiectul juridic special și obiectul material.
Obiectul juridic special îl formează relațiile sociale privitoare la securitatea înscrisurilor
sau documentelor aflate în deținerea sau păstrarea unui organ sau a unei instituții de stat.
Obiectul material îl constituie orice înscris alflat în păstrarea sau deținerea unei instituții
publice.
Subiectul activ al infracțiunii nu este circumstanțiat; acesta poate fi orice persoană, mai
puțin un funcționar public în exercițiul atribuțiunilor de serviciu, caz în care fapta
realizează conținutul modalității agaravate.
Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana care exercită un serviciu de interes public
pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau este supusă controlului ori
supravegherii acestora.
331. Art. 266. Nedenunţarea
Este fapta persoanei care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înştiinţează de
îndată autorităţile.
Infracțiunea constă și în fapta persoanei care luând cunoștință de comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală, de trafic și exploatare a persoanelor vulnerabile ori contra
libertății și integrității sexuale, săvârșite față de un minor.
Nedenunţarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
De asemenea, nu se pedepseşte persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii
penale împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează
autorităţile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii
penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
cauzalitate.
Elemntul material se realizează prin forma unei atitudini pasive, respectiv subiectul activ
omite (inacțiune) să înștiințeze de îndată autoritățile despre comiterea vreuneia dintre
infracțiunile prevăzute de textul de lege. Obligația de denunțare există pentru toate faptele
prevăzute de legea penală contra vieții sau care au avut ca urmare moartea unei persoane,
și nu doar pentru faptele intenționate contra vieții. De asemenea, acestă obligație va
subzista și în cazul comiterea unei fapte de trafic și exploatare a persoanelor vulnerabile
ori contra libertății și integrității sexuale, săvârșite față de un minor.
Denunțarea poate fi făcută oral sau scris, direct sau printr-o persoană interpusă. Obligația
de denunțare trebuie îndeplinită” de îndată”, adică neîntârziat.
Urmarea imediată. În cazul comiterii infracțiunii de nedenunțare se creează o stare de
pericol pentru înfăptuirea justiției, producându-se întârzierea descoperirii faptelor
prevăzute de legea penală, a făptuitorilor, precum și a tragerii la răspundere penală a
acestora.
Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată există în mod firesc o legătură de
209
cauzalitate, aceasta rezultând din materialitatea faptei.
332. Art. 268. Inducerea în eroare a organelor judiciare
Constă în sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei
fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către
o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală.
Obiectul juridic special principal constă în relațiile sociale referitoare la îndeplinrea în
bune condițiuni a activității de înfăptuire a justiției. Obiectul juridic secundar constă în
relațiile sociale cu privire la apărarea cinstei, onoarei, demnității și libertății persoanei.
În cazul acestei infracțiuni nu avem obiect material. Probele mincinoase produse sau
ticluite în sprijinul unei învinuiri nedrepte sunt mijloace prin care se comite fapta.
Subiectul activ nu este circumstanțiat. Poate fi subiect activ orice persoană chiar și o
persoană care are capacitate de exercițiu restrânsă; de asemenea chiar și persoana care
acționează ca reprezentant al unei persoane juridice - publică sau privată.
Subiectul pasiv. În cazul acestei infracțiun avem un subiect pasiv principal (general și
imediat) și un subiect pasiv secundar (adiacent).
Subiectul pasiv principal este statul, ca administrator al justiției, reprezentant al organelor
judiciare a căror activitate a fost pusă în pericol prin săvârșirea infracțiunii.
Subiectul pasiv secundar poate fi orice persoană fizică sau juridică, care prin activitatea
infracțională a subiectului activ, este învinuită pe nedrept de comiterea unei fapte penale.
333. Art. 269. Favorizarea făptuitorului
Constă în ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-
o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative
de libertate.
cauzalitate.
Elementul material constă în activitatea de a da ajutor unui făptuitor pentru a împiedica
sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea
unei pedepse sau măsuri privative de libertate, fără o înțelegere stabilită înainte sau în
timpul infracțiunii.
Ajutorul pentru a îngreuna sau zădărnici cercetarea penală sau tragerea la răspudere
penală poate fi dat infractorului în intervalul de la săvârșirea infracțiunii și până la
rămânerea definitive a hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de
amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal.
Fapta se poate comite și prin omisiune.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiției penale.
Raportul de cauzalitate rezultă implicit din comiterea faptei, mai precis, constatarea că a
fost săvârșită activitatea de dare de ajutor unui participant la săvârșirea unei fapte
prevăzută de legea penală.
334. Art. 270. Tainuirea
Constă în primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de
către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurarile concrete că acesta
provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura
acesteia. Tainuirea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește. Latura obiectivă
este alcătuită din elementul material, urmarea imediată și raportul de cauzalitate.
Elementul material în cazul infracțiunii de tăinuire constă în una din următoarele acțiuni:
primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării lui.
„Primirea” presupune că făptuitorul acceptă cu orice titlu să dețină bunul ce provine din
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Prin „dobândire” se înțelege situația când tăinuitorul devine proprietarul bunului în cauză
prin cumpărare, donație, dare în plată, schimb etc.
„Transformarea” presupune o modificare a substanței bunului sau a formei sale,
tăinuitorul folosindu-se de o serie de mijloace, cum ar fi: topire, montare, vopsire, turnare
în forme etc.
210
„Înlesnirea valorificării” înseamnă a ajuta la înstrăinarea bunului în vederea obținerii unor
foloase. Săvârșirea oricăreia dintre acțiunile enumerate duse la realizarea infracțiunii de
tăinuire.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru buna înfăptuire a justiției. În
secundar, se realizează și trecerea bunului ce provine dintr-o faptă prevăzută de legea
penală în altă sferă patrimonială ori modificarea substanței și formei sale, prin aceasta
reducându-se posibilitatea de recuperare a acelui bun de către cei cărora le aparținea.
Raportul de cauzalitate dintre acțiune și consecințe rezultă din însăși materialitatea faptei.
335. Art. 271. Obstructionarea justitiei se definește ca fiind:
Constă în fapta persoanei care fiind avertizată asupra consecințelor faptei sale:
a) împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanța să efectueze, în conditiile legii,
un act procedural;
b) refuză să pună la dispoziția organului de urmarire penală, instanței sau judecatorului
sindic, în tot sau în parte, datele, informațiile, înscrisurile sau bunurile deținute, care i-au
fost solicitate în mod explicit, în condițiile legii, în vederea soluționarii unei cauze.
cauzalitate.
Elementul material constă în acțiunea făptuitorului de a împiedica, fără drept, organul de
urmărire sau instanța, să efectueze în act procedural ori de a refuza să pună la dispoziția
organului de urmărire penală, instanței sau judecătorului – sindic, în tot sau în parte,
datele, informațiile, înscrisurile sau bunurile deținute, care i-au fost solicitate în mod
explicit, în condițiile legii, în vederea soluționării unei cauze.
„Împiedicarea” efectuării unui act procedural presupune oprirea, interzicerea efectuării
actului, având ca efect neîndeplinirea acestuia de către organele judiciare sau instanța de
judecată.
„Refuzul” de a pune la dispoziție datele, informațiile, înscrisurile sau bunurile deținute
presupune acțiunea sau inacțiunea făptuitorului care nu dă curs cererii explicite a
organelor de urmărire penală, instanței sau judecătorului – sindic, fie printr-o atitudine
activă de respingere, de neacceptare a cererii, fie printr-o atitudine pasivă, de refuz al
cooperării.
Infracțiunea de obstrucționare a justiției constituie o incriminare cu caracter subsidiar,
elementele constitutive ale infracțiunii realizându-se în condițiile în care nu se săvârșește
o infracțiune mai gravă (ultrajul judiciar, favorizarea infractorului, mărturia mincinoasă
etc.)
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru desfășurarea normală și
legală a activității de înfăptuire a justiției.
Raportul de cauzalitate rezultă din însăși săvârșirea acțiunii incriminate.
336. Art. 273 Marturia mincinoasă
Este fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se
ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau
împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat.
Modalitățile agravate constau în fapta comisă:
a) de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecție a martorilor;
b) de un investigator sub acoperire;
c) de o persoană care intocmește un raport de expertiză ori de un interpret;
d) în legatură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață ori
închisoarea de 10 ani sau mai mare.
Elementul material se realizează prin două modalități: fie se fac afirmații mincinoase, fie
nu se spune tot ce se știe asupra împrejurărilor esențiale într-o cauză în care se ascultă
martori, fiind vorba de o manifestare de natură a induce în eroare organele judiciare.
Acțiunea „de a face afirmații mincinoase” înseamnă a se face relatări nesincere, respectiv
în neconcordanță cu cele știute de martor.
„A nu spune tot de știe” înseamnă a avea reticență în cele declarate, a trece sub tăcere, a
ascunde totul sau parte din ceea ce martorul știe. Tăcerea trebuie să privească ceva de
211
martorul știa, iar nu ceea ce nu putea cunoaște.
Afirmațiile sau omisiunile martorului trebuie să se refere la împrejurări esențiale.
Prin „împrejurări esențiale” trebuie să se înțeleagă situații și împrejurări care se referă la
faptul principal al cauzei, și nu la aspecte adiacente ce nu au legătură cu aceasta.
Caracterul esențial trebuie determinat în funcție de obiectul probei, în sensul că este
concludentă în raport cu învinuirea adusă inculpatului sau orice alt aspect de natură să
influențeze răspunderea penală a acestuia.
337. Art. 275. Sustragerea sau distrugerea de probe ori de inscrisuri
Constă în sustragerea, distrugerea, reținerea, ascunderea ori alterarea de mijloace
materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o
procedură judiciară; respectiv împiedicarea, în orice alt mod, ca un înscris necesar
soluționării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la
destinatar. Elementul material constă în sustragerea, distrugerea, reținerea, alterarea sau
ascunderea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri.
„Sustragerea” presupune însușirea, prin fraudă sau viclenie, de mijloace materiale de
probe sau înscrisuri, scoțându-le din sfera de dispoziție a organelor judiciare sau
împiedicând în acest fel ca acestea să mai ajungă în sfera de dispoziție a acestor organe.
„Distrugerea probei” presupune nimicirea fizică a acesteia, care poate fi totală sau
parțială, în acest din urmă caz mijlocul material de probă sau înscrisul devenind inapt a fi
folosit și utilizat conform scopului său, nemaiputând să servească ca instrument probator.
Acțiunea de „reținere” presupune oprirea, neremiterea, neexpedierea mijlocului material
de probă ori a înscrisului, nedepunerea lui la locul stabilit, păstrarea, activitate prin care se
împiedică ajungerea acestuia la organele abilitate care sunt competente să soluționeze o
cauză.
„Ascunderea” presupune o atingere adusă mijlocului material de probă ori înscrisului în
așa fel încât acesta își pierde unele dintre calitățile sale, ceea ce atrage o reducere sau
anulare a potențialului să probator.
„Împiedicarea” reprezintă varianta asimilată de comitere a infracțiunii care constă în
orice acte care fac ca înscrisul să nu ajungă la destinatar, fiind indiferent dacă acesl înscris
este emis de autoritățile juridiciare, de un alt organ de stat sau de o persoană fizică sua
juridică particulară, atâta timp cât acesta este emis sau se adreseaza autorităților judiciare.
338. Art. 289. Luarea de mita
Este fapta funcționarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul,
pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor
astfel de foloase, în legatură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori intârzierea
îndeplinirii unui act ce intra în îndatoririle sale de serviciu sau în legatură cu îndeplinirea
unui act contrar acestor îndatoriri. Fapta de mai sus săvârșită de persoana care exercită un
serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este
supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului
serviciu public, constituie infractiune numai când este comisă în legatură cu
neîndeplinirea, întarzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în
legatură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Subiectul activ este calificat, în sensul că autor al infracțiunii poate fi doar un funcționar
public sau o persoană care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o
însărcinare, de orice natură în serviciul unei persoane fizice sau în cadrul oricăror
persoane juridică.
În varianta asimilată subiectul activ este funcționarul public asimilat, respectiv persoana
care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile
publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la
îndeplinirea respectivului serviciu public.
Subiectul pasiv special este autoritatea publică, instituția publică, instituția ori altă
persoană juridică de interes public ori persoană juridică privată, în serviciul căreia
făptuitorul realizează îndatoririle de serviciu.
339. Art. 290. Darea de mita
212
Este promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condițiile arătate în art.
289. Fapta nu constituie infracțiune atunci cand mituitorul a fost constrans prin orice
mijloace de către cel care a luat mita. Mituitorul nu se pedepșeste dacă denunță fapta mai
înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
Elementul material constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase ce nu
se cuvin unui funcționar public sau unei alte persoane care exercită, permanent sau
temporar, cu sau fără remunerație, o însărcinare de orice natură unei persoane fizice sau în
cadrul oricărei persoane juridice, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în
legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce
intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor
îndatoriri.
Prin „promisiune” se înțelege angajamentul făgăduiala, obligația pe care și-o asumă o
persoană față de un funcționar public de a remite în viitor o sumă de bani sau alte foloase
dacă va acționa sau nu va acționa în sensul urmărit și dorit de acea persoană.
Prin „oferire” se înțelege activitatea de prezentare funcționarului public a banilor sau
folosului pe care acesta urmează să-l primească, în scopurile precizate prin textul
incriminator, infracțiunea de dare de mită subzistând, chiar dacă oferta nu este acceptată.
Pentru existența infracțiunii de dare de mită se cere a fi întrunite următoarele condiții:
1. Promisiunea, oferirea sau darea de mită să aibă ca obiect bani sau alte foloase;
2. Banii sau foloasele promise, oferite sau date să fie necuvenite, să nu fie datorate
potrivit legii;
3. Banii sau foloasele să fie date sau promise pentru cel mituit sau pentru o terță
persoană;
4. Actul în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea etc. să fie un act privitor la
îndatoririle de serviciu ale funcționarului ori un act contrar acestor îndatoriri.
340. Art. 291. Traficul de influență
Constă în pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct
sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență
sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite ca îl va
determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori sa întarzie
îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act
contrar acestor îndatoriri.
Obiectul juridic special reprezintă relațiile sociale privitoare la desfășurarea activității
instituțiilor publice sau private în condiții care să asigure încrederea și prestigiul de care
să se bucure personalul acestora.
Obiectul material al infracțiunii de trafic de influență lipsește. Totuși, dacă făptuitorul
primește un bun există și un obiect material constând în acel bun.
341. Art. 292. Cumpararea de influență
Constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru
altul, direct ori indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are
influență asupra unui funcționar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să
nu îndeplinească, să urgenteze ori să întarzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle
sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
cauzalitate.
Elementul material îl constituie promisiunea de bani sau alte foloase unei persoane care
are sau lasă să se creadă că are influență pentru a interveni pe lângă un funcționar public;
oferirea în același scop a unei sume de bani sau a altor foloase; darea de bani ori alte
foloase în scopul menționat.
Urmarea imediată presupune realizarea unor operații ilicite pe seama funcționarului
public și prin aceasta crearea unei stări de pericol în ceea ce privește buna desfășurare a
activității unei autorități, instituții publice sau alte persoane juridice în serviciul căruia se
află funcționarul public, care este solicitată de făptuitor.
213
Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei (ex re).
342. Art. 295. Delapidarea
Constă în însusirea, folosirea sau traficarea de către un functionar public, în interesul său
ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale de serviciu a căror formare și
desfășurare implică o corectă gestionare și administrare a bunurilor mobile din
patrimoniul unei autorități publice, instituții publice sau alte persoane juridice care
administrează sau exploatează bunul proprietate publică.
Obiectul material este obiectul asupra căruia se exercită nemijlocit acțiunea incriminată.
Sfera bunurilor care pot forma obiectul material al infracțiunii de delapidare este
determinată chiar de norma de incriminare prin sintagma „bani, valori sau alte bunuri”.
343. Art. 297. Abuzul in serviciu
Este fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu
îndeplineste un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă
ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei
persoane juridice; respectiv, fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de
serviciu, îngradeste exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o
situație de inferioritate pe temei de rasă, nationalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
orientare sexuală, apartenența politică, avere, vârsta, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă sau infecție HIV/SIDA. Subiectul activ nemijlocit (autor al infracțiunii),
este circumstanțiat; poate fi numai un funcționar public sau o persoană care exercită un
serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este
supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului
serviciu public.
Subiectul pasiv este autoritatea publică, instituția publică, persoana juridică publică sau
privată ori persoana fizică lezată.
344. Art. 301. Folosirea functiei pentru favorizarea unor persoane
Este fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un
act prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă
ori un afin până la gradul II inclusiv.
Dispozitiile de mai sus nu se aplica în cazurile în care actul sau decizia se referă la
următoarele situații:
a) emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative;
b) exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de
lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale pentru a căror formare, desfășurare și
dezvoltare se cere ca exercitarea demnităților publice, funcțiilor publice și a altor activități
de interes public să se efectueze cu respectarea principiilor imparțialității, integrității,
transparenței deciziei și supremației interesului public.
Obiectul material de regulă lipsește. Este posibilă existența unui obiect material numai
dacă actul îndeplinit în condițiile descrise de norma de incriminare se răsfrânge sau poartă
asupra unui bun material.
345. Art. 310. Falsificarea de monede
Constă în falsificarea unei monede cu valoare circulatorie sau a unei monede, emise de
catre autoritatile competente, înainte de punerea oficială în circulație a acesteia.
cauzalitate
Elementul material se concretizează printr-o acțiune de falsificare, care presupune o
operație de contrafacere sau alterare a unei monede.
„Contrafacerea” constă în confecționarea, producerea, imitarea unei monede. Nu este
necesar ca imitarea să fie perfectă.
„Alterarea” constă în modificarea conținutului sau aspectului exterior al unei monede.
214
Pentru ca elementul material să poată întregi conținutul obiectiv al infracțiunii trebuie să
îndeplinească următoarele două cerințe:
1. Moneda falsificată să corespundă uneia dintre monedele cu valoare circulatorie
sau să fie emisă de către autoritățile competente înainte de punerea în circulație;
2. Moneda falsificată să se afle în momentul falsificării în circulație.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite.
Raportul de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei nefiind nevoie de probatorii
deosebite.
346. Art. 320. Falsul material în înscrisuri oficiale
Constă în falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau
prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice. Sunt asimilate
înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de
consecinţe juridice.
Latura subiectivă este alcătuită din forma de vinovăție, mobiliul și scopul infracțiunii.
Forma de vinovăție care constituie elementul subiectiv al acestei infracțiuni este intenția,
care presupune ca făptuitorul să își fi dat seama că prin falsificarea material a unui înscris
oficial creează o stare de pericol pentru încrederea pe care trebuie să o inspire un astfel de
înscris și să fi urmărit sau accentuat producerea acestuia.
Mobilul și scopul nu sunt elemente obligatorii ale laturii subiective. Acestea au relevanță
în aprecierea în concret a gravității faptei și la individualizarea pedepsei.
347. Art. 371. Tulburarea ordinii si linistii publice
Este fapta persoanei care, în public, prin violențe comise împotriva persoanelor sau
bunurilor ori prin amenințări sau atingeri grave aduse demnității persoanelor, tulbură
ordinea și linistea.
Elementul material constă într-o acțiune care se materializează în acte de violență comise
împotriva persoanelor sau bunurilor, ori prin amenințări sau atingeri grave aduse
demnității persoanelor.
„Actele de violență” comise împotriva persoanelor sau bunurilor semnifică orice
manifestări brutale care ar putea cauza suferințe fizice ori acte de distrugere, alterare sau
aducere în stare de neîntrebuințare a unor bunuri.
„Amenințările” pot induce unei persoane temerea ca va fi supusă unui pericol sau că o
persoană apropiată va suferi un rău.
Prin „atingeri grave aduse demnității persoanelor” se înțelege afectarea onoarei ori
reputației unei persoane prin cuvinte, gesturi ori prin expunerea la batjocură.
348. Art. 376. Bigamia
Este încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită.
Infracțiunea se comite cu intenție directă sau indirectă. Făptuitorul cunoaște, știe că prima
căsătorie nu este desfăcută legal și voiește în aceste împrejurări pe baza consimțământului
dat, încheierea celei de-a doua căsătorii.
Dacă participantul necăsătorit nu a cunoscut că încheie o căsătorie cu o persoană
căsătorită, fiind în eroare, acesta nu se pedepsește, întrucât fapta nu constituie infracțiune.
349. Art. 377. Incestul
Este raportul sexual consimțit, săvârșit între rude în linie directă sau între frați și surori.
Subiectul activ este calificat în sensul că trebuie să aibă calitatea de rudă apropiată, dar
numai de rude în linie directă sau de frate sau de soră.
Esențial pentru existența infracțiunii de incest este ca raporturile incestuoase să fie
practicate de persoane de sex diferit.
Incestul este o infracțiune bilaterală, în sensul că presupune în mod necesar participare a
două persoane care vor răspunde ambele pentru infracțiune, atât timp cât nu există nici o
cauză care exclude existența infracțiunii pentru vreunul dintre participanți.
Subiectul pasiv al infracțiunii este statul, ca titular al valorii sociale ocrotite.
350. Art. 378. Abandonul de familie
Constă în:
1. Săvârșirea de către persoana care are obligația legală de întreținere, față de cel
215
îndreptățit la întretinere, a uneia dintre următoarele fapte:
a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunandu-l la suferințe fizice sau
morale;
b) neîndeplinirea, cu rea-credintă, a obligației de întretinere prevazute de lege;
c) neplata, cu rea-credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere stabilite pe cale
judecatorească;
2. Neexecutarea, cu rea-credință, de către cel condamnat a prestațiilor periodice stabilite
prin hotărâre judecatorească, în favoarea persoanelor îndreptatite la intreținere din partea
victimei infracțiunii.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale privitoare la obligația legală de
întreținere în baza căreia membrii familiei trebuie să își acorde întreținere și sprijin
material și moral.
Obligația de întreținere are caracter concret, ea fiind acea obligație impusă de lege unei
persoane de a furniza alteia mijloace de trai. Această obligație este în principiu un efect al
rudeniei și al căsătoriei.
Infracțiunea de abandon de familie nu are obiect material.
Drept procesual penal I și II
351. Principiile fundamentale ale dreptului procesual penal sunt următoarele:
- principiul legalității;
- principiul separarii funcţiilor judiciare;
- prezumţia de nevinovăţie;
- principiul aflării adevărului;
- principiul autorității de lucru judecat (ne bis in idem);
- principiul obligativității punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale (principiul
oficialității);
- principiul caracterului echitabil şi al termenului rezonabil al procesului penal;
- dreptul la libertate şi siguranţă;
- principiul dreptului la apărare;
- principiul respectării demnităţii umane şi a vieţii private;
- principiul limbii oficiale şi dreptul la interpret.
352. Conform principiului legalității, procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor
prevăzute de lege.
Niciun proces nu poate avea loc înafara legii, iar odată demarate procedurile judiciare,
acestea trebuie respectate conform legii, eventualele abateri fiind pedepsite.
Astfel, orice participant în procesul penal are dreptul de a reclama orice abatere a
organelor judiciare, codul de procedură penală prevăzând procedurile de urmat și soluțiile
aplicabile.
353. Conform acestui principiu, în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare:
funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii
trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată. În desfăşurarea aceluiaşi proces
penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii
judiciare, cu excepțiile strict prevăzute de lege.
Funcția de urmărire penală se exercită de către procuror şi organele de cercetare penală
care strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere
în judecată.
Funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza
de urmărire penală se exercită de către judecătorul de drepturi și libertăți care dispune cu
privire la actele şi măsurile care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale
persoane, cu anumite excepții. De exemplu acest judecător autorizează efectuarea unei
percheziții domiciliare.
Asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor pe care se bazează acesta,
216
precum şi asupra legalităţii soluţiilor de netrimitere în judecată se pronunţă judecătorul de
cameră preliminară, în condiţiile legii.
Funcția de judecată se realizează de către instanţă, în complete legal constituite.
354. Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit
infracţiuni.
Acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită când există probe din care rezultă
presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care
împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia.
Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege.
Acţiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal, în condiţiile legii.
Persoana față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală se numește inculpat.
355. Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt prevăzute în
art. 16 cod procedură penală și sunt următoarele:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de
lege;
c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă
condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană
fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia
înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere
în condiţiile legii;
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
356. Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere
civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs
prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.
Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se
constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.
Când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de
exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul
legal sau, după caz, de către procuror.
357. Constituirea ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale precum și până la
începerea cercetării judecătoreşti.
Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii
pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază.
Dacă constituirea de parte civilă s-a făcut pănă la începerea cercetării judecătorești,
ulterior, până la terminarea cercetării judecătorești, partea civilă poate îndrepta erorile
materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă, mări sau micşora întinderea
pretenţiilor, solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri băneşti,
dacă repararea în natură nu mai este posibilă.
În cazul neconstituirii de parte civilă în termen, persoana vătămată sau succesorii acesteia
nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acţiunea
la instanţa civilă.
358. Partea civilă poate renunţa, în tot sau în parte, la pretenţiile civile formulate, până la
terminarea dezbaterilor în apel.
Renunţarea se poate face fie prin cerere scrisă, fie oral în şedinţa de judecată.
Partea civilă nu poate reveni asupra renunţării şi nu poate introduce acţiune la instanţa
civilă pentru aceleaşi pretenţii.
De asemenea, în cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea
217
civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere,
potrivit legii, instanța urmând să ia act de aceste acte.
Inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte,
pretenţiile părţii civile.
În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura
recunoaşterii, urmând ca probele să fie administrate numai cu privire la pretenţiile civile
nerecunoscute.
359. Instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă în caz de achitare a inculpatului sau de încetare
a procesului penal, atunci când se constată că fapta nu este prevăzută de legea penală,
când lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă
condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, când a
intervenit amnistia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus
radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică, când există autoritate de lucru
judecat, când a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat sau în caz de încetare a
procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul încheierii
unui acord de recunoaștere a vinovăției.
De asemenea, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă şi în cazul în care moştenitorii
sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civile nu îşi exprimă opţiunea de
a continua exercitarea acţiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moştenitorii,
succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente în termenul de 2 luni
prevăzut de lege.
360. Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei
civile, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.
Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a
procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei
ilicite.
Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are
autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei
penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
361. Participanții la procesul penal sunt organele judiciare (organele de cercetare penală,
procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară, instanța
de judecată), părțile (inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente), subiecții
procesuali principali (suspectul și persoana vătămată), avocatul, alți subiecți procesuali
(făptuitorul, martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, etc).
362. Părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune
judiciară, după caz, penală sau civilă.
Părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
Inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală, deosebindu-
se astfel de suspect, care este persoana față de care s-a confirmat continuarea urmăririi
penale, dar față de care nu s-a pus în mișcare acțiunea penală, acesta din urmă nefiind
parte în proces.
Partea civilă este persoana vătămată, respectiv succesorii acesteia, care exercită acţiunea
civilă în cadrul procesului penal, deci persoana care a suferit o pagubă, un prejudiciu,
material sau moral, și care solicită tragerea la răspunderea civilă a inculpatului, respectiv
a părții responsabile civilmente.
Aceasta din urmă este persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau
convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul
cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în procesul penal.
363. Subiecții procesuali principali sunt suspectul și persoana vătămată.
Suspectul este persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă
bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Așadar, suspectul este
persoana cu o calitate intermediară între făptuitor și inculpat, fiind persoana față de care
se desfășoară urmărirea penală dar față de care nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală.
Persoana vătămată este persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală
218
prin fapta penală. Ea poate participa în procesul penal, se poate constitui parte civilă, sau
în cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, poate alege să nu
participe, având obligația să anunțe organele judiciare, putând fi audiată în calitate de
martor.
Subiecţii procesuali principali au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia
