Dimitrie Cantemir, personalitate enciclopedică a culturii române și reprezentant de marcă al

umanismului european.

Dimitrie Cantemir născut în data de 26

octombrie 1674 în Vaslui, România și decedat
în data de 1 septembrie 1723 în Harkov,
Imperiul Rus a fost domnul Moldovei în două
rânduri: în martie-aprilie 1693 și 1710 - 1711
și un mare cărturar al umanismului românesc.
Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat
cele de enciclopedist, etnograf, geograf,
filozof, istoric, lingvist, muzicolog și
compozitor. El a fost membru al Academiei de
Științe din Berlin. George Călinescu îl descria
drept „un erudit de faimă europeană, voievod
moldovean, academician berlinez, prinț
moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.”.

Dimitrie era fiul domnului moldovean

Constantin Cantemir. La moartea tatălui său în
1693, a fost proclamat domn după modelul lui
Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a
confirmat în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie (trimis
la Poartă ca garant al fidelității) și a însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind
martor al înfrângerii oștilor otomane ale sultanului Mustafa al II-lea de către austrieci în luptele de
la Petrovaradin și Zenta, unde s-a convins de decadența Imperiului Otoman.

În 1710 a fost numit la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe

Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuși un tratat
cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere
categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești. În consecință, Cantemir a fost nevoit să se
refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale.

Geniul lui Dimitrie Cantemir s-a manifestat cu

cea mai mare putere în domeniul ştiinţei istorice,
domeniu în care ne-a lăsat un şir de lucrări
fundamentale nemuritoare. O parte din ele ţin de
istoria naţională, iar altele, de istoria universală. Din
prima categorie de scrieri fac parte “Hronicul a
vechimei romano-moldo-vlahilor”, “Istoria Moldo-
Vlahică”, “Istoria ieroglifică”, “Descrierea
Moldovei”, “Viaţa lui Constantin Cantemir”,
“Întâmplările Cantacuzinilor”, ş.a. Din ce-a dea doua
categorie de lucrări face parte în primul rând “Istoria
Imperiului Otoman”, “Cartea sistemei religiei
mahomedane”, “Despre natura monarhiilor”, ş.a.

Cunoaşterea profundă a izvoarelor istorice

documentare, cronicăreşti, literare, arheologice,
numismatice, epigrafice, folclorice, ş.a., precum şi
cunoaşterea profundă a limbilor clasice (greacă,
latină şi slavonă), orientale (turca, persană şi arabă) şi
a celor moderne europene, i-au deschis calea spre largi orizonturi de cunoaştere în domeniul istoriei
naţionale şi universale. La toate acestea s-a adăugat atât memoria, cât şi capacitatea excepţională de
analiză şi sinteză a unui vast material istoric, cuprinzând imense arii istorico-geografice şi
numeroase popoare. În elaborările sale istorice, Dimitrie Cantemir s-a sprijinit pe experienţa
predecesorilor săi în materie de istorie naţională (Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin
Cantacuzino ş.a.) şi de istorie universală, între care marii istorici greci şi romani de la Herodot şi
Plutarh până la numeroşi istorici ai Bizanţului şi ai Europei medievale şi moderne din Italia,
Germania, Olanda, Polonia, Rusia ş.a.

În centru atenţiei hronicului se află istoria românilor de la cucerirea Daciei de către romani
în frunte cu Traian, până la sfârşitul sec. al XIII-lea, când începe procesul intensiv de coagulare a
ţărilor medievale româneşti între care şi Ţara Moldovei.

Deşi este o operă literară, romanul “Istoria

Ieroglifică” (finisat prin 1705) constituie în acelaşi timp
un autentic tratat de istorie recentă în care sunt prezentate
cu lux de amănunte rivalităţile dintre domnii Ţării
Moldovei şi ai Valahiei, precum şi cele dintre grupările
boiereşti care prin lipsa lor de cultură şi de simţul datoriei
au făcut ca cele două ţări să cadă sub stăpânirea otomană,
şi să crească din an în an dările grele către Înalta Poarta.
Istoria universală Dimitrie Cantemir o vede ca o
succesiune a patru monarhii – orientală, sudică, de vest şi
cea de nord, prin care se subînţelege, în cele din urmă,
Rusia şi căreia îi aparţine viitorul. Imperiul Otoman nu se
înscrie în această concepţie, fiind considerat o abatere de
la calea firească istorică, trasată de Dumnezeu.

