UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT

MASTER, SPECIALIZAREA ȘTIINȚE PENALE- ZI

REFERAT LA DISCIPLINA DREPT PUBLIC

COMPARAT

Coordonator științific

Lec. Univ. Dr. Sonia Drăghici

Masterand,

Mihalache Mădălina-Gabriela

Craiova

2022
 PUTEREA EXECUTIVĂ ÎN REGIMUL BRITANIC

Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord a fost creat în 1801, ca urmare
a apogeului procesului de expansiune început în secolul al XII-lea. În lumea noilor
democrații, Anglia este diferită, deoarece este o democratie veche. Față de noile
democrații din Europa de Est, America Latină și Asia, Anglia nu a devenit democrație
peste noapte din pricina căderii unui dictator. A devenit democrație mai degrabă prin
evoluție decat prin revoluție. Democratizarea a fost un proces încet care s-a dezvoltat pe
parcursul secolelor. Litera legii a fost stabilită în secolul al XVII-lea; responsabilitatea
executivului a devenit clară in sec. Al XVIII-lea și cu toate că alegeri competitive sunt
ținute de mai mult de un secol, dreptul fiecărui bărbat și femeie adultă de a vota nu a fost
recunoscut până în secolul al XX-lea.

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord este o monarhie constituțională

ereditară, care funcționează pe baza principiului separației şi colaborării puterilor în stat
şi al domniei legii adoptate de Parlament.

Trăsătura caracteristică a sistemului constituţional britanic este absenţa unei

constituţii în sens formal, şi nu în sens material, întrucât la ansamblul coerent de cutume
se adaugă texte juridice adoptate de Parlament, de o importanţă deosebită pentru
dezvoltarea instituţiilor politice din această ţară, ca şi pentru raporturile dintre guvernanţi
şi guvernaţi, cum sunt: Magna Charta Libertatum (1215), Petition of Rights (1628),
Habeas Corpus Act (1679), Bill of Rights (1689), Act of Settlement (1701), Reform Act
(1832), Parliament Act (1911), Statutory Instruments Act (1946), Parliament Act (1959)4
ş.a. Alături de aceste acte se aplică şi un mare număr de tradiţii şi cutume constituţionale
cu un rol funcţional bine stabilit, de a căror existent şi obligativitate este conştientă
întreaga naţiune engleză, aceste simboluri constituţionale tradiţionale fiind respectate cu
rigurozitate, fără a se simţi nevoia unei codificări.

În Marea Britanie, procesul de formare a instituţiilor de guvernare, în special a

Monarhiei şi Parlamentului a parcurs etape distincte. Mai întâi, s-a format Coroana ca
simbol al autorităţii publice. Parlamentul a apărut mai târziu, ca reacţie a burgheziei
împotriva absolutismului regalităţii, manifestat deseori în forme violente.

Reprezentantul legal al administraţiei centrale nu este statul, ci Coroana. Puterile

executive ale acesteia sunt derivate din acte ale Parlamentului şi din prerogative regale
(din dreptul cutumiar) şi sunt exercitate de miniştri în numele Coroanei. În mod normal,
miniştrii sunt împuterniciţi direct de către Parlament, dar chiar şi atunci ei funcţionează
ca servitori ai Coroanei.

Marea Britanie este o monarhie constitutional ereditară, în care şeful statului

domneşte, dar nu guvernează1, cu alte cuvinte, monarhia acţionează în limitele stabilite
de Constituţie. Guvernul ales acţionează în numele Coroanei, iar puterile personale pe
care Monarhul obişnuia să le aibă sunt acum folosite pentru îndrumarea, sfătuirea
primului-ministru şi a Guvernului.

Puterile deţinute încă de Monarh pot fi utilizate în mod legal fără a fi necesar
consimţământul Parlamentului. În acest fel, deciziile executivului pot fi luate într-un timp
mai scurt, iar Guvernul are o libertate mai mare de acţiune, deoarece, în realitate, toate
puterile Coroanei sunt exercitate de Guvern în numele Coroanei 2. Astfel, de afacerile
externe se ocupă primul-ministru, ministrul de externe şi Cabinetul.

