INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI ŞI COMPETENŢA LOR §1.

Consideraţii generate privind instanţeie judecătoreşti
(organizareainstanţelor judecătoreşti şi compunerea
completelor de judecată)
Legislaţia în vigoare acordă două accepţiuni noţiunii de instanţă judecătorească,
într-un prim sens, organizatoric, prin instanţă judecătorească se înţelege veriga ce
intră în compunerea sistemului organelor judecătoreşti. într-un altsens, prin
instanţă judecătorească se înţelege completul de judecată care este organ judiciar
competent să soluţionezecauzele penale.Instanţele judecătoreşti reprezintă
subiectul principal al procesului penal, deoarece îndeplinesc atribuţii de judecareşi
soluţionare a cauzei penale.în afară de această funcţie principală, instanţele mai
contribuie la realizarea unor sarcini legate de urmărirea penalăşi de punerea în
executare a hotărârilor penale rămase definitive
234
.Instanţa este organul care verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată de toţi
ceilalţi participanţi în faza prejudiciară şi în cadrul judecării.Aşa cum s-a arătat
235
, instanţa nu poate renunţa la înfăptuirea justiţiei. Ceilalţi subiecţi care acţionează
în faza judecăţii pot - într-o anumită măsură sau în anumite condiţii - să renunţe la
exercitarea drepturilor şi atribuţiilor lor (inculpatul şi partea civilmente -
responsabilă pot renunţa să se apere; partea vătămată poate să-şi retragă
plângerea; partea civilă poate renunţa la acţiunea civilă; procurorul poate renunţa la
probele pe care se fonda învinuirea adusă).Instanţa de judecată nu este în drept să
renunţe la soluţionarea cauzei penale cu care a fost învestită.Avându-se în vedere
locul şi rolul instanţei de judecată în sistemul subiecţilor procesului penal, legea îi
conferă oserie de atribuţii şi anume:- de a recunoaşte persoana vinovată de
săvârşirea infracţiunii şi a-i aplica pedeapsa penală;- de a aplica măsuri de
constrângere cu caracter medical;- de a aplica măsuri cu caracter educativ;- de a
casa sau modifica hotărârea instanţei judecătoreşti ierarhic inferioare ş.a. Justiţia
este una din formelefundamentale ale activităţii statului. Această funcţieimplică
existenţa unor structuri statale apte să realizeze activitatea jurisdicţională. Potrivit
alin. (1) al art. 115 dinConstituţie, "Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de
Justiţie, prin Curţile de Apel şi prin judecătorii". Textulconstituţional se regăseşte
şi în Legea privind organizarea judecătorească
236
, ce stipulează principiile generale deorganizare şi activitate a acestor organe ale
statului
237
. Alin. (1) al art. 29 din C.proc. pen. specifică sistemulinstanţelor judecătoreşti,
pornind de la competenţa manifestată la examinarea cauzelor penale.Potrivit alin.
(2) al art. 115 din Constituţie, pe lângă sistemul instanţelor de jurisdicţie generală
sau ordinară, potfuncţiona, potrivit legii, pentru anumite categorii de cauze,
judecătorii specializate.Detaliind dispoziţia constituţională, alin. (2) al art. 29 din
C.proc.pen. precizează posibilitatea înfiinţării atât a judecătoriilor specializate, cât
şi a unor colegii sau complete specializate (în cadrul instanţelor judecătoreşti de
dreptcomun). Specializarea se poate realiza pe anumite categorii de cauze.
Categoriile de cauze penale pot fi selectatedupă diferite criterii: sfera relaţiilor
sociale atinse prin infracţiunile comise sau gradul de pericol social al
unor infracţiuni (specializare după materie, ce denotă acea competenţă specială pe
care o pot avea anumite organe judiciare - fie complete, fie colegii - de a examina
infracţiunile dintr-un anumit domeniu), spre exemplu, ar putea fiînfiinţate instanţe
cu o competenţă specială în ceea ce priveşte infracţiunile din domeniul afacerilor,
infracţiuni denatură fiscală. Un alt criteriu ar putea fi persoana făptuitorului
(specializarea după persoană sau acea competenţă personală a instanţelor, detalii în
cele ce urmează), spre exemplu, în acest sens se preconizează constituirea
decomplete specializate pentru judecarea infractorilor minori sau un exemplu tipic
-judecătoriile militare
238
, dejaexistente.Instanţele judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea judiciară în
principal în faza judecăţii, dar au atribuţii în privinţa realizării unor sarcini legate
de urmărirea penală.Pornind de la avantajele ce le prezintă pentru implementarea
principiului contra-dictorialităţii la faza de urmărire penală (ce asigură respectarea
mai efectivă a drepturilor legitime ale participanţilor la proces), sfera de operare
acontrolului judiciar al urmăririi penale s-a extins o dată cu intrarea în vigoare a
actualului
Cod de procedură penală.
Diversitatea atribuţiilor încredinţate instanţelor judecătoreşti la diferite faze
procesuale a condiţionat realizarea unor schimbări în organizarea activităţii acestor
organe, în vederea asigurării imparţialităţii şi justei soluţionări a cauzei.
 Astfel, în
cadrul judecătoriilor ca organ judecătoresc cu atribuţii proprii în desfăşurarea
procesului penal în faza deurmărire penală au început să funcţioneze judecătorii de
instrucţie (practică atestată în legislaţia multor ţărieuropene: ca Belgia, Franţa,
Olanda, Luxemburg, Spania).Trebuie făcută distincţia între organele judecătoreşti
care înfăptuiesc, potrivit legii, justiţia în Republica Moldova şiorganismele
judiciare care, în acest cadru organizatoric general, participă în mod concret şi într-
o anumităcompunere legală la soluţionarea cauzelor penale. Deosebirea de
terminologie din reglementare nu esteîntâmplătoare, dispoziţiile legale care se
referă la "instanţele judecătoreşti" sau "instanţele de judecată" desemnândsensuri
distincte
239
. Prin instanţe judecătoreşti
(în conformitate cu dispoziţiile constituţionale) se înţeleg verigile care constituie
sistemul unitar al organelor judecătoreşti, aşa cum ele sunt dispuse într-o piramidă
de la vârf până launităţile de bază, sens preluat în art. 29 din C.proc.pen. Noţiunea
de instanţă de judecată, utilizată de legiuitor, are învedere organul judiciar concret,
constituit într-o compunere strict determinată, dar variabilă după diferite
ipoteze precis delimitate şi care este chemat să judece şi să soluţioneze o anumită
pricină penală dedusă în faţa unui organ.
  Noţiunea şi importanţa competenţei generale a instanţelor judecătoreşti. Clasificarea
normelor de competenţă.