Dimitrie Cantemir (1673-1723) este cel mai de seamă gânditor umanist roman, şi totodată
autor al primelor scrieri filozofice originale româneşti. Studiază acasă greaca, latina şi filozofia cu
fostul dascăl de limbă greacă la şcoala domnească din Iaşi, eruditul Ieremia Cacavela.Concepţia
despre lume a lui D. Cantemir a cunoscut de-a lungul vieţii cărturarului o evoluţie în direcţia
accentuării tendinţelor laice şi raţionaliste. Lucrările sale de tinereţe, deşi plătesc tribut teologiei şi
scolasticii, mărturisesc despre contactul autorului lor cu ştiinţa şi filozofia Renaşterii şi cu
raţionalismul aristotelic.Prima sa operă “Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea” (1689) afirmă
o concepţie optimistă despre om, în limitele moralei creştine. “Divanul” constituie o expresie a
tendinţelor laice şi raţionaliste, umaniste, care se afirmă în cultura română în sec. al XVII-lea.

„Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea” este prima lucrare românească originală de
gândire religioasă.În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau
conștiință. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare, face din
om un stăpân al lumii, susține superioritatea vieții spirituale asupra condiției biologice a omului,
încearcă să definească concepte filozofice și să alcătuiască o terminologie filozofică. Subiectul
cărții, lupta între trup și suflet, între materie și spirit, prin care biserica înțelege lupta între păcat și
trăirea mistică, pornește de la epistola lui Pavel către galateeni (trupul se luptă necontenit cu
spiritul).

Recunoaşterea meritelor sale ştiinţifice vine, în 1714, când este ales membru al Academiei
din Berlin, fiind astfel primul român cu acest merit. În 1716, la solicitarea aceleiaşi instituţii,
cărturarul scrie în limba latină Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), lucrare cu caracter
monografic, tradusă şi publicată în limba română abia în anul 1825. Opera cuprinde trei părţi,
valoarea ei fiind conferită de documentata descriere geografică (prezentarea florei, a faunei, a
formelor de relief) şi politică (organizarea politică şi administrativă, obiceiuri) a Moldovei, precum
şi de finele observaţii etnografice, lingvistice şi folclorice, D. Cantemir dovedindu-se, astfel, primul
nostru cărturar care cuprinde în sfera cercetărilor sale etnografia şi folclorul. Lucrarea este
străbătută de o vibrantă dragoste de patrie şi are pe alocuri virtuţi literare, în special surprinde prin
grija pentru detaliu, descrierea obiceiurilor de la nunţi şi înmormântări, enumerarea tuturor figurilor
fabuloase din tradiţia populară (paparudele, drăgaica, zânele şi zburătorii), a jocurilor şi
ceremoniilor (ţurca şi căluşarii, descântecele), a legendelor locale (de exemplu mitul Zburătorului).

Muzician de profil larg (compozitor de vază, teoretician muzical erudit, interpret-virtuos la

tanbur şi nei, pedagog talentat), Dimitrie Cantemir este mai bine cunoscut în această ipostază în
ţările Orientului: Turcia, Iran, Azerbaidjan etc. şi ale Occidentului: Franţa, Germania, Italia etc.,
decât în Moldova, ţara lui de origine. Aportul fundamental al lui Dimitrie Cantemir în cultura şi
ştiinţa muzicală islamică rezidă, întâi de toate, în elaborarea unui vast tratat ştiinţific. El include 450
de piese instrumentale – peşrev şi semâ-î (partea 1) şi 345 peşrevuri şi 36 sâz semâ-îsi-uri (partea a
2-a). Cărturarul moldovean a elaborat un sistem special de notaţie muzicală.