Autoritatea executivă
Puterea executivă revine Cabinetului Maiestății Sale, care s-a desprins treptat din
Consiliul privat al Regelui şi a început să fie condus de un Prim-ministru din momentul
în care monarhul a renunțat la dreptul său de a conduce personal ședințele acestui organ
colectiv de guvernare. În zilele noastre, Cabinetul este format dintr-un număr variabil de
miniștri şi din miniștri juniori sau secretari de stat ce nu au în sarcină anumite
departamente (ministere), ci își fac ucenicia politică pentru partidul care se află la
guvernare. Cabinetul este un organ colectiv ce răspunde solidar în faţa Parlamentului
pentru politicile publice pe care le pune în aplicare. Răspunderea politică şi solidară a
Cabinetului este, ca multe alte instituții ale regimului parlamentar britanic, rezultatul unei
lungi evoluții istorice care a început cu răspunderea penală personală a miniștrilor ce își
riscau viața în fața monarhilor absolutiști în Evul Mediu. Cabinetul are atribuții
executive, drept de inițiativă legislativă, importante atribuții de natură financiară şi se află
sub controlul parlamentar exercitat de Camera Comunelor. De asemenea, el dispune şi de
delegarea legislativă pe care i-o poate acorda Parlamentul pe o perioadă de timp
determinată şi cu respectarea unor condiții referitoare la domeniul de reglementare şi
obiectivele necesar a fi atinse.

1
Victor Duculescu, Drept constituţional comparat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996
2
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Dreptul administrativ în Uniunea Europeană, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2007
 Şeful Guvernului este primul-ministru, liderul politic al partidului care a câştigat
alegerile pentru Camera Comunelor. El este numit de Rege printr-un act pur protocolar.
Prin convenţie, Regele invită liderii partidelor politice care conduc majoritatea în
Camera Comunelor pentru a-i consulta în vederea formării unui Guvern.

Prim-ministrul domină sistemul politic britanic, unii autori vorbind chiar despre o
personalizare a funcției şi o concentrare a puterii executive ce poate ajunge, în cazuri
extreme, la exercitarea de facto a atribuțiilor de șef al statului. Datorită legitimității sale
cvasidirecte, acesta controlează agenda Cabinetului şi joacă rolul de leader al majorității
parlamentare pe care se sprijină Guvernul nu doar în momentul învestirii, ci pe tot
parcursul existenţei sale. Pierderea încrederii Parlamentului are adesea drept consecință şi
pierderea poziției de Prim-ministru, într-atât este de importantă colaborarea puterilor
legislativă şi executivă pentru buna funcționare a regimului politic britanic.3

Parlamentul britanic este alcătuit din Camera Lorzilor şi Camera Comunelor.

Camera Comunelor este alcătuită din 646 de membri, aleși pentru un mandat, în
principiu, de cinci ani, care se poate prelungi, la solicitarea Prim-ministrului, cu
aprobarea monarhului. Ea este prezidată de un speaker şi disciplinată de whips din partea
fiecărui partid reprezentat în Parlament. Pe lângă comisiile de specialitate ori de anchetă
sau speciale, Parlamentul Marii Britanii include şi instituții neoficiale precum shadow
cabinet (guvernul din umbră), o grupare a unor membri ai partidului/partidelor politice
din opoziție care sunt însărcinați, fiecare, să urmărească atent politicile publice şi
deciziile adoptate de fiecare ministru în funcție şi care să fie capabili, în cazul în care o
moțiune de cenzură ar reuși să obțină numărul de voturi necesare pentru răsturnarea
Guvernului, să își asume imediat sarcina guvernării. 4 Camera Lorzilor este camera
superioară a Parlamentului și are 724 de membri, din rândurile aristocrației britanice și
ale clerului.

Dacă inițial Camera Comunelor era un simplu organ consultativ, aflat la discreția
monarhului în privința datei şi locului de reunire, precum şi a ordinii de zi, având mai
ales rolul de a consfinți cheltuielile propuse de șeful statului, printr-o evoluție
incrementală practica instituțională a reușit să transforme această adunare într-una nu
doar autentic reprezentativă, ci şi decizională, cu rol de limitare a competenţelor
discreționare ale monarhului şi, mai târziu, de control asupra executivului în genere. Ca
manifestare a autonomiei interne a Parlamentului, sediul acestuia a fost stabilit la
Westminster, într-un loc diferit de sediul Coroanei Britanice. În zilele noastre întreaga

3
Elena Simina TĂNĂSESCU, Constituţia Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Prezentare Generală
4
Ibidem
competenţă legislativă şi de control asupra executivului revine Camerei Comunelor,
Camera Lorzilor având doar un rol rezidual de Cameră de reflecție. 5

Primul-ministru conduce şedinţele Cabinetului, selectează miniştrii şi are puterea

să-i demită. El intervine în orice probleme politice apărute la nivel de departament şi
răspunde timp de 15 minute de două ori pe săptămână la întrebările membrilor Camerei
Comunelor, întrebări care de regulă acoperă mare parte din activitatea guvernamentală.
Primul-ministru ia cuvântul la majoritatea dezbaterilor şi din când în când formulează
puncte de vedere referitoare la politica externă şi la alte iniţiative politice.

