Apocalipsa 11:11-14

Un timp al masurarii închinatorilor. Judecata casei lui Dumnezeu (11:1) Referitor la

aceasta masuratoare, Ellen White sugereaza ca ar fi o lucrare echivalenta cu acea
cercetare a ostirii lui Israel din Apoc.7, înaintea sigilarii celor 144.000:

       „Marea judecata are loc si se savârseste de un oarecare timp. Acum Domnul zice:
«Masurati templul si pe închinatorii lui!...». Aduceti-va aminte ca vorbele si faptele ...
va sunt fotografiate în cartile ceresti... Lucrarea aceasta înainteaza, masurând... ca sa
se vada cine va sta în picioare în ziua aceea. Cei ce vor ramâne statornici vor avea
intrare din belsug în împaratia Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Christos. Atunci
când ne îndeplinim lucrul obisnuit, sa ne aducem aminte ca este Cineva care
urmareste spiritul în care lucram. .Oare, sa nu aducem noi pe Mântuitorul, în viata
noastra de toate zilele, în munca noastra pamânteasca si în lucrarile din gospodarie?
Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, e cazul sa lasam la o parte tot ce nu este
necesar, orice flecareala si întâlnire inutila si sa ne prezentam ca robi ai Dumnezeului
cel Viu." (7SDABC)

Standardul judecatii: o „trestie"- toiag. In timpurile biblice, instrumentul pentru

masurarea lungimii era confectionat dintr-o trestie. Dar aici este vorba despre o trestie-
sceptru, deoarece termenul grecesc  - rrabdos, tradus în mod gresit cu prajina,
înseamna toiag, varga sau sceptru. Este simbolul autoritatii, al judecatii, al pedepsei, al
regalitatii. Deaceea cuvântul canon (regula, standard) care denumea cândva, în greceste,
un bãt drept folosit ca metru, provine din termenul ebraic kane (trestie), ca si latinescul
canna (trestie). In acest pasaj, totusi, nu este folosit termenul kanon ci -
kalamos, un sinonim cu sensul de: 1. trestie, 2. toiag, baston, 3. standard de masurat
lungimea, 4. condei pentru scribi.
Imaginea trestiei toiag ne aminteste cu durere si pietate de patimile Aceluia care S-a
jertfit pentru a ne elibera de vina si puterea pacatului, punând în inima noastra, prin Spiritul Sau,
legea Sa... Când ostasii L-au adus pe Iisus la judecata, I-au pus pe cap o coroana de spini si în
mâini o trestie asemenea unui sceptru. Ei îi smulgeau sceptrul si-L loveau cu el, inspirati de Satan
sa batjocoreasca principiul împaratiei Lui, legea iubirii dupa care va judeca lumea.
Ce alt standard de masurat închinatorii ar putea avea Dumnezeu, decât propria Lui
lege morala în care se specifica pe prima tabla: obiectul închinarii, modul închinarii, spiritul
închinarii si timpul închinarii. În viziune, Ioan preia un rol al îngerului Domnului. Asa cum
a primit cartea profetica, la fel a primit si trestia de masurat. Misiunea lui si a îngerului
care proclama timpul judecatii, pe mare si pe uscat, se confunda.
Nu exista un alt standard moral decât acela descoperit în Biblie. Este un standard
spiritual, nu legalist, este o „lege împarateasca" (a împaratiei cerului), o „lege a libertatii
(care vine din iubire, în urma mântuirii)", nu o lege scrisa doar pe piatra si careia te
supui de teama. In fapt, adevaratul standard nu este litera moarta, ci spiritul viu al legii,
asa cum este exemplificat în Christos. El însusi este Cuvântul lui Dumnezeu. In El, Legea
si Evanghelia sunt una. El este standardul maturitatii (desavârsirii) morale. (Ef 4:13-15).
„Dumnezeu, în Cuvântul Său, le-a încredinţat oamenilor cunoştinţele necesare pentru
mântuire. Sfintele Scripturi trebuie să fie acceptate ca o revelaţie infailibilă, autorizată, a voinţei Sale.
Ele reprezintă standardul pentru caracter, descoperitorul doctrinelor şi testul experienţei.” (Ellen G.