Competenţa este aptitudinea recunoscută de lege unui organ de stat sau organ obştesc de a
soluţiona un anumit litigiu sau altă problemă cu caracter juridic.
Competenţa instanţelor judecătoreşti este aptitudinea recunoscută de lege instanţelor judecătoreşti
de a examina şi soluţiona o anumită pricină civilă.
Competența generală se raportează la instanța de judecată sau la un alt organ cu activitate
jurisdicțională, dar nu la judecători. C.P.C. stipulează că sunt de competenţa instanţelor
judecătoreşti pricinile în litigiile care izvorăsc din raporturile juridice civile, de familie, de muncă,
locative, ecologice, funciare, cauzele de contencios administrativ, cele cu o procedură specială,
cererile de eliberare a ordonanţei judecătorești și de declarare a insolvabilității, pricinile privind
sistarea temporară a valabilității sau retragerea licențelor/autorizațiilor de antreprenor, etc.
Instanţele de judecată sunt competente să judece şi multe alte pricini pe care legea le pune în
competenţa lor, cum ar fi pricinile ce apar în legătură cu executarea actelor instanțelor judecătorești
și a actelor unor alte autorități, inclusiv ale instanțelor judecătorești străine și ale arbitrajelor
internaționale, pricinile care apar în legătură cu încălcarea dreptului la executare în termen rezonabil
a actelor instanțelor judecătorești și altor autorități și repararea prejudiciului cauzat prin această
încălcare, pricinile ce apar în legătură cu încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a
cauzei și repararea prejudiciului cauzat prin această încălcare.
Instanţele judecătoreşti de drept comun judecă pricinile ce ţin de competenţa lor cu participarea
persoanelor fizice şi juridice rezidente sau nerezidente, autorităţilor publice, organizaţiilor cu investiţii
străine, organizaţiilor internaţionale care practică activităţi de întreprinzător dacă, prin lege, printr-un
tratat internaţional la care Republica Moldova este parte sau prin înţelegere a părţilor, nu se
stabileşte o altă modalitate de soluţionare a litigiului.
Instanţa judecătorească comercială judecă contestarea în condițiile legii a hotărîrilor arbitrale și
eliberarea titlurilor executorii în baza lor; pricinile privind reorganizarea sau dizolvarea persoanei
juridice; pricinile privind apărarea reputației profesionale în activitatea de întreprinzător și
economică; precum și alte pricini date prin lege în competenţa sa.
În cazul înaintării în cererea de chemare în judecată a mai multor revindecări conexe, unele dintre
care ţin de competenţa instanţei judecătoreşti de drept comun, iar altele de competenţa instanței de
contencios administrativ, toate pretenţiile se vor examina de instanţa judecătorească de drept
comun.
Pricina civilă care este de competența instanței judecătorești de drept comun poate fi strămutată
pînă la emiterea hotărîrii, spre judecare arbitrală dacă părțile consimt și dacă o astfel de strămutare
nu este interzisă de lege.

Clasificarea normelor de competenţă

1.    După cum se raportează la organe din sisteme diferite sau la organe de acelaşi fel, avem:
a)    Competenţă generală. În dependență de faptul dacă legea atribuie competența unui organ sau
mai multor organe jurisdicționale, competența generală se subclasifică în:
    competenţă exclusivă;
    competenţă cu pluralitate de organe.
Competenţa generală exclusivă ţine numai de instanţele judecătorești și constă în aptitudinea
exclusivă a instanțelor judecătorești de a examina şi soluţiona nemijlocit anumite