Primul-ministru este şi Ministrul pentru Servicii Publice. În acest sistem îşi

desfăşoară activitatea peste 200 funcţionari publici care sunt numiţi cu aprobarea
Primului-ministru, iar distribuirea sarcinilor în cadrul departamentelor se face în funcţie
de priorităţile politice şi administrative. El selectează persoanele care urmează să
primească distincţii şi are competenţe şi responsabilităţi majore pentru a exercita unele
prerogative regale. Primul-ministru face recomandările pentru numirile în Biserica
anglicană, pentru numirea judecătorilor la Înalta Curte de Justiţie, pentru numirea
consilierilor particulari.

În vederea întreţinerii legăturii cu departamentele guvernamentale, precum şi

pentru formularea unor variante pentru diferitele probleme particulare în care Prim-
ministrul este interesat, a fost creat Cabinetul Primului-ministru. Acesta are ca atribuţii şi
facilitarea procesului de comunicare a Primului-ministru cu mass-media, precum şi
desfăşurarea serviciilor de secretariat şi de interes privat pentru Primul-ministru.

Cabinetul primului-ministru este constituit din aproximativ 20 miniştri, în marea

lor majoritate membri ai Parlamentului şi doar câţiva făcând parte din Camera Lorzilor.
Numărul exact al membrilor Cabinetului este stabilit de către Primul-ministru.

Cei mai mulţi miniştri din Cabinet conduc departamente majore, în timp ce câţiva
dintre ei nu au responsabilităţi specifice sau au responsabilităţi cumulate, cum ar fi
Lordul Preşedinte al Consiliului sau Lordul Păstrător al Sigiliului. În responsabilităţile
membrilor Cabinetului se îmbină cele două ramuri ale guvernării, ei fiind membri în
acelaşi timp ai executivului şi ai legislativului6.

Cabinetul se întruneşte, în mod obişnuit, o dată pe săptămână şi ori de câte ori

este necesar, dacă evoluţia evenimentelor reclamă acest lucru. Activitatea Cabinetului se
desfăşoară cu concursul unui mare număr de comitete şi subcomitete, în prezent existând

5
Ibidem
6
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, op.cit.
aproximativ 25 de comitete şi subcomitete permanente şi un număr de 100 de comisii
temporare. Cele mai importante comitete permanente sunt cele pentru politică externă şi
apărare, pentru strategie economică, afaceri sociale şi cea pentru legislaţie.

Biroul Cabinetului deserveşte Cabinetul şi toate comitetele şi subcomitetele sale şi

este condus de un secretar care în acelaşi timp este şi şeful Serviciului Civil. Secretarul
Cabinetului este o persoană foarte puternică, fiind foarte apropiat de Primul-ministru în
munca pe care o desfăşoară.

Colaborarea şi echilibrul puterilor în stat obligă Prim-ministrul şi membrii

Cabinetului să fie membri ai Parlamentului, altfel ei neputând îndeplini funcții executive
de guvernare. În aceste condiții delegarea legislativă nu constituie neapărat o dovadă de
încredere a Parlamentului în Guvern, însă posibilitatea unei moțiuni de cenzură ca
rezultat al efectelor produse de legislația delegată este oricând prezentă. În afara
răspunderii solidare a Cabinetului în faţa Parlamentului subzistă şi răspunderea penală
individuală a membrilor Guvernului (impeachment) pentru fapte de trădare, luare de mită
ori înșelăciune. Procedura de impeachment presupune două etape: declanșarea urmăririi
de către Camera Comunelor și judecarea propriu-zisă a celui în cauză de către Camera
Lorzilor. De esența regimului parlamentar britanic țin relațiile de strânsă colaborare care
trebuie să se stabilească între Parlament şi Guvern pentru buna funcționare a sistemului
politic şi instituțional, concretizate în situații extreme prin răspunderea politică a
Cabinetului în fața Camerei alese prin vot universal, şi, respectiv, dreptul de dizolvare a
adunării alese prin vot universal de șeful Cabinetului, ambele bazate pe lipsa răspunderii
și inviolabilitatea șefului de stat care joacă rolul de arbitru între autoritățile publice alese
prin vot direct.

Ministerele sunt principalele componente prin care Guvernul îşi fundamentează şi

exercită politica proprie7 .

Majoritatea miniştrilor care fac parte din Cabinet conduc departamente centrale de
importanţă majoră. În prezent există 15 departamente de stat considerate majore, conduse
de miniştri ce fac parte din Cabinet şi 16 departamente mai mici sau sub-departamente,
care sunt conduse, cu una sau două excepţii, de miniştri care nu se numără printre
membrii Cabinetului.

7
Ibidem