White, Tragedia veacurilor, pag. 8, 9)
Masurarea templului, a altarului si a închinatorilor trebuie sa fie într-o strânsa
legatura. Templul de aici, nu poate fi decât cel ceresc, deoarece se vorbeste despre
altarul lui, aici în contextul trâmbitei a sasea (8:3, 9:13), iar finalul impunator al
trâmbitei a saptea aduce în imagine „templul lui Dumnezeu care este în cer" (11:19).
Daca masurarea închinatorilor are un sens spiritual (moral), ce este masurarea templului
si a altarului? în contextul profetiei desigilate a celor 2300 zile-ani care trebuiau sa treaca
pâna la curatirea (razbunarea) sanctuarului, este posibil ca aici, templul si altarul sa fie
„judecate" si ele, pentru a fi razbunate. Ziua ispasirii (ziua judecatii anuale) era ziua
curatirii de pacat a sanctuarului si, în acelasi timp, a lui Israel (Lev. 16:16.19.30).
Sanctuarul din Apocalipsa este, în mod evident, ceresc. Si închinatorii sunt ceresti
(Ef2:6). Dar în sens propriu ei sunt înca pe pamânt, unde este altarul de jertfa (cap.6:9)
în curte... „Cei ce se închina în el [altar]" este o traducere stranie, fiindca nimeni nu se
închina în altar. Unele versiuni biblice redau expresia cu „cei ce se închina acolo" (la
templu, în curte). Dar, gramatical este corect ca acest - en auto (în el), sa fie
tradus „înaintea (în prezenta) lui" sau „prin el" (cu ajutorul lui). In acest fel, adevarata
închinare este în strânsa relatie de mijlocirea acestui altar. Indiferent despre care altar ar
fi vorba aici, el reprezinta diferite aspecte ale jertfei lui Iisus si ale închinarii noastre
spirituale (Apoc.5:8, 8:4, Rom 12:1). Fara sângele lui Iisus, orice închinare este ca jertfa
lui Cain.
Judecata de cercetare (preadventa) începuta la anul 1844 priveste numai pe
poporul lui Dumnezeu, pe aceia al caror nume este scris în cartea vietii, care au avut
experienta iertarii pacatelor, a cunoasterii lui Dumnezeu. Ei sunt masurati si pot fi
acceptati sau respinsi, potrivit cu dreptarul adevarului care nu este numai lege ci si
Evanghelie. Judecata dupa Evanghelie este cu mult mai severa decât judecata dupa lege,
fiindca Evanghelia cunoscuta si calcata în picioare aduce razbunarea sângelui lui Christos
asupra celui vinovat (Ev 10:28-29, Mat 27:25, 2 Petru 2:20-21, 1 Cor 15:1-2, Apoc 3:5).
Tot Israelul este masurat, dar nu toti sunt sigilati. Aceasta masuratoare este judecata
divina care vine mai întâi asupra casei lui Dumnezeu (1 Petru 4:18). Multi crestini nu
sunt de acord ca si credinciosul trebuie judecat. Dar judecata lui Dumnezeu este o
lucrare cereasca în favoarea celui credincios. Cine ramâne în Christos nu are de ce sa fie
îngrijorat.
Curtea lui Israel si curtea "neamurilor" (v.2). Templul de la Ierusalim avea doua curti
principale, circumscrise sanctuarului: curtea lui Israel, cea apropiata de altar, si curtea
neamurilor, adica a pagânilor (neevreilor), sau curtea de afara. Intre cele doua curti,
iudeii zidisera un zid de despartire (la care face aluzie Pavel în Ef. 2:14). In zilele noastre
s-a descoperit placa pe care era gravata interzicerea accesului celor necircumcisi, sub
pedeapsa cu moartea. Daca templul din Ierusalim este doar o proiectie pamânteasca a
adevaratului Sanctuar din cer, care este Palatul împaratului împaratilor si al Dumnezeului
dumnezeilor, daca Israelul lui Dumnezeu este definit ca fiind adevaratii închinatori, cei ce
se închina prin jertfa lui Iisus, aducând ca dar sacrificiile lor, atunci curtea pagânilor este
simbolul celor ce nu se închina la acelasi altar, care n-au nici o împartasire cu templul
ceresc: necredinciosi si falsi credinciosi, vrajmasii poporului lui Dumnezeu. Ambele curti
sunt în lumea noastra. Distinctia dintre cei ce sunt Israel lui Dumnezeu si cei ce sunt
pagâni, nu este facuta dupa criterii omenesti, ci dupa dreptarul lui Dumnezeu (Gal
6:15.16).