Kitab-i-musiki, Cartea muzicii, scrisă în

limba turcă, este una dintre primele lucrări ale
savantului domnitor, concepută în perioada
șederii acestuia din Istanbul. Lucrarea cuprinde
un studiu aprofundat al muzicii otomane laice și
religioase, primul sistem de notaţie muzicală al
muzicii otomane (a fost contemporan cu Johann
Sebastian Bach) savantul punând în discuție și
importanța muzicii religioase ortodoxe și
influențarea acesteia de către muzica
bisericească bizantină. Studiul se referă la
compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea
curentelor și tematicilor, exemplificate printr-o
redare a notelor și gamelor într-un sistem de
note. Este prima lucrare dedicată muzicii,
concepută într-un stil savant. Finalul studiului
este însoțit de o culegere de melodii a diverselor
compoziții otomane, dar și folclor din Moldova,
precum și un număr de 20 de creații proprii.
Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a
intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al
muzicii laice și cercetător al celei religioase sub
numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir), primind titlul de pașă cu trei tuiuri (ceilalți domni
aveau două tuiuri) de la Ahmed al III-lea, cunoscut drept mare susținător al artelor.

În ţările române, dezvoltarea umanismului a fost determinată de influenţa ideilor europene,

fiindcă la noi nu au existat în Evul Mediu condiţii prielnice pentru un curent cultural propriu. În
această epocă, purtătorii ideilor umaniste sunt principii, boierii sau cărturarii care au învăţat în
şcolile din străinătate. Limbă de cultură a Evului Mediu românesc nu a fost nici latina, nici greaca,
ci limba slavonă, limbă a bisericii, în care s-au tradus cărţi religioase, nu şi laice. Lipsind o tradiţie
de cultură clasică, umanismul românesc reprezintă o adaptare a ideilor umanismului european la
contextul social-politic şi cultural local. Umanismul s-a manifestat la început în Transilvania, în
mediile maghiare şi germane.

Unul dintre cei mai importanţi umanişti din Transilvania a fost Nicolaus Olahus, provenit
dintr-o familie de români. Operele sale istorice şi literare sunt scrise în limba latină. Având meritul
de a folosi izvoare antice, el este cel dintâi care afirmă originea comună latină a românilor. În
Moldova, Iacob Eraclid Despotul, domnitor călătorit prin Italia, Franţa, Germania, întemeiază o
școală latină la Cotnari şi este cel dintâi care a dorit să racordeze cultura moldovenească la ideile
Europei Occidentale. În Ţara Românească un lucru similar l-a încercat voievodul Petru Cercel.
Personalități internaționale sunt: Francesco Petrarca, Erasmus din Rotterdam, Francois Rabelais,
Thomas Morus, Pirro Ligorio, Pico della Mirandola, Cyriac din Ancona, Montaigne, Juan Luis
Vives.

Cel mai important umanist român este Dimitrie Cantemir, primul nostru spirit de talie
europeană. Înzestrat cu o cultură enciclopedică, cunoscător a numeroase limbi, Cantemir reprezintă
expresia lui uomo universale (omul universal): istoric, geograf, orientalist, etnograf, autor de eseuri
şi tratate în limba latină, română, rusă, turcă. El este strălucit precursor al corifeilor Şcolii Ardelene.

Ca umanist, Cantemir a afirmat demnitatea omului, în contextul valorilor ortodoxe și ale

umanismului filosofic . Binele public, interesele obşteşti, apărarea moşiei sunt norme supreme ale
conduitei sociale preconizate de cărturar şi traduse în faptă în primul rând de el însuşi, prin opera şi
activitatea sa. Cantemir cere ca omul să fie apreciat după învăţătura şi faptele sale şi nu după
origine. După Cantemir, omul este cea mai nobilă dintre toate făpturile. Nobleţea omului rezidă în
raţiune, care îi conferă titlul de fiinţă conştientă de libertatea sa şi de participarea prin aceasta la
moralitate. În vreme ce toate creaturile naturii urmează inconştiente ordinea naturii aşa cum a fost
creată iniţial de divinitate, omul are de la început “socoteala sfârşitului” (conştiinţa scopului).