celor pe care legea le acordă numai acestora.
364. Drepturile inculpatului sunt enumerate în art. 83 cod procedură penală și sunt
următoarele:
a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se
atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă
va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa (acest drept
manifestându-se și și prin dreptul inculpatului de a nu răspunde la una sau mai multe
întrebări, putând alege să răspundă la altele);
a1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi
încadrarea juridică a acesteia;
b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de
asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
d) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de
a ridica excepţii şi de a pune concluzii;
e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi
civile a cauzei;
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu
se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
g1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
h) alte drepturi prevăzute de lege.
365. Persoana vătămată este persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală
prin fapta penală. Drepturile acesteia sunt prevăzute de art. 81 NCPP, și anume:
a) dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;
b) dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a
ridica excepţii şi de a pune concluzii;
c) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a
cauzei;
d) dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi
penale, la cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o
adresă de poştă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie
comunicate;
e) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
f) dreptul de a fi ascultată;
g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor;
g1) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege,
nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română. În cazurile urgente se pot
folosi mijloace tehnice de comunicare, dacă se apreciază că acest lucru este necesar şi că
nu împiedică exercitarea drepturilor persoanei vătămate;
g2) dreptul de a i se comunica traducerea într-o limbă pe care o înţelege a oricărei
soluţii de netrimitere în judecată, atunci când nu înţelege limba română;
h) dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
i) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
j) alte drepturi prevăzute de lege.
366. Suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulţi avocaţi în tot
cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, iar organele
judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoştinţă acest drept.
Asistenţa juridică este asigurată atunci când cel puţin unul dintre avocaţi este prezent.
219
Persoana reţinută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul, asigurându-i-se
confidenţialitatea comunicărilor, cu respectarea măsurilor necesare de supraveghere
vizuală, de pază şi securitate, fără să fie interceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei.
În anumite cazuri prevăzute de lege asistența judiciară este obligatorie. În aceste cazuri,
dacă avocatul ales lipseşte nejustificat, nu asigură substituirea sau refuză nejustificat să
exercite apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul
judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască,
acordându-i acestuia un termen rezonabil şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei
apărări efective.
Avocatul din oficiu desemnat este obligat să se prezinte ori de câte ori este solicitat de
organul judiciar, asigurând o apărare concretă şi efectivă în cauză. Delegaţia apărătorului
din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales.
Pe lângă obligațiile menționate, avocatul are o serie de drepturi, în funcție de calitatea
celui pe care îl apără. Astfel, în cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau
inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţia
situaţiei în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, a
percheziţiei corporale sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante.
Avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora
efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi
libertăţi, încunoştinţarea făcându-se prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte
asemenea mijloace.
367. Articolul 90 NCPP prevede cazurile de asistență juridică obligatorie a suspectului sau
inculpatului, în aceste cazuri, dacă nu există un avocat ales în cauză, organul judiciar fiind
obligat să desemneze un avocat din oficiu:
a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori
într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de
acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum
şi în alte cazuri prevăzute de lege;
b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar
putea face singur apărarea;
c) în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în
care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.
368. Codul de procedură penală prevede situațiile când asistența juridică a persoanei vătămate
sau a părții civile este obligatorie, și anume când acestea sunt persoane lipsite de
capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau când organul judiciar
apreciază că din anumite motive persoana vătămată sau partea civilă nu şi-ar putea face
singură apărarea.
În cursul urmăririi penale, avocatul persoanei vătămate sau al părţii civile are dreptul să
fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate
de judecătorul de drepturi şi libertăţi, să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire
penală, avocatul având de asemenea, dreptul de a consulta actele dosarului şi de a formula
cereri şi a depune memorii.
Persoana vătămată sau partea civilă are dreptul, să fie asistată de unul ori de mai mulţi
avocaţi în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii,
iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoştinţă acest drept.
Asistenţa juridică este asigurată atunci când cel puţin unul dintre avocaţi este prezent.
Avocatul persoanei vătămate sau al părţii civile are dreptul să beneficieze de timpul și
înlesnirile necesare pentru a realiza o apărare efectivă.
În cursul judecăţii, avocatul persoanei vătămate sau al părţii civile exercită drepturile
persoanei asistate, cu excepţia celor pe care aceasta le exercită personal, având şi dreptul
de a consulta actele dosarului.
369. Aceasta este reflectată în principiul separării funcțiilor judiciare. Cuprind norme
referitoare la funcțiile îndeplinite de fiecare organ judiciar în parte. De exemplu,
220
competența funcțională a organelor de urmărire penală este de a efectua acte de urmărire
penală, de a participa la ședințele de judecată, de a exercita acțiunea civilă în cazurile
prevăzute de lege sau de a exercita căile de atac prevăzute de lege, etc.
Competența funcțională a judecătorului de drepturi și libertăți este aceea reflectată în
funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza
de urmărire penală. Spre exemplu, judecătorul de drepturi și libertăți de la fiecare instanță
(judecătorie, tribunal, tribunalul militar, curte de apel, curtea militară de apel, Înalta Curte
de Casație și Justiție) soluționează în primă instanță orice cereri care privesc restrângerea
drepturilor și libertăților persoanei, în timp ce judecătorul de drepturi și libertăți de la
instanța superioară (tribunal, curte de apel, curte militară de apel, Înalta Curte de Casație
și Justiție) soluționează contestațiile împotriva soluțiilor date de judecătorul de drepturi și
libertăți de la instanța inferioară.
Competența funcțională a judecătorului de cameră preliminară este dată de funcția de
verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată. Astfel, judecătorul de cameră
preliminară de la fiecare instanță se pronunță în primă instanță asupra legalităţii trimiterii
ori netrimiterii în judecată, în timp ce judecătorul de cameră preliminară de la instanța
superioară se pronunță cu privire la contestațiile formulate împotriva soluțiilor date de
judecătorul de cameră preliminară de la instanța inferioară.
Competența funcțională a instanțelor judecătorești este dată de funcția de judecată în fond
sau în căile de atac. Astfel, judecătoria și tribunalul sau tribunalul militar judecă în primă
instanță sau soluționează unele cauze date în competența acestora prin lege, în timp ce
curtea de apel și curtea militară de apel, pe lângă competența funcțională de a judeca în
primă instanță, au și competența funcțională de a judeca în apel sau în alte cauze date de
lege în competența lor. Înalta Curte de Casație și Justiție, are de asemenea competența
funcțională de a judeca în primă instanță, de a judeca în apel (împotriva soluțiilor
pronunțate de curți de apel sau curți militare de apel în primă instanță), în contestații
(împotriva hotărârilor pronunțate de curți de apel, curtea militară de apel sau Secția penală
a Înaltei Curți) sau în recursurile în casație în cazurile prevăzute de lege. De asemenea,
are competența funcțională de a soluționa sesizările privind hotarâri prealabile pentru
dezlegarea unei probleme de drept sau de a soluționa alte cauze date de lege în
competența sa.
370. Calitatea unor persoane atrage uneori o anumită competență. Astfel, dacă o anumită
infracțiune este săvârșită de o persoană fără o anumită calitate, acea infracțiune va fi
judecată conform competenței materiale generale. Dacă însă acea infracțiune este
săvârșită de o persoană care are o anumită calitate, alături de alte condiții, acea infracțiune
va fi judecată de o altă instanță, superioară în grad. Judecătoria și tribunalul nu au
competență personală. În schimb, tribunalul militar, curtea de apel, curtea militară de apel
și Înalta Curte de Casație și Justiție au competență personală. De asemenea, procurorul
are competențe personale ca și organele de cercetare speciale.
Pentru a atrage competența personală, calitatea inculpatului trebuie să existe la momentul
consumării sau epuizării infracțiunii. Dacă însă, după acest moment, inculpatul își pierde
această calitate, competența personală nu mai este atrasă cu anumite excepții și anume
când fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului sau s-a dat citire actului
de sesizare a instanţei.
371. Spre deosebire de competența materială care este o competență pe verticală, determinată
de gravitatea faptelor, competența teritorială este una pe linie orizontală, determinând care
dintre organele de același grad este competent într-o anumită cauză. Articolul 41 prevede
criteriile care determină competența teritorială. Astfel, aceasta este atrasă în funcție de
locul săvârşirii infracţiunii; locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul; locuinţa
suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană
juridică, la momentul la care a săvârşit fapta; locuinţa sau, după caz, sediul persoanei
vătămate. Prin locul săvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea
infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia (principiul
ubicuității).
221
În cazul în care, o infracţiune a fost săvârşită în circumscripţia mai multor instanțe,
oricare dintre acestea este competentă să o judece. Când niciunul dintre aceste locuri nu
este cunoscut sau când sunt sesizate succesiv două sau mai multe instanțe competente,
competenţa revine instanței mai întâi sesizate. Infracţiunea săvârşită pe o navă sub
pavilion românesc este de competenţa instanței în a cărei circumscripţie se află primul
port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Infracţiunea săvârşită pe o aeronavă înmatriculată în România este de competenţa
instanței în a cărei circumscripţie se află primul loc de aterizare pe teritoriul român. Dacă
nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român,
iar competenţa nu se poate determina potrivit criteriilor menționate, competenţa revine
primei instanțe sesizate.
372. Articolul 43 prevede cazurile de reunire obligatorie (al. 1) sau facultativă (al. 2) a
cauzelor. Astfel, reunirea este obligatorie în cazul infracţiunii continuate, al concursului
formal de infracţiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale
alcătuiesc o singură infracţiune.
Reunirea este facultativă când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi
persoană; când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două sau mai multe persoane;
când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune
pentru buna înfăptuire a justiţiei, dacă prin reunire nu se întârzie cercetările.
În caz de reunire, dacă, în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte, competenţa
aparţine, potrivit legii, mai multor instanțe de grad egal, competenţa de a judeca toate
faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanței mai întâi sesizate, iar dacă, după natura
faptelor sau după calitatea persoanelor, competenţa aparţine unor instanțe de grad diferit,
competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanței superioare în grad.
373. Excepția de necompetență reprezintă un instrument juridic, un mijloc procesual pus la
dispoziție pentru a se solicita declinarea competenței de la organul necompetent la
organul competent. Excepția de necompetență poate fi invocată din oficiu de către
procuror sau judecător, de părți sau de subiecții procesuali principali.
Excepția de necompetență materială sau personală a instanței inferioare celei competente
potrivit legii poate fi invocată în tot cursul procesului penal până la pronunțarea unei
hotărâri definitive. În schimb, excepția de necompetență materială sau personală a
instanței superioare celei competente potrivit legii, poate fi invocată pănă la începerea
cercetării judecătorești.
Excepția de necompetență teritorială poate fi de asemenea invocată pănă la începerea
cercetării judecătorești.
Încălcarea normelor privind competența funcțională a organelor de urmărire penală și a
instanței de judecată, a normelor privind competența materială a instanței, precum și a
normelor privind competența personală a instanței se sancționează cu nulitatea absolută.
În schimb, încălcarea normelor privind competența materială și personală a organelor de
urmărire penală precum și a normelor privind competența teritorială atât a organelor de
urmărire penală cât și a instanței de judecată, atrage nulitatea relativă.
374. Mijloacele de probă sunt declarațiile suspectului, inculpatului, persoanei vătămate, părții
civile, părții responsabile civilmente, sau ale martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză
sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijoacele materiale de probă precum și orice
alt mijloc de probă care nu este interzis de lege.
Constituie obiect al probațiunii existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat,
faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă, faptele şi
împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii, precum și orice împrejurare necesară
pentru justa soluţionare a cauzei.
Având în vedere prezumția de nevinovăție a inculpatului, sarcina probei în ceea ce
privește acțiunea penală revine în principal procurorului, iar în subsidiar persoanei
vătămate în cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a
acesteia.
În ceea ce privește acțiunea civilă, sarcina probei revine părții civile iar uneori și
222
procurorului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau
are capacitate de exerciţiu restrânsă.
375. La calculul termenului procedural pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care
începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.
Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul
primei zile lucrătoare care urmează.
Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen,
nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut
peste termen.
Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia
atrage de drept încetarea efectului măsurii.
Pentru celelalte termene procedurale se aplică, în caz de nerespectare, dispoziţiile
privitoare la nulităţi.
376. Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea
răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună
trimiterea în judecată.
Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică.
Urmărirea penală se realizează de organele de urmărire penală care sunt procurorul și
organele de cercetare penală.
Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin
ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel, iar organele de cercetare penală fac propuneri
procurorului prin referat și dispun asupra actelor sau măsurilor procesuale tot prin
ordonanță.
377. Plângerea reprezintă alături de denunț, plângerea prealabilă, sesizarea din oficiu și
sesizările făcute de persoane cu funcţii de conducere şi de alte persoane, un mod de
sesizare al organelor de urmărire penală.
Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o
vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune. Aceasta trebuie să cuprindă: numele, prenumele,
codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului ori, pentru persoane juridice,
denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de
înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi
contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convenţional, descrierea faptei care
formează obiectul plângerii, precum şi indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă,
dacă sunt cunoscute.
Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar
procura rămâne ataşată plângerii.
Plângerea se poate face oral sau în scris și de asemenea, în formă electronică cu
respectarea condițiilor prevăzute de lege.
Plângerea se poate face și prin substituiți procesuali.
Pentru persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu, plângerea se face de reprezentantul său
legal.
Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângere cu încuviinţarea
persoanelor prevăzute de legea civilă.
În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviinţează actele
persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu.
378. Plângerea prealabilă este un mod special de sesizare al organelor de urmărire penală și
constă în plângerea făcută de persoana care a suferit o vătămare în cazurile special
prevăzute de lege când acțiunea penală se pune în mișcare doar dacă există o asemenea
plângere.
Plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana
vătămată a aflat despre săvârşirea faptei. Când persoana vătămată este un minor sau un
incapabil, termenul de 3 luni curge de la data când reprezentantul său legal a aflat despre
săvârşirea faptei. În cazul în care făptuitorul este reprezentantul legal al acestor persoane,
223
termenul de 3 luni curge de la data numirii unui nou reprezentant legal.
Plângerea prealabilă trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal,
calitatea şi domiciliul petiţionarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul
unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul
comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, indicarea
reprezentantului legal ori convenţional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii,
precum şi indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.
Plângerea se poate face personal sau prin mandatar, respectiv prin reprezentant legal în
condițiile prevăzute de lege. Mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată
plângerii.
Plângerea se poate face oral sau în scris și de asemenea, în formă electronică cu
respectarea condițiilor prevăzute de lege.
Plângerea prealabilă nu se poate face și prin substituiți procesuali, spre deosebire de
plângerea ca mijloc genereal de sesizare a organelor de urmărire penală.
379. Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de
plângere.
Plângerea prealabilă greşit îndreptată se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în
termen la organul judiciar necompetent. Plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul
de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului
judiciar competent.
La primirea plângerii prealabile, organul de urmărire penală verifică dacă aceasta
îndeplineşte condiţiile de formă şi dacă a fost depusă în termenul prevăzut de lege.
În cazul în care constată că este tardivă, organul de cercetare penală înaintează
procurorului actele încheiate împreună cu propunerea de clasare.
Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală sau în caz de infracțiune
flagrantă, se constată că este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală
cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere. În caz afirmativ,
organul de urmărire penală continuă cercetarea. În caz contrar, înaintează procurorului
actele încheiate şi propunerea de clasare.
Până la pronunțarea unei hotărâri definitive, deci practic până la încheierea dezbaterilor
din apel, persoana vătămată își poate retrage plângerea.
De asemenea, în cazurile în care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, aceasta poate încheia cu inculpatul un acord de
mediere conform legii.
380. Procurorul conduce urmărirea penală sau o efectuează el însuși.
Procurorul supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, astfel ca orice
infracţiune să fie descoperită şi orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie trasă la
răspundere penală.
De asemenea, procurorul exercită supravegherea activităţii organelor de cercetare penală
astfel ca niciun suspect sau inculpat să nu fie reţinut decât în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege.
Procurorul conduce și supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, astfel ca
actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.
În exercitarea atribuţiei de a conduce activitatea de urmărire penală, procurorul ia
măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri.
Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să îl efectueze
personal.
În exercitarea atribuţiei de supraveghere a activităţii de urmărire penală, procurorul poate
să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să îl
trimită de îndată, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapta care formează
obiectul cercetării.
Procurorul poate reţine orice cauză în vederea efectuării urmăririi penale.
Procurorul ia toate măsurile pe care le consideră necesare în vederea efectuării urmăririi
224
penale, soluționează plângerile date în competența sa și totodată dă soluții dispunând fie
trimiterea, fie netrimiterea în judecată a inculpatului, în acest din urmă caz fie prin clasare
fie prin renunțare la urmărirea penală.
381. Cazurile de suspendare a urmăririi penale sunt următoarele: 1. când se constată printr-o
expertiză medico-legală că suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care îl
împiedică să ia parte la procesul penal, 2. în situaţia în care există un impediment legal
temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană sau 3. pe perioada
desfăşurării procedurii de mediere.
Urmărirea penală este reluată în caz de încetare a cauzei de suspendare, respectiv dacă a
încetat boala de care suferea suspectul sau inculpatul, dacă a încetat impedimentul legal,
de exemplu, dacă s-a obținut autorizația necesară sau s-a depus plângerea prealabilă care
lipsea, și dacă în urma procedurii de mediere nu s-a ajuns la o soluție.
De asemenea, reluarea urmăririi penale are rol și în caz de restituire a cauzei de către
judecătorul de cameră preliminară, de exemplu când nu confirmă soluția de renunțare la
urmărire penală.
De asemenea, reluarea urmăririi penale are loc și în caz de redeschidere a urmăririi
penale.
382. Împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, persoana interesată poate
face plângere la procurorul ierarhic superior în termen de 20 de zile de la comunicarea
copiei actului prin care s-a dispus soluţia.
Procurorul ierarhic superior are 20 de zile să soluționeze plângerea. Soluțiile pot fi de
admitere sau de respingere.
În caz de respingere, sau de nesoluționare în termenul legal, persoana interesată poate
face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră
preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în
primă instanţă.
Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi dispune citarea
petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului, cu menţiunea că pot depune
note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii.
Dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula
cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării
urmăririi penale.
Plângerea se soluţionează în camera de consiliu, cu participarea procurorului, prin
încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu.
383. În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră
preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii:
1.respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;
2.verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude
probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează cu nulitatea actele de urmărire
penală efectuate cu încălcarea legii şi:
a) respinge plângerea ca nefondată;
b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la
procuror pentru a completa urmărirea penală;
c) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu
privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în
mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul
spre repartizare aleatorie;
d) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă
prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.
384. Şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Există anumite situații când instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu,
poate declara şedinţă nepublică pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării
cauzei. De exemplu, dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor
interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, intereselor minorilor
225
sau ale justiţiei.
Instanţa poate de asemenea să declare şedinţă nepublică la cererea unui martor, dacă prin
audierea sa în şedinţă publică s-ar aduce atingere siguranţei ori demnităţii sau vieţii intime
a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate
sau a părţilor, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidenţialitatea unor
informaţii.
Declararea şedinţei nepublice se face în şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente,
a persoanei vătămate şi a procurorului. Dispoziţia instanţei este executorie.
385. Judecata poate avea loc numai dacă, inculpatul, alături de celelalte părți și de persoana
vătămată, este legal citat și procedura este îndeplinită.
Inculpatul se citează la domiciliul acestuia sau la locul indicat de acesta. Când acesta nu
este cunoscut, inculpatul se citează la locul de muncă. Dacă nici locul de muncă nu este
cunoscut, la sediul organului judiciar se afișează o înștiințare potrivit art. 259. Dacă
inculpatul este arestat, acesta se citează la locul de detenție.
Regula este că judecata cauzei are loc în prezenţa inculpatului. Dacă acesta se află în stare
de detenție, aducerea acestuia la judecată este obligatorie. Se consideră că este prezent şi
inculpatul privat de libertate care, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit
din oficiu şi, după caz, şi a interpretului, participă la judecată prin videoconferinţă, la
locul de deţinere.
Cu toate acestea, judecata poate avea loc în lipsa inculpatului dacă acesta este dispărut, se
sustrage de la judecată ori şi-a schimbat adresa fără a o aduce la cunoştinţa organelor
judiciare şi, în urma verificărilor efectuate, nu i se cunoaşte noua adresă. Judecata poate
de asemenea avea loc în lipsa inculpatului dacă, deşi legal citat, acesta lipseşte în mod
nejustificat de la judecarea cauzei.
Pe tot parcursul judecăţii, inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate,
poate cere, în scris, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau din
oficiu.
În cazul în care inculpatul aflat în stare de deţinere a solicitat să fie judecat în lipsă,
instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, ca acesta să poată pună concluzii în cadrul
dezbaterilor şi să i se dea cuvântul prin intermediul videoconferinţei, în prezenţa
apărătorului ales sau din oficiu.
Dacă apreciază necesară prezenţa inculpatului, instanţa poate dispune aducerea acestuia
cu mandat de aducere.
386. Primul termen de judecată este primul termen la care procedura de citare este legal
îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată. Cu alte cuvinte, dacă procedura nu este
legal îndeplinită, nu se consideră ca și prim termen în sens procesual care marchează o
serie de drepturi procesuale.
Dacă însă procedura este îndeplinită, atunci la acest termen se dă citire actului de sesizare,
i se explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, acesta este înştiinţat cu
privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate
fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor,
persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul
cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar.
Preşedintele încunoştinţează partea civilă, partea responsabilă civilmente şi persoana
vătămată cu privire la probele administrate în faza urmăririi penale care au fost excluse şi
care nu vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei şi pune în vedere persoanei vătămate
că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti.
Până la citirea actului de sesizare, inculpatul se poate împăca cu persoana vătămată, dacă
ne aflăm în cazul unor infracțiuni din oficiu la care poate interveni împăcarea. Tot la acest
termen, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, inculpatului i se aduce la
cunoștință că poate cere ca judecata să aibă loc după procedura simplificată.
387. Judecata poate avea loc conform procedurii simplificate doar în cazurile în care acţiunea
penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă și doar dacă
inculpatul recunoaște în totalitate faptele comise și acceptă probele administrate în faza de
226
urmărire penală.
Alte probe nu se mai administrează cu excepția unor eventuale înscrisuri prezentate de
părţi şi de persoana vătămată care se pot depune la acel termen sau la termenul următor,
instanța putând acorda un singur termen în acest sens. Inculpatului i se aduce la cunoștință
și faptul că în cazul în care dorește judecata după această procedură, dacă va fi condamnat
sau dacă se va pronunța o soluție de amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă
prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei
amenzii, cu o pătrime.
Dacă cel trimis în judecată este minor, instanţa va avea în vedere aceste aspecte la
alegerea măsurii educative iar în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele
perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.
Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în aceste condiţii, instanţa procedează la
ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului şi ale celorlalte părţi, se
pronunţă asupra cererii.
Inculpatul poate recunoaşte faptele şi solicita judecarea cauzei cu procedura simplificată
şi prin înscris autentic.
Dacă inculpatul este minor, este necesară şi încuviinţarea reprezentantului său legal.
Instanța poate admite sau respinge cererea. Dacă o respinge, va proceda la judecarea
cauzei conform regulilor de drept comun. Dacă o admite, instanța declară terminată
cercetarea judecătorească și se trece la dezbateri. Inculpatul are ultimul cuvânt.
388. Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către
persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti.
Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate şi a
procurorului şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare.
Probele administrate în faza de urmărire penală pot fi readministrate din oficiu de către
instanţă, doar dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare
a cauzei.
Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul
cercetării judecătoreşti.
În cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi
dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste
mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Instanţa
poate dispune din oficiu oricând, administrarea de probe necesare pentru aflarea
adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Administrarea probelor încuviinţate are loc numai după audierea inculpatului, a persoanei
vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente.
Instanţa poate dispune schimbarea ordinii, când aceasta este necesară.
389. Inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată,
apoi i se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către procuror, de persoana vătămată, de
partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi, precum şi de avocaţii
acestora şi de avocatul inculpatului a cărui audiere se face.
Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot, de asemenea, pune întrebări, dacă
apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei. Instanţa poate respinge întrebările
care nu sunt concludente şi utile cauzei.
Întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă.
În situaţiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei
munci neremunerate în folosul comunităţii, acesta va fi întrebat dacă îşi manifestă acordul
în acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat.
Când inculpatul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori când există
contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior,
preşedintele îi cere acestuia explicaţii şi poate da citire, în întregime sau în parte,
declaraţiilor anterioare.
Când inculpatul refuză să dea declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care
acesta le-a dat anterior.
227
Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar.
Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi
inculpaţi.
Când interesul aflării adevărului o cere, instanţa poate dispune audierea vreunuia dintre
inculpaţi fără ca ceilalţi să fie de faţă. Declaraţiile luate separat sunt citite în mod
obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după audierea lor. Inculpatul poate fi din nou audiat în
prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei.
390. Instanţa procedează la audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile
civilmente, după ascultarea inculpatului şi, după caz, a coinculpaţilor.
Persoanele menţionate sunt lăsate să arate tot ce ştiu despre fapta care face obiectul
judecăţii, apoi li se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat,
avocatul inculpatului, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi
avocaţii acestora.
Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot de asemenea pune întrebări, dacă
apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei.
Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei. Întrebările
respinse se consemnează în încheierea de şedinţă.
Persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reascultate ori de
câte ori este necesar.
391. Dacă martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune în mod nemijlocit
întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă
civilmente.
Dacă martorul a fost propus de către una dintre părţi, i se pot pune întrebări de către
aceasta, de către procuror, persoana vătămată şi de către celelalte părţi.
Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot adresa întrebări martorului ori de câte