Cele 42 de luni ale „neamurilor". Calcarea în picioare a Ierusalimului ceresc (v.2 b).
Durata celor 42 de luni (1260 zile, v.3) este acelasi timp de necaz profetizat de Daniel
(7:25, 12:7) la care Apocalipsa va mai face referire (cap. 12:6.14, 13:5). Este vorba
despre timpul dominatiei papale (538-1798), o dominatie în care s-a dat pe fata spiritul
Romei, spiritul caracteristic pagânismului universal. Ierusalimul ceresc a fost calcat în
picioare în sens figurat, prin persecutarea cetatenilor lui ceresti (Dan 8:10-13, Ef2:19,
Gal 4:26, Le.21:24) , în acelasi sens în care se poate calca în picioare legea si Christos
(Ev 10:28-29). Calcarea în picioare nu înseamna doar persecutie ci si profanare. Un
serviciu divin care accentueaza ritualismul ca un paravan al pacatelor si faradelegilor,
este etichetat ca fiind o „calcare în picioare a curtilor" templului (Is 1:12 în textul ebraic,
vezi Biblia „cu triunghi").
Identitatea celor doi martori.
O întelegere corecta a identitatii celor doi martori a aparut înca din sec. XII, de la
episcopul catolic Bruno de Segni care a vazut în cei doi martori Scripturile Vechiului si
Noului Testament personificate. Vederea aceasta a fost preluata si de protestanti, printre
care luteranii Mathias Flaccius (sec. XVI) si Johannes Funck. Marele matematician englez
John Napier, un pasionat al Apocalipsei, a dat aceeasi explicatie cu doua secole în urma.
Adventistii mostenesc aceasta opinie veche de la miscarea millerita. Si înca nu s-a
descoperit una mai plauzibila. Cuvântul lui Dumnezeu este ceea ce ne lumineaza (Ps 119:
105.130) fiind un organ al Spiritului Sfânt. Cuvântul testament vine de la latinescul testis
(martor). Prin urmare, cei doi martori sunt Biblia cu cele doua marturii ale ei. Este
obisnuita denumirea cuvântului lui Dumnezeu ca marturie. Atât decalogul, ca act oficial al
legamântului, este numit marturie (Ex 25:2; în Apoc 11:19 este numit testamentul lui
Dumnezeu (gr. - diatheke, iar în cap. 15:5 ( - martyrion, marturie). In
contextul judecatii, cele doua marturii ale VT si NT amintesc de regula judiciara stabilita
de Dumnezeu din Deut 19:15.
Moartea si invierea celor doi martori (v.7-12). Asemenea lui Ilie care, dupa cei trei
ani si jumatate de seceta, a fost condamnat la moarte dar Dumnezeu l-a înaltat la cer,
asemenea lui Iisus care a profetizat timp de trei ani si jumatate, apoi a fost omorât si
totusi a înviat, S-a înaltat si a fost glorificat prin succesul Evangheliei, Cuvântul scris a
repetat în istorie acest model. Biblia era destul de rara în Evul Mediu si citirea ei nu era
încurajata. Aparitia tiparului si a Reformei a dezlegat Biblia din lanturile Bisericii Romane
dar în tarile catolice si ortodoxe a continuat în principiu, situatia medievala. Insa nici
tarile protestante n-au înaltat Biblia la adevarata ei pozitie, ca fiind pâinea vietii pentru
fiecare om. Biblia a ramas legata în lanturile crezurilor protestante; orice interpretare si
publicare a învataturilor ei altfel decât învatau bisericile de stat, erau descurajate. La
sfârsitul celor 1260 de ani de marturisire umilita, adica în ultimii ani ai acelei perioade,
ceva "mai groaznic avea sa se întâmple. O noua putere iesita din putul aceluiasi abis
descris în Apoc.9:1, dar în fond aceeasi fiara (îngerul pierzarii), avea sa se lupte cu ei,
sa-i învinga si sa-i omoare. Acest eveniment straniu este descris ca având un caracter
local. Cetatea de aici este numita Sodoma si Egipt. Ambele toponime biblice sunt locuri
peste care au venit judecatile lui Dumnezeu si din care credinciosii au trebuit sa iasa.
Egiptul este simbolul ateismului, al naturalismului ocult si al sclaviei (Ex 5:2.7-9) , Sodoma
este simbolul celei mai josnice imoralitati (Gen 13:13, 19:5).