ori consideră necesar, pentru justa soluţionare a cauzei. Instanţa poate respinge întrebările
care nu sunt concludente şi utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea
de şedinţă.
Martorul care posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută poate să îl citească în
instanţă. Procurorul şi părţile au dreptul să examineze înscrisul, iar instanţa poate dispune
reţinerea înscrisului la dosar, în original sau în copie.
Când martorul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori când există
contraziceri între declaraţiile făcute în instanţă şi cele date anterior, după ce martorul a
fost lăsat să declare tot ceea ce ştie, preşedintele poate da citire, în întregime sau în parte,
declaraţiilor anterioare.
Dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, iar în faza de urmărire penală
acesta a dat declaraţii în faţa organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi în cadrul procedurii audierii anticipate, instanţa dispune
citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi ţine seama de ea la judecarea
cauzei.
Dacă unul sau mai mulţi martori lipsesc, instanţa poate dispune motivat fie continuarea
judecăţii, fie amânarea cauzei.
Martorul a cărui lipsă nu este justificată poate fi adus cu mandat de aducere.
Martorii audiaţi rămân în sală, la dispoziţia instanţei, până la terminarea actelor de
cercetare judecătorească care se efectuează în şedinţa respectivă.
Dacă instanţa găseşte necesar, poate dispune retragerea lor sau a unora dintre ei din sala
de şedinţă, în vederea reaudierii ori a confruntării lor.
Instanţa, luând concluziile procurorului, persoanei vătămate şi ale părţilor, poate
încuviinţa plecarea martorilor, după audierea lor.
392. Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată,
asistat de grefier. La pronunţarea hotărârii părţile nu se citează.
Preşedintele completului pronunţă minuta care reprezintă rezultatul deliberării. Aceasta
trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii, și anume date privitoare
la persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se
228
denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de
încetare a procesului penal, şi cauza pe care se întemeiază potrivit art. 16, precum şi
soluţia dată cu privire la soluţionarea acţiunii civile. De asemenea, în caz de renunțare sau
amânarea aplicării pedepsei, dipozitivul trebuie să conțină obligațiile pe care inculpatul
trebuie să le respecte și consecințele nerespectării acestora şi ale săvârşirii de noi
infracţiuni, iar dacă a impus obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii, se menţionează două entităţi din comunitate unde urmează a se executa
această obligaţie. Dispozițivul mai conține informații legate de măsurile preventive,
măsurile asigurătorii; măsurile de siguranţă; cheltuielile judiciare; restituirea lucrurilor;
restabilirea situaţiei anterioare; cauţiune; precum și rezolvarea oricărei alte probleme
privind justa soluţionare a cauzei. De asemenea, minuta mai cuprinde calea de atac,
termenul în care aceasta poate fi exercitată și locul unde aceasta se depune.
Minuta se semnează de membrii completului de judecată. Minuta se întocmeşte în
două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se
depune, spre conservare, la dosarul de minute al instanţei. Neîndeplinirea condițiilor
specifice se sancționează cu nulitatea absolută.
393. Hotărârile judecătorești sunt de trei feluri: sentințe, decizii și încheieri.
Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care
aceasta se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă. Instanţa se pronunţă
prin sentinţă şi în alte situaţii prevăzute de lege.
Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului în casaţie şi recursului
în interesul legii se numeşte decizie. Instanţa se pronunţă prin decizie şi în alte situaţii
prevăzute de lege.
Toate celelalte hotărâri pronunţate de instanţe în cursul judecăţii se numesc încheieri.
394. Instanța poate hotărî condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării
pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.
Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că
fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice
îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în
condiţiile prevăzute de Codul penal.
Amânarea aplicării pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială
rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în
condiţiile prevăzute de Codul penal.
Achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d).
Încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j).
395. Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice
îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în
condiţiile prevăzute de Codul penal, iar raportat la persoana făptuitorului, instanța
apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună.
Dizpozitivul hotărârii va cuprinde și motivele care au determinat renunţarea şi se vor arăta
consecinţele la care persoana faţă de care s-au dispus aceste soluţii se expune dacă va mai
comite infracţiuni sau, după caz, dacă nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va
executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
De asemenea, în dispozitiv se face menţiune despre aplicarea avertismentului, potrivit art.
81 din Codul penal.
396. Amânarea aplicării pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială
rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în
condiţiile prevăzute de Codul penal, iar raportat la fapta savârșită și la făptuitor, instanța
apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară dar se impune
supravegherea conduitei sale.
Dizpozitivul hotărârii va cuprinde și motivele care au determinat amânarea, cuantumul
pedeapsei stabilite a cărei aplicare se amână, precum şi măsurile de supraveghere şi
obligaţiile impuse. Totodată, se vor arăta consecinţele la care persoana faţă de care s-au
229
dispus această soluţie se expune dacă va mai comite infracţiuni sau, după caz, dacă nu va
respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata
termenului de supraveghere. Totodată, dacă instanța a impus obligaţia de a presta o
muncă neremunerată în folosul comunităţii, se menţionează două entităţi din comunitate
unde urmează a se executa această obligaţie, după consultarea listei privind posibilităţile
concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probaţiune.
De asemenea, când instanţa a dispus amânarea aplicării pedepsei, odată cu aplicarea
pedepsei accesorii sau a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi,
dispozitivul va cuprinde menţiunea că persoana sau persoanele beneficiare ale măsurilor
de protecţie pot solicita emiterea unui ordin european de protecţie în condiţiile legii.
397. Procedura acordul de recunoaștere a vinovăției se aseamănă cu procedura de judecată
simplificată în sensul că în ambele situații inculpatul recunoaște faptele și încadrarea
juridică și își asumă probele administrate.
În ambele cazuri inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă
prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de
pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii.
Pentru inculpaţii minori se ţine seama de aceste aspecte la alegerea măsurii educative iar
în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun
aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.
398. În cazul procedurii simplificate, actul de sesizare al instanței este reprezentat de
rechizitoriu, în timp ce în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, acordul în
sine reprezintă actul de sesizare al instanței, astfel că în cazul acordului se sare peste faza
camerei preliminare, fiind sesizată direct instanța de judecată.
În cazul acordului de recunoaștere a vinovăției pedeapsa și modalitatea de executare este
stabilită de procuror după negocieri cu inculpatul asistat obligatoriu de avocat, în timp ce
în cazul procedurii de judecată în cazul recunoașterii învinuirii, pedeapsa și modalitatea
de executare este stabilită de instanță, apărarea fiind obligatorie doar dacă în cauză există
vreunul din cazurile prevăzute la art. 90 NCPP.
Procedura simplificată poate fi aplicată și faptelor pentru care legea prevede o pedeapsă
cu închisoarea mai mare de 15 ani, fără a fi însă pedepsite cu detenția pe viață, în timp ce
acordul se poate încheia doar dacă pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea săvârșită este
de cel mult 15 de închisoare.
De asemenea, o diferență este dată de modul în care se soluționează latura civilă a cauzei.
Astfel, în caz de procedură simplificată, instanța se va pronunța și cu privire la acțiunea
civilă, în timp ce în caz de acord de recunoaștere, dacă acesta nu este însoțit și de un acord
de mediere cu privire la latura civilă, pentru a luat act de acesta, instanța va lăsa
nesoluționată acțiunea civilă, partea civilă având dreptul de a se adresa instanței civile pe
cale separată pentru a-și recupera paguba.
399. Acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi încheiat la solicitarea inculpatului sau a
procurorului.
Se poate încheia atât de inculpați majori cât și de inculpați minori, aceștia din urmă doar
cu încuviinţarea reprezentantului lor legal.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi
acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte
felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia, respectiv felul
măsurii educative ori, după caz, soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare
a aplicării pedepsei.
400. În cazul în care sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, instanța fixează termen și se
citează inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată.
Instanţa se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în şedinţă
publică după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi, dacă
sunt prezente, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate.
Acordul poate fi admis sau respins. Astfel, instanța poate: admite acordul de recunoaştere
a vinovăţiei pronunţând soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord sau poate respinge
230
acordul de recunoaştere a vinovăţiei trimițând dosarul procurorului în vederea continuării
urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege sau dacă apreciază
că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nelegală
sau nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea
infractorului.
În cee ce privește latura civilă a cauzei, dacă s-a încheiat o tranzacție sau un acord de
mediere, instanța ia act de acesta, iar înzul în care nu s-au încheiat asemenea acte, instanța
lasă nesoluționată acțiunea civilă.
Protecția internațională a drepturilor omului
401. Fiinţa umană are drepturi inalienabile, indiferent de voinţa autorităţilor.
Noţiunea de drepturi fundamentale face direct referire la filosofia drepturilor naturale,
inspirată din umanismul european. Individul ca fiinţă socială are drepturi şi obligaţii. El
devine cetăţean când conştientizează că aceste drepturi implică şi anumite obligaţii şi
responsabilităţi, pe care trebuie să le respecte şi să le asume.
Cetăţeanul este un individ concret, un subiect de drept, dispunând de drepturi civile şi
politice.
Într-o opinie exprimată în literatura juridică, la care achiesăm, cetăţenia poate fi definită
ca fiind „legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat,
legătură care se exprimă prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o
persoană şi statul al cărui cetăţean este; în plus, aceasta este o legătură juridică specială,
reflectată şi pe plan extern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul său
de origine, în alt stat, pe mare, în cer sau în cosmos” .
Cetăţeanul nu este doar un deţinător de drepturi individuale. El este deţinătorul unei
părţi din suveranitatea politică.
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din august 1789 consacră, potrivit titlului
1, drepturile omului şi ale cetăţeanului, deducând că omul şi cetăţeanul nu se confundă.
Susţinătorii dreptului natural, jusnaturaliştii, afirmă că „naturalul” precedă „civilul”,
drepturile cetăţeanului se deduc din drepturile omului în calitate de om şi reprezintă
drepturile omului promulgate, delimitate, sancţionate, garantate şi devenite efective .
Analiza drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului nu poate fi realizată decât prin prisma
drepturilor omului, aşa cum sunt consacrate în pactele şi tratatele internaţionale din acest
domeniu. În unele constituţii, se observă caracterul confuz al unor formulări, fiind incluse
capitole referitoare la drepturile fundamentale, care sunt intitulate fie „drepturi ale omului
şi cetăţeanului”, fie „drepturi ale cetăţenilor” sau nefăcându-se nicio trimitere cu privire la
calitatea titularului, cum este cazul constituţiei române, fiind intitulat „Drepturi, libertăţi
şi îndatoriri fundamentale”, fără a se preciza ale cui sunt aceste drepturi . Astfel, se
impune clarificarea conceptelor de drepturi ale omului şi drepturi ale cetăţeanului.
Drepturile omului sunt drepturi subiective, definite ca prerogative ale unei persoane
prevăzute de dreptul pozitiv, în virtutea cărora aceasta poate să se comporte într-un anume
fel sau să pretindă altora un anume comportament, putând apela la ajutorul organelor
etatice competente, în situaţia în care este împiedicată să adopte comportamentul licit
dorit sau în situaţia în care, pretinde altei persoane, conform legii, o anumită conduită și
aceasta nu îl adoptă.
Drepturile fundamentale prevăzute în documentele internaţionale pot fi realizate cu
ajutorul statului al cărui resortisant este titularul, dar nu numai. Acesta are, potrivit
reglementărilor în vigoare, şi posibilitatea de a cere sprijinul unor organisme supraetatice,
internaţionale, în virtutea unor mijloace de garanţie juridică, create pe plan internaţional.
Din documentele şi actele normativ-juridice interne, putem remarca faptul că se face o
deosebire între „drepturi” şi „libertăţi”, utilizându-se în mod prioritar noţiunea de
„drepturi” pentru a desemna drepturi ale omului în general şi sintagma „libertăţi publice”
pentru a desemna drepturile cetăţeanului în general. Aceste două concepte au fost
diferenţiate de unii autori, susţinându-se că „drepturile omului” sunt drepturi inerente
naturii umane, drepturi ce se situează în afara şi deasupra dreptului pozitiv, având o natură
231
transcendentă. Ele sunt universale, imuabile, imprescriptibile şi inalienabile, potrivit
concepţiei dreptului natural. Spre deosebire de acestea, drepturile cetăţeanului sau
„libertăţile publice” sunt considerate prerogative recunoscute şi garantate din punct de
vedere juridic, situându-se, deci, pe planul dreptului pozitiv.
Drepturile omului sunt, ca oricare drepturi subiective, prerogative efective, prevăzute de
dreptul obiectiv şi garantate, potrivit acestuia, prin mijloace juridice, fie cu ajutorul unor
organe statale, fie cu ajutorul unor forme organizaţionale supraetatice, internaţionale.
Distincţia dintre „drepturile omului” şi „libertăţile publice”, făcută după anumite criterii,
nu mai are o acoperire completă în realitate , pentru faptul că drepturile omului prevăzute
în Pactele internaţionale şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale sunt apărate din punct de vedere juridic prin intermediul unor organisme
create pe plan internaţional şi recunoscute ca având forţă juridică pe plan intern.
402. În dreptul internaţional, până în prezent nu a fost adoptată o definiţie a drepturilor
omului. În documentele O.N.U. referitoare la drepturile omului şi libertăţile fundamentale
se precizează, însă, că, "prin ele se asigură omului condiţii de viaţă de natură să-i permită
să-şi dezvolte pe deplin calităţile sale intelectuale, ale conştiintei sale şi să-şi satisfacă
cerinţele spirituale".
Drepturile omului reprezintă o expresie care echivalează cu drepturile fundamentale ale
omului, recunoscute pe plan internaţional, indicând "un ansamblu de prerogative bazate
pe demnitatea persoanei umane şi a căror respectare se înţelege a fi promovată în folosul
oamenilor". În literatura juridică se precizează că drepturile omului şi libertăţile
fundamentale sunt "acele drepturi esenţiale pentru viaţa, libertatea, demnitatea şi
dezvoltarea persoanei umane, a căror respectare universală şi efectivă trebuie încurajată şi
promovată prin cooperarea internaţională".
Cea mai completă definiţie este cea care consideră că „drepturile omului sunt acele
prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui
individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori
sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a
unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric ale unei
anumite societăţi".
În decursul evoluţiei istorice, categoria "drepturile omului" a fost tratată în literatura de
specialitate sub mai multe aspecte. Primul a fost acela de instituţie importantă a dreptului
internaţional, formată din totalitatea normelor constituţionale ale dreptului internaţional
care reglementează drepturile omului, pe plan universal sau regional.
În acelaşi timp, drepturile omului au fost recunoscute de dreptul internaţional ca fiind
unul dintre principiile de bază ale relaţiilor internaţionale. Astfel, a fost consacrat
principiul respectării universale şi efective a drepturilor omului.
Instituţia drepturilor omului cunoaşte o dezvoltare continuă prin adoptarea unui număr
important de tratate şi alte documente internaţionale. Ca urmare a acestui fapt, mai recent
se apreciază apariţia şi conturarea unui "drept internaţional al drepturilor omului", parte
integrantă a dreptului internaţional public, format din ansamblul de principii şi norme,
care guvernează cooperarea statelor în ceea ce priveşte promovarea drepturilor omului.
Din reglementările internaţionale referitoare la drepturile omului rezultă câteva idei de
bază care guvernează aceeaşi materie, şi anume: universalitatea drepturilor omului,
caracterul lor de norme imperative, nediscriminarea în reglementarea şi mai ales în
aplicarea acestor drepturi, obligaţia statelor de a coopera între ele în vederea promovării şi
respectării drepturilor omului, interdependenţa între diferitele categorii de drepturi ale
omului.
O dată cu consacrarea drepturilor omului în documentele internaţionale, se dezvoltă o
nouă concepţie asupra acestor drepturi. Ele devin drepturi cetăţeneşti, în sensul integrării
lor în dreptul intern, al garantării lor juridice de către fiecare stat în parte. Dar relaţia este
dublă, pentru că garanţiile statale sunt dublate de cele internaţionale.
Problematica drepturilor omului capătă, în prezent, atât o dimensiune internă, cât şi una
internaţională, dimensiunea internaţională completând prerogativa esenţială internă,
232
suverană, a fiecărui stat, de apărare şi protejare a drepturilor omului.
403. Drepturile omului reprezintă o sumă de norme juridice, aflată într-o strânsă
conexiune prin obiectul lor – relaţiile dintre state şi alte entităţi cu personalitate
internaţională -, care se stabilesc în scopul protecţiei fiinţei umane.
Privite ca prerogative recunoscute individului şi pe care acesta le poate invoca pentru
protejarea statutului său juridic, drepturile omului au evoluat de-a lungul timpului, de la
preocupări esenţiale, precum dreptul la viaţă sau dreptul la libertate la alte preocupări,
precum drepturile economice sau culturale. Din perspectiva acestei evoluţii, drepturile
omului pot fi grupate în trei generaţii.
Generaţia I – drepturile civile şi politice - este consacrată încă din primele documente,
precum Magna Charta Libertatum , Habeas Corpus Act sau Bill-ul Drepturilor ori
Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului . Promovate şi apărate de
numeroase documente juridice internaţionale, drepturile civile şi politice includ drepturi şi
libertăţi, precum: dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la demnitate, dreptul de a nu
fi ţinut în sclavie, dreptul la egalitate în faţa legii, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la
azil în caz de persecuţie, dreptul la o cetăţenie, libertatea de opinie şi exprimare, dreptul
de vot, dreptul de a participa la conducerea treburilor publice.
Generaţia a II-a – drepturi economice, sociale şi culturale - este prevăzută şi recunoscută
ceva mai târziu în legile fundamentale ale statelor şi, apoi, în documente juridice
internaţionale. Printre acestea, sunt întâlnite în tratatele internaţionale drepturi, precum:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă, dreptul la salariu egal pentru o muncă
egală, dreptul la învăţământ, dreptul la cultură, accesul la cultură, dreptul la ocrotirea
sănătății, dreptul la protecție socială, dreptul la negocieri colective în materie de muncă,
interzicerea muncii forțate, dreptul la grevă, accesul liber al persoanei la o activitate
economică, dreptul de a întemeia o familie, protecția copiilor și tinerilor, protecția
persoanelor cu handicap.
Generaţia a III-a – drepturi colective
Aşa numitele drepturi de generaţia a treia au fost promovate de scurtă vreme. Ele sunt
expresia vie a faptului că drepturile omului nu sunt elemente imobile, acestea aflându-se
într-o permanentă dezvoltare şi schimbare. Această categorie de drepturi reflectă, în plus,
faptul că apar mereu noi probleme care periclitează dreptul oamenilor la viaţă şi care ar
trebui întâmpinate cu introducerea unor noi drepturi în catalogul drepturilor omului. În
afară de drepturile de dezvoltare, care au rolul de a diminua prăpastia dintre cei bogaţi şi
cei săraci, printre aceste drepturi de generaţia a treia se numără şi drepturile care privesc
mediul înconjurător. Aceste drepturi au rolul de a garanta că mediul natural al omului nu
este afectat sau chiar distrus în întregime. Putem observa, aşadar, că drepturile omului nu
au fost stabilite o dată pentru totdeauna, ci că ele sunt suficient de flexibile pentru a putea
reacţiona la noi provocări, ca, de exemplu, problemele globale ale mediului.
După adoptarea Cartei ONU, în spiritul solidarităţii internaţionale şi pentru construirea
unui viitor mai bun pentru toţi, a fost consacrat dreptul popoarelor de a dispune de ele
însele. Mai pot fi adăugate dreptul la pace sau dreptul la dezvoltare, dreptul la explorarea
spațiului cosmic în calitate de drepturi colective ale popoarelor şi ale omenirii în
ansamblul ei.
404. Drepturi individuale. Drepturile individuale reprezintă drepturile recunoscute fiecărui
individ şi acestea sunt:
- dreptul la integritate fizică şi mentală, unde sunt cuprinse: dreptul la viaţă, dreptul la
libertate şi securitatea persoanei, inclusiv interzicerea torturii şi a tratamentelor crude şi
inumane, interzicerea sclaviei, a servituţii, a muncii forţate, interzicerea arestării arbitrare
sau a privării abuzive de libertate;
- dreptul la conştiinţă şi acţiune: libertatea de opinie, libertatea de exprimare şi liberatea
religioasă; libertatea întrunirilor paşnice şi libertatea de a constitui sindicate şi alte
organizaţii şi asociaţii şi de a adera la ele; libertatea de circulaţie, inclusiv dreptul de a
părăsi ţara şi de a reveni;
- dreptul la justiţie în condiţiile stabilite de lege: o judecată echitabilă în caz de acte
233
delictuase, dreptul la asistenţă din partea unui apărător; neretroactivitatea legii.
- drepturi privitoare la viaţa privată şi de familie: dreptul la respectarea vieţii private,
dreptul la respectarea şi la protecţia familiei;
- drepturi politice (dreptul de a participa la conducerea treburilor publice, dreptul de a
alege şi de a fi ales);
- drepturi sociale, economice şi culturale: dreptul la muncă, dreptul la un nivel de viaţă
suficient, la securitate socială, la servicii de sănătate, la cultură;
- principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminării.
Drepturi colective. Drepturile colective se caracterizează prin faptul că ele nu pot fi
exercitate prin acţiunea izolată a unei singure persoane, ci presupun, în mod necesar,
manifestări de voinţă concordante din partea altor subiecte, ce beneficiază de acelaşi
drept. Printre drepturile colective, faţă de care ONU a manifestat în ultimul timp un
interes special, se numără: dreptul persoanelor de a dispune de ele însele, dreptul la
suveranitate permanentă asupra resurselor naturale, dreptul la dezvoltare etc.
405. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată în 1948, la Paris şi
cuprinde o enumerare a drepturilor civile şi politice.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este primul document care proclamă solemn
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, după o lungă perioadă în care, mai ales
prin cele două războaie mondiale, existenţa fiinţei umane şi demnitatea acesteia au fost
puse sub semnul întrebării. Astfel, Declaraţia rămâne un simbol comun al aspiraţiei către
o lume mai dreaptă şi mai bună. 10 decembrie 1948 devine o dată istorică în conştiinţa
umanităţii, motiv pentru care a fost declarată ziua drepturilor omului.
Chiar din preambul, Declaraţia porneşte de la concepţia că recunoaşterea demnităţii
inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile
constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume. Ea consideră că tocmai
ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie, iar făurirea unei
lumi în care fiinţele umane vor beneficia de libertatea cuvântului şi a convingerilor,
eliberate fiind de teroare şi mizerie, este proclamată drept cea mai înaltă aspiraţie a
omului.
De aceea, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului îşi propune ca drepturile omului
să fie protejate de un sistem de drept, pentru ca omul să nu fie constrâns la revoltă
împotriva tiraniei şi a asupririi.
Statele membre se angajează, astfel, în conformitate cu prevederile Cartei, să
promoveze, în cooperare cu ONU, respectul universal şi efectiv al drepturilor omului şi al
libertăţilor sale fundamentale.
Redactată în 30 de articole, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului consacră atât
drepturi civile şi politice, cât şi drepturi economice, sociale şi culturale. În patru dintre
articolele sale (1, 2, 22 şi 28), Declaraţia stabileşte fundamentele cu valoare de principiu,
prin care se înalţă întregul edificiu al drepturilor şi libertăţilor consacrate.
Astfel, art.1 precizează că toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în
drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de
altele în spiritul fraternităţii.
Articolul 2 nu admite în exercitarea drepturilor şi proclamaţiilor nicio deosebire bazată
pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională
sau socială, avere, naştere sau decurgând din orice altă situaţie, dar nici bazată pe statutul
politic, juridic sau intenţional al ţării sau teritoriului de care aparţine persoana.
Articolul 22 stabileşte fundamentul exercitării drepturilor economice, sociale şi
culturale, respectiv faptul că orice persoană, în calitate de membru al societăţii, are
dreptul la securitate socială şi este îndreptăţită să obţină respectarea drepturilor
economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea şi libera dezvoltare a
personalităţii sale, prin efortul naţional şi cooperare internaţională, ţinându-se seama de
organizarea şi de resursele fiecărei ţări.
Articolul 28 menţionează că fiecare persoană are dreptul să beneficieze, pe plan social şi
internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi libertăţile enunţate în
234
declaraţie să-şi poată găsi o realizare deplină.
Drepturile civile şi politice (sau cetăţeneşti) consacrate în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului sunt următoarele: dreptul oricărei fiinţe umane la viaţă, libertate şi
securitatea sa (art.3); dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie; sclavia şi traficul cu
sclavi sunt interzise sub toate formele; dreptul de a nu fi supus la tortură, nici la pedepse
sau tratamente crude, inumane sau degradante (art.5); dreptul la recunoaşterea
personalităţii juridice a fiecărui om, indiferent unde s-ar afla (art.6); dreptul la egalitate în
faţa legii şi la o protecţie egală a legii şi împotriva oricărei discriminări sau provocări la
discriminare (art.7); dreptul de a se adresa instanţelor de judecată competente, împotriva
actelor care violează drepturile fundamentale recunoscute prin constituţie sau prin lege
(art.8); dreptul de a nu fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar (art.9); dreptul de a fi
ascultat, în deplină egalitate, în mod echitabil şi public de un tribunal independent şi
imparţial care va hotărî asupra drepturilor şi obligaţiilor sale ori asupra temeiniciei
oricărei acuzaţii în materie penală (art.10); dreptul la prezumţia de nevinovăţie până când
vinovăţia va fi dovedită în mod legal în cadrul unui proces public, cu asigurarea tuturor
garanţiilor necesare apărării. Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care
nu constituiau un act delictuos în momentul în care au fost comise – neretroactivitatea
legii penale – şi nu se va aplica o pedeapsă mai aspră decât cea aplicabilă în momentul în
care a fost comis actul delictuos (art.11); dreptul la protecţia legii împotriva imixtiunilor
sau atingerilor vieţii private, de familie, domiciliului, corespondenţei, onoarei sau
reputaţiei persoanei (art.12); dreptul la liberă circulaţie şi de a alege reşedinţa în orice stat.
Orice persoană are dreptul să părăsească orice ţară, inclusiv ţara sa şi de a reveni în ţara sa
(art.13); dreptul de a căuta şi de a beneficia de azil în alte ţări în cazul persecuţiei. Acest
drept nu poate fi invocat în cazul urmăririi penale pentru crime de drept comun sau în
cazul acţiunilor contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite (art.14); dreptul la o
cetăţenie, de a nu fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa şi dreptul de a-şi schimba
cetăţenia (art.15); dreptul la căsătorie şi de a întemeia o familie pe baza egalităţii în
drepturi a bărbatului şi femeii şi dreptul familiei, ca element natural şi fundamental al
societăţii, la ocrotire din partea societăţii şi a statului; căsătoria nu se poate încheia decât
cu consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi (art.16); dreptul la proprietate,
individual sau în asociere cu alţii şi de a nu fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa
(art.17); dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei şi a exerciţiului acestora
individual sau colectiv, în public sau privat, prin învăţământ (art.18); libertatea de opinie
şi de exprimare, de a nu fi tulburat pentru opiniile proprii, de a căuta, primi şi răspândi,
fără limite legate de frontieră, informaţii şi idei, prin orice mijloc de exprimare (art.19);
dreptul la libertate de întrunire şi asociere şi de a nu fi obligat să facă parte dintr-o
asociaţie (art.20); dreptul de a participa la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie
direct, fie prin intermediul unor reprezentanţi liber aleşi şi dreptul oricărei persoane de a
avea acces, în condiţii de egalitate, la funcţiile publice ale ţării sale. Voinţa poporului este
baza puterii de stat şi trebuie să fie exprimată prin alegeri oneste, care trebuie să aibă loc
periodic, prin sufragiu universal, egal şi prin vot secret sau printr-o procedură echivalentă,
care să asigure libertatea votului (art.21).
Ultimele prevederi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art.29 şi 30)
precizează că fiecare om are îndatoriri faţă de colectivitate, că exercitarea drepturilor şi a
libertăţilor sale este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege, dar numai în scopul
asigurării recunoaşterii şi a respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi în vederea
satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o
societate democratică. De asemenea, se precizează că drepturile şi libertăţile nu vor putea
fi exercitate împotriva scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite şi nicio prevedere a
Declaraţiei nu poate fi interpretată ca implicând dreptul la vreo activitate care să conducă
la desfiinţarea drepturilor şi libertăţilor enunţate.
406. Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice a fost adoptat în 1966 şi a
intrat în vigoare în 1976. Acesta reprezintă o reluare şi o dezvoltare a dispoziţiilor
cuprinse în Declaraţia Universală cu privire la drepturile civile şi politice.
235
Pactele internaţionale adoptate în anul 1966 conţin câteva dispoziţii comune în
preambul şi în articolele 1, 3 şi 5. Astfel, ambele pornesc de la principiile enunţate de
Carta ONU, potrivit cărora fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume este tocmai
recunoaşterea demnităţii inerente tuturor oamenilor şi a drepturilor lor egale şi
inalienabile. În conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, statele părţi
la cele două Pacte recunosc că idealul fiinţei umane libere, eliberată de teamă şi mizerie,
nu poate fi realizat decât dacă se creează condiţii care să permită fiecăruia să se bucure de
drepturile sale economice, sociale şi culturale şi de drepturile civile şi politice. De aceea,
statele au obligaţia de a promova respectarea universală şi efectivă a drepturilor şi a
libertăţilor omului, luând în considerare că omul are şi îndatoriri faţă de semenii săi şi faţă
de colectivitate.
O altă dispoziţie comună celor două pacte este aceea potrivit căreia popoarele au
dreptul la autodeterminare, în virtutea căruia ele îşi determină liber statutul politic şi îşi
asigură liber dezvoltarea economică, socială şi culturală. Mai mult, toate popoarele pot
dispune liber de bogăţiile lor naturale şi nu vor putea fi lipsite de propriile mijloace de
trai.
Dispoziţii comune sunt şi cele care conţin clauzele de garantare a respectării drepturilor
şi a libertăţilor enunţate. Astfel, nicio dispoziţie din pacte nu poate fi interpretată ca dând
dreptul vreunui stat, grupare sau individ să desfăşoare acţiuni care să urmărească
suprimarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute ori limitări mai ample decât cele
prevăzute de pacte.
Conform dispoziţiilor Pactului internaţional cu privire la drepturi civile şi politice,
statele părţi se angajează să respecte şi să garanteze oamenilor care se găsesc pe teritoriul
lor şi care ţin de competenţa lor drepturile recunoscute de Pact, fără nici o deosebire, în
special de rasă, culoare, sex, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională
sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare. Pactul obligă statele să
ia măsuri de ordin legislativ sau de altă natură pentru transpunerea în viaţă a drepturilor
recunoscute de Pact, mai cu seamă: asigurarea dreptului persoanei de a depune plângeri
efective, chiar dacă violarea dreptului a fost comisă de o autoritate publică; să garanteze
că autoritatea competentă va hotărî asupra drepturilor persoanei care formulează
plângerea, cu posibilitatea de recurs judiciar; să garanteze că autorităţile competente vor
da urmare oricărei plângeri care a fost recunoscută ca justificată.
Una dintre cele mai importante completări la Declaraţie este art.27, care conţine
angajamentul statelor de a recunoaşte membrilor minorităţilor etnice, religioase sau
lingvistice, dreptul de a se bucura de cultura proprie, de a profesa şi practica propria
religie sau de a folosi limba proprie. Printre drepturile garantate de Pact care nu sunt
menţionate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se numără: libertatea de a fi
tratat în mod omenos şi cu respect pentru demnitatea inerentă fiinţei umane (art.10);
dreptul persoanei de a nu fi întemniţată pentru singurul motiv că nu este în măsură să
execute o obligaţie contractuală (art.11); dreptul copilului la măsuri de ocrotire din partea
familiei sale, a societăţii şi a statului şi dreptul de a dobândi o cetăţenie (art.24); dreptul
colectiv de protecţie împotriva propagandei pentru război şi îndemnului la ură naţională,
rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau violenţă;
pactul cere statelor părţi să interzică prin lege asemenea acte (art.20); dreptul popoarelor
la autodeterminare ca drept colectiv consacrat (art.1).
Aşa cum se constată, Pactul nu enumeră doar drepturile consacrate, ci, în cea mai mare
parte, le defineşte, le stabileşte conţinutul şi chiar unele măsuri de aplicare şi garantare.
Pactul conţine o clauză de derogare (art.4) ori de limitare a drepturilor garantate, în
cazul unui pericol public excepţional, ce ameninţă existenţa naţiunii şi este proclamat
printr-un act oficial. Pactul permite statelor să suspende toate drepturile, cu excepţia a
şapte dintre cele mai importante: dreptul la viaţă; dreptul de a nu fi supus torturii sau altor
pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante; dreptul de a nu fi ţinut în sclavie
şi servitute; dreptul de a nu fi închis pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale;
principiul neretroactivităţii incriminărilor (sau al aplicării legii penale mai favorabile);
236
dreptul fiecărui om la recunoaşterea personalităţii sale juridice; dreptul la libertatea
gândirii, conştiinţei şi religiei.
Pentru asigurarea drepturilor garantate de Pact, potrivit dispoziţiilor acestuia s-a creat
Comitetul Drepturilor Omului, cu scopul de a examina rapoartele prezentate de statele
părţi cu privire la „măsurile pe care le-au adoptat şi care transpun drepturile recunoscute
(...), precum şi asupra progreselor realizate în folosinţa acestor drepturi”.
407. Protocolul facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice. Acesta
a fost adoptat ca document separat şi completează unele măsuri de implementare
prevăzute de Pact. Protocolul oferă persoanelor particulare, care se pretind victime ale
unei încălcări a Pactului, posibilitatea de a înainta Comitetului Drepturilor Omului aşa
numitele comunicări sau plângeri individuale. Plângerile pot fi îndreptate numai
împotriva acelor state-părţi la Pact care au ratificat Protocolul. Reclamanţi pot fi doar
indivizi – persoane fizice, nu şi grupuri de persoane sau persoane juridice, ca în cazul
CEDO.
Comitetul trebuie să se pronunţe, în primul rând, asupra admisibilităţii plângerilor. Nu
există un termen impus pentru înaintarea plângerilor, dar trebuie în prealabil epuizate
căile de recurs interne. De asemenea, pentru a fi admisibilă, plângerea nu trebuie să mai fi
fost înaintată concomitent unei alte instanţe internaţionale similare.
După această examinare prealabilă, plângerea poate trece în a doua fază de procedură, în
care este examinată temeinicia acesteia. Comitetul va supune plângerea atenţiei statului
vizat, care, în termen de 6 luni, trebuie să formuleze răspunsul privind învinuirile ce i se
aduc. Comunicările scrise ale statului şi plângerea individuală sunt apoi examinate de
Comitet, iar concluziile aduse la cunoştinţa părţilor. Un rezumat al acestor concluzii este
inclus în raportul anual al comitetului prezentat Adunării Generale ONU.
Al doilea protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice.
Acest protocol a fost deschis, spre semnare, la 15 decembrie 1989 şi a intrat în vigoare la
11 iulie 1991. Obiectivul protocolului este abolirea pedepsei cu moartea. Prin urmare,
nicio persoană aflată sub jurisdicţia unui stat parte la acest Pact nu va fi executată şi
fiecare asemenea stat va lua toate măsurile pentru abolirea pedepsei cu moartea pe
teritoriul aflat sub jurisdicţia sa.
Protocolul nu admite nicio rezervă, cu excepţia rezervei formulate cu ocazia ratificării
sau aderării, prevăzând aplicarea pedepsei cu moartea în timp de război, în urma unei
condamnări pentru o crimă cu caracter militar, de o gravitate extremă, comisă în timp de
război. De altfel, în mai 2002, s-a adoptat al 13-lea Protocol la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, care aboleşte pedeapsa cu moartea în orice circumstanţă.
408. Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale a fost
adoptat la aceeaşi dată cu pactul anterior.
Spre deosebire de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, acest
Pact nu impune statelor obligaţii imediate. Această abordare este justificată de natura
drepturilor consacrate şi de situaţia existentă în diferitele state, mai ales din punct de
vedere economic.
Astfel, de la început se precizează că fiecare stat se angajează să asigure progresiv
exercitarea deplină a drepturilor recunoscute, atât prin efort propriu, cât şi prin asistenţă şi
cooperare internaţională, în special pe plan economic şi tehnic, folosind la maxim
resursele sale disponibile. Analizând drepturile proclamate de Pact, vom constata că ele
consacră drepturi economice, sociale şi culturale, preluând prevederile Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, nu doar enunţându-le, ci explicând conţinutul acestora
şi chiar stabilind măsuri de aplicare.
Partea a IV-a a pactului stabileşte un mecanism prin care să se asigure respectarea
drepturilor recunoscute de acesta. În acest sens, statele părţi se angajează să prezinte
rapoarte Secretarului General al ONU cu privire la măsurile pe care le-au adoptat şi la
progresele obţinute în asigurarea respectării acestor drepturi. Consiliul Economic şi Social
poate să prezinte periodic rapoarte Adunării Generale, care cuprind recomandări cu
caracter general şi un rezumat al informaţiilor primite de la statele părţi la Pact şi de la
237
instituţiile specializate, în legătură cu progresele obţinute în asigurarea respectării
generale a drepturilor economice, sociale şi culturale recunoscute.
În anul 1985 s-a creat, de către Consiliul Economic şi Social, Comitetul Drepturilor
Economice, Sociale şi Culturale, ca un al doilea mecanism, cu rolul de supraveghere a
aplicării dispoziţiilor Pactului.
409. Convenția pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială are la bază ideea
luptei împotriva discriminărilor de orice fel, considerate ca principal obstacol în calea
deplinei realizări a drepturilor omului.
Convenţia este considerată „o experienţă de pionierat”, deoarece, pentru prima oară sub
auspiciile Naţiunilor Unite, a fost prevăzut un organ de supraveghere care să monitorizeze
actele statelor părţi în respectarea obligaţiilor asumate. Acesta este Comitetul pentru
Eliminarea Discriminării Rasiale, format din 18 experţi independenţi, primul organ din
domeniul protecţiei drepturilor omului deosebit de Comisia Drepturilor Omului, organ
prin excelenţă politic, alcătuit din reprezentanţi ai statelor.
Obligaţiile statelor asumate prin această convenţie vizează adoptarea unor măsuri
speciale, legislative sau de altă natură, pentru a condamna discriminarea rasială şi a
încuraja integrarea tuturor raselor. Pentru aceasta, art. 1 permite adoptarea unor măsuri de
„acţiuni afirmative”, în scopul eliminării efectelor discriminărilor preexistente. Statele au
obligaţia de a incrimina rasismul şi propaganda rasistă, de a declara ilegale organizaţiile
rasiste, de a nu permite autorităţilor publice să promoveze sau să incite la discriminare
rasială. Articolul 5 obligă statele să ia toate măsurile pentru a interzice discriminarea
rasială sub orice formă şi să garanteze dreptul oricărei persoane la egalitate în faţa legii.
Convenţia instituie un mecanism de supraveghere a respectării acestor obligaţii, prin
intermediul Comitetului pentru Eliminarea Discriminării Rasiale. Comitetul se implică în
două categorii de proceduri: cea de raportare şi cea de examinare a plângerilor interstatale
şi individuale.
România a aderat la această convenţie în anul 1970.
410. Convenția asupra eliminării oricărei forme de discriminare față de femei este
destinată pentru a proteja o categorie deosebit de vulnerabilă în privinţa încălcării unor
drepturi elementare ca: dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, dreptul de a nu fi
supus niciunei discriminări etc. Acest document este văzut ca „o cartă internaţională a
drepturilor femeii şi un cadru al participării femeilor în procesul general de dezvoltare.
Deşi convenţia a fost ratificată de un număr mare de state (162), eficienţa ei a fost
diminuată de mecanismul restrâns de aplicare, de resursele insuficiente, precum şi de
numeroasele rezerve formulate cu privire la dispoziţiile sale substanţiale.
Convenţia cuprinde un vast catalog de drepturi, atât civile şi politice, cât şi economice,
sociale şi culturale: dreptul la egală participare în sfera politică, dreptul de vot, dreptul de
a participa în organizaţii neguvernamentale; dreptul la remuneraţie egală pentru muncă
egală, dreptul la egal acces la sănătate şi educaţie, dreptul la muncă etc. De asemenea, se
subliniază necesitatea asigurării egalităţii femeilor cu bărbaţii în privinţa capacităţii
juridice, precum şi a eliminării oricărei forme de discriminare în privinţa căsătoriei şi
relaţiilor de familie.
Articolul 17 din Convenţie înfiinţează Comitetul pentru eliminarea oricărei forme de
discriminare faţă de femei, format din 23 de experţi în drepturile femeii, independenţi de
statul care i-a propus. Comitetul are ca principală sarcină examinarea rapoartelor statelor
părţi şi elaborează, la rândul lui, un raport anual spre a fi prezentat Adunării Generale a
ONU.
În vederea consolidării mecanismului de protecţie, prin intermediul Comitetului, în
1995, acesta a aprobat proiectul unui protocol facultativ privind posibilitatea examinării
de plângeri individuale. În 1999, proiectul a fost examinat de Comisia pentru Statutul
Femeii şi supus ulterior Adunării Generale a ONU. La data de 22 decembrie 2000,
Protocolul a intrat în vigoare, fiind ratificat în prezent de 109 state, iar Comitetul a
dobândit competenţa de a examina plângeri individuale.
România a ratificat această convenţie în anul 1982 şi Protocolul facultativ în anul 2003.
238
411. Convenția împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1984 şi a fost
rezultatul preocupărilor pentru protecţia persoanei împotriva relelor tratamente din
perioada anilor ‘70: campania Amnesty International pentru abolirea torturii, al V-lea
Congres ONU pentru prevenirea criminalităţii şi tratamentul criminalilor (în cadrul căruia
a fost adoptată o Declaraţie asupra protecţiei oricărei persoane împotriva torturii şi altor
pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante, act considerat sursa Convenţiei
din 1984).
Convenţia impune obligaţii specifice statelor părţi, dintre care menţionăm: incriminarea
şi pedepsirea actelor de tortură, impunerea jurisdicţiei universale asupra acestor acte,
obligaţia de a lua măsuri efective pentru prevenirea actelor de tortură, asigurarea dreptului
victimelor torturii de a primi o formă adecvată de compensaţie.
Mecanismul de implementare a Convenţiei este încredinţat, în primul rând, statelor
părţi. Un rol complementar îl îndeplineşte mecanismul instituit de Convenţie, prin
intermediul Comitetului împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane
sau degradante, care are ca principale sarcini, pe de o parte, primirea şi examinarea
rapoartelor statelor părţi, iar, pe de altă parte, primirea şi examinarea plângerilor
interstatale şi individuale. Articolul 20 din Convenţie conferă Comitetului posibilitatea de
a iniţia o procedură de anchetă, dacă acesta primeşte, din partea unor ONG-uri sau
indivizi informaţii pertinente privind practicarea sistematică a torturii pe teritoriul unui
stat parte.
România este parte la această convenţie din anul 1990.
412. Convenția cu privire la drepturile copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a
ONU la 29 noiembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990. Încă din
preambulul său, convenţia îşi revendică fundamentarea în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, unde este proclamat dreptul copiilor la îngrijire şi asistenţă speciale.
Tot în preambul, fără a mai fi reluat apoi în textul Convenţiei, apare principiul potrivit
căruia „copilul are nevoie de protecţie şi îngrijire speciale, inclusiv de o protecţie juridică
adecvată, atât înainte, cât şi după naşterea sa”. Articolul 1 din Convenţie defineşte
noţiunea de „copil” ca fiind: „orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, exceptând
cazurile în care legea aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub această
vârstă”. Încă de la început, convenţia proclamă principiul nondiscriminării în respectarea
drepturilor garantate (art. 2), precum şi pe cel al întâietăţii interesului copilului în toate
acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau
private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative
(art. 3 § 1).
Dintre obligaţiile asumate de statele părţi, menţionăm: de a asigura copilului protecţia
şi îngrijirea necesare în vederea asigurării bunăstării sale, ţinând seama de drepturile şi
obligaţiile părinţilor săi, ale reprezentanţilor săi legali sau ale altor persoane cărora acesta
le-a fost încredinţat în mod legal şi în acest scop; de a lua măsurile legislative şi
administrative corespunzătoare; de a veghea ca instituţiile care răspund de protecţia şi
îngrijirea copiilor să respecte standardele privind securitatea şi sănătatea copiilor; de a lua
toate măsurile legislative, administrative şi de orice altă natură necesare în vederea
punerii în aplicare a drepturilor recunoscute; de a respecta responsabilităţile, drepturile şi
îndatoririle părinţilor naturali ai copilului.
Drepturile recunoscute de Convenţie sunt din cele mai diverse, dintre care amintim:
dreptul la viaţă, la dezvoltare, la identitate (inclusiv la cetăţenie, nume şi relaţii familiale),
dreptul copilului de a nu fi separat de părinţii săi împotriva voinţei acestora; dreptul
copilului de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi; dreptul la
liberă exprimare a copilului capabil de discernământ; dreptul la libertatea de gândire,
conştiinţă şi religie, cu respectarea drepturilor părinţilor sau tutorilor de a îndruma copilul
în exercitarea acestui drept; dreptul la libertatea de asociere şi întrunire paşnică; dreptul la
respectul vieţii private; dreptul la protecţie şi asistenţă speciale ale copilului separat
temporar de mediul său familial; drepturi speciale pentru copiii cu handicap fizic şi
239
mental; dreptul de a se bucura de cea mai bună sănătate posibilă; dreptul de a beneficia de
un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială;
dreptul la educaţie; drepturile copiilor aparţinând minorităţilor etnice, religioase sau
lingvistice la viaţă culturală proprie, de a-şi practica propria religie şi de a folosi limba
proprie; dreptul la odihnă şi vacanţă ş.a.
Convenţia creează, în vederea examinării progreselor înregistrate de statele părţi în
executarea obligaţiilor asumate, Comitetul drepturilor copilului, compus din 10 experţi, ce
acţionează în nume propriu, aleşi de statele părţi, după principiul unei repartiţii geografice
echitabile. Comitetul examinează rapoartele care îi sunt supuse de statele părţi, în
conformitate cu art. 44 din Convenţie.
Convenţia a fost completată prin două protocoale facultative: Protocolul facultativ cu
privire la implicare copiilor în conflicte armate (2000) şi Protocolul facultativ privind
vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă (2000), ratificate de
România prin Legea nr. 567/2001, respectiv Legea nr. 470/2001.
Convenţia cu privire la drepturile copilului a fost ratificată de România prin Legea nr.
18/1990.
413. Principalele instituții ale Consiliului Europei sunt:
Comitetul Miniştrilor. Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului
Europei, compus din miniştrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor
diplomatici permanenţi la Strasbourg. Comitetul Miniştrilor este atât un organ
guvernamental, cât şi un forum colectiv, în care se discută problemele societăţii europene
şi se propun soluţii la acestea. Dezbaterile din cadrul Comitetului Miniştrilor acoperă
toate problemele de interes comun, cu excepţia apărării: probleme politice ale integrării
europene, dezvoltarea cooperării, apărarea instituţiilor democratice şi protecţia drepturilor
omului.
Miniştrii de externe ai statelor membre se întâlnesc cel puţin de două ori pe an pentru a
dezbate probleme politice şi ale cooperării europene. La nivelul ambasadorilor, întâlnirile
au loc săptămânal.
Comitetul Miniştrilor adoptă rezoluţii şi recomandări sau deciziile sale sunt incluse în
convenţii şi acorduri care au forţă juridică obligatorie pentru statele care le ratifică. Până
în prezent au fost elaborate peste 200 de convenţii, majoritatea privind protecţia
drepturilor omului, dar şi alte aspecte. Cea mai mare parte a deciziilor Comitetului
Miniştrilor sunt luate cu o majoritate de două treimi.
Comitetul Miniştrilor poate suspenda dreptul de reprezentare al unui stat în cadrul
Consiliului Europei, în cazul unei violări serioase a obligaţiilor acestui stat potrivit
Statutului. De asemenea, Comitetul poate cere retragerea statului din cadrul organizaţiei
sau chiar decide că acesta a încetat să mai fie membru al Consiliului.
De asemenea, Comitetul Miniştrilor asigură executarea convenţiilor şi acordurilor dintre
statele membre. În scopul asigurării respectului obligaţiilor asumate de către toate statele
membre, Comitetul Miniştrilor a instituit un sistem de monitorizare.
Adunarea Parlamentară. Adunarea Parlamentară este prima adunare europeană din
istoria continentului şi, totodată, are cea mai extinsă reprezentare: în cadrul ei sunt
reprezentate 47 de state. Dezbaterile şi deliberările Adunării Parlamentare reprezintă
direcţii pentru activitatea Comitetului Miniştrilor şi exercită o influenţă considerabilă
asupra guvernelor statelor membre.
Adunarea Parlamentară are 324 membri şi 324 supleanţi, aleşi sau numiţi de
parlamentele naţionale din cadrul membrilor acestora. Fiecare ţară are între 2 şi 18
reprezentanţi, în funcţie de numărul populaţiei. Delegaţiile naţionale sunt alcătuite în aşa
fel încât să asigure o reprezentare echitabilă a partidelor politice din parlamentele
naţionale. Adunarea are cinci grupuri politice: Grupul socialist, Grupul partidului popular
european, Grupul european democrat, Grupul liberal, democrat şi reformator şi Grupul
stângii unite europene. Unii membri ai Adunării nu aparţin niciunui grup.
Adunarea se întruneşte de două ori pe lună, pentru o săptămână, în sesiune plenară.
Reuniunile sunt publice şi au loc la Palatul Europei din Strasbourg.
240
Adunarea îşi alege preşedintele şi vicepreşedinţii. De asemenea, Adunarea alege
Secretarul general al Consiliului Europei şi pe adjunctul acestuia, Secretarul general al
Adunării, judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului şi pe Comisarul Drepturilor
Omului. Lucrările sale sunt pregătite de comisii specializate pe: probleme politice,
probleme juridice şi ale drepturilor omului, probleme sociale, de sănătate şi familie,
cultură, ştiinţă şi educaţie etc.
Parlamentele din Canada, Israel şi Mexic au statut de observator în cadrul Adunării
Parlamentare.
Secretarul General. Secretarul General are responsabilitatea direcţiilor strategice ale
programului de lucru al Consiliului Europei şi asupra bugetului organizaţiei şi
supraveghează organizarea şi funcţionarea curentă a Consiliului. Secretarul general al
Consiliului Europei elaborează, pe baza priorităţilor anuale, Programul de Lucru
Interguvernamental, aprobat anual de Comitetul Miniştrilor şi răspunde de implementarea
acestui program. De asemenea, Secretarul General pregăteşte rapoartele de activitate ale
Comitetului Miniştrilor către Adunarea Parlamentară.
Secretarul general mai joacă un rol special în virtutea unor prevederi ale Convenţiei
europene a drepturilor omului. Astfel, în temeiul art. 15 § 3 al acesteia, el trebuie informat
de statele părţi, care înţeleg să aplice clauza de derogare prevăzută de § 1 al acestui
articol. Un rol mai general îi revine, în temeiul art. 52, conform căruia Secretarul General
poate cere oricărui stat parte să îi furnizeze explicaţii despre modul în care dreptul său
intern asigură aplicarea efectivă a tuturor dispoziţiilor Convenţiei.
Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa. Congresul Autorităţilor
Locale şi Regionale din Europa (CLRAE) este un organ creat de Summit-ul de la Viena
din anul 1993, care are menirea de a reprezenta atât colectivităţile locale, cât şi
colectivităţile regionale din Europa care aplică prevederile Cartei Autonomiei Locale,
adoptată de Comitetul Miniştrilor în 1985. La începutul anului 1994, devine organ, cu
drepturi depline, în cadrul Consiliului Europei. Activitatea acestuia se desfăşoară în
cadrul celor două Camere ale sale - cea a autorităţilor locale şi cea a autorităţilor
regionale, precum şi în cadrul Biroului Comisiei permanente. Reprezentarea naţională în
CLRAE se face după aceleaşi criterii ca şi în cazul Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei, la recomandarea Comitetului Miniştrilor.
414. Instituțiile specializate de protecție a drepturilor omului din cadrul Consiliului
Europei sunt următoarele:
Comisarul pentru drepturile omului. Prin Rezoluţia (99)50 a Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei, din 7 mai 1999, a fost înfiinţată instituţia Comisarului pentru
drepturile omului. Potrivit art. 1 din Rezoluţie, Comisarul este o instituţie
nonjurisdicţională, destinată a promova educaţia, cunoaşterea şi respectul drepturilor
omului în statele membre ale Consiliului Europei, aşa cum sunt prevăzute de
instrumentele juridice ale acestei organizaţii internaţionale. Comisarul pentru drepturile
omului este o instituţie independentă şi funcţionează imparţial. Persoana care îndeplineşte
această funcţie este aleasă de Adunarea Parlamentară, cu majoritate de voturi, dintr-o listă
de trei candidaţi, alcătuită de Comitetul Miniştrilor. Candidaţii care pot fi propuşi de
statele membre trebuie să aibă cetăţenia unuia dintre aceste state şi trebuie să fie
„personalităţi eminente de o înaltă ţinută morală cu o experienţă recunoscută în domeniul
drepturilor omului, cu un ataşament declarat în privinţa valorilor Consiliului Europei şi cu
autoritatea personală necesară îndeplinirii misiunii sale”. Mandatul Comisarului este de 6
ani şi nu poate fi reînnoit.
Atribuţiile Comisarului, enumerate la art. 3 al Rezoluţiei, sunt următoarele:
a) promovarea educaţiei şi a cunoaşterii drepturilor omului în statele membre;
b) contribuţia la promovarea respectării efective a drepturilor omului în statele
membre;
c) asigurarea expertizei şi informaţiilor referitoare la protecţia drepturilor omului şi
prevenirea încălcărilor drepturilor;
d) facilitarea activităţilor ombudsmenilor naţionali sau ale instituţiilor similare din
241
domeniul drepturilor omului;
e) identificarea posibilelor lipsuri sau neconcordanţe în dreptul şi practica statelor
membre privind respectarea drepturilor omului, aşa cum sunt prevăzute de instrumentele
Consiliului Europei.
Comisarul poate adresa rapoarte, de câte ori consideră necesar, privind anumite
probleme ce fac obiectul atribuţiilor sale, către Comitetul Miniştrilor sau Adunarea
Parlamentară şi Comitetul Miniştrilor. De asemenea, Comisarul prezintă un raport anual
general Comitetului Miniştrilor şi Adunării Parlamentare.
Statele membre sunt obligate să faciliteze activitatea independentă şi efectivă a
Comisarului pentru îndeplinirea funcţiilor sale, în mod special contactele acestuia pentru
obţinerea de informaţii relevante. Comisarul poate stabili contacte directe cu guvernele
statelor membre ale Consiliului Europei.
Actele Comisarului pentru drepturile omului sunt: recomandările, opiniile şi rapoartele.
Comitetul Miniştrilor poate autoriza publicarea oricărei recomandări, opinii sau raport
care îi este adresat.
Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ECRI). Aceasta a fost
creată tot în urma Summit-ului de la Viena din 1993, iar în 2002 Comitetul Miniştrilor a
adoptat un nou statut al acestei comisii. Potrivit acestui statut, ECRI are ca principale
atribuţii: examinarea legislaţiilor, politicilor şi a altor măsuri luate de către statele membre
vizând combaterea rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei, precum şi
efectele acestora; stimularea acţiunilor în materie, la nivel local şi european; formularea
unor recomandări de politică generală la adresa statelor membre; studierea instrumentelor
juridice internaţionale aplicabile în materie, în vederea unei necesare consolidări a
acestora.
ECRI efectuează monitorizări în cadrul unui control al tuturor statelor, în privinţa
fenomenelor de rasism, xenofobie, antisemitism şi intoleranţă şi elaborează rapoarte ce
cuprind, pe lângă analiza stărilor de fapt, şi propuneri adecvate de soluţionare a
problemelor constatate.
415. Principiul solidarității garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Unul dintre principiile care au stat la baza sistemului Convenţiei încă de la început
este principiul solidarităţii statelor. Astfel, protecţia drepturilor omului oferită de
Convenţie are un caracter obiectiv: drepturile garantate sunt ataşate unicei calităţi de
persoană şi inerente acesteia. Comisia Europeană a Drepturilor Omului, în decizia
pronunţată în cauza Austria c. Italiei, din ianuarie 1961, a afirmat caracterul obiectiv al
obligaţiilor statelor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat această viziune.
De asemenea, Curtea şi-a asumat expres rolul de interpret al Convenţiei ca „instrument
constituţional al ordinii publice europene”. Caracterul obiectiv al sistemului Convenţiei
europene stă la baza solidarităţii statelor în garantarea drepturilor omului, atât în privinţa
existenţei drepturilor, cât şi a exerciţiului acestora.
Un aspect al caracterului solidar al obligaţiei statelor de a asigura beneficiul drepturilor
garantate este nonreciprocitatea, specifică documentelor ce ocrotesc drepturile omului.
Conform Convenţiei de la Viena din 23 mai 1969 asupra dreptului tratatelor (art. 60 § 5),
violarea, chiar substanţială, de către un stat parte a unei convenţii privind drepturile
omului, nu dă dreptul celorlalte state părţi să pună capăt tratatului sau să-i suspende
aplicarea. Regimul juridic al Convenţiei europene, ca şi cel al convenţiilor similare se
distinge, astfel, de cel al dreptului general al tratatelor.
Un alt aspect este aplicabilitatea directă a Convenţiei europene a drepturilor omului.
Aplicabilitatea directă în dreptul intern al statelor înseamnă că norma internaţională nu
necesită, pentru a fi aplicată, să fie introdusă în ordinea internă printr-o dispoziţie
specială. De asemenea, aplicabilitatea directă presupune ca norma în cauză să fie suficient
de precisă, atât în ceea ce priveşte forma, cât şi obiectul său, pentru a fi aplicată în ordinea
internă fără măsuri suplimentare de executare.
Caracterul obiectiv şi solidar al obligaţiilor asumate de statele părţi la Convenţie
transpare şi în mecanismul creat pentru a garanta exerciţiul drepturilor şi respectul lor
242
efectiv. Convenţia plasează în sarcina statelor „garantarea colectivă” a drepturilor
enunţate. În scopul respectării acestei obligaţii, Convenţia instituie, cu titlu subsidiar, un
mecanism de control, care se poate declanşa fie la iniţiativa statelor, fie a indivizilor.
416. . Principiul suveranității garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Convenţia europeană a drepturilor omului, ca orice instrument juridic internaţional cu
caracter obligatoriu, se bazează pe consimţământul ferm şi definitiv al statelor, exprimat
prin ratificare, de a fi legate de prevederile sale. Necesitatea obţinerii acestui
consimţământ impune ocrotirea suveranităţii statelor, prin dispoziţii destinate fie a nuanţa
întinderea obligaţiilor asumate de acestea, fie a ocroti interesele statelor.
A. Protecţia suveranităţii statelor prin nuanţarea întinderii obligaţiilor acestora
Cele mai comune instrumente de nuanţare a obligaţiilor statelor sunt rezervele şi
dispoziţiile facultative.
a) Rezervele la Convenţia europeană
În dreptul tratatelor, rezervele sunt posibile când acestea nu aduc atingere integrităţii
unei convenţii, respectiv obiectului şi scopului acesteia. Şi Convenţia este deosebit de
riguroasă în această materie: art. 57 interzice rezervele cu caracter general, adică acelea
făcute în termeni prea vagi. Statele părţi au folosit destul de frecvent mecanismul
rezervelor şi declaraţiilor interpretative.
b) Dispoziţiile facultative ale Convenţiei sunt de două feluri:
- cele care ţin de mecanismul de control: fostele clauze facultative de acceptare a
competenţei fostei Comisii şi Curţi, inspirate din clauza facultativă privind jurisdicţia
Curţii Internaţionale de Justiţie (art. 36 § 2 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie).
Statele puteau, în orice moment, să declare că recunosc ca obligatorie de plin drept şi fără
o convenţie specială, jurisdicţia Curţii. Protocolul nr. 11, prin care a fost creată noua
Curte Europeană a Drepturilor Omului, a suprimat clauzele facultative în privinţa
recursurilor individuale.
- protocoalele adiţionale care au extins catalogul drepturilor protejate de Convenţie.
Aceste protocoale sunt facultative; intrarea lor în vigoare este subordonată unui număr
determinat de ratificări, şi nu obligă decât statele care le-au ratificat.
B. Protecţia suveranităţii prin asigurarea respectării intereselor statelor
Convenţia recunoaşte statelor un oarecare „spaţiu de libertate”, prevăzând că anumite
drepturi pot suferi limitări (restrângeri sau derogări), dacă interese speciale o impun.
Aceste drepturi mai sunt numite drepturi condiţionale. Astfel, Convenţia stabileşte, prin
art. 15 § 2, o ierarhie formală a drepturilor, distingând între drepturile intangibile şi
drepturile condiţionale.
Drepturile intangibile sunt cele cărora statele părţi nu le pot aduce atingere; de ele
beneficiază orice persoană, oriunde şi în orice circumstanţe. Aceste drepturi sunt: dreptul
la viaţă (art. 2), dreptul de a nu fi supus torturii şi altor pedepse sau tratamente inumane
sau degradante (art. 3), dreptul de a nu fi supus sclaviei (art. 4), dreptul la
neretroactivitatea legii penale (art. 7), regula non bis in idem sau dreptul de a nu fi judecat
de două ori pentru aceeaşi faptă (art. 4 al Protocolului nr. 7).
Drepturile condiţionale sunt susceptibile de a li se aduce restrângeri cu caracter
temporar, prin intermediul clauzei de derogare (art. 15 § 1) şi, mai frecvent, prin clauzele
speciale prevăzute de §2 al art. 8-11 din Convenţie. Aceste drepturi mai sunt numite şi
drepturi „obişnuite” sau „ordinare”. Restrângerile aduse acestor drepturi se justifică prin
necesitatea ocrotirii unor valori generale: siguranţa naţională, ordinea publică, sănătatea şi
morala publică, drepturile şi libertăţile altora etc.
Cu excepţia dreptului la un proces echitabil, unde doar publicitatea dezbaterilor poate
face obiectul unor limitări, Convenţia conţine, pentru majoritatea drepturilor condiţionale,
o clauză de ordine publică, ce autorizează statul parte să restrângă exerciţiul dreptului
respectiv, fără a aduce atingere substanţei dreptului. Conform acestei clauze, ce figurează
la § 2 din art. 8-11, exerciţiul drepturilor poate face obiectul doar al restrângerilor
prevăzute de lege şi necesare într-o societate democratică pentru protecţia ordinii publice.
Un aspect important al protecţiei suveranităţii statelor îl constituie clauza generală de
243
derogare. Astfel, art. 15 § 1 din Convenţie autorizează statul parte să suspende beneficiul
şi exerciţiul drepturilor în caz de război sau de pericol public excepţional. Aceasta nu
înseamnă că statele dispun de puteri arbitrare: obligaţia de respectare a termenilor
Convenţiei subzistă, cu deosebirea că, prin clauza derogatorie, se substituie legalităţii
normale o legalitate excepţională, adaptată împrejurărilor excepţionale menţionate. Curtea
Europeană recunoaşte marja de apreciere a statelor în luarea acestor măsuri, dar, pentru a
evita căderea în arbitrariu, recurgerea la clauza derogatorie este supusă la trei condiţii
cumulative: existenţa unui pericol public ce ameninţă existenţa naţiunii sau a stării de
război; măsurile derogatorii trebuie să demonstreze un caracter de necesitate absolută şi să
fie luate „în cel mai strict mod cerut de situaţia în cauză”; măsurile derogatorii nu pot
aduce atingere drepturilor intangibile enumerate limitativ de art. 15 § 2. În plus, măsurile
derogatorii trebuie să fie compatibile cu alte obligaţii asumate de statul respectiv în cadrul
dreptului internaţional.
C. Modalităţi procedurale de ocrotire a intereselor statelor
Un astfel de instrument, recent introdus în procedura în faţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, este declaraţia unilaterală a statului, atunci când acesta se află în
procedura de soluţionare pe cale amiabilă a litigiului dedus Curţii Europene.
417. Principiul efectivității dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului are
două dimensiuni principale: - existenţa unor obligaţii pozitive în sarcina statelor părţi în
scopul aplicării eficiente a Convenţiei, deşi aceste obligaţii nu sunt enunţate expres de
aceasta; - existenţa efectului util al dispoziţiilor Convenţiei, materializat la nivel
jurisprudenţial prin identificarea unor noţiuni autonome sau a unor semnificaţii autonome
potrivit Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii, precum şi prin aplicarea autonomă a unor
dispoziţii ale Convenţiei.
A. Obligaţiile pozitive ale statelor. Noţiunea de „obligaţii pozitive” a fost elaborată
pentru a înlătura distincţia artificială între drepturile civile şi politice şi drepturile
economice, sociale şi culturale, promovată de Pactele ONU din 1966, distincţie potrivit
căreia obligaţiile pozitive ale statelor ar exista aproape în exclusivitate cu privire la
drepturile economice, sociale şi culturale. Jurisprudenţa Curţii Europene a scos în
evidenţă faptul că realizarea unui număr mare de drepturi - civile şi politice - enunţate de
Convenţie pune în sarcina statelor „obligaţia de a adopta măsuri pozitive”, deseori de
ordin economic şi social. În termeni mai generali, Curtea Europeană a afirmat existenţa
obligaţiilor pozitive în sensul „adoptării unor măsuri rezonabile şi adecvate pentru
protecţia drepturilor”. De exemplu, în jurisprudenţa devenită clasică, dreptul efectiv la un
proces echitabil presupune organizarea unui sistem de asistenţă judiciară gratuită sau un
sistem de traducere pentru străini (cauza Airey c. Irlandei). Tot astfel, dreptul la respectul
efectiv al vieţii familiale impune statului obligaţia de a adopta măsuri de garantare a
drepturilor „copilului natural” [cauza Marckx c. Belgiei (1979)], respectiv mijloace de a
duce o viaţă familială normală etc. Cu alte cuvinte, în viziunea Curţii Europene pot exista
două categorii de ingerinţe în drepturile garantate de Convenţie: ingerinţe active - cauzate
de neîndeplinirea de către state a obligaţiilor lor negative - şi ingerinţe pasive, cauzate de
neîndeplinirea tot mai numeroaselor obligaţii pozitive. Astfel, prin recunoaşterea
existenţei obligaţiilor pozitive, Curtea sancţionează în egală măsură inerţia, inacţiunea
autorităţilor în protecţia drepturilor omului. Pentru a asigura efectivitatea drepturilor
garantate, obligaţiile pozitive sunt considerate inerente acestora. Obligaţiile pozitive
dezvoltate până acum de Curtea Europeană sunt atât de ordin substanţial - obligaţii ce ţin
de realizarea efectivă în substanţă a dreptului respectiv, dar şi de ordin procedural, care
presupun o „dedublare” a obligaţiei statului: pe lângă protecţia substanţei dreptului, se
adaugă cerinţa unor anchete oficiale efective care să ducă la identificarea şi sancţionarea
celor responsabili I de violarea dreptului în cauză.
Redefinind sistemul de obligaţii ale statelor impus de Convenţie, Curtea a admis că o
altă categorie de obligaţii pozitive ale statelor o constituie reglementarea raporturilor între
particulari, astfel încât respectarea şi aplicarea Convenţiei să fie efective. Deşi Convenţia,
fiind un tratat internaţional, se aplică raporturilor între stat şi particulari, Curtea
244
Europeană a dedus o aplicare a Convenţiei şi în raporturile interindividuale. În acest
demers, Curtea s-a inspirat din teoria germană a „efectelor faţă de terţi” (Drittwirkung),
potrivit căreia drepturile fundamentale definite în textele constituţionale trebuie respectate
atât de puterea publică, cât şi de particulari în raporturile dintre ei. Dacă legislaţia internă
sau inacţiunea autorităţilor statului permit încălcări ale drepturilor omului săvârşite de
către particulari, statul va deveni responsabil de aceste încălcări, în virtutea art. 1 din
Convenţie.
Constatarea violării unui drept prin aplicarea efectului orizontal al Convenţiei are loc de
regulă atunci când aceasta apare ca urmare a inacţiunii statului pentru a împiedica, prin
măsurile pozitive luate, atingerea adusă dreptului respectiv de către persoane particulare,
iar statele pot fi obligate să-şi modifice legislaţiile care permit unui particular să încalce
drepturile fundamentale ale altui particular.
B. Efectul util al dispoziţiilor Convenţiei. Efectul util al dispoziţiilor Convenţiei este o
aplicare, prin intermediul jurisprudenţei Curţii Europene, a principiului efectului util,
cunoscut în teoria interpretării juridice. Potrivit acestui principiu, atunci când o normă
este susceptibilă de două sensuri, ea trebuie înţeleasă în acel sens în care produce efecte,
şi nu în cel contrar producerii de asemenea efecte.
În jurisprudenţa Curţii Europene, efectul util se realizează prin deducerea unor noţiuni
autonome ale Convenţiei, prin aplicarea autonomă a unor dispoziţii ale Convenţiei şi prin
interpretarea restrictivă a limitărilor aduse drepturilor.
a) Noţiunile autonome ale Convenţiei permit o definire uniformă a obligaţiilor statelor
şi menţin egalitatea de tratament dintre statele contractante. Conţinutul acestor noţiuni
„autonome” este determinat de Curtea Europeană şi detaşat de contextul lor juridic din
dreptul intern. De exemplu: noţiunea de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, de
„acuzaţie în materie penală”, de „familie”, de „domiciliu” etc.
b) Aplicarea autonomă a unor dispoziţii ale Convenţiei europene se referă, în mod
special, la art. 13 şi art. 14 din Convenţie, care garantează dreptul la un recurs efectiv în
faţa unei instanţe naţionale, respectiv interdicţia oricărei discriminări. Într-o interpretare
literală a textului Convenţiei, aceste drepturi sunt „complementare”, „accesorii”, nu au o
existenţă independentă, deoarece dispoziţiile care le consacră nu pot fi puse în aplicare
decât împreună cu un alt articol din Convenţie. Astfel, dreptul la recurs efectiv se
raportează la o eventuală măsură ce aduce atingere unui drept recunoscut de Convenţie,
iar discriminarea există, aparent, doar raportată la existenţa şi exerciţiul unui alt drept
prevăzut de Convenţie. Cu toate acestea, aplicând principiul efectului util, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a dat şi acestor două drepturi o semnificaţie autonomă,
considerând că aplicabilitatea art. 13 şi art. 14 nu este limitată la ipotezele de constatare a
încălcării unui alt articol din Convenţie, deoarece aceasta ar însemna lipsirea lor de orice
efect util.
c) Interpretarea restrictivă a limitărilor aduse drepturilor. Pentru a se asigura efectul
util al dispoziţiilor Convenţiei, este necesară, în primul rând, asigurarea respectării
dreptului invocat, chiar dacă acesta este susceptibil de limitări prevăzute de Convenţie.
Din întreaga jurisprudenţă a Curţii Europene rezultă principiul interpretării restrictive a
oricăror limitări aduse drepturilor. Curtea exercită, în această materie, un control foarte
riguros, urmărind respectarea unor criterii bine determinate pentru aprecierea măsurilor de
limitare a drepturilor. În acest context, unul dintre cele mai importante criterii utilizate în
aprecierea efectivităţii aplicării Convenţiei este proporţionalitatea. Acest principiu
exercită o influenţă considerabilă în întreaga jurisprudenţă a Curţii Europene. De
exemplu, criteriul proporţionalităţii a fost utilizat în mod deosebit în ceea ce priveşte
limitările aduse dreptului de proprietate, apreciindu-se că „un just echilibru trebuie
menţinut între cerinţele de interes general al comunităţii şi imperativele protecţiei
interesului individual” [de exemplu, în cauza Mueller c. Elveţiei (1988)]. De asemenea,
criteriul proporţionalităţii a fost aplicat şi pentru aprecierea conformităţii cu Convenţia a
măsurilor de limitare a libertăţii de exprimare, a libertăţii de asociere, a dreptului la
respectul vieţii private şi de familie etc. Aplicarea principiului interpretării restrictive se
245
face prin interpretarea, de la caz la caz, a condiţiilor prevăzute de § 2 al art. 8-11 din
Convenţie.
418. Principiul subsidiarității mecanismului Convenției Europene a Drepturilor Omului
Mecanismul de protecţie a drepturilor prevăzute de Convenţie are un caracter subsidiar
în raport cu sistemele naţionale de garantare a drepturilor omului. Curtea a exprimat acest
principiu în cauza Handyside c. RU (1976). Principiul subsidiarităţii implică
recunoaşterea autonomiei autorităţilor naţionale în aplicarea Convenţiei şi stă la baza
teoriei „marjei de apreciere”.
Convenţia stabileşte un set de norme internaţionale care trebuie respectate de către
statele contractante în raporturile cu indivizii şi pune, în primul rând, în sarcina statelor
asigurarea beneficiului drepturilor şi libertăţilor pe care aceste norme le consacră.
Sistemul Convenţiei are, aşadar, un caracter secundar în raport cu dreptul intern; acesta nu
are ca scop să înlocuiască mecanismele de apărare a drepturilor fundamentale din dreptul
intern, ci, la nevoie, să le completeze şi să le acopere lacunele. În aplicarea principiului
subsidiarităţii, Curtea Europeană a recunoscut autorităţilor naţionale libertatea de alegere
a măsurilor de punere în practică a obligaţiilor asumate prin Convenţie. Controlul
exercitat de Curte nu se referă decât la conformitatea acestor măsuri cu Convenţia.
Atunci când un drept nu este definit într-un mod precis de către textul Convenţiei,
Curtea recunoaşte că statul are posibilitatea de alegere a mijloacelor de asigurare a
respectării acelui drept.
Atunci când se pronunţă asupra unei cereri individuale, Curtea nu se pronunţă in
abstracto, ci examinează fiecare caz concret în parte. De asemenea, ea nu este chemată să
aprecieze in abstracto conformitatea unui text legal intern cu Convenţia, ci doar modul în
care acest text a fost aplicat celui interesat. Astfel, Curtea refuză să se erijeze în legislator
şi să edicteze norme generale ce stabilesc comportamentul statelor.
419. . Marja națională de apreciere
Din caracterul subsidiar al sistemului european de protecţie a drepturilor omului, Curtea
a dedus o consecinţă nescrisă în Convenţie: în baza autonomiei de care se bucură, statele
dispun de o anumită marjă de apreciere în aplicarea Convenţiei. Aşadar, teoria marjei de
apreciere recunoaşte statelor o putere aproape discreţionară în aplicarea limitărilor
drepturilor protejate.
Urmând procedura prevăzută de Convenţie, în cazul în care, în apărarea unui asemenea
drept, toate căile de recurs interne au fost epuizate fără ca dreptul să fi fost restabilit,
titularul său se poate adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ca urmare a „doctrinei
celei de-a patra instanţe”, ce a fost formulată prin practica autorităţilor de la Strasbourg,
Curtea nu constituie o curte superioară, o „a patra instanţă” de apel împotriva deciziilor
instanţelor interne ce aplică dreptul intern. De aceea, o sesizare a Curţii în care se pretinde
că o instanţă naţională a comis o eroare de fapt sau de drept va fi declarată inadmisibilă
ratione materiae.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului intervine în acest proces de interpretare a
Convenţiei doar atunci când este sesizată cu o cerere individuală sau interstatală, în
condiţiile stipulate de Convenţie. Curtea nu are, deci, decât un rol subsidiar în procesul de
interpretare. Articolul 1 din Convenţie plasează responsabilitatea primară pentru
asigurarea conformităţii cu prevederile Convenţiei asupra statelor membre. Acestea îşi
asumă, alături de obligaţia generală de a respecta spiritul Convenţiei, şi obligaţii concrete
de implementare a dispoziţiilor acesteia în dreptul intern, deşi Convenţia este direct
aplicabilă în dreptul intern al statului respectiv. Astfel, se consideră violare a Convenţiei
doar o măsură prin care statele membre au depăşit sfera variantelor sau opţiunilor
permise, adică sfera „marjei lor de apreciere”.
Doctrina marjei de apreciere a apărut din jurisprudenţa Curţii Europene, ca o nece-sitate
atât funcţională, cât şi ideologică, în procesul de interpretare şi aplicare a Convenţiei de
către această instanţă. Marja de apreciere semnifică, în principal, că statelor li se permite
un anumit grad de discreţie, supus totuşi supravegherii instanţei europene, atunci când iau
măsuri legislative, administrative sau judiciare în aplicarea vreunei dispoziţii a
246
Convenţiei.
Doctrina a fost formulată încă din primele decizii şi rapoarte ale Comisiei şi dezvoltată
mai ales după hotărârea Curţii Europene în cauza Handyside c. RU(1976), în următorii
termeni: „datorită contactului lor direct şi continuu cu forţele vitale ale ţărilor lor,
autorităţile statale sunt, în principiu, mai în măsură decât judecătorul internaţional să-şi
exprime opinia asupra conţinutului exact al acelor cerinţe (morale), ca şi asupra necesităţii
unei restricţii sau penalizări, menite a le îndeplini. Cu toate acestea, art. 10 § 2 (articolul a
cărei încălcare s-a pretins în cauză) nu dă statelor contractante o putere nelimitată de
apreciere. Curtea este responsabilă cu asigurarea respectării obligaţiilor statelor, este
împuternicită să decidă dacă o restricţie sau penalitate este compatibilă cu libertatea de
exprimare protejată de art. 10.
Curtea a arătat că marja de apreciere nu înseamnă că supravegherea Curţii este limitată
la a stabili dacă un stat şi-a exercitat discreţia rezonabil, cu atenţie şi bună-credinţă. Chiar
un stat contractant care acţionează astfel rămâne supus controlului Curţii în ceea ce
priveşte compatibilitatea actelor sale cu angajamentele asumate în virtutea Convenţiei.
Marja de apreciere a apărut şi din necesitatea recunoaşterii diversităţii condiţiilor de
aplicare a Convenţiei în statele contractante, diversitate generată de mentalităţile şi
sistemele de drept diferite ale acestor state. Anumite concepţii (dintre care exemplul tipic
este cel de la care s-a plecat în formularea doctrinei - „morala” sau „bunele moravuri”) nu
primesc o interpretare unitară sau măcar apropiată în sistemele de drept naţionale.
Convenţia însăşi nu este un sistem rigid, iar interpretarea ei în lumina unei marje de
apreciere a statelor părţi constituie un mod de a-i asigura flexibilitatea în raport cu
realităţile interne ale fiecăruia dintre acestea. De aceea, Convenţia nu defineşte anumite
concepte, iar Curtea lasă la aprecierea statelor interpretarea şi aplicarea, prin măsuri
legislative, administrative sau judiciare, a acelor dispoziţii ale Convenţiei. Curtea aplică
marja de apreciere în acele cazuri în care Convenţia însăşi trimite la legislaţia internă a
statelor, dar şi atunci când consideră că autorităţile naţionale sunt mai în măsură decât
judecătorul internaţional să aprecieze o anumită situaţie de limitare a unor drepturi. Este
vorba de condiţiile prevăzute de § 2 al art. 8, 9,10 şi 11.
Desigur, marja de apreciere nu este fixă, rigidă, ci se aplică în considerarea spiritului şi
scopurilor Convenţiei. Curtea va aprecia gradul în care statul implicat se bucură de o mai
mare sau mai mică marjă de apreciere în circumstanţele concrete ale cauzei, fapt subliniat
de cauza Lingens c. Austriei (1986).
420. În forma iniţială, Convenţia europeană garanta următoarele drepturi: dreptul la viaţă;
dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente sau pedepse inumane sau degradante;
dreptul de a nu fi ţinut în sclavie; interzicerea muncii forţate; dreptul la libertatea şi
siguranţa persoanei; dreptul la un proces echitabil; dreptul de a nu fi supus unor legi şi
pedepse ex post facto; dreptul la viaţă privată şi de familie; libertatea de gândire,
conştiinţă şi religie; libertatea de expresie; libertatea de asociere şi de întrunire paşnică;
dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie.
Convenţia mai conţine o clauză de nediscriminare (art. 14), precum şi obligaţia de a se
acorda un remediu eficace prin instanţele naţionale oricărei persoane ale cărei drepturi au
fost violate (art. 13).
Catalogul drepturilor garantate a fost lărgit prin Protocoalele adiţionale ulterioare.
Protocolul 1 a consacrat: dreptul la proprietate; dreptul la educaţie; angajamentul
statelor de a organiza alegeri libere şi secrete la intervale de timp rezonabile.
Protocolul 4 cuprinde: interzicerea privării de libertate pentru nerespectarea obligaţiilor
contractuale; dreptul la liberă circulaţie; interzicerea expulzării propriilor cetăţeni şi a
expulzării colective a străinilor.
Protocolul 6 a introdus abolirea pedepsei cu moartea pe timp de pace.
Protocolul 7 a prevăzut: garanţii acordate străinilor înainte de a fi expulzaţi din ţara
unde îşi au reşedinţa; dreptul la recurs în procesele penale; dreptul la reparaţii în caz de
eroare judiciară; dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă; egalitatea în
drepturi şi obligaţii între soţi.
247
Protocolul 12 a introdus principiul general al nondiscriminării.
Protocolul 13 a introdus abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe.
421. Carta Socială Europeană a fost semnată la Torino, sub auspiciile Consiliului Europei,
la 18 octombrie 1961 şi a intrat în vigoare la 26 februarie 1965. Carta este destinată a
completa prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului, care cuprinde, în
principal, drepturi civile şi politice, cu un catalog de drepturi economice, sociale şi
culturale. Angajamentul statelor este, parţial, esenţialmente politic: obligaţia lor este de a
„realiza condiţiile potrivite pentru asigurarea exerciţiului efectiv” al celor 19 drepturi
enumerate în partea I a Cartei.
Pentru a deveni parte la Cartă, un stat trebuie să accepte cel puţin 10 din cele 19 articole
care formează partea a Il-a a Cartei sau 45 din cele 72 de paragrafe numerotate ale acestor
articole. Acesta este angajamentul de natură juridică al statelor. În urma acestui algoritm,
un stat trebuie să accepte doar între jumătate şi două treimi din obligaţiile prevăzute de
Cartă, precum şi 5 dintre cele 7 articole care formează „nucleul dur” al Cartei: dreptul la
muncă, dreptul de a se organiza în sindicate, dreptul la negocieri colective, dreptul la
asigurări sociale, dreptul la asistenţă socială şi medicală ş.a. Prin urmare, Carta Socială
Europeană limitează obligaţia statelor la protecţia anumitor drepturi. De asemenea, Carta
nu cuprinde nici referirea la cooperarea şi asistenţa internaţională în realizarea scopurilor
sale, cum este cazul Pactului ONU.
Dintre drepturile prevăzute de Cartă şi de Protocolul adiţional din 1988 şi garantate, în
principiu, doar cetăţenilor statelor părţi, enumerăm: dreptul la muncă, interzicerea muncii
forţate, eliminarea oricărei forme de discriminare în muncă; dreptul de a se organiza în
sindicate; este, în acelaşi timp, un drept individual şi unul colectiv; dreptul la negocieri
colective; dreptul la asigurări sociale; dreptul la asistenţă socială şi medicală; dreptul
familiei la protecţie socială, juridică şi economică; dreptul muncitorilor migranţi şi al
familiilor acestora la protecţie şi asistenţă; dreptul la oportunităţi şi tratamente egale în
probleme legate de angajare, indiferent de sex; dreptul salariaţilor la informare şi
consultare; dreptul persoanelor vârstnice la protecţie socială.
În 1996 a fost adoptată Carta Socială Europeană revizuită, care a intrat în vigoare la 1
iulie 1999. Ea completează textul iniţial şi adaugă unele drepturi la prevederile existente:
dreptul la concediu anual plătit de cel puţin trei săptămâni (în loc de două săptămâni în
textul iniţial); drepturile copiilor şi tinerilor; dreptul la protecţie în cazul încetării
angajării; dreptul la demnitate la locul de muncă; dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi
excluderii sociale; dreptul la locuinţă.
În 1991, a fost adoptat Protocolul de amendare a Cartei, care a instituit importante
schimbări în mecanismul de supraveghere a implementării sale.
La 9 noiembrie 1995 a fost adoptat Protocolul adiţional la Carta Socială Europeană, ce
instituie un mecanism de plângeri colective. Protocolul a intrat în vigoare în 1998.
422. Principiul liberei circulații în Uniunea Europeană. Acest principiu se aplică în mod
diferenţiat, după cum este vorba de cetăţeni ai statelor membre UE sau cetăţeni ai altor
state. Libera circulaţie implică şi dreptul statelor la exercitarea unui control asupra intrării
străinilor pe teritoriul lor. În interiorul Comunităţii însă, libera circulaţie este un principiu
esenţial. Articolul 48 § 3 din Tratatul CE prevede dreptul lucrătorilor de a se deplasa liber
pe teritoriul statelor membre, de a rămâne pentru a munci şi chiar de a rămâne după
părăsirea slujbei avute. De asemenea, lucrătorii au dreptul de a se reuni cu familia pe
teritoriul statului unde au locul de muncă.
Principiul liberei circulaţii a resortisanţilor comunitari are un câmp vast de aplicare, el
acoperind atât libertatea de a se stabili pe teritoriul unui stat, cât şi pe cea de a-şi alege un
loc de muncă într-unul dintre statele membre.
Libera circulaţie a fost consolidată prin apariţia Acordurilor de la Schengen, care au
suprimat treptat controalele de frontieră în interiorul Uniunii. Aceste acorduri cuprind şi
referiri la un „Sistem de Informaţii Schengen (SIS)” în scopul luptei contra crimei
organizate, cu prevederea şi a unor garanţii ale unor libertăţi fundamentale, între care:
protecţia datelor personale, dreptul de acces, rectificare şi ştergere a datelor personale.
248
Principiul nondiscriminării în Uniunea Europeană. În dreptul comunitar nu există o
dispoziţie generală şi unică, care să consacre principiul nondiscriminării în toate
domeniile. De aceea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a făcut din acest
principiu unul din principiile fundamentale ale dreptului comunitar. S-a exprimat şi
dezideratul introducerii lui în textele comunitare. Tratatul de la Amsterdam realizează un
minim în acest sens: Consiliul va putea lua măsuri pentru a combate orice discriminare
bazată pe sex, rasă, origine etnică, religie sau credinţă, handicap, vârstă şi orientare
sexuală. Tratatul CE face câteva referiri la principiul nondiscriminării. Orice discriminare
este interzisă, cu excepţia cazului când este legitimă, adică bazată pe o justificare
obiectivă şi rezonabilă, după formula, devenită clasică, a Curţii de Justiţie: tratamentul
diferit al situaţiilor comparabile şi tratamentul identic al situaţiilor diferite sunt interzise.
A. Interdicţia discriminărilor bazate pe naţionalitate. Articolul 6 TCE interzicea, de
manieră generală, discriminările bazate pe naţionalitate. Această interdicţie a fost apoi
reluată în cazuri speciale. Dispoziţia generală conferă o mai mare eficienţă celorlalte,
întărind interdicţiile şi limitând excepţiile prevăzute de dispoziţii speciale, în special
rezerva „ordinii publice” sau cazul special al angajărilor în administraţia publică.
Dispoziţiile speciale sunt prevăzute în norme de drept derivat. Dreptul comunitar
interzicea discriminările bazate pe naţionalitate doar în privinţa cetăţenilor statelor
membre. De aceea, tratamente diferite se pot aplica cetăţenilor altor state.
B. Interdicţia discriminărilor bazate pe sex. Tratatele constitutive nu conţin dispoziţii
generale asupra egalităţii sexelor, dar există numeroase texte care fac referire la aceasta:
de exemplu, art. 119 TCE, potrivit căruia statele trebuie să asigure aplicarea principiului
egalităţii remuneraţiilor între bărbaţi şi femei, pentru muncă egală. Această prevedere este
direct aplicabilă şi se bucură de efect direct: particularii o pot invoca în faţa instanţelor
naţionale.
Domeniul principiului egalităţii se extinde şi asupra egalităţii profesionale, securităţii
sociale, accesului la angajare, condiţiilor de muncă etc.
Directiva 76/207 privind egalitatea profesională a conferit femeilor drepturi speciale
care derogă de la principiul egalităţii de tratament, constituind discriminări pozitive (de
exemplu, măsuri de protecţie a femeii în situaţia sarcinii şi maternităţii, precum şi măsuri
de promovare a egalităţii şanselor în vederea remedierii inegalităţilor de fapt). Aceste
drepturi speciale, respectiv discriminări pozitive, nu sunt acceptabile decât dacă sunt
justificate de anumite condiţii stricte - de exemplu, situaţia biologică a femeii111.
Curtea de Justiţie a decis că este incompatibilă cu egalitatea profesională interdicţia
muncii de noapte pentru femei, din moment ce ea este permisă pentru bărbaţi. Într-o altă
cauză, Curtea a apreciat că principiul egalităţii nu se opune unei reguli naţionale care
obligă, în cazul unei calificări egale, promovarea prioritară a candidaţilor femei în
sectoare de activitate ale serviciilor publice unde femeile sunt mai puţin numeroase decât
bărbaţii pe posturile avute în vedere. Desigur, trebuie luate măsuri de precauţie pentru a
nu crea inegalităţi de altă natură.
423. În 1974, în cauza J. Nold c. Comisiei, Curtea de Justiţie a calificat pentru prima dată
Convenţia europeană a drepturilor omului ca făcând parte dintre instrumentele
internaţionale susceptibile să furnizeze „indicaţii” Curţii de la Luxembourg pentru
determinarea drepturilor fundamentale din ordinea juridică comunitară. În deciziile sale
ulterioare, Curtea de Justiţie a făcut referire la prevederile Convenţiei europene a
drepturilor omului asupra dreptului de proprietate, a dreptului la respectul vieţii private, a
libertăţii de exprimare, a libertăţii de asociere, a principiului legalităţii incriminării şi
pedepselor, a dreptului la un proces echitabil. De exemplu, Curtea a confirmat că art. 8
din Convenţie privind dreptul la respectul vieţii private şi de familie a devenit parte
integrantă a principiilor generale ale dreptului comunitar.
Cu toate aceste eforturi de interpretare convergentă, Convenţia europeană şi
jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg nu au dobândit forţă juridică propriu-zisă în dreptul
comunitar. Curtea de la Luxembourg a conferit Convenţiei europene a drepturilor omului
o interpretare autonomă şi a asigurat drepturilor garantate de aceasta o „protecţie prin
249
ricoşeu”, adică doar în situaţiile care ţineau de aplicarea dreptului comunitar. De aceea,
teoretic, puteau interveni divergenţe de interpretare. Dar, deşi formal Convenţia nu era
obligatorie pentru Curtea de la Luxembourg, aceasta nu a ignorat interpretarea şi aplicarea
Convenţiei de către Curtea de la Strasbourg, mai ales că unele noţiuni ale Convenţiei au
primit un sens şi o interpretare autonomă din partea acesteia. În plus, Curtea de la
Luxembourg a dedus unele drepturi fundamentale ce nu sunt prevăzute de Convenţie:
libertatea activităţii economice, dreptul de a exporta, dreptul la regrupare familială. De
asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea de la Luxembourg s-a referit şi direct la
jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, adoptând interpretarea acesteia. Curtea de Justiţie a
acceptat, în unele cazuri, faptul că ocupă o „poziţie subordonată” Curţii de la Strasbourg
în materia drepturilor fundamentale, deşi, uneori, protecţia acordată de jurisprudenţa sa
este mai avansată decât cea a Curţii Europene.
Cele două jurisprudenţe au „comunicat” în mod special pe terenul protecţiei împotriva
discriminărilor, principiu deosebit de important atât în dreptul comunitar şi cel al Uniunii
Europene, cât şi în dreptul Consiliului Europei, dar şi al altor drepturi, cum ar fi dreptul
de proprietate sau libertatea de exprimare. De cele mai multe ori, poziţiile celor două
instanţe europene sunt convergente, mai ales în privinţa măsurilor economico-sociale
luate de state (contribuţii sociale legate de criteriul vârstei de pensionare, dreptul de
pensionare al cadrelor didactice etc.). Uneori, mai ales în materia principiului
nondiscriminării, cele două instanţe se situează pe poziţii divergente, dreptul Uniunii
oferind o protecţie mai extinsă împotriva discriminărilor decât Curtea Europeană).
424. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (structură și conținut)
Carta a fost elaborată de un organism creat de Consiliul European, organism nou şi, în
acelaşi timp, original. Organismul - denumit Convenţie - era alcătuit din reprezentanţi ai
şefilor de stat şi de guvern, ai instituţiilor comunitare şi a altor instituţii europene şi
naţionale. La reuniunea şefilor de stat şi de guvern, de la Biaritz, din octombrie 2000, s-a
cerut Parlamentului European, Consiliului european şi Comisiei să aprobe Carta, ceea ce
s-a întâmplat la 9 decembrie 2000 la Nisa.
Carta, adoptată în forma iniţială de cele trei instituţii europene, nu a fost un tratat,
ci un acord inter-instituţional, deci nu avea forţă juridică. De aceea, dintre mai multe
variante s-a decis încorporarea ei în viitoarea Constituţie Europeană.
La 17-18 iunie 2004 a fost adoptat, de către Consiliul European, Tratatul de instituire a
unei Constituţii pentru Europa, tratat ce a integrat iniţial textul Cartei Drepturilor
Fundamentale, conferind o nouă dimensiune Uniunii Europene. Tratatul trebuia semnat de
şefii de stat şi de guvern ai statelor membre (până în octombrie-noiembrie 2004) şi apoi
ratificat de toate statele membre, în conformitate cu prevederile lor constituţionale (prin
aprobare parlamentară şi/sau prin referendum). Integrarea Cartei drepturilor fundamentale
în Tratatul privind Constituţia europeană a însemnat un prim pas înainte în recunoaşterea
valorii sale juridice, însă eşecul Tratatului a pus problema unei reevaluări a poziţiei
statelor membre ale Uniunii faţă de integrarea propusă de Tratat. Această reevaluare a
avut loc prin adoptarea Tratatului de la Lisabona, în decembrie 2007, care a conferit
Cartei statutul convenţional preconizat de autorii săi.
Carta porneşte de la generoasa idee că Uniunea Europeană plasează persoana în centrul
acţiunii sale, instituind cetăţenia Uniunii şi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.
Uniunea promovează o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi asigură libera circulaţie
a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire în
spaţiul său. În acest scop, a fost necesar să se stabilească că trebuie întărită protecţia
drepturilor fundamentale în lumina evoluţiei societăţii, a progresului social şi a dezvoltării
ştiinţifice şi tehnologice. De aceea, Carta reafirmă, cu respectarea competenţelor Uniunii
şi a principiului subsidiarităţii, drepturile care rezultă mai ales din tradiţiile constituţionale
şi obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din Tratatul asupra Uniunii
Europene şi din tratatele comunitare, din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din
Carta socială adoptată de Comunitate şi de Consiliul Europei, precum şi din jurisprudenţa
Curţii de Justiţie şi a Curţii Europene a drepturilor omului. Exercitarea acestor drepturi
250
presupune responsabilităţi şi îndatoriri faţă de ceilalţi, de comunitatea umană şi de
generaţiile viitoare. Conform principiului subsidiarităţii, Uniunea Europeană nu intervine
în domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, decât în măsura în care obiectivele
avute în vedere nu pot fi realizate în mod corespunzător de către statele membre, acestea
putând fi mai bine îndeplinite la nivel comunitar.
Carta consacră un catalog al drepturilor fundamentale în 6 din cele 7 capitole ale
sale intitulate sugestiv: demnitate, libertăţi, egalitate, solidaritate, cetăţenie, justiţie.
Carta conţine o serie de principii generale, care privesc, în primul rând, câmpul său de
aplicare, autonomia sa, limitările aduse drepturilor. Cât priveşte catalogul drepturilor,
documentul reafirmă drepturile clasice: demnitatea umană, libertăţile, egalitatea, justiţia,
conţinând însă un bogat catalog de drepturi sociale - dreptul la muncă, la securitate
socială, la ajutor social, la grevă ş.a. Unele drepturi din versiunea adaptată a Cartei
(decembrie 2007), sunt rezultatul unor dezvoltări relativ recente: interzicerea clonării
umane, interzicerea discriminării pe criteriul handicapului, vârstei şi orientării sexuale,
drepturile persoanelor vârstnice.
Potrivit Tratatului de la Lisabona, aceste drepturi se aplică însă la nivel naţional, doar
atunci când raporturile juridice respective intră sub incidenţa dreptului Uniunii. Ea nu
creează vreo competenţă în plus pentru Uniune, nu autorizează Uniunea să legifereze în
materia drepturilor omului, ci are ca scop evitarea încălcărilor drepturilor menţionate de
către legislaţia adoptată de organele Uniunii în cadrul competenţelor lor definite de
tratate.
425. . Cetăţenia europeană
Conform doctrinei, noţiunea de cetăţenie poate fi utilizată în două sensuri – unul
eminamente juridic şi unul politic. Sensul politic desemnează „apartenenţa unui individ la
o colectivitate umană, popor sau naţiune, organizată în stat” . Din punct de vedere juridic,
dreptul constituţional distinge între cetăţenie ca instituţie juridică, desemnând „o grupare
de norme juridice cu un obiect comun de reglementare” sau ca stare ori condiţie juridică,
„ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean”.
Natura juridică a cetățeniei constituie una dintre cele mai controversate probleme
privitoare la cetăţenie. Definită ca „legătură politică între individ şi stat”, „legătură
politică şi juridică”, „legătură juridică”, „apartenenţă juridică” sau ”calitate a persoanei”,
cetăţenia continuă să dea naştere unor aprige dispute în lumea ştiinţifică de specialitate.
Tratatul instituind Uniunea Europeană prevede că: ”se instituie o cetăţenie a Uniunii.
Este cetăţean al Uniunii orice persoană având cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia
Uniunii completează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte” , prin urmare, cetăţenia
Uniunii este subordonată cetăţeniei statelor membre, astfel încât orice individ care are
cetăţenia unui stat membru este considerat cetăţean al Uniunii.
Carta drepturilor fundamentale stabileşte următoarele drepturi ale cetăţenilor
Uniunii Europene: dreptul de a vota şi de a fi ales la alegerile Parlamentului European, în
statul membru în care are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat; membrii
Parlamentului European sunt aleşi prin vor universal, direct, liber şi secret; dreptul de a
vota şi de a fi ales la alegerile municipale în statul membru unde îşi are reşedinţa, în
aceleaşi condiţii ca cetăţenii acelui stat; dreptul cetăţeanului la o bună administraţie, adică
dreptul ca problemele să-i fie tratate imparţial, echitabil, şi într-un termen rezonabil de
către instituţiile şi organele Uniunii. De asemenea, cetăţenii au dreptul de a se adresa
instituţiilor Uniunii într-o limbă oficială şi de a primi un răspuns în aceeaşi limbă; dreptul
de acces al oricărei persoane fizice sau juridice la documentele Parlamentului European,
ale Consiliului şi ale Comisiei; dreptul cetăţenilor şi al oricărei persoane fizice sau
juridice care are reşedinţa sau sediul într-un stat membru, de a sesiza Mediatorul Uniunii
pentru administraţie în acţiunile instituţiilor sau ale organelor Uniunii, cu excepţia
exercitării funcţiilor judecătoreşti de către Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă
Instanţă; dreptul la petiţie în faţa Parlamentului European; acest drept aparţine şi
persoanelor care nu au cetăţenia Uniunii, dar au reşedinţa sau sediul într-un stat membru;
dreptul la circulaţie şi la liberă şedere pe teritoriul statelor membre; acest drept poate fi
251
acordat şi resortisanţilor statelor terţe care au reşedinţa legală pe teritoriul unui stat
membru; dreptul cetăţenilor de a beneficia de protecţie diplomatică şi consulară din partea
oricărui stat membru în aceleaşi condiţii ca şi proprii cetăţeni, atunci când se află pe
teritoriul unui stat terţ unde statul membru ai căror cetăţeni sunt nu este reprezentat.
Sunt de remarcat şi prevederile articolului 53, care se ocupă de „nivelul protecţiei”, în
conformitate cu care nicio dispoziţie a Cartei nu trebuie să fie interpretată ca limitând sau
aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoscute, în câmpul
lor de aplicare respectiv, prin dreptul Uniunii, dreptului internaţional şi convenţiilor
internaţionale la care sunt părţi Uniunea sau statele membre, şi în special Convenţiei
Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi
constituţiilor statelor membre.
426. Documente adoptate în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(OSCE)
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (fosta Conferinţă pentru Securitate
şi Cooperare în Europa - CSCE) este o organizaţie politică ce are ca principal scop
asigurarea păcii şi securităţii la nivel regional european. Unul din principalele domenii de
acţiune în acest cadru larg al organizaţiei este aşa-numita dimensiune umană, adică
protecţia drepturilor fundamentale, precum şi „stabilirea contactelor umane şi alte
probleme cu caracter umanitar”. Dimensiunea umană a OSCE îşi are originea în
principiul VII enunţat în Actul Final de la Helsinki (1975), care se referă la respectul
drepturilor fundamentale ale omului, inclusiv libertatea de gândire, conştiinţă, religie şi
credinţă. Angajamentele specifice asumate în domeniul drepturilor omului sunt: stabilirea
de contacte umane; informarea; cooperarea şi schimburile în domeniul culturii;
cooperarea şi schimburile în domeniul educaţiei.
În cadrul OSCE, măsurile privind protecţia drepturilor omului au devenit un element
constitutiv al păcii şi securităţii internaţionale. Dezvoltările ulterioare Actului Final de la
Helsinki, din cadrul reuniunilor de la Belgrad, Madrid şi Viena, au dus, pe de o parte, la
reafirmarea acestor principii, iar, pe de altă parte, la consolidarea lor prin crearea unui
mecanism de schimb de informaţii şi discuţii între state, în cazul în care se constată
existenţa unor situaţii de încălcare a angajamentelor asumate în domeniul drepturilor
omului. Reuniuni speciale privind drepturile omului au avut loc la Ottawa (1985) şi la
Berna (1986).
O conferinţă specială privind „dimensiunea umană” a CSCE a avut loc, în trei etape
(Paris, Copenhaga şi Moscova), între 1989 şi 1991. În cadrul reuniunii de la Copenhaga
din 1990, au fost reafirmate principiile democraţiei şi statului de drept ca fundament al
respectării drepturilor omului, alături de drepturi fundamentale ca: dreptul de întrunire
paşnică, dreptul la un recurs efectiv împotriva unor violări ale unor drepturi, protecţia
minorităţilor naţionale, protecţia libertăţii de exprimare, protecţia împotriva torturii etc.
Documentul adoptat în cadrul reuniunii de la Moscova (1991) a prevăzut, printre
mecanismele de supraveghere a respectării drepturilor omului, posibilitatea trimiterii de
experţi şi raportori în ţările unde se presupune că ar exista violări grave ale acestor
drepturi. Mai mult, acelaşi document a recunoscut că angajamentele statelor în materia
dimensiunii umane sunt „probleme de interes direct şi legitim al tuturor statelor
participante şi nu aparţin exclusiv afacerilor interne al statului interesat”.
Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, adoptată în cadrul reuniunii din 1990 a acordat
un loc deosebit dimensiunii umane în general şi protecţiei drepturilor omului în special.
După reuniunea de la Helsinki din 1992, preocuparea organizaţiei în acest domeniu s-a
transpus din planul stabilirii de standarde în cel al monitorizării implementării
angajamentelor existente. S-a ajuns, astfel, ca OSCE să asigure unul din cele mai extinse
şi profunde sisteme de standarde internaţionale în domeniul protecţiei drepturilor omului.
Deşi documentele OSCE nu cuprind cataloage de drepturi şi nu impun obligaţii juridice
statelor participante, ele determină o linie programatică, ce reprezintă un instrument
politic eficient.
Din cadrul preocupărilor concrete ale OSCE, menţionăm domeniul drepturilor
252
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Astfel, în 1992, a fost înfiinţată institutia
Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale, ca instrument al asigurării securităţii prin
constatarea şi avertizarea, într-un stadiu cât mai incipient, asupra situaţiilor de încălcare a
acestor drepturi care ar putea duce la conflicte în zona OSCE. Un alt organ al OSCE
specializat în materia drepturilor omului este Biroul instituţiilor democratice şi al
drepturilor omului, iniţial denumit Biroul Alegerilor Libere, creatprin Carta de la Paris
pentru o nouă Europă. Biroul are rolul de a facilita contactele şi schimbul de informaţii
asupra alegerilor în statele participante. Sediul Biroului este la Varşovia.
427. Principalele documente adoptate pe continentul american sunt:
a. Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor Omului, adoptată în 1948, în
cadrul Conferinţei Internaţionale a statelor americane, include cele mai importante
drepturi prevăzute de Declaraţia Universală (drepturi civile şi politice, economice,
sociale, culturale): dreptul la viață, libertate și securitate; dreptul la egalitate în fața legii;
dreptul la libertate religioasă și credință; libertatea de opinie și expresie; dreptul la
protecția onoarei, a reputației, personale, a vieții private și de familie; dreptul la familie și
la protecția acesteia; dreptul la protecție pentru mame și copii; dreptul la inviolabilitatea
domiciliului și corespondenței; dreptul la păstrarea sănătății și a bunăstării; dreptul la
educație; dreptul de a beneficia de cultură; dreptul la muncă; dreptul la odihnă; dreptul la
asigurări sociale, dreptul la un proces echitabil; dreptul de vot și de a participa la
guvernare; dreptul de proprietate etc. Capitolul al doilea din documentul analizat prevede
o serie de îndatoriri către societate, către copii și părinți, îndatorirea de a primi educație,
îndatorirea de a vota, de a se supune legii, de a servi comunității și națiunii, îndatorirea de
a respecta securitatea socială și bunăstarea, îndatorirea de a munci. Limitările drepturilor
consacrate pot fi impuse de “drepturile altora, de securitatea tuturo și de necesitatea justă
a bunăstării generale și de promovarea democrației”. Declarația are obligativitate juridică
pentru statelele membre ale organizației.
b. Carta Organizaţiei Statelor Americane este un tratat multilateral, încheiat în 1948, la
Bogota, prin care s-a constituit OSA şi care urmărește întărirea păcii și securității, a
cooperării sociale, economice și culturale, în vederea asigurării progresului regiunii.
Carta reafirmă o serie de principii ale dreptului internațional. Astfel, se prevede că
statele americane proclamă drepturile fundamentale ale omului, fără nicio distincție
bazată pe rasă, naționalitate, religie sau sex. De asemenea, potrivit art. 16, statele, în
dezvoltarea lor liberă, “trebuie să respecte drepturile persoanei și principiile morale
universale”. Organele OSA sunt: Adunarea Generală, Consiliul, Comitetul Juridic
Interamericam, Comisia Interamericană a Drepturilor Omului, Secretariatul General,
Conferințele specializate și Organizațiile specializate. Dintre acestea, cele care au mai
multe atribuții în domeniul drepturilor omului sunt Adunarea Generală și Consiliul.
c. Protocolul de la Buenos Aires, intrat în vigoare în 1970, prevede un nou organ de
protecţie a drepturilor – Comisia Interamericană a Drepturilor omului. Aceasta din urmă
avea ca principală misiune identificarea cazurilor sistematice de încălcări ale drepturilor
omului, întocmirea de studii, rapoarte, recomandări generale statelor, precum și de studii
de țară. Prin Protocolul menționat mai sus, Comisia Interamericană a Drepturilor omului
dobândește calitatea de organism oficial al OSA. În același timp, Comisia îndeplinea,
conform statutului, rolul de organ consultativ al OSA în domeniul drepturilor și
libertăților fundamentale. Prevederile Protocolului se refereau la faptul că structura,
competența și procedura Comisiei urmau să fie stabilite printr-o convenție interamericană,
ceea ce s-a realizat în anul 1969.
d. Convenţia Americană a Drepturilor Omului a fost adoptată în 1969, intrând în
vigoare în 1978. Ea conţine cele mai multe dintre drepturile civile şi politice prevăzute în
sistemul ONU şi în sistemul european: dreptul la personalitate juridică, dreptul la viață,
dreptul la tratament uman, dreptul de a nu fi ținut în sclavie, dreptul la libertate personală,
dreptul la un proces echitabil, libertatea de a nu fi supus retroactivității legilor, dreptul la
compensație în caz de erori jurdiciare, dreptul la viață particulară, libertatea conștiinței și
religiei, libertatea de gândire și expresie, dreptul de întrunire, dreptul de asociere, dreptul
253
de a avea o familie, dreptul la nume, drepturile copilului, dreptul la naționalitate, dreptul
de proprietate, libertatea de mișcare și de rezidență, dreptul de a participa la guvernare,
dreptul la protecție judiciară. Un singur articol (art. 26) se referă la drepturile sociale,
economice și culturale, subliniind obligația statelor de a adopta măsuri în scopul realizării
progresive a acestora, al realizării depline a standardelor economice, sociale și culturale,
așa cum au fost acestea enunțate de Carta OSA. Obligația statelor părți la această
Convenție constă în observarea, protejarea și promovarea drepturilor conținute în
document, prin adaptarea sau modificarea legislațiilor interne, astfel încât să corespundă
prevederilor convenției ori prin adoptarea unor măsuri legislative noi. Declarația
americană conține dispoziții privind posibilitatea guvernelor de a deroga de la obligațiile
asumate, de a suspenda garanțiile prevăzute “în timp de război, pericol public sau altă
stare de urgență, care amenință independența ori securitatea”, cu condiția ca măsurile
luate să nu contravină dreptului internațional și să nu implice niciun fel de discriminări.
Drepturile nonderogabile sunt: dreptul la personalitate juridică, dreptul la viață, dreptul la
tratament uman, dreptul de a nu fi ținut în sclavie, libertatea de a nu fi supus
retroactivității legilor, libertatea de conștiință și religie, dreptul de a avea o familie,
dreptul la nume, drepturile copilului, dreptul la naționalitate, dreptul de a participa la
treburile publice. Există, de asemenea, clauze privind restrângerea unor drepturi, precum
dreptul la întrunire, libertatea de mișcare.
e. Protocolul Adiţional la Convenţia Americană a Drepturilor Omului privind
drepturile economice, sociale şi culturale a fost adoptat în 1988 și acesta cuprinde: dreptul
la muncă și condiții de muncă echitabile, dreptul de asociere, dreptul la securitate socială;
dreptul la sănătate, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la hrană, dreptul la educație,
dreptul la formarea și protecția familiei, protecția copiilor, a bătrânilor și persoanelor cu
handicap. Statele semnatare au obligația de a adopta legi interne pentru a transpune în
practică aceste drepturi. În cazuri excepționale, se pot opera restrângeri ale drepturilor,
care trebuie să fie prevăzute prin lege și trebuie să aibă ca scop păstrarea bunăstării
generale într-o societate democratică. Statele părți au obligația de a garanta aceste
drepturi, fără nicio discriminare.
428. Principalele documente adoptate pe continentul african sunt:
a. Carta Organizaţiei Unităţii Africane (OUA) a fost adoptată o dată cu crearea OUA,
în 1963. Carta OUA afirmă adeziunea față de Carta ONU și de Declarația Universală a
Drepturilor Omului. Aceasta și-a stabilit ca obiective protecţia drepturilor omului,
eradicarea sistemului colonialist, cooperarea privind dezvoltarea socială, economică și
politică. Organele înființate de Cartă erau: Conferința Șefilor de Stat și de Guvern,
Consiliul Miniștrilor, Secretariatul General. De asemenea, au fost create comisii
specializate pe diferite domenii. OUA și-a încetat activitatea în 2002, dată de la care
funcționează Uniunea Africană, organizație care își propune promovarea unității și
solidarității statelor africane și eradicarea colonialismului. Printre obiectivele pe care și le-
au propus statele semnatare, amintim: realizarea unității și solidarității între statele și
popoarele africane, apărarea suveranității, integrității teritoriale și independenței statelor
membre, promovarea drepturilor omului și ale popoarelor.
b. Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, adoptată în 1981 şi intrată în
vigoare în 1986, reafirmă multe dintre drepturile civile şi politice, economice, sociale şi
culturale conţinute de Declaraţia Universală, precum şi de celelalte documente adoptate
pe continentele european şi american. În prima parte a Cartei se afirmă, de asemenea, și
unele dispoziții specifice, precum: drepturi ale refugiaților, reglementări privind
eliberarea Africii de orice formă de dominație, dreptul popoarelor africane de a se bucura
de respect și drepturi egale, dreptul popoarelor la existență, la autodeterminare, dreptul
popoarelor la dezvoltare economică, socială și culturală, eliminarea oricăror forme de
exploatare economică. Capitolul al doilea al Cartei include anumite îndatoriri ale
indivizilor, grupate în obligații ale persoanei față de familie, de societate, de stat și de
comunitatea internațională. Statele trebuie să protejeze sănătatea fizică și morală a
familiei, să adopte măsuri pentru eliminarea discriminărilor împotriva femeii și copilului,
254
să asigure exercitarea dreptului la dezvoltare, să garanteze independența tribunalelor.
Obligațiile statelor părți vizează asigurarea respectării drepturilor omului prin învățămânr,
educație și publicații, pe de o parte, și, pe de altă parte, garantarea independenței
instanțelor și adoptarea sau îmbunătățirea măsurilor instituțiilor naționale însărcinate cu
protecția drepturilor. În acest sens, statele trebuie să elaboreze rapoarte privind măsurile
adoptate la fiecare doi ani. Nu există posibilitatea derogării de la anumite drepturi pentru
anumite situații excepționale. Restrângerea unor drepturi este posibilă doar în cazul
dreptului de întrunire și al dreptului de a părăsi și de a reveni în propria țară.
c. Protocolul la Carta Africană privind stabilirea unei Curţi Africane a Drepturilor
Omului şi Popoarelor, a fost adoptat în 1988 şi a intrat în vigoare în 2004. Acesta a fost
înlocuit de Protocolul privind Statutul Curții Africane de Justiție și Drepturile Omului,
elaborat în 2008. Acesta prevede cazurile în care este competentă instanța menționată mai
sus: interpretarea și aplicarea actului de constituire; interpretarea, validarea unui alt tratat
al Uniunii Africane; orice problemă privind dreptul internațional; existența oricărui fapt
care poate constitui o încălcare a unei obligații asumate de una dintre statele părți ale
Uniunii; toate actele, regulamentele, directivele și deciziile organelor Uniunii. Hotărârile
Curții sunt obligatorii pentru statele părți și sunt definitive. Curtea poate pronunța și opinii
consultative privind orice problemă juridică, la cererea unei instituții sau a unui organ al
Uniunii prrevăzute de Protocol.
429. Pentru asigurarea drepturilor garantate de Pactul internaţional cu privire la drepturi
civile şi politice, potrivit dispoziţiilor acestuia s-a creat Comitetul pentru Drepturile
Omului, cu scopul de a examina rapoartele prezentate de statele părţi cu privire la
„măsurile pe care le-au adoptat şi care transpun drepturile recunoscute (...), precum şi
asupra progreselor realizate în folosinţa acestor drepturi”.
Comitetul este alcătuit din 18 membri, pentru o perioadă de 4 ani, resortisanţi ai statelor
părţi la Pact, de o înaltă moralitate şi cu o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor
omului, aleşi de reuniunea acestor state, convocată de secretarul general al ONU. Acest
mecanism nu are valoare judiciară, ci reprezintă doare un mecanism de conciliere cu
valoare de recomandare pentru statele implicate. Activitatea Comitetului se desfăşoară pe
două planuri: procedura de raportare (art.40), prin care statele părţi se obligă să înainteze
rapoarte asupra situaţiei concrete privind respectarea obligaţiilor asumate şi procedura
plângerilor interstatale (art.41 şi art.42), care este o procedură opţională, iar rolul
Comitetului se reduce la căutarea unei soluţii amiabile.
Prin Protocolul facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice,
persoanelor particulare care se pretind victime ale unei încălcări a Pactului li se oferă
posibilitatea de a înainta Comitetului Drepturilor Omului aşa-numitele comunicări sau
plângeri individuale. Plângerile pot fi îndreptate numai împotriva acelor state-părţi la Pact
care au ratificat Protocolul. Reclamanţi pot fi doar indivizi – persoane fizice, nu şi grupuri
de persoane sau persoane juridice, ca în cazul CEDO.
Comitetul trebuie să se pronunţe, în primul rând, asupra admisibilităţii plângerilor. Nu
există un termen impus pentru înaintarea plângerilor, dar trebuie în prealabil epuizate
căile de recurs interne. De asemenea, pentru a fi admisibilă, plângerea nu trebuie să mai fi
fost înaintată concomitent unei alte instanţe internaţionale similare.
După această examinare prealabilă, plângerea poate trece în a doua fază de procedură, în
care este examinată temeinicia acesteia. Comitetul va supune plângerea atenţiei statului
vizat, care, în termen de 6 luni, trebuie să formuleze răspunsul privind învinuirile ce i se
aduc. Comunicările scrise ale statului şi plângerea individuală sunt apoi examinate de
Comitet, iar concluziile aduse la cunoştinţa părţilor. Un rezumat al acestor concluzii este
inclus în raportul anual al comitetului prezentat Adunării Generale ONU.
430. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (competență)
Actuala Curte Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea Europeană”),
creată prin Protocolul nr. 11 şi reformată prin Protocolul nr. 14, păstrează, în mare parte,
caracteristicile celei create prin textul iniţial al Convenţiei: este un organ jurisdicţional
instituit de un tratat internaţional şi menit a asigura respectarea obligaţiilor care decurg, în
255
sarcina statelor părţi, din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Competenţa generală a Curţii Europene este enunţată în art. 32 din Convenţie: aceasta
acoperă „toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor
sale, care îi sunt supuse în condiţiile prevăzute de art. 33, 34, 46 şi 47”.
Aşadar, ratione materiae, Curtea este competentă să soluţioneze litigiile ce privesc fapte
concrete prin care se pretinde violarea unuia dintre drepturile prevăzute în Convenţie. Tot
sub aspect material, Curtea are şi o competenţă consultativă. De asemenea, potrivit art. 46
revizuit prin Protocolul nr. 14, Curtea va putea examina sesizările din partea Comitetului
Miniştrilor privind neexecutarea hotărârilor definitive Curţii de către un stat parte,
hotărâri pronunţate în cauzele în care acel stat a fost parte.
Competenţa ratione personae vizează, pentru cauzele interstatale, litigiile în care ambele
părţi sunt state contractante, iar pentru cauzele individuale, acele litigii în care ca
reclamant figurează o „persoană aflată sub jurisdicţia unui stat parte”, iar ca pârât, statul
parte respectiv.
Ratione temporis, Curtea judecă doar acele litigii împotriva unor state care au ratificat
Convenţia până la data introducerii cererii, pentru fapte ce au avut loc după data acestei
ratificări de către statul pârât.
Ratione toci, Curtea este competentă să controleze, sub aspectul conformităţii cu
Convenţia, doar acele fapte petrecute pe teritoriile statelor părţi, adică „sub jurisdicţia”
acestora (art. 1 din Convenţie).
Competenţa materială contencioasă a Curţii se manifestă sub două aspecte: soluţionarea
litigiilor interstatale şi a cererilor individuale.
a) Litigiile interstatale sunt acelea în care un stat parte la Convenţie sesizează Curtea
asupra oricărei pretinse încălcări a Convenţiei de către alt stat parte.
b) Cererile individuale provin de la orice persoană fizică, organizaţie
neguvernamentală sau grup de particulari care se pretinde victimă a vreunei încălcări a
drepturilor sale recunoscute în Convenţie de către unul din statele părţi.
Avizele consultative sunt date, la cererea Comitetului de Miniştri, asupra problemelor
juridice privind interpretarea Convenţiei, fără a se putea referi la probleme legate de
conţinutul sau de întinderea drepturilor sau libertăţilor consacrate de Convenţia
europeană, şi nici la alte probleme de care Curtea sau Comitetul de Miniştri ar putea să ia
cunoştinţă, ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut în Convenţie (art. 47 din
Convenţie).
431. Judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului sunt, conform art. 20-24 din
Convenţie, în număr egal cu acela al statelor părţi la Convenţie. Pentru a fi eligibili în
această funcţie, judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să
întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţii judiciare sau să fie
jurişti de o competenţă recunoscută. Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu individual, şi
nu în reprezentarea statelor în numele cărora au fost aleşi.
Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în numele
fiecărui stat parte la Convenţie, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de 3
candidaţi prezentată de statul respectiv. Ei sunt aleşi, conform art. 23 § 1, modificat prin
Protocolul nr. 14, pe o durată de 9 ani şi nu mai pot fi realeşi. Pot fi aleşi, în acelaşi timp,
doi judecători având aceeaşi cetăţenie, pentru state diferite.
Pe durata mandatului, judecătorii nu pot exercita nicio activitate politică sau
administrativă şi nicio activitate profesională incompatibilă cu datoria lor de independenţă
şi imparţialitate sau cu disponibilitatea cerută de o activitate permanentă.
Un judecător nu poate fi eliberat din funcţie decât dacă ceilalţi judecători, reuniţi în
sesiune plenară, decid, cu o majoritate de două treimi din numărul total al judecătorilor,
că acesta nu mai îndeplineşte condiţiile cerute pentru această funcţie. Judecătorul în cauză
trebuie audiat în prealabil de către Adunarea Plenară a Curţii.
Funcţia de judecător al Curţii Europene mai poate înceta prin demisie. Aceasta se
înaintează preşedintelui Curţii, care o transmite Secretarului general al Consiliului
Europei. De asemenea, mandatul unui judecător încetează de drept la împlinirea vârstei de
256
70 de am, însă această prevedere urmează a fi eliminată la intrarea în vigoare a
Protocolului nr. 15.
432. . Curtea Europeană a Drepturilor Omului (organizare)
Curtea Europeană este organizată în două categorii de formaţiuni: cele administrative şi
cele jurisdicţionale. Formaţiunile administrative sunt: Adunarea Plenară a Curţii,
preşedintele, vicepreşedinţii, secţiunile. Formațiunile jurisdicţionale sunt: Comitetele,
Camerele şi Marea Cameră. La acestea, după intrarea în vigoare a Protocolului 14, s-a
adăugat formaţiunea judecătorului unic.
A. Adunarea Plenară a Curţii are un rol administrativ, cu următoarele atribuţii: alege,
pentru o durată de trei ani, preşedintele său şi unul sau doi vicepreşedinţi, ce pot fi realeşi;
constituie Camere pentru o perioadă determinată; alege preşedinţii Camerelor Curţii, care
pot fi realeşi; adoptă regulamentul Curţii; poate cere Comitetului Miniştrilor Consiliului
Europei ca, printr-o decizie adoptată în unanimitate, să aprobe, pentru o perioadă
determinată, reducerea numărului judecătorilor unei Camere a Curţii de la şapte la cinci,
pentru a face posibilă crearea mai multor camere şi a mări celeritatea procedurii în faţa
Curţii; alege grefierul şi unul sau mai mulţi grefieri-adjuncţi.
Curtea are şi un Birou, compus din preşedinte, vicepreşedinţi şi din preşedinţii
secţiunilor. Biroul are rolul de a-l asista pe preşedintele Curţii în îndeplinirea funcţiilor
sale de conducere în cadrul Curţii. Biroul facilitează coordonarea între secţiunile Curţii.
Atribuţiile acestor organe, precum şi ale grefei Curţii, sunt prevăzute în detaliu de
Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului (art. 8-18B).
B. Judecătorul unic. Introducerea acestei noi formaţiuni jurisdicţionale este una din
cele mai importante modificări aduse de Protocolul nr. 14. Potrivit noului art. 27: „Un
judecător unic poate declara o cerere introdusă în temeiul art. 34 ca inadmisibilă sau să o
radieze de pe rol atunci când o asemenea decizie poate fi luată fără un examen
complementar. Decizia este definitivă. Dacă judecătorul unic nu declară o cerere
inadmisibilă sau nu o radiază de pe rol, acesta o va transmite unui comitet sau unei
Camere pentru examinarea complementară”. Astfel, judecătorul unic va putea emite
decizii de inadmisibilitate sau de radiere de pe rol, în privinţa cererilor care nu impun o
examinare suplimentară (adică atunci când apare cu claritate neîndeplinirea uneia dintre
condiţiile de admisibilitate prevăzute de Convenţie).
Punerea în aplicare a acestor prevederi s-a realizat prin intermediul Regulamentului
Curţii Europene (art. 27A), potrivit căruia preşedintele Curţii decide, după consultarea
Biroului, cu privire la numărul judecătorilor unici şi îi desemnează pentru o perioadă de
12 luni. Tot preşedintele Curţii stabileşte lista statelor părţi în privinţa cărora se aplică
dispoziţiile art. 26 § 1 din Convenţie. Aşadar, instituirea acestei formaţiuni vizează doar
unele state părţi, mai precis acelea împotriva cărora există un număr mare de cereri. Acei
membri ai Curţii care au fost desemnaţi în această calitate vor continua să activeze ca
judecători şi în cadrul secţiunilor şi Camerelor ai căror membri sunt deja. în plus, art. 26 §
3 din Convenţie prevede o cauză de incompatibilitate cu calitatea de judecător unic, şi
anume cazul în care cererea este îndreptată împotriva statului pentru care acesta a fost ales
(aceasta este o cauză de incompatibilitate „dictată” de cerinţa imparţialităţii obiective a
acestei formaţiuni jurisdicţionale). În cadrul procedurii în faţa Camerei, preşedintele
secţiunii poate prelua rolul de judecător unic şi poate declara inadmisibilă sau scoate de
pe rol cauza, potrivit art. 54 § 3 din Regulamentul Curţii.
C. Comitetele sunt formate din 3 judecători. Ele sunt constituite de Camerele Curţii,
pentru o perioadă determinată, de 12 luni, prin rotaţie, dintre membrii aceleiaşi secţiuni a
Curţii. Fiecare comitet este prezidat de judecătorul cu cea mai mare vechime în cadrul
Curţii. Protocolul nr. 14, odată cu introducerea formaţiunii jurisdicţionale a judecătorului
unic, a modificat competenţa comitetelor. Astfel, pe lângă competenţa de a declara
inadmisibilitatea unei cereri sau de a o radia de pe rol, comitetele vor putea declara o
cerere individuală ca admisibilă şi o vor putea soluţiona pe fond, atunci când problema
pusă de cererea examinată „face obiectul unei jurisprudenţe bine stabilite a Curţii”. În
acest caz, prin „jurisprudenţă bine stabilită” se înţelege o jurisprudenţă constantă a Curţii,
257
într-o materie dată, privind interpretarea sau aplicarea unor dispoziţii ale Convenţiei sau
ale protocoalelor sale.
Tot potrivit Protocolului nr. 14, pentru a se emite o hotărâre, de către un comitet, într-o
astfel de situaţie, este necesară unanimitatea de voturi în cadrul comitetului, cu privire la
toate aspectele cauzei: admisibilitate, fond, satisfacţie echitabilă. În aceste cauze, deşi
judecătorul statului pârât nu face parte de drept din comitet, el poate să fie invitat a lua
parte la examinarea unei cereri îndreptate împotriva respectivului stat, în orice stadiu al
procedurii, dacă prezenţa sa este utilă soluţionării cererii. În acest caz, judecătorul
naţional va înlocui pe unul din membrii comitetului.
D. Camerele sunt formate din 7 judecători, între care, ca membru de drept, este şi
judecătorul ales în numele unui stat parte la litigiu (acesta mai poartă denumirea de
„judecător naţional”). Camerele sunt constituite în cadrul secţiunilor Curţii, care la rândul
lor sunt constituite de Adunarea Plenară a Curţii, pentru o perioadă determinată de trei
ani. Din Cameră fac parte, pentru fiecare cauză, preşedintele secţiei şi judecătorul
naţional, precum şi din alţi membri ai aceleiaşi secţii, desemnaţi prin rotaţie de
preşedintele acesteia. În prezent, în practica instanţei europene s-a impus principiul
(consacrat expres de Protocolul nr. 14) potrivit căruia o Cameră se pronunţă concomitent
atât asupra admisibilităţii, cât şi asupra fondului cererii ce-i este supusă spre soluţionare
(cu excepţia cauzelor interstatale). În cadrul Camerelor se desfăşoară activitatea
jurisdicţională de bază a Curţii Europene.
E. Marea Cameră este formată din 17 judecători şi din cel puţin 3 supleanţi, şi
anume: preşedintele Curţii, vicepreşedinţii, preşedinţii secţiilor şi alţi judecători
desemnaţi conform regulamentului Curţii, precum şi, ca membru de drept, judecătorul
ales în numele unui stat parte la litigiu. Marea Cameră se constituie pentru o perioadă de
trei ani. Sunt incompatibili să facă parte din Marea Cameră judecătorii care au făcut parte
din Camera care a emis hotărârea atacată cu o cerere de retrimitere în faţa Marii Camere,
cu excepţia preşedintelui Camerei şi a judecătorului ales în numele statului parte interesat.
În cadrul Marii Camere funcţionează un colegiu de 5 judecători, care se pronunţă asupra
admisibilităţii cererii de retrimitere a unei cauze în faţa Marii Camere. Nu poate face parte
din colegiul Marii Camere judecătorul ales în numele unui stat parte interesat sau cetăţean
al acestuia.
F. Judecătorii ad-hoc. Dacă judecătorul ales în numele unuia din statele părţi
interesate este împiedicat să-şi exercite funcţia, se abţine sau este dispensat de exercitarea
funcţiei, preşedintele Curţii alege un judecător ad-hoc, care poate să participe la
examinarea cauzei, din rândul celor incluşi pe o listă depusă în prealabil de acel stat, ce
conţine numele a 3-5 persoane care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Convenţie şi de
Regulament.
433. Cauze de recuzare sau de abținere a judecătorilor
Articolul 28 § 2 din Regulamentul Curţii prevede că un judecător nu poate participa la
soluţionarea unei cauze, dacă: are un interes personal în cauză (se află în relaţie de
rudenie, sau are o altă legătură de natură personală sau profesională cu una din părţi); a
intervenit anterior în acea cauză, ca agent, avocat, consilier al uneia din părţi sau al
oricărei persoane interesate în cauză, la nivel naţional sau internaţional, ca membru al
unei alte jurisdicţii sau al unei comisii de anchetă ori cu orice alt titlu; dacă este judecător
ad-hoc sau fost judecător ales care continuă să participe la examinarea unei cauze (potrivit
art. 23 § 3 din Convenţie) şi s-a angajat într-o activitate politică sau administrativă sau
orice activitate profesională care îl face incompatibil cu cerinţele de independenţă şi
imparţialitate impuse de funcţia de judecător; a exprimat în mod public opinii, prin
intermediul mass-media, în scris, prin acţiuni publice sau prin orice alt mijloc, opinii care
sunt de natură să îi pună la îndoială imparţialitate; pentru orice alt motiv care ar duce la
existenţa unui dubiu privind independenţa sau imparţialitatea sa.
Dacă un judecător aflat într-una din situaţiile de mai sus se abţine, trebuie să-l infor-
meze despre aceasta pe preşedintele Camerei. în absenţa abţinerii, dacă preşedintele
camerei are vreo îndoială cu privire la existenţa unuia din motivele de mai sus pentru
258
recuzare sau abţinere, acesta va sesiza camera, care va decide după ascultarea punctului
de vedere al judecătorului în cauză.
434. Procedura judecării unei cereri interstatale de către Curtea Europeană a Drepturilor
Omului
Potrivit art. 33 din Convenţie, un stat parte poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse
violări a prevederilor Convenţiei şi ale protocoalelor sale de către un alt stat parte.
Precizăm că este vorba de încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţie privind orice
persoană aflată sub jurisdicţia statului pârât, nu privind doar cetăţeni ai statului-reclamant.
Această prevedere se fundamentează pe intenţia statelor, exprimată în Preambulul
Convenţiei, de a constitui un sistem de garanţie colectivă a respectării drepturilor, potrivit
principiului solidarităţii, fără a ţine seama de legăturile de cetăţenie dintre persoanele
cărora li se garantează aceste drepturi şi statele părţi.
Cererile interstatale au, aşadar, un caracter obiectiv, statul reclamant nefiind obligat să
dovedească existenţa unui interes în cauză; pe această cale, se contestă în faţa Curţii fie
situaţii care ar putea genera încălcări sistematice ale Convenţiei, fie existenţa deja a unor
astfel de încălcări. A mai fost subliniat în doctrină caracterul contencios al acestor cereri.
Condiţiile de admisibilitate ale cererilor interstatale
Articolul 33 din Convenţie nu cuprinde referiri exprese la anumite condiţii de
admisibilitate. Acestea pot fi însă deduse atât din formularea textului, cât şi din
construcţiile jurisprudenţiale ale Curţii în cauzele interstatale pe care a fost chemată să le
soluţioneze. Evident, sunt aplicabile condiţiile generale privind competenţa ratione
materiae şi ratione temporis. În privinţa celei din urmă, este necesar ca ambele state părţi
la litigiu să fi ratificat Convenţia la data introducerii cererii.
Pe cale jurisprudenţială s-a decis că sunt aplicabile, mutatis mutandis, condiţiile de
admisibilitate prevăzute de art. 35 § 1 din Convenţie şi în cazul cererilor interstatale.
A. Epuizarea căilor de recurs interne este o condiţie care nu trebuie îndeplinită, de
pildă, în cauzele în care se contestă existenţa unei legislaţii a statului pârât, contrare
Convenţiei sau atunci când se invocă existenţa unei „practici administrative” tolerate de
autorităţile statului pârât, mai ales în cazul torturii şi a tratamentelor inumane ori
degradante. Dimpotrivă, în cauzele în care se invocă alte tipuri de încălcări cu caracter
concret, fosta Comisie a statuat că trebuie epuizate căile interne de recurs oferite „cu
certitudine de sistemul de drept al statului responsabil”151, cu excepţia cazurilor în care
acestea nu sunt de natură a permite repararea efectivă a pagubelor sau nu sunt considerate
efective şi suficiente.
B. Introducerea cererii în cadrul termenului de 4 luni, prevăzut de art. 35, nu se
aplică dacă statul reclamant invocă încălcări ale Convenţiei care au un caracter continuu.
Până în prezent, doar trei cauze interstatale au fost examinate pe fond de către Curte:
Irlanda c. Rusiei (1978), Cipru c. Turciei (2001 ) şi Georgia c. Rusiei (2014).
435. Sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului cu o cerere individuală
A. Subiectele cu drept de sesizare sunt: orice persoană fizică, ONG sau grup de
particulari care se pretinde victimă a unei violări provenind de la un stat parte.
Poate figura ca reclamant un particular, iar ca pârât un stat parte la Convenţie. Ca
intervenient prezentând observaţii scrise şi/sau luând parte la audieri, la procedură, poate
participa statul al cărui cetăţean este reclamantul, dacă doreşte (intervenţia voluntară),
precum şi orice stat parte la Convenţie sau orice persoană interesată, alta decât
reclamantul, în interesul bunei administrări a justiţiei, la invitaţia preşedintelui Curţii
(intervenţia la invitaţie), conform art. 36 din Convenţie.
Imunităţile şi facilităţile părţilor, ale reprezentanţilor acestora şi ale celorlalţi
participanţi la procedura din faţa Curţii Europene sunt reglementate prin Acordul
european privind persoanele care participă la procedurile în faţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului.
Curtea poate fi sesizată şi de persoane fără capacitate juridică. Minorii, incapabilii şi
deţinuţii pot, aşadar, sesiza instanţa europeană, în aceleaşi condiţii cu persoanele având
capacitate civilă deplină.
259
Persoanele juridice-asociaţii, fundaţii, sindicate, partide politice, societăţi comer¬ciale -
pot adresa cereri Curţii Europene. Singura excepţie, în cazul persoanelor juridice, sunt,
evident, autorităţile publice. De asemenea, nu pot formula cereri individuale
colectivităţile teritoriale locale, deoarece „sunt organisme de drept public cu atribuţii
oficiale conferite de Constituţie şi de legi. De aceea, ele sunt în mod evident organizaţii
guvernamentale”. Persoanele juridice de drept public care nu exercită prerogative de
putere publică, având o autonomie completă faţă de stat, pot sesiza Curtea Europeană.
Cetăţenia reclamantului este, de asemenea, irelevantă: pot formula cereri în faţa Curţii
atât cetăţeni ai statului pârât, cât şi cetăţeni străini şi apatrizi, cu condiţia să se fi aflat sub
jurisdicţia acestui stat.
B. Calitatea de victimă
Cu privire la calitatea de victimă a celui care sesizează Curtea Europeană, în sensul art.
34 din Convenţie, au existat numeroase dezbateri doctrinare şi jurisprudenţiale. Statutul
de victimă a unei violări a Convenţiei presupune existenţa interesului de a sesiza Curtea
europeană şi este, aşa cum însăşi această instanţă s-a exprimat, „una din pietrele