Care loc (dintre cele vizitate de cei doi martori) era în mod distinct plin de
necredinta, de opresiune si imoralitate, pe la sfârsitul sec. XVIII ? Ce noua putere
satanica a aparut atunci ? Orice cunoscator al istoriei moderne poate întelege ca aici este
descrisa atitudinea Revolutiei Franceze fata de religie, când, din acel haos si mare
cutremur social-politic, a iesit un guvern anticrestin, aproape ateist, declarând razboi
Bibliei. Timp de trei ani si jumatate (3,5 zile profetice!), .din nov. 1973 pana in iunie 1797,
prin asa numita descrestinare si prin ulterioarele masuri opresive, crestinismul a fost
condamnat în tara cea mai catolica. Chiar si dupa ce s-a introdus o constitutie care
garanta libertatea religioasa a continuat aceasta situatie, deoarece, libertatea cultului se
aplica numai cultelor anticrestine inventate de revolutionari: cultul Ratiunii, cultul Fiintei
Supreme, 'cultul republican, teofilantropia, toate fiind de sorginte deista, ostile Bibliei.
Este demna de observat relatia dintre cei trei ani sj jumatate profetici (1260
zile-ani) si cele trei zile si jumatate ale descrestinarii revolutionare. Este o corespondenta
de tip fapta-pedeapsa, care mai apare în istoria si profetia biblica, subliniind principiul zi-
an (Num 14:34, Ez 4:4-6). Cu alte cuvinte. Biserica dominanta, care a umilit Biblia si pe
credinciosii ei, primeste prin Revolutia Franceza o pedeapsa. Sabia se întoarce împotriva
Bisericii intolerante chiar în tara care a sprijinit cel mai mult papismul si care a varsat cel
mai mult sânge de crestin necatolic. In acest fel s-a împlinit si profetia ca martorii au fost
ucisi în cetatea Sodoma si Egipt unde a fost rastignit si Domnul lor. Iisus a fost rastignit
aici în persoana acelor foarte neînsemnati frati ai Lui: albigenzi, valdenzi, hughenoti etc.
(vezi si Fapt 9:4-5). Nu poate fi vorba despre Ierusalim aici, cum cred unii, pentruca
Ierusalimul era distrus deja pe vremea lui Ioan, iar pe timpul Revolutiei Franceze era sub
dominatie otomana. Dar împreuna cu Sodoma si Egipt, Ierusalimul este un tip al
crestinatatii false care a condamnat pe urmasii lui Iisus. Lepadând Evanghelia, locuitorii
Ierusalimului au devenit jucaria spiritelor rele si au declansat acea revolta a zelotilor care
s-au mâncat între ei pâna au fost învinsi de romani. Si în acest caz, poporul lui
Dumnezeu a iesit înainte de a veni potopul judecatilor divine. Franta, deasemenea,
fusese în buna masura parasita de protestanti, care se refugiasera în Elvetia, Olanda si
America, con- tribuind la prosperitatea acelor tari, prin talentele lor industriale, si
saracind Franta de cel mai valoros element social.
Descrierile din v.9-10 se refera la influenta internationala a Revolutiei care nu s-
a privit pe sine ca fiind doar o problema nationala, ci europeana si chiar mondiala. Ideile
ei erau deja raspândite în alte tari. Existau iacobini în Ungaria, în Anglia si în alte locuri,
iar deistii si rationalistii erau înca mai raspânditi, pâna în America. Toti cei care
simpatizau cu ideile ei: francmasoni, filozofi rationalisti, saraci care îsi imaginau ca
exemplul Frantei ar putea aduce izbavire, si altii, aveau toate motivele sa se bucure de
programul Revolutiei Franceze. Confundând religia Bibliei cu religia Bisericii, oamenii si-au
închipuit ca sunt chinuiti de cuvântul lui Dumnezeu. Pentru omul care doreste libertatea
carnala si eliberarea de sub autoritatea legii morale a lui Dumnezeu, auzirea Legii si
Evangheliei este o tortura a constiintei. Dupa aceasta descrestinare si ostilitate fata de
Biblie, dupa cei trei ani si jumatate în care cruzimile, delatiunile si destrabalarea au
ajuns, poate, cea mai înalta cota a istoriei, obosita de pacat si îngrozita de sine, Franta
decreteaza deplina libertate religioasa în iunie 1797.