unghiulare ale mecanismului de aplicare a Convenţiei”, deoarece determină accesul
individului la jurisdicţia Curţii. Deşi similară cerinţei interesului de a acţiona în
procedurile de drept intern, cerinţa calităţii de victimă este interpretată de judecătorii
europeni independent de această noţiune. Matricea raţionamentului Curţii în această
materie este principiul efectivităţii aplicării Convenţiei.
Pentru a se considera „victimă” în sensul art. 34, o persoană trebuie să fi suferit o
atingere efectivă şi concretă a drepturilor sale prevăzute de Convenţie prin decizii ale
autorităţilor naţionale: „pentru ca un reclamant să se poată pretinde victimă a unei violări
a Convenţiei, trebuie să existe o legătură suficient de directă între reclamant şi violarea
suferită”. în cazul persoanelor juridice, pentru a avea calitatea de victimă, acestea trebuie
să pretindă o violare a drepturilor proprii persoanei juridice şi nu ale membrilor acesteia.
Aceştia din urmă pot introduce însă o cerere în nume propriu.
Identificarea calităţii de victimă prezintă anumite particularităţi în cazul organizaţiilor
neguvernamentale şi al grupurilor de particulari, în sensul că acestea trebuie să
demonstreze existenţa unui interes direct (să pretindă că au suferit în mod direct o
încălcare a drepturilor lor specifice garantate de Convenţie).
C. În ceea ce priveşte obiectul sesizării, subiectele menţionate pot sesiza Curtea dacă
se consideră vătămate într-unul din drepturile recunoscute de Convenţie. Vor fi
considerate inadmisibile ratione materiae cereri care au ca obiect drepturi ce nu sunt
prevăzute de Convenţie.
436. Condițiile de admisibilitate a unei cereri individuale introduse la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului
Pentru a fi examinate pe fond de către Curte, cererile individuale trebuie să înde-
plinească o serie de condiţii de admisibilitate prevăzute de art. 35 din Convenţie.
A. Epuizarea prealabilă a tuturor căilor de recurs interne
Este o condiţie întâlnită în dreptul internaţional general şi are, la origine, un caracter
cutumiar. Această condiţie este destinată a proteja suveranitatea statului împotriva unor
proceduri internaţionale intempestive. Regula epuizării căilor de recurs interne confirmă
caracterul subsidiar al sistemului european de protecţie a drepturilor individului. Desigur,
în aprecierea îndeplinirii condiţiei epuizării căilor de recurs interne trebuie să se ţină
seama de natura pretinsei încălcări a Convenţiei; astfel, dacă un reclamant invocă
încălcarea condiţiilor legale de detenţie, el trebuie să fi epuizat căile de recurs în această
materie. Obligaţia reclamantului în sensul art. 35 din Convenţie este, aşadar, de a
parcurge toate gradele de jurisdicţie puse la dispoziţia sa în dreptul intern.
Dovada epuizării căilor de recurs interne este în sarcina reclamantului. Desigur, în cazul
invocării unei excepţii de inadmisibilitate în faţa Curţii, guvernul este cel care trebuie să
dovedească neîndeplinirea acestei condiţii.
Dacă reclamantul poate dovedi existenţa unor astfel de căi de recurs, pe care nu le-a
parcurs din aceste motive, condiţia epuizării căilor de recurs interne se consideră
260
îndeplinită.
Sub aspectul conţinutului, obligaţia de epuizare a căilor de recurs interne vizează
invocarea, în faţa instanţelor naţionale, a încălcării aceloraşi drepturi prevăzute de
convenţie, menţionate şi în cererea adresată Curţii Europene, „cel puţin în substanţă”,
adică nu neapărat cu referire expresă la prevederile Convenţiei.
Atunci când sistemul statului în cauză prevede şi un recurs concret la Curtea sau
Tribunalul Constituţional, şi această cale trebuie parcursă. De exemplu, în Spania, o astfel
de cale de atac este recursul de amparo. Însă, dacă se poate dovedi că exercitarea căilor de
recurs la instanţe superioare, inclusiv Curtea Constituţională, implică costuri exagerate
pentru reclamant şi nu este prevăzută posibilitatea asistenţei judiciare, un asemenea recurs
poate fi considerat inaccesibil şi ineficient. De asemenea, nu este obligatorie parcurgerea
căilor extraordinare de atac din sistemul de drept intern. Nu întotdeauna însă delimitarea
dintre căile de atac ordinare şi cele extraordinare este suficient de clară. În încercarea unei
clarificări, fosta Comisie a arătat că sunt căi extraordinare de atac cele a căror introducere
depinde de puterea discreţionară a unei autorităţi statale şi nu de voinţa părţii interesate.
Totuşi, acesta nu rămâne un criteriu determinant, Curtea analizând, de la caz la caz, natura
căilor de atac aflate la îndemâna reclamantului.
Sesizările sau plângerile adresate ombudsman-ului (mediator, apărător al poporului,
avocat al poporului etc.) nu sunt considerate ca „recursuri efective” în sensul art. 35,
deoarece, deşi această autoritate este în general independentă faţă de executiv, ea nu poate
adopta decizii cu forţă obligatorie şi executorie. Aşadar, recursul la această autoritate nu
răspunde cerinţelor unui „recurs adecvat şi eficace”, în sensul art. 35 § 1 din Convenţie.
În orice caz, pentru a subzista obligaţia epuizării căilor de recurs interne, existenţa căilor
de recurs trebuie să fie suficient de sigură nu numai în teorie, ci şi în practică. Astfel, în
sistemele de drept de tip anglo-saxon, dacă se poate dovedi existenţa unei practici stabilite
a instanţelor într-o anumită direcţie defavorabilă reclamantului, cerinţa epuizării poate fi
acoperită. De asemenea, dovedirea existenţei unei aşa-numite practici administrative de
încălcare a Convenţiei poate duce la scutirea de cerinţa epuizării recursurilor interne.
Practica administrativă a fost definită ca acea situaţie întâlnită în practica statelor, care
presupune: repetarea actelor contrare Convenţiei, adică „o acumulare de încălcări identice
sau analoge, care sunt suficient de numeroase şi interconectate pentru a duce nu doar la
incidente izolate, ci la un model sau sistem”; tolerarea oficială a acestor încălcări. În plus,
pentru ca un reclamant să poată afirma lipsa efectivităţii căilor de recurs interne, el trebuie
ca, în prealabil, să fi invocat în substanţă, în faţa instanţelor interne sesizate, violarea
Convenţiei. Invocarea în substanţă înseamnă menţionarea, în căile de acţiune folosite în
faţa instanţelor naţionale, a dispoziţiilor Convenţiei pe care reclamantul le consideră
încălcate sau cel puţin a dispoziţiilor echivalente din dreptul intern.
B. Introducerea cererii într-un termen de 4 luni de la data deciziei interne definitive
Acest termen are ca scop limitarea în timp a posibilităţii de contestare a unor acte sau
măsuri interne. Datorită importanţei acestei condiţii, statele nu pot renunţa la beneficiul
ei. Începând cu 1 ianuarie 2014, potrivit art. 47 din Regulamentul Curţii, data introducerii
cererii este considerată data la care formularul de cerere, respectând toate cerinţele art. 35,
este trimis la grefa Curţii. În cazuri excepţionale, când plângerea reclamantului a vizat o
pretinsă violare continuă a drepturilor sale, regula celor 4 luni nu a fost aplicabilă. De la
regula trimiterii formularului complet, Curtea poate face excepţie, prin reţinerea unei alte
date, dacă apreciază că acest lucru este justificat (art. 47 § 6 lit. b) din Regulamentul
Curţii.
În privinţa momentului de la care se calculează termenul de 4 luni, trebuie precizat că
prin „ultima decizie internă” se înţelege ultima decizie prin care pretenţiile reclamantului
au fost respinse de către instanţele interne sau „decizia definitivă pronunţată în cadrul
normal al epuizării căilor de atac”. Dacă decizia nu a fost pronunţată în mod public,
termenul de 6 luni curge de la data comunicării acesteia reclamantului. În diversele
sisteme de drept apar uneori soluţii diferite privind modul în care părţile interesate iau
cunoştinţă de hotărârile judecătoreşti sau ale altor organe jurisdicţionale. Astfel, în
261
virtutea faptului că, pentru a sesiza Curtea Europeană, reclamantul trebuie să cunoască în
mod necesar motivarea ultimei decizii interne, prin „data comunicării” trebuie să se
înţeleagă „data comunicării motivării deciziei” sau a deciziei în întregul său.
În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 4 luni, acesta a fost caracterizat ca un
„termen specific de decădere, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere”.
C. Cererea să nu fie anonimă
Această condiţie este îndeplinită, în practică, în cvasitotalitatea cazurilor, deoarece
formularele puse la dispoziţie de către grefa Curţii obligă reclamantul să-şi decline
identitatea. Atunci când reclamantul este o asociaţie sau o altă organizaţie
nonguvernamentală, nu este necesară dezvăluirea identităţii tuturor membrilor ei, decât
atunci când acţionează expres în numele acestora. Această cerinţă nu presupune cu
necesitate publicitatea identităţii reclamantului. Articolul 47 § 3 din Regulamentul Curţii
permite reclamantului, care nu doreşte ca identitatea sa să fie dezvăluită, să precizeze
acest lucru şi să motiveze această cerere pentru a deroga de la regula normală a
publicităţii procedurii în faţa Curţii, inclusiv prin adoptarea unui pseudonim. Autorizarea
anonimatului reclamantului în cazuri excepţionale şi bine justificate este de competenţa
preşedintelui Camerei.
D. Cererea să nu fie esenţial aceeaşi cu o cerere anterior examinată de Curte
Convenţia impune deci respingerea ca inadmisibilă a unei cereri individuale care este
identică sub aspectul faptelor şi al încălcărilor invocate cu o cerere deja examinată şi
soluţionată de Curte. Este vorba de aplicarea principiului autorităţii lucrului judecat în
materia deciziilor şi hotărârilor Curţii Europene. Cu toate acestea, dacă cererea cuprinde
fapte noi, ea ar putea deveni admisibilă. Curtea a stabilit că încheierea unei înţelegeri
amiabile nu presupune imposibilitatea sesizării ulterioare a Curţii în aceeaşi cauză, dacă
cererea anterioară nu a făcut obiectul unei decizii. Această interpretare poate fi criticată
sub aspectul efectelor unei reglementări amiabile a unei cauze, care presupune renunţarea
reclamantului la pretenţiile sale.
E. Cererea să nu mai fi fost supusă examinării unei alte instanţe internaţionale, dacă
nu conţine fapte noi
În temeiul acestei reguli, numită şi „litispendenţă internaţională”, vor fi inadmisibile
cererile care au fost deja înaintate Comitetului Drepturilor Omului instituit de Pactul
Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice sau altor comitete specializate ale ONU.
Această condiţie este destinată a evita orice cumul de proceduri care ar putea decurge din
identitatea de reglementare a unor drepturi din Convenţie cu alte instrumente
internaţionale.
F. Cererea să nu fie incompatibilă cu prevederile Convenţiei, manifest nefondată sau
abuzivă
O cerere poate fi considerată incompatibilă cu prevederile Convenţiei atunci când
obiectul ei nu intră sub incidenţa dispoziţiilor acesteia (ratione personae, ratione loci,
ratione materiae sau ratione temporis).
Incompatibilitatea ratione personae poate apărea atunci când Curtea este sesizată fie de
o persoană care nu s-a aflat sub jurisdicţia unui stat contractant, fie de o autoritate publică
sau colectivitate teritorială (care nu intră în sfera subiectelor cu drept de sesizare a Curţii
Europene), fie cererea este formulată împotriva unui stat care nu este parte la Convenţie;
incompatibilitatea ratione loci poate atinge acele cereri care invocă pretinse încălcări ale
drepturilor ce nu au avut loc sub jurisdicţia teritorială a statului în cauză;
incompatibilitatea ratione materiae vizează acele cereri ce au ca obiect drepturi ce nu sunt
prevăzute în Convenţie; sunt incompatibile ratione temporis acele cereri îndreptate
împotriva unor fapte produse înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei faţă de statul
pârât.
Cererea abuzivă este cea prin care se urmăreşte un scop contrar celui prevăzut de
Convenţie (de exemplu, scopuri politice sau scopul de a se sustrage unei condamnări) sau
care dovedeşte folosirea şicanatorie a dreptului de recurs la Curtea Europeană.
Respingerea unei cereri ca abuzivă poate interveni şi în cazul unor cereri repetate care nu
262
au niciun fundament sau care conţin afirmaţii insultătoare sau cereri fanteziste sau
provocatoare.
În privinţa condiţiei ca plângerea să nu fie manifest nefondată, aceasta impune un
examen mai amănunţit al acesteia sub aspectul fondului. Astfel, se verifică dacă faptele
pretinse în cerere au prima facie o aparenţă de încălcare a Convenţiei. Trebuie să existe un
început de dovadă că un drept prevăzut de Convenţie ar putea fi încălcat. Dacă absenţa
unei asemenea violări este evidentă, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă. În „Ghidul
privind admisibilitatea cererilor individuale” se face o clasificare a cererilor manifest
nefondate în patru categorii: „capete de cerere tip «instanţă de gradul patru de jurisdicţie»,
capete de cerere cu privire la care există o lipsă aparentă sau evidentă de încălcare, capete
de cerere nesusţinute şi, în sfârşit, capete de cerere confuze şi fanteziste”. Dintre acestea,
merită menţionate, în mod special, cererile care consideră Curtea o „a patra instanţă”, dar
care sunt respinse ca manifest nefondate, deoarece Curtea nu are competenţa de a corecta
erorile de fapt sau de drept comise de o instanţă internă şi nu poate interveni direct în
sistemele interne.
G. Condiţia prejudiciului important
Condiţia de admisibilitate introdusă de Protocolul nr. 14 are ca scop, potrivit
Raportului explicativ al Protocolului, adăugarea unui mijloc suplimentar de filtrare a
cererilor de către Curtea Europeană, care să îi permită să poată consacra mai mult timp
cauzelor ce justifică o examinare pe fond. Astfel, va putea fi declarată inadmisibilă o
cerere individuală dacă se consideră că „reclamantul nu a suferit un prejudiciu important,
cu excepţia cazului când respectarea drepturilor omului garantate de Convenţie şi de
Protocoalele sale cere un examen pe fond al cererii şi cu condiţia de a nu respinge pentru
acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanţă internă”.
Noul criteriu nu va putea fi aplicat în privinţa drepturilor intangibile. Teza finală a art. 35
§ 3 lit. b) are ca scop asigurarea unui examen adecvat al cererii pe plan intern, chiar dacă
eventuala încălcare nu ar constitui un „prejudiciu important” pentru reclamant.
Sub aspectul aplicării în timp a noii condiţii de admisibilitate, art. 20 § 1 din
Protocolului nr 14 statuează că dispoziţiile sale se aplică tuturor cererilor pendinte în faţa
Curţii, precum şi tuturor hotărârilor a căror executare face obiectul supravegherii
Comitetului Miniştrilor, dar, potrivit § 2, noul criteriu de admisibilitate introdus în art. 35
§ 3 lit. b) din Convenţie nu se aplică cererilor declarate admisibile înaintea intrării în
vigoare a protocolului.
Un aspect important privind aprecierea existenţei sau nu a unui prejudiciu important
este, dincolo de elementul obiectiv (valoarea materială a prejudiciului suferit), aprecierea
subiectivă a reclamantului. De exemplu, în cauza Giuran c. României (2011), deşi din
punct de vedere material prejudiciul nu era mare (350 de euro), Curtea a considerat că
neluarea de măsuri pentru a asigura dreptul acestuia de a se bucura de bunurile sale
afectează o chestiune de principiu - percepţia reclamantului despre protecţia dreptului său
de proprietate - şi că, în consecinţă, cererea poate fi considerată admisibilă.
437. . Examenul prealabil al cererii individuale și judecarea acesteia
După primirea cererii, judecătorul unic sau un comitet format din 3 judecători
procedează la un examen prealabil al acesteia. Cererea este în prealabil examinată de un
judecător raportor, numit de preşedintele secţiei, în conformitate cu art. 49 § 2 din
Regulamentul Curţii. Judecătorul raportor poate cere părţilor să depună, într-un termen
determinat, orice informaţii legate de fapte, orice documente şi orice alte elemente pe care
el le consideră relevante. Atunci când, potrivit opiniei judecătorului raportor, elementele
invocate de reclamant sunt suficiente prin ele însele a demonstra că cererea este
inadmisibilă sau trebuie radiată de pe rol, aceasta este examinată de către comitet.
Judecătorul raportor decide dacă această cerere urmează a fi examinată de un comitet sau
de o cameră. Preşedintele de secţie poate ordona ca o cauză să fie examinată direct de o
cameră.
În cazul în care judecătorul raportor decide ca cererea să fie examinată de un comitet,
acesta poate, pe baza raportului şi prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să scoată
263
de pe rol o cerere individuală, atunci când o decizie poate fi luată fără o examinare
complementară, decizia fiind definitivă. O astfel de decizie poate conţine una din
următoarele soluţii: nu se reţine cererea, în cazul în care: este anonimă; operează
autoritatea de lucru judecat; este o situaţie de litispendenţă; se declară cererea ca
inadmisibilă, dacă este considerată incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau ale
Protocoalelor, în mod vădit nefondată sau abuzivă; se respinge cererea ca inadmisibilă, pe
motiv că este prematură (nu au fost epuizate căile interne de recurs) sau tardivă (a fost
depăşit termenul de sesizare de 6 luni). Dacă nu este membru al comitetului, judecătorul
ales pentru statul pârât poate fi invitat să asiste la deliberările acestuia.
438. Judecarea cererii individuale
În cazul în care, în urma examenului prealabil, judecătorul unic sau comitetul nu declară
inadmisibilă şi nu scoate de pe rol, în unanimitate, cererea, Camera sesizată în continuare
se poate pronunţa asupra admisibilităţii şi a fondului cererii.
În conformitate cu art. 30 din Convenţie, atunci când o cauză judecată de o cameră
ridică o chestiune gravă legată de interpretarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale sau
când soluţionarea unei probleme cu care este sesizată poate duce la o contradicţie cu o
hotărâre deja pronunţată de către Curte, camera poate să se desesizeze în favoarea Marii
Camere, cu excepţia cazului în care una din părţi se opune la aceasta. Decizia de
desesizare nu trebuie să fie motivată.
Potrivit art. 54A din Regulament, introdus prin modificarea din 2002, Camera poate să
hotărască examinarea concomitentă a admisibilităţii şi a fondului cererii. Această regulă a
fost consacrată şi prin noul articol 29 § 1, aşa cum a fost modificat prin Protocolul nr. 14.
În cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea va proceda la examinarea cauzei
în condiţii de contradictorialitate, împreună cu reprezentanţii părţilor şi, dacă este cazul, la
o anchetă pentru a cărei desfăşurare eficientă, statele interesate vor furniza toate
facilităţile necesare. De asemenea, potrivit art. 39 § 1, modificat, în orice moment al
procedurii, Curtea se poate pune la dispoziţia celor interesaţi, în scopul de a se ajunge la
rezolvarea pe cale amiabilă, pe baza respectării drepturilor omului, astfel cum acestea sunt
recunoscute în Convenţie şi în protocoalele sale.
Rezolvarea pe cale amiabilă constă, de obicei, într-o înţelegere prin care statul pârât se
obligă să plătească o compensaţie sau alte reparaţii, fără a-şi asuma însă răspunderea
pentru încălcarea Convenţiei. în acest caz, după constatarea înţelegerii, Curtea va radia de
pe rol cauza, printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei
adoptate.
În anul 2012, în Regulamentul Curţii a fost introdusă posibilitatea statului de a face o
declaraţie unilaterală în cadrul procedurii de reglementare pe cale amiabilă. Astfel, dacă
reclamantul, în cadrul acestei proceduri, refuză o propunere de soluţionare pe cale
amiabilă, statul poate sesiza Curtea cu o cerere de radiere de pe rol, însoţită de o
declaraţie prin care recunoaşte în mod clar faptul că s-a produs o încălcare a Convenţiei
cu privire la reclamant, precum şi faptul că se angajează să asigure o redresare adecvată a
acesteia (art. 62A din Regulament). Declaraţia unilaterală trebuie făcută în cadrul unei
proceduri publice şi contradictorii, iar dacă consideră că declaraţia oferă o bază suficientă
pentru a conduce la concluzia că exigenţa respectării drepturilor omului nu face necesară
examinarea cererii, Curtea poate scoate cauza de pe rol, chiar dacă reclamantul ar dori
contrariul. Această procedură, aparent reglementată în favoarea statului, are ca scop
degrevarea Curţii de cererile cu privire la care se poate ajunge la o soluţionare adecvată şi
fără implicarea sa, în special cu privire la cererile repetitive.
Dacă nu s-a ajuns la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă, Curtea va proceda la audieri,
finalizate cu pronunţarea unei hotărâri prin care declară dacă a avut loc sau nu o încălcare
a Convenţiei. în caz afirmativ şi dacă dreptul intern al statului pârât nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acelei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă
este cazul, o reparaţie echitabilă, în temeiul art. 41 din Convenţie. Cum obligaţia reparării
prejudiciului cauzat este un principiu general al dreptului internaţional public, acordarea
unei reparaţii echitabile, în condiţiile art. 41, reprezintă o aplicaţie a acestui principiu în
264
mecanismul de aplicare a Convenţiei. Evident, şi aici trebuie să se ţină seama de
principiul subsidiarităţii Convenţiei, statele fiind primele chemate să acorde reparaţia
cuvenită în cazul în care se constată încălcarea unor drepturi prevăzute de Convenţie. Cu
toate acestea, în unele cazuri, dreptul intern al statului pârât nu permite decât o reparaţie
parţială, şi atunci Convenţia a introdus dreptul Curţii Europene de a stabili reparaţia
„echitabilă”, după principii ce au fost stabilite jurisprudenţial. Curtea va ţine seama de
tipul prejudiciului - material sau moral, dar, în orice caz, nu va putea interveni în dreptul
intern al statelor, nu va putea anula sau modifica acte normative, hotărâri judecătoreşti sau
acte administrative ce emană de la autorităţile statului „condamnat”. Atunci când este
posibilă aplicarea principiului restitutio in integrum, Curtea poate, pe lângă a dispune
această reparaţie în natură, să acorde şi o satisfacţie echitabilă victimei violării.
În cazuri bine justificate, în interesul părţilor sau al bunei desfăşurări a procedurii,
Camera sau preşedintele acesteia pot indica, la cererea uneia din părţi, a oricărei persoane
interesate sau din oficiu, măsurile provizorii ce se impun a fi adoptate, atunci când
prejudiciul pe care reclamantul l-ar putea suferi ar fi grav şi ireparabil (de regulă, acest
principiu este aplicabil în cauzele ce implică extrădarea, expulzarea, returnarea,
executarea unei pedepse contrare art. 3 etc.). Aceste măsuri provizorii nu sunt prevăzute
de textul Convenţiei, ci de art. 39 din Regulamentul Curţii, dar caracterul lor obligatoriu
pentru statul-pârât a fost definit prin jurisprudenţa Curţii Europene.
Audierea este publică, în afara cazului în care Curtea nu decide altfel, în împrejurări
excepţionale. De asemenea, documentele depuse la grefă sunt accesibile publicului, în
afara cazului în care preşedintele Curţii nu decide altfel.
439. Soluții pronunțate de Cameră sau de Marea Cameră. Retrimiterea în fața Marii Camere
Soluții pronunțate de Cameră sau de Marea Cameră
Aceste soluţii pot fi următoarele: radierea de pe rol în cazul rezolvării cauzei pe cale
amiabilă; respingerea cererii ca inadmisibilă; scoaterea cererii de pe rol pentru alte motive
decât rezolvarea pe cale amiabilă; declararea dacă a avut sau nu loc o încălcare a
Convenţiei, iar în caz afirmativ şi dacă dreptul intern al statului pârât nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acelei încălcări, acordarea părţii lezate, dacă este
cazul, a unei reparaţii echitabile.
Respingerea cererii ca inadmisibilă
O cerere introdusă de un particular şi declarată de o cameră sau de Marea Cameră ca
admisibilă poate fi totuşi respinsă, în orice stadiu al procedurii, dacă ea o consideră
inadmisibilă.
Radierea de pe rol şi repunerea pe rol a cererii
În orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri, când
circumstanţele permit să se tragă concluzia că: reclamantul nu doreşte să o mai menţină;
litigiul a fost rezolvat; pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării
cererii nu se mai justifică.
Curtea poate hotărî repunerea pe rol a unei cereri atunci când consideră că împrejurările
o justifică. Oricând în cursul procedurii, reclamantul are dreptul să îşi retragă cererea.
Retrimiterea în faţa Marii Camere
Oricare dintre părţi poate să ceară, în cazuri excepţionale, retrimiterea cauzei în faţa
Marii Camere. Termenul de exercitare a acestei căi de atac este de 3 luni de la data
hotărârii camerei. înaintea judecării de către Marea Cameră, un colegiu de 5 judecători ai
acesteia se pronunţă dacă cererea trebuie sau nu acceptată. Ea este acceptată numai în
cazul în care cauza ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea Convenţiei sau o
altă problemă gravă cu caracter general. în cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea
Cameră se pronunţă asupra cauzei printr-o hotărâre.
440. Practica hotărârilor pilot
Hotărârile pronunţate de Curtea Europeană sunt, potrivit art. 46, obligatorii: statele
contractante se obligă să respecte orice hotărâre definitivă a Curţii Europene, în cauzele în
care au calitatea de parte.
Forţa obligatorie a hotărârilor instanţei europene „depăşeşte cu mult cadrul individual al
265
procedurii soluţionării unei cauze şi al rezultatului acesteia. Ea priveşte, în egală măsură,
şi adoptarea unor măsuri de ordin general, de natură a înlătura producerea, în viitor, a
unor încălcări de genul celei constatate”.
Deşi statele sunt, de regulă, libere să aleagă modalitatea de executare a hotărârilor
Curţii, mai ales în privinţa măsurilor cu caracter general, în jurisprudenţa Curţii din
ultimii 10 ani au apărut aşa-numitele hotărâri-pilot, în care instanţa europeană indică
statului măsurile generale pe care trebuie să le ia pentru a evita cazuri similare ulterioare
de încălcare a unor drepturi. Primele astfel de hotărâri au fost cea din cauza Broniowski c.
Poloniei (2004), precum şi de cea din cauza Hutten-Czapska c. Poloniei (2006). În ultima
dintre acestea, de exemplu, Curtea a arătat că, în temeiul art. 46 din Convenţie, statul
trebuie ca, „prin măsuri adecvate, legislative şi/sau administrative (s.n.), să garanteze un
nivel rezonabil al chiriei pentru reclamantă şi pentru toţi proprietarii afectaţi sau să le
ofere un mecanism care să atenueze impactul sistemului asupra dreptului lor”. în speţă,
era în discuţie legislaţia poloneză privind controlul chiriilor, care impunea unele restricţii
proprietarilor în privinţa rezilierii unor clauze şi un control sever al creşterii chiriilor.
Cele două hotărâri menţionate au însemnat primul pas spre iniţierea unei noi tehnici
jurisprudenţiale - cea a hotărârilor-pilot - de către Curtea Europeană, motivată fiind şi de
creşterea numărului de cereri similare - aşa-numitul „contencios repetitiv” însumând peste
150.000 din totalul cererilor. Această tehnică vizează cauzele similare, care îşi au originea
în „deficienţe structurale” sau „disfuncţii comune” ale sistemului juridic al statului
respectiv, impunându-se, pentru remedierea violărilor constatate şi ale altora asemenea,
adoptarea unor măsuri cu caracter general. Atunci când Curtea este confruntată cu un
număr mare de astfel de cereri, poate alege una sau mai multe dintre acestea pentru a le
soluţiona, cu prioritate, printr-o hotărâre-pilot.
Până în anul 2011, tehnica hotărârilor-pilot era una pur jurisprudenţială, fără o
reglementare expresă în textele de bază ale Curţii Europene. La 21 februarie 2011,
Regulamentul Curţii a fost amendat, iar art. 61 a inclus reglementarea expresă a
procedurii de adoptare a hotărârilor-pilot.
Aşadar, hotărârile-pilot sunt definite ca acele hotărâri pe care Curtea le poate adopta
„atunci când faptele unei cauze scot în evidenţă, în statul parte interesat, existenţa unei
probleme structurale sau sistemice sau a unei alte disfuncţii ce a dat sau ar putea da
naştere unor cereri similare”. Potrivit noilor dispoziţii ale Regulamentului, procedura
hotărârilor-pilot poate fi iniţiată fie din oficiu, de către Curte, după consultarea părţilor,
fie la cererea uneia dintre părţi. Interesant este că este necesară consultarea părţilor, pe de-
o parte, cu privire la chestiunea dacă cererea îşi are originea în existenţa unei probleme
sau disfuncţii structurale şi dacă este adecvată soluţionarea cauzei potrivit acestei
proceduri. Din formularea textului, rezultă că părţile nu se pot opune iniţierii procedurii,
ci doar îşi pot exprima opinia asupra celor două aspecte menţionate. Odată iniţiată
procedura hotărârii-pilot în privinţa unei cereri, aceasta va fi tratată cu prioritate, în
condiţiile art. 41 din Regulamentul Curţii.
Într-o hotărâre-pilot, Curtea va decide existenţa unei violări a unui drept invocat de
reclamant, ca urmare a unei disfuncţii a sistemului juridic al statului pârât. Curtea va
identifica, de asemenea, natura problemei aflate la originea cererilor repetitive (structurală
sau sistemică) şi va indica, în dispozitivul hotărârii, tipul de măsuri reparatorii pe care
statul în cauză este obligat să le ia. Tot în dispozitiv, Curtea poate indica un termen în
care să fie adoptate măsurile de ordin general menţionate mai sus. Acest termen se
stabileşte, de regulă, în funcţie de natura măsurilor cerute (legislative, administrative,
judiciare), dar şi de celeritatea estimată cu care statul-pârât ar fi capabil să adopte aceste
măsuri. Comitetul Miniştrilor va supraveghea dacă şi cum sunt implementate acestea.
Un alt efect se poate reflecta asupra problemei satisfacţiei echitabile: Curtea poate
amâna, total sau parţial, decizia de acordare a unei satisfacţii echitabile, până la adoptarea,
de către statul pârât, a măsurilor individuale şi generale indicate în hotărâre (art. 61 § 5).
Ca urmare a unei astfel de hotărâri, potrivit art. 61 § 6 din Regulament, Curtea va putea
suspenda examinarea cererilor similare îndreptate împotriva aceluiaşi stat, până la
266
adoptarea, de către acesta, a măsurilor recomandate în dispozitivul hotărârii. Evident,
aceasta este doar o posibilitate, Curtea putând să examineze oricând o astfel de cerere,
dacă buna administrare a justiţiei reclamă acest lucru. De asemenea, reclamanţii din
cererile a căror examinare este suspendată vor fi informaţi în mod adecvat despre decizia
de suspendare.
Această procedură produce efecte diferite şi în cazul soluţionării cauzei pe cale
amiabilă: un astfel de acord încheiat între reclamant şi statul pârât trebuie să cuprindă o
declaraţie a celui din urmă privind implementarea măsurilor generale indicate de Curte în
hotărârea-pilot, precum şi despăgubirile sau reparaţiile acordate reclamantului sau altor
potenţiali reclamanţi.
Dacă statul pârât nu îşi respectă obligaţia de a adopta măsurile cerute de Curte, în
temeiul art. 46 din Convenţie, aceasta va relua examinarea cererilor a căror soluţionare a
fost suspendată ca urmare a declanşării procedurii hotărârii-pilot, cu toate consecinţele de
rigoare (constatare a violărilor repetate, condamnarea la plata unor despăgubiri etc.).
Împotriva României au fost pronunţate până acum două hotărâri-pilot: Maria Atanasiu
ş.a. c. României (2010) şi Rezmiveş ş.a. c. României (2017).
Protocolul adiţional nr. 11, adoptat la 11 mai 1994, realizează reforma sistemului
judiciar existent, substituind celor trei organe existente (Comisia, Curtea şi Comitetul
Miniştrilor) un organ permanent unic, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Consecinţele principale ale acestei reforme au fost: simplificarea şi „jurisdicţionalizarea”
mai accentuată a sistemului de control, precum şi excluderea din procesul decizional a
Comitetului de Miniştri, care rămâne competent doar în materia controlului executării
deciziilor Curţii. În plus, Protocolul a suprimat clauzele facultative de acceptare a
dreptului de recurs individual şi a jurisdicţiei obligatorii a Curţii, întărind astfel sistemul
de protecţie a drepturilor şi deschizând deplin individului calea sesizării organului de
control european. În prezent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului este singurul
tribunal internaţional în această materie care conferă individului un acces direct la
jurisdicţia sa.
La 1 noiembrie 1998, a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 al Convenţiei, Protocol de
amendare a Convenţiei, ce instituie un nou mecanism de protecţie a drepturilor, prin in
Reforma mecanismului de control prin Protocolul nr. 14
În anul 2001 a început un proces de reformare a mecanismului de control referitor la
aplicarea Convenţiei europene, proces ce a dus, la 12 mai 2004, la adoptarea textului
Protocolului nr. 14 la Convenţia europeană a drepturilor omului de către Comitetul
Miniştrilor. Protocolul a fost elaborat de Comitetul Director pentru Drepturile Omului
prin Grupul de redactare privind consolidarea mecanismului de protecţie a drepturilor
omului. Reforma a fost considerată necesară datorită supraîncărcării rolului Curţii
Europene, aşadar, în scopul eficientizării activităţii acestei instanţe, dar şi pentru a
permite aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană a drepturilor omului. Un alt
obiectiv al reformei este acela al prevenirii violărilor drepturilor omului la nivel naţional,
precum şi accelerarea executării hotărârilor Curţii Europene.
Protocolul nr. 14 are în vedere amendarea sistemului de control al Convenţiei sub
următoarele aspecte: creşterea duratei mandatului judecătorilor Curţii de la 6 la 9 ani;
instituirea interdicţiei reeligibilităţii judecătorilor; modificarea procedurii de numire a
judecătorilor ad-hoc. Aceştia vor fi numiţi de Preşedintele Curţii de pe o listă de rezervă
furnizată de fiecare stat parte; instituirea formaţiunii jurisdicţionale a judecătorului unic,
alături de comitete, Camere şi de Marea Cameră. Judecătorul unic va completa
mecanismul de filtrare a cererilor individuale supuse Curţii, în scopul degrevării
comitetelor de cererile ce apar evident inadmisibile. Astfel, el va avea competenţa de a
declara inadmisibilă o cerere individuală sau de a radia de pe rol o astfel de cerere, atunci
când o astfel de decizie poate fi luată fără un examen suplimentar al cererii. Decizia
judecătorului unic va fi definitivă. Dacă judecătorul unic nu declară o cerere inadmisibilă
sau nu o radiază de pe rol, acesta o va transmite unui comitet sau unei Camere pentru
267
examinarea complementară. Judecătorul ales în numele unui stat parte nu poate fi
judecător unic într-o cauză împotriva acelui stat. Judecătorul unic este asistat de raportori
din cadrul grefei Curţii, care îşi exercită funcţiile sub autoritatea preşedintelui Curţii.
Pentru a înlătura orice obiecţiuni cu privire la obiectivitatea şi eficienţa unui astfel de
mecanism de filtrare a cererilor, raportul explicativ al protocolului arată că judecătorul
Unic va lua decizii „doar în cauzele perfect clare, în care inadmisibilitatea cererii apare
evidentă”;
a) modificarea competenţelor comitetelor Curţii şi introducerea conceptului de
„jurisprudenţă stabilită a Curţii”. Astfel, comitetele vor avea competenţa de a:
- declara inadmisibilă sau radia de pe rol o cerere individuală, cu vot unanim, dacă
o astfel de decizie poate fi luată fără o examinare complementară;
- declara admisibilă şi adopta o hotărâre pe fond atunci când chestiunea referitoare
la interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, care este la originea
cauzei, face obiectul unei jurisprudenţe stabilite a Curţii;
Prin această din urmă modificare se urmăreşte fluidizarea activităţii jurisdicţionale a
Curţii, dându-se în competenţa comitetelor soluţionarea acelor cauze ce fac parte dintr-un
contencios repetitiv, care constituiau aproximativ 60% din totalul cererilor adresate Curţii.
b) introducerea unei noi competenţe a Marii Camere: aceea de a se pronunţa asupra
chestiunilor cu care Curtea este sesizată de către Comitetul Miniştrilor în temeiul art. 46 §
4 din Convenţie, adică în acele probleme legate de punerea în executare a hotărârilor
Curţii (pct. k);
c) introducerea unei noi cauze de inadmisibilitate a cererilor individuale. Astfel, o
cerere individuală va putea fi declarată inadmisibilă dacă reclamantul nu a suferit un
prejudiciu important, cu excepţia cazului în care respectul drepturilor omului garantate de
Convenţie cere un examen pe fond al cauzei şi cu condiţia de a nu respinge pentru acest
motiv nicio cauză care nu a fost examinată în mod corespunzător de un tribunal intern;
d) instituirea posibilităţii Comisarului pentru Drepturile Omului de a prezenta
observaţii scrise şi de a lua parte la audierile Camerelor şi ale Marii Camere;
e) modificarea procedurii de anchetă şi a celei de soluţionare a cauzei pe cale
amiabilă. în acest sens, Curtea va putea proceda la o anchetă şi se va putea pune la
dispoziţia părţilor în vederea soluţionării pe cale amiabilă a litigiului în orice moment al
procedurii, şi nu doar după decizia de admisibilitate;
j) instituirea competenţei Comitetului Miniştrilor de a supraveghea executarea
termenilor reglementării amiabile a unei cauze, aşa cum figurează aceştia în decizia
Curţii;
k) consolidarea competenţei Comitetului Miniştrilor de a supraveghea executarea
hotărârilor Curţii. Astfel, atunci când Comitetul Miniştrilor va considera că supravegherea
executării unei hotărâri definitive a Curţii este împiedicată de o dificultate de interpretare
a acesteia, acesta poate decide, cu o majoritate de 2/3, sesizarea Curţii pentru a se
pronunţa asupra acestei chestiuni de interpretare. în plus, atunci când Comitetul
Miniştrilor consideră că una din înaltele Părţi Contractante refuză să se conformeze unei
hotărâri definitive într-un litigiu la care este parte, acesta poate, după anunţarea statului în
cauză şi printr-o decizie luată cu o majoritate de 2/3, să sesizeze Curtea cu această
problemă. În cazul în care Curtea constată o violare a normei privind caracterul
obligatoriu al hotărârilor sale [art. 46 § 1], ea retrimite cauza Comitetului de Miniştri
pentru a examina măsurile ce trebuie luate. Dacă nu constată o violare a art. 46 § 1,
Curtea retrimite cauza Comitetului de Miniştri, care va decide închiderea examinării;
I) introducerea prevederii exprese conform căreia „Uniunea Europeană poate adera la
prezenta Convenţie”.
Protocolul a intrat în vigoare la 1 iunie 2010termediul unei unice Curţi Europene a
Drepturilor Omului.
În anul 2001 a început un proces de reformare a mecanismului de control referitor la
aplicarea Convenţiei europene, proces ce a dus, la 12 mai 2004, la adoptarea textului
268
Protocolului nr. 14 la Convenţia europeană a drepturilor omului de către Comitetul
Miniştrilor. Protocolul a fost elaborat de Comitetul Director pentru Drepturile Omului
prin Grupul de redactare privind consolidarea mecanismului de protecţie a drepturilor
omului. Reforma a fost considerată necesară datorită supraîncărcării rolului Curţii
Europene, aşadar, în scopul eficientizării activităţii acestei instanţe, dar şi pentru a
permite aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană a drepturilor omului. Un alt
obiectiv al reformei este acela al prevenirii violărilor drepturilor omului la nivel naţional,
precum şi accelerarea executării hotărârilor Curţii Europene.
Protocolul nr. 14 are în vedere amendarea sistemului de control al Convenţiei sub
următoarele aspecte: creşterea duratei mandatului judecătorilor Curţii de la 6 la 9 ani;
instituirea interdicţiei reeligibilităţii judecătorilor; modificarea procedurii de numire a
judecătorilor ad-hoc. Aceştia vor fi numiţi de Preşedintele Curţii de pe o listă de rezervă
furnizată de fiecare stat parte; instituirea formaţiunii jurisdicţionale a judecătorului unic,
alături de comitete, Camere şi de Marea Cameră. Judecătorul unic va completa
mecanismul de filtrare a cererilor individuale supuse Curţii, în scopul degrevării
comitetelor de cererile ce apar evident inadmisibile. Astfel, el va avea competenţa de a
declara inadmisibilă o cerere individuală sau de a radia de pe rol o astfel de cerere, atunci
când o astfel de decizie poate fi luată fără un examen suplimentar al cererii. Decizia
judecătorului unic va fi definitivă. Dacă judecătorul unic nu declară o cerere inadmisibilă
sau nu o radiază de pe rol, acesta o va transmite unui comitet sau unei Camere pentru
examinarea complementară. Judecătorul ales în numele unui stat parte nu poate fi
judecător unic într-o cauză împotriva acelui stat. Judecătorul unic este asistat de raportori
din cadrul grefei Curţii, care îşi exercită funcţiile sub autoritatea preşedintelui Curţii.
Pentru a înlătura orice obiecţiuni cu privire la obiectivitatea şi eficienţa unui astfel de
mecanism de filtrare a cererilor, raportul explicativ al protocolului arată că judecătorul
Unic va lua decizii „doar în cauzele perfect clare, în care inadmisibilitatea cererii apare
evidentă”;
a) modificarea competenţelor comitetelor Curţii şi introducerea conceptului de
„jurisprudenţă stabilită a Curţii”. Astfel, comitetele vor avea competenţa de a:
- declara inadmisibilă sau radia de pe rol o cerere individuală, cu vot unanim, dacă
o astfel de decizie poate fi luată fără o examinare complementară;
- declara admisibilă şi adopta o hotărâre pe fond atunci când chestiunea referitoare
la interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, care este la originea
cauzei, face obiectul unei jurisprudenţe stabilite a Curţii;
Prin această din urmă modificare se urmăreşte fluidizarea activităţii jurisdicţionale a
Curţii, dându-se în competenţa comitetelor soluţionarea acelor cauze ce fac parte dintr-un
contencios repetitiv, care constituiau aproximativ 60% din totalul cererilor adresate Curţii.
b) introducerea unei noi competenţe a Marii Camere: aceea de a se pronunţa asupra
chestiunilor cu care Curtea este sesizată de către Comitetul Miniştrilor în temeiul art. 46 §
4 din Convenţie, adică în acele probleme legate de punerea în executare a hotărârilor
Curţii (pct. k);
c) introducerea unei noi cauze de inadmisibilitate a cererilor individuale. Astfel, o
cerere individuală va putea fi declarată inadmisibilă dacă reclamantul nu a suferit un
prejudiciu important, cu excepţia cazului în care respectul drepturilor omului garantate de
Convenţie cere un examen pe fond al cauzei şi cu condiţia de a nu respinge pentru acest
motiv nicio cauză care nu a fost examinată în mod corespunzător de un tribunal intern;
d) instituirea posibilităţii Comisarului pentru Drepturile Omului de a prezenta
observaţii scrise şi de a lua parte la audierile Camerelor şi ale Marii Camere;
e) modificarea procedurii de anchetă şi a celei de soluţionare a cauzei pe cale
amiabilă. în acest sens, Curtea va putea proceda la o anchetă şi se va putea pune la
dispoziţia părţilor în vederea soluţionării pe cale amiabilă a litigiului în orice moment al
procedurii, şi nu doar după decizia de admisibilitate;
j) instituirea competenţei Comitetului Miniştrilor de a supraveghea executarea
termenilor reglementării amiabile a unei cauze, aşa cum figurează aceştia în decizia
269
Curţii;
k) consolidarea competenţei Comitetului Miniştrilor de a supraveghea executarea
hotărârilor Curţii. Astfel, atunci când Comitetul Miniştrilor va considera că supravegherea
executării unei hotărâri definitive a Curţii este împiedicată de o dificultate de interpretare
a acesteia, acesta poate decide, cu o majoritate de 2/3, sesizarea Curţii pentru a se
pronunţa asupra acestei chestiuni de interpretare. în plus, atunci când Comitetul
Miniştrilor consideră că una din înaltele Părţi Contractante refuză să se conformeze unei
hotărâri definitive într-un litigiu la care este parte, acesta poate, după anunţarea statului în
cauză şi printr-o decizie luată cu o majoritate de 2/3, să sesizeze Curtea cu această
problemă. În cazul în care Curtea constată o violare a normei privind caracterul
obligatoriu al hotărârilor sale [art. 46 § 1], ea retrimite cauza Comitetului de Miniştri
pentru a examina măsurile ce trebuie luate. Dacă nu constată o violare a art. 46 § 1,
Curtea retrimite cauza Comitetului de Miniştri, care va decide închiderea examinării;
I) introducerea prevederii exprese conform căreia „Uniunea Europeană poate adera la
prezenta Convenţie”.
Protocolul a intrat în vigoare la 1 iunie 2010.
Articolul 25 din Carta Socială Europeană (modificat prin Protocolul de amendare a
Cartei din 1991) instituie un Comitet al Drepturilor Sociale (CEDS), format din cel puţin
9 membri aleşi de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei pe o perioadă de 6 ani.
Acest Comitet este însărcinat cu examinarea rapoartelor înaintate de statele membre o
dată la doi ani. Rapoartele, împreună cu observaţiile Comitetului de experţi independenţi,
sunt trimise, apoi, unui Comitet Guvernamental, creat de art. 27 al Cartei amendate.
Comitetul Guvernamental este format din câte un reprezentant al fiecărui stat parte şi, pe
baza rapoartelor, observaţiilor CEDS, precum şi comentariilor observatorilor invitaţi,
pregăteşte rezoluţiile şi recomandările Comitetului Miniştrilor cu privire la situaţiile
concrete ivite din practica statelor, inclusiv la încălcările obligaţiilor asumate de acestea.
La 9 noiembrie 1995 a fost adoptat Protocolul adiţional la Carta Socială Europeană, ce
instituie un mecanism de plângeri colective. Protocolul a intrat în vigoare în 1998. Potrivit
art. 1 din Protocol, se recunoaşte dreptul de a înainta o plângere colectivă privind
încălcarea unor dispoziţii ale Cartei: organizaţiilor internaţionale ale patronatelor şi ale
salariaţilor; altor organizaţii internaţionale nonguvernamentale cu statut consultativ pe
lângă Consiliul Europei; organizaţiile naţionale reprezentative ale angajatorilor şi ale
salariaţilor.
Plângerea trebuie prezentată în formă scrisă şi să cuprindă toate datele necesare
identificării unei eventuale aplicări necorespunzătoare a Cartei (art. 4). Asupra plângerii
se pronunţă Comitetul European al drepturilor sociale, care va redacta un raport asupra
cazului. Raportul este transmis Comitetului de Miniştri şi comunicat reclamantului şi
statelor părţi, fără a lăsa posibilitatea acestora de a-l publica. Raportul mai este transmis
Adunării Parlamentare, care poate să îl publice alături de rezoluţia Comitetului de
Miniştri, adoptată pe baza raportului. În cazul în care Comitetul Drepturilor Sociale
constată o aplicare nesatisfăcătoare a Cartei, Comitetul Miniştrilor adoptă o recomandare
la adresa statului parte interesat.
Actele Comitetului sunt concluziile în privinţa rapoartelor şi deciziile, în privinţa
plângerilor.
444. Curtea de Justiţie de la nivelul Uniunii Europene (constituire, organizare)
Curtea de Justiţie, cu sediul la Luxembourg, are menirea de a garanta aplicarea,
interpretarea uniformă şi respectarea dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii
Europene. Judecătorii europeni nu pot fi influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa la un
stat membru, ci trebuie să urmărească interesul comunitar. Litigiile aduse în faţa sa sunt
fie între Comisia Europeană şi statele membre, fie între statele membre, fie între persoane
fizice sau juridice şi Uniunea Europeană. Toate litigiile au natură administrativă sau
civilă, Curtea neavând competenţe de instanţă penală.
Nu trebuie confundate Curtea de Justiţie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu
270
sediul la Strasbourg – organ creat de Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului. Jurisdicţia C.E.D.O. în domeniul drepturilor omului este recunoscută
de toate statele membre ale Uniunii Europene.
În prezent, Curtea este formată din 27 de judecători şi din 9 avocaţi generali, numiţi de
comun acord de guvernele statelor membre, după consultarea unui nou comitet, creat prin
Tratatul de la Lisabona. Astfel, conform art. 224a, se instituie un comitet care emite un
aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile de judecător şi avocat
general în cadrul Curţii de Justiţie şi al Tribunalului, înainte ca guvernele statelor membre
să facă nominalizările. Comitetul este format din şapte personalităţi, alese dintre foştii
membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului, dintre membrii instanţelor naţionale
supreme şi din jurişti reputaţi, dintre care unul este propus de Parlamentul European.
Consiliul adoptă o decizie care stabileşte regulamentul de funcţionare al acestui comitet,
precum şi o decizie prin care sunt desemnaţi membrii comitetului. Comitetul hotărăşte la
iniţiativa preşedintelui Curţii de Justiţie.
Prin Tratatul de la Nisa s-a stabilit, ca principiu, desemnarea unui judecător pentru
fiecare stat membru. Avocaţii generali sunt în număr de nouă, Consiliul având dreptul să
crească numărul acestora, votând cu unanimitate în acest sens, la propunerea Curţii de
Justiţie.
În ceea ce priveşte Statutul Curţii, prin noile modificări, Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot modifica
dispoziţiile Statutului, cu excepţia titlului I şi a articolului 64. Parlamentul European şi
Consiliul hotărăsc fie la solicitarea Curţii de Justiţie şi după consultarea Comisiei, fie la
propunerea Comisiei şi după consultarea Curţii.
Judecătorii sunt desemnaţi de Consiliu, la propunerea statelor membre, dintre
persoanele „a căror independenţă este mai presus de orice îndoială şi care au pregătirea
necesară numirii în cele mai înalte funcţii judecătoreşti în ţările lor ori sunt profesori
universitari de competenţă recunoscută”. Mandatul judecătorilor este de 6 ani şi poate fi
reînnoit; jumătate din judecători sunt schimbaţi din 3 în 3 ani, pentru a se asigura o
anumită continuitate în activitatea Curţii.
Avocaţii generali sunt numiţi (şi reînnoiţi) pe aceleaşi principii ca şi judecătorii şi au
rolul de a prezenta public, cu toată imparţialitatea şi total independent, concluzii motivate
asupra cauzei în care este obligatorie prezenţa lor, asistând, astfel, Curtea în activitatea sa.
Judecătorii şi avocaţii generali pot fi demişi cu votul unanim al celorlalţi colegi ai lor,
când se ajunge la concluzia că nu mai sunt calificaţi pentru a-şi exercita atribuţiile; în
istoria Curţii nu au fost, până acum, cazuri de demitere a vreunui judecător sau avocat
general.
445. Curtea de Justiţie de la nivelul Uniunii Europene (funcționare)
Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, un preşedinte, al cărui mandat este de 3 ani şi
poate fi reales. Preşedintele Curţii are rolul de a prezida audierile şi deliberările din
Camera de consiliu şi de a dirija activitatea Curţii.
Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale de către grefieri şi
referenţi.
Grefierii sunt aleşi de către judecători şi au atribuţii de asistare a acestora în funcţia
judiciară – asistă la audieri, consemnează dezbaterile, ţin arhivele Curţii şi răspund de
publicarea hotărârilor judecătoreşti în „Colecţia de jurisprudenţă a Curţii”; ei au și
atribuţiile administrative – asigură administrarea bugetului Curţii, sub autoritatea
preşedintelui acesteia.
Referenţii funcţionează pe lângă fiecare judecător sau avocat general (câte doi la
număr), fiind jurişti conaţionali ai acestuia, de regulă doctori în drept. Referenţii
alcătuiesc un fel de „cabinet” al judecătorului sau avocatului general, subordonat exclusiv
acestuia.
Formaţiunile de lucru ale Curţii sunt plenul, Marea Cameră şi Camerele.
Camerele sunt compuse din 3 sau 5 judecători, iar Marea Cameră este compusă din 15
judecători. În principiu, Camerele doar instrumentează cauzele, însă treptat, prin decizii
271
ale Curţii sau prin tratatele comunitare, acestea au primit şi atribuţii de judecată. Deciziile
lor au aceeaşi forţă juridică cu a deciziilor Curţii. De regulă, sunt de competenţa
Camerelor litigiile declanşate între persoanele fizice sau juridice, care nu prezintă
dificultate. Dacă acţiunea vizează un stat membru sau o instituţie comunitară, competenţa
va aparţine, însă, plenului Curţii.
Marea Cameră se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia comunitară parte în
litigiu o solicită în mod expres.
Dimpotrivă, Curtea judecă în plenul său în cazurile în care complexitatea cazului dedus
judecăţii o cere, precum şi în alte situaţii: când judecă cererea Parlamentului European de
demitere a Mediatorului European (Ombudsman); când se pronunţă asupra sesizării
Comisiei sau Consiliului în legătură cu nerespectarea obligaţiei de onestitate şi prudenţă
după încetarea funcţiei de către un fost comisar european; când se pronunţă asupra
sesizării de către Comisie sau Consiliu privind comiterea de către un comisar european a
unor greşeli grave sau privind neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiei sale;
când ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care nu mai îndeplineşte
condiţiile de exercitare a funcţiei.
Procedura de judecată este contradictorie (fiecare parte îşi susţine şi argumentează
pretenţiile), publică, mixtă (cuprinde două etape: una scrisă şi una orală ) şi inchizitorie
(deoarece presupune activităţi de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza şi audierea
martorilor).
Deliberările au loc în „Camera de consiliu”, adică într-o încăpere distinctă de sala de
judecată, la ele participă judecătorii care au fost prezenţi la procedura „orală”, iar avocaţii
generali nu participă. Numărul judecătorilor trebuie să fie impar .
Hotărârea se ia cu majoritate . Întrucât Statutul Curţii nu precizează ce fel de majoritate,
se aplică regula generală, a majorităţii simple. Indiferent de numărul de voturi favorabile
unei decizii, aceasta angajează în mod colectiv Curtea, opiniile contrare neputând fi făcute
publice sau publicate, aşa cum se întâmplă în sistemele de drept naţionale.
Părţile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii, în orice fază a procedurii.
Instituţiile comunitare şi statele membre sunt reprezentate prin agenţi – juriştii instituţiilor
comunitare, respectiv ai Ministerului afacerilor externe din guvernul statului membru –,
iar persoanele fizice sau juridice, prin avocaţi.
Limba în care se desfăşoară procesul este, de regulă, limba pârâtului ; în cazul în care
pârât este o instituţie comunitară, reclamantul poate decide „limba de procedură” . Odată
stabilit regimul lingvistic, acesta va fi respectat până la sfârşit, în limba respectivă fiind
redactate actele procedurale, susţinute pledoariile şi redactată hotărârea. Orice versiune
tradusă a hotărârii are valoare ca atare, nu ca document original.
Cuantumul cheltuielilor de judecată nu este stabilit prin hotărâre, acesta fiind lăsat într-o
primă fază la acordul părţilor; dacă acestea nu se înţeleg, va decide instanţa, printr-o
ordonanţă.
446. Curtea de Justiţie de la nivelul Uniunii Europene (competență)
Curtea îndeplineşte două funcţii, manifestându-se în diferite modalităţi, în funcţie de
ipostaza în care se află:
a) o funcţie jurisdicţională: 1) atunci când acţionează ca o curte constituţională,
judecând recursurile contra unei instituţii comunitare sau a unui stat membru care nu-şi
respectă obligaţiile din tratate sau când interpretează tratatele comunitare; 2) atunci când
se comportă ca o curte administrativă, controlând legalitatea actelor comunitare; 3) atunci
când exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, soluţionând cauzele ce au ca obiect
acordarea daunelor-interese; 4) atunci când acţionează ca o curte de apel, judecând
recursurile împotriva hotărârilor date de Tribunal.
b) o funcţie consultativă, întrucât emite avize în cazul în care se pune problema
revizuirii tratatelor comunitare sau a încheierii unor acorduri internaţionale.
În conformitate cu modificările aduse prin Tratatul de la Lisabona, Curtea controlează
legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, Comisiei şi ale BCE, altele decât
recomandările şi avizele, a actelor Parlamentului European şi ale Consiliului European
272
menite să producă efecte juridice faţă de terţi. Aceasta controlează, de asemenea,
legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii destinate să producă efecte
juridice faţă de terţi.
Potrivit noilor reglementări, Curtea are competenţa de a se pronunţa în acţiuni formulate
şi de Comitetul Regiunilor, care urmăresc salvgardarea prerogativelor acestuia.
De asemenea, orice persoană fizică sau juridică poate formula o acţiune împotriva
actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct şi individual, precum şi împotriva
actelor normative care o privesc direct şi care nu presupun măsuri de executare.
Actele de constituire a organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii pot să prevadă condiţii şi
proceduri speciale privind acţiunile formulate de persoanele fizice sau juridice împotriva
actelor acestor organe, oficii sau agenţii care sunt destinate să producă efecte juridice faţă
de ele.
În cazul în care acţiunea este întemeiată, Curtea declară actul contestat nul şi neavenit.
Cu toate acestea, Curtea indică, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt
efectele actului anulat, care trebuie considerate ca fiind irevocabile. Instituţia emitentă a
actului anulat sau a cărei abţinere a fost declarată contrară prezentului tratat este obligată
să ia măsurile impuse de executarea hotărârii Curţii.
Ca o noutate, Curtea este competentă să se pronunţe în privinţa legalităţii unui
act adoptat de Consiliul European sau de Consiliu, în temeiul articolului 7 din Tratatul
privind Uniunea Europeană numai la solicitarea statului membru care face obiectul unei
constatări a Consiliului European sau a Consiliului şi numai în privinţa respectării
dispoziţiilor de procedură prevăzute de respectivul articol. Această cerere trebuie
prezentată în termen de o lună de la data respectivei constatări. Curtea hotărăşte în termen
de o lună de la data cererii (art. 235 a).
Alte noi dispoziţii se referă la competenţa Curţii în domeniul PESC şi în cel
privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie al Uniunii Europene. Astfel, conform art.
240 a, Curtea de Justiţie nu este competentă în ceea ce priveşte dispoziţiile privind
politica externă şi de securitate comună, nici în ceea ce priveşte actele adoptate în temeiul
acestora. Cu toate acestea, Curtea este competentă să controleze respectarea dispoziţiilor
articolului 25b din Tratatul privind Uniunea Europeană şi să se pronunţe în ceea ce
priveşte acţiunile formulate în condiţiile prevăzute la articolul 230 al patrulea paragraf din
tratat, privind controlul legalităţii deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva
persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu în temeiul titlului V capitolul 2 din
Tratatul privind Uniunea Europeană.
În concordanţă cu noul articol 240 b, în exercitarea atribuţiilor sale privind dispoziţiile
părţii a treia titlul IV capitolele 4 şi 5, referitoare la spaţiul de libertate, securitate şi
justiţie, Curtea de Justiţie nu este competentă să verifice legalitatea sau proporţionalitatea
operaţiunilor efectuate de poliţie sau de alte servicii de aplicare a legii într-un stat
membru şi nici să hotărască cu privire la exercitarea responsabilităţilor care le revin
statelor membre în vederea menţinerii ordinii publice şi a apărării securităţii interne.
447. Tribunalul de la nivelul Uniunii Europene
Actul Unic European a prevăzut înfiinţarea unui tribunal, ataşat Curţii de Justiţie, care
să judece în primă instanţă litigiile în care reclamanţi sunt persoanele fizice şi funcţionarii
comunitari. Tratatul de la Nisa aminteşte, alături de Curte, şi Tribunalul de Primă Instanţă
(numit „Tribunal” prin Tratatul de la Lisabona) ca instituţie comunitară chemată să
„asigure respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat”.
Structura şi funcţionarea Tribunalului sunt similare celor ale Curţii de Justiţie.
Tribunalul are dreptul de a-şi stabili singur regulile de conduită şi de funcţionare, cu
acordul Curţii şi cu aprobarea unanimă a Consiliului; întrucât aceste reguli nu au fost încă
stabilite, Statutul Curţii se aplică şi în cazul Tribunalului.
O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, Tribunalul este format din câte un
judecător din fiecare stat membru, iar prin Statutul Curţii poate fi prevăzută existenţa
avocaţilor generali. Până când vor fi instituiţi avocaţii generali, atribuţiile acestora sunt
îndeplinite de judecători. Judecătorul care exercită atribuţia de avocat general nu poate
273
participa la pronunţarea hotărârii în cauza respectivă.
În competenţa Tribunalului intră: acţiunile în anulare contra actelor adoptate prin
procedura legislativă ordinară de Consiliul şi Parlament, a actelor emise de Consiliul,
Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană; acţiunea în carenţă împotriva
instituţiilor comunitare; recursul împotriva hotărârilor tribunalului specializat; chestiunile
prejudiciale de interpretare şi de apreciere a validităţii, responsabilitatea extracontractuală
a Uniunii Europene, precum şi cea contractuală când s-a stabilit clauza compromisorie.
Prin excepţie de la aceste reguli de competenţă, acţiunile introduse de instituţiile
comunitare, de statele membre sau de Banca Centrală Europeană sunt de competenţa
Curţii.
Relaţia dintre Tribunal şi Curtea de Justiţie este similară relaţiei dintre un tribunal şi o
curte de apel dintr-un sistem de drept naţional. Astfel, hotărârile Tribunalului pot fi
atacate cu recurs, motivat numai pe probleme de drept , în faţa Curţii. Dacă recursul este
fondat, cauza se rejudecă de către Curte sau este trimisă spre rejudecare Tribunalului, care
trebuie să ţină seama de modul în care Curtea a rezolvat problemele de drept.
Potrivit Tratatului de la Lisabona (art. 227a), Parlamentul European şi Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot înfiinţa tribunale
specializate pe lângă Tribunal, care să aibă competenţa de a judeca în primă instanţă
anumite categorii de acţiuni în materii speciale. Parlamentul European şi Consiliul
hotărăsc prin regulamente, fie la propunerea Comisiei şi după consultarea Curţii de
Justiţie, fie la solicitarea Curţii de Justiţie şi după consultarea Comisiei.
Tribunalul judecă în Camere de câte 3 sau 5 judecători, fără a exista şedinţe ale plenului.
Procedura de judecată este aceeaşi, cu deosebirea că Tribunalul poate renunţa la faza
scrisă.
448. Tribunalul Funcţiei Publice de la nivelul Uniunii Europene
La data de 4 noiembrie 2004, Consiliul a adoptat Decizia nr.752/2004/CE pentru
înfiinţarea Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene (TFP) („European Union
Civil Service Tribunal” sau “Tribunal de la fonction publique de l'Union Européenne”),
ca fiind prima dintre „camerele jurisdicţionale”, potrivit dispoziţiilor art.225A din Tratatul
de la Nisa . Această competenţă a fost exercitată iniţial de actuala Curte de Justiţie şi,
începând cu crearea sa, în 1988, de Tribunalul de Primă Instanţă (numit „Tribunal” prin
Tratatul de la Lisabona). TFP și-a desfășurat activitatea din 2005 până în 2016, când
competențele sale au fost transferate Tribunalului.
TFP a fost compus din şapte judecători, numiţi de Consiliu pentru o perioadă de şase
ani, care poate fi reînnoită, după ce se face apel la candidaturi şi după obţinerea avizului
unui Comitet format din şapte personalităţi, alese dintre foşti membri ai Curţii şi ai
Tribunalului, dintre jurişti a căror competenţă este notorie.
Judecătorii desemnau, din rândul lor, preşedintele pentru o perioadă de trei ani, care
putea fi reînnoită.
Tribunalul Funcţiei Publice s-a întrunit, ca regulă, în Camere, compuse din trei sau cinci
judecători şi, ca excepţie, în plenul instanţei, atunci când dificultatea sau importanţa
problemelor de drept justificau acest lucru.
În ansamblul jurisdicţiei comunitare, Tribunalul Funcţiei Publice a fost instanţa
specializată în materia contenciosului funcţiei publice al Uniunii Europene, soluţionând în
primă instanţă: litigiile dintre Uniunea Europeană şi agenţii ei, conform articolului 236
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (reprezintă aprox. 150 de cauze pe
an). Aceste litigii au drept obiect probleme referitoare la relaţiile de muncă propriu-zise
(precum: remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), regimul
de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale);
litigiile privind anumite categorii de personal, îndeosebi personalul din cadrul Eurojust,
Europol, al Băncii Centrale Europene şi al Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei
Interne (OAPI).
Hotărârile adoptate de Tribunalul Funcţiei Publice puteau face obiectul unui recurs
limitat la probleme de drept (potrivit art.11 alin.1 din Anexa 1 - lipsa de competenţă a
274
TFP, pe încălcarea procedurii în faţa tribunalului care aduce atingere intereselor părţii în
cauză, cât şi pe încălcarea dreptului comunitar de către Tribunalul Funcţiei Publice).
Acest recurs poate fi introdus în termen de două luni în faţa Tribunalului.
Procedura în faţa TFP s-a desfăşurat conform dispoziţiilor Statului Curţii, în special a
celor conţinute în anexa I a acestuia, precum şi reglementărilor din Regulamentul de
procedură, intrat în vigoare la 1 noiembrie 2007 şi a cuprins o fază scrisă şi una orală.
Procedura era scutită de taxe, onorariul avocatului abilitat să pledeze în faţa instanţelor
unui stat membru la care părţile trebuiau să recurgă pentru a fi reprezentate nefiind
suportat de către instanţă. În cazuri speciale se putea solicita asistenţă juridică gratuită.
În orice stadiu al procedurii, TFP putea încerca să faciliteze soluţionarea amiabilă a
litigiilor. Limba în care era redactată acţiunea poate fi una dintre cele 24 de limbi oficiale
ale Uniunii Europene, fiind, totodată, limba în care se va desfăşura procedura în cauza
respectivă.
a. Comisia Interamericană a Drepturilor Omului este organ autonom al Cartei OSA.
Aceasta s-a constituit pe baza dispoziţiilor Cartei OSA şi a Protocolului de la Buenos
Aires din 1970.
Misiunea Comisiei constă în identificarea cazurilor sistematice de încălcări ale
drepturilor omului, în întocmirea de studii, rapoarte şi recomandări statelor care se
confruntă cu asemenea situaţii. Intrarea în vigoare a Protocolului de la Buenos Aires
conferă Comisiei Interamericane calitatea de organism oficial al OSA.
b. Comisia Interamericană, înfiinţată pe baza prevederilor Convenţiei Interamericane
Comisia are două categorii de competenţe:
-promovarea şi protejarea drepturilor omului în statele membre ale OSA;
-protecţia drepturilor omului pe teritoriul statelor părţi la Convenţia Interamericană.
c. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului are competenţă:
-contencioasă – Curtea poate soluţiona disputele privind interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor Convenţiei, printr-o procedură destinată analizării cererilor individuale sau
inter-state;
-consultativă – conferă Curţii puterea de a decide nu numai în ceea ce priveşte
interpretarea dispoziţiilor Convenţiei, ci asupra oricărui tratat referitor la drepturile
omului adoptat pe continentul american.
d. Mecanismul stabilit prin Protocolul la Convenţia Americană privind drepturile
economice, sociale şi culturale
Protocolul de la San Salvador stabileşte un sistem de raportare şi de recomandare.
a. Comisia Africană pentru Drepturile Omului şi Popoarelor a fost înfiinţată prin
intermediul Cartei Africane, ca urmare a dorinţei statelor membre ale OUA.
Funcţiile Comisiei sunt: promovarea drepturilor omului şi popoarelor; protecţia acestor
drepturi; interpretarea tuturor dispoziţiilor Cartei la cererea unui stat parte, a unei instituţii
a OUA sau a unei organizaţii africane recunoscute de către OUA; îndeplinirea oricărei
alte misiuni încredinţate de către Adunarea şefilor de stat şi de guvern.
Protecţia drepturilor este realizată prin mecanismul de soluţionare a plângerilor inter-
state şi individuale de către Comisia Africană.
Procedura de soluţionare a plângerilor inter-state
În cazul în care un stat parte la Carta Africană consideră că un alt stat parte se face
vinovat de încălcarea unora dintre drepturile prevăzute de aceasta, poate acţiona în două
moduri: a. transmite statului vizat o comunicare oficială cu privire la situaţia supusă
dezbaterii (o încercare de soluţionare prin negocieri a plângerii); b. adresează o plângere
direct Comisiei.
Indiferent de calea folosită, Comisia va utiliza aceeaşi procedură: verificarea
admisibilităţii cererii; faza stabilirii faptelor; încercarea de soluţionare
amiabilă;soluţionarea plângerii.
b. Curtea Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor a fost constituită în urma
275
adoptării Protocolului privind crearea unei Curţi Africane a Drepturilor Omului şi
Popoarelor, intrat în vigoare în 2004.
Curtea este concepută ca organ ce completează activitatea Comisiei Africane şi are
competenţa de a judeca toate cazurile şi disputele privind interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor Cartei, ale Protocolului şi ale altor instrumente relevante pentru drepturile
omului, ratificate de statele implicate.
Jurisdicţia Curţii este facultativă, fiind condiţionată de ratificarea Protocolului.
*Răspunsul absolventului la subiectele de pe bilet trebuie să fie mai amplu și să pună în evidență că acesta a atins
rezultatele minime ale învățării. În funcție de răspuns membrii Comisiei de examen au dreptul să pună și alte întrebări
pentru a se convinge că au fost atinse de către absolvent rezultatele minime ale învățării, în ceea ce privește
cunoștințele, competențele, abilitățile, aptitudinile, responsabilitatea și autonomia.
276

Compendiu Drept

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Compendiu Drept

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „GEORGE BACOVIA” DIN BACĂU

Cap. I. Tematica și bibliografia pentru examenul de licență 5

III. Drept procesual penal I şi II

IV. Protecţia internaţională a drepturilor omului

INSTITUŢII DE DREPT PRIVAT

II. Drept civil. Drepturi reale

III. Drept civil. Teoria obligaţiilor

IV. Drept civil. Contracte speciale

V. Drept procesual civil I şi II

Drepturi subiective civile absolute şi drepturi subiective civile relative

Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale

Drepturile subiective civile principale şi accesorii

Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi

-Nulitatea parţială şi nulitatea totală

-Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală

Efectul esenţial al dizolvării este trecerea în situaţia de lichidare a persoanei

Efectele plăţii nedatorate. Plata nedatorată generează un raport juridic

Efectele termenului au în vedere efectele termenului suspensiv şi efectele termenului

S-ar putea să vă placă și