A urmat un adevarat reviriment spiritual (conf. v. 11). Frica mentionata în acest
verset are un sens spiritual. Ea denumeste un sentiment de veneratie, reverenta,
respect. Generatia care a trait aceste evenimente a fost si martora reabilitarii Bibliei. In
timpul dominatiei catolice si a altor biserici de stat , Biblia marturisise în umilinta.
Revolutia s-a dovedit un si mai mare vrajmas, dorind înlaturarea completa a Bibliei.Dar
încheierea Revolutiei Franceze, care a dat si o lovitura mortala papismului, a favorizat
Biblia si libertatea religioasa. Chiar din acest timp dateaza primele societati biblice. Pe
lânga Anglia, SUA si alte tari, Franta a întemeiat si ea o societate biblica.
Intre anii 1804-1840 au aparut în lume, într-o evolutie incredibila, circa 63 de
Societati Biblice diferite, dintre care, cea mai importanta este Societatea Biblica pentru
Britania si Strainatate (1804). Au urmat apoi altele: elvetiana (1804), suedeza (1809),
indiana (1911), finlandeza (1911), daneza (1814), germana (1815), islandeza (1815),
americana (1816), norvegiana (1816), valdenza (1816), franceza (1818, la Paris), greaca
(1819), rusa (1826), belgiana (1834). Aceasta înaltare a Bibliei a dus la marea
redesteptare interconfesionala de tip adventist dintre anii 1798-1844. Vrajmasii Bibliei,
care se bucurasera de descrestinare au putut fi martori la triumful celor doi martori.
In ceasul acela s-a facut un mare cutremur de pamant (v.13). Cu mult timp înainte de
Revolutia Franceza, unii învatati ca Thomas Goodwin (1639), Drue Cressener (1689),
Robert Fleming (1701) si nu putini printre reformatii francezi (numiti hughenoti ),
vazusera în acest capitol apocaliptic si în acest cutremur, o revolutie anticrestina care va
avea loc în Franta si care va pedepsi papismul. Este o realitate istorica faptul ca
hughenotii (calvinistii francezi) cei mai persecutati dintre protestanti, desi n-au fost de
partea Revolutiei, au asteptat împlinirea profetiei acesteia ca pe o eliberare. Potrivit
acestei întelegeri, ora din acest verset s-ar situa dupa înaltarea martorilor, ci o descriere
simbolica a Revolutiei. Moartea si învierea lui Iisus a fost marcata de un mare cutremur.
Tot astfel este marcata si moartea si învierea celor doi martori. Acest cutremur social
face parte din al doilea vai (trâmbita a sasea), potrivit v. 14. Dar prabusirile aduse de
acest cutremur au fost doar de zece ori mai slabe decât vor fi în timpul strâmtorarii (Ap.
16:18-19, 17:1.16-18) Aceasta prabusire partiala care prevesteste o prabusire totala,
arata ca fiara care a iesit din abis, ateismul militant, avea sa-si continue activitatea în
lume. Cei 7000 de oameni care au pierit în acest cutremur social nu reprezinta un numar
real, ci sunt, foarte probabil, un simbol al închinatorilor anonimi ai lui Dumnezeu (Rom
11:3.4). In afara de protestantii   refugiati sau ascunsi asemenea lui Ilie si altor profeti,
Dumnezeu avusese între catolicii francezi oameni care, au pierit pentru ca n-au vrut sa
tradeze crestinismul pentru cultul republican, în timp ce o mare parte îngenunchea în fata
baalilor Revolutiei. Dupa o explicatie traditionala însa, n-ar fi vorba de persoane ci de
7000 de titluri (nobiliare si eclesiastice) care au fost desfiintate de revolutie. Textul
grecesc, este adevarat, spune „7000 de nume de oameni", dar expresia se refera la
persoane, ca si atunci când se spune „suflete de oameni".
Efectul spiritual al cutremurului trâmbitei a sasea. Spre deosebire de acei locuitori ai
pamântului din cap 9:20-21 care fusesera crutati de urgia cavaleriei demonice, aici cei
ramasi s-au pocait. Evident, nu poate fi vorba de o pocainta a tuturor celor ce n-au pierit
în timpul Revolutiei. S-ar putea ca „cei ramasi" din acest verset sa fie o denumire a
„ramasitei" lui Dumnezeu din perioada 1798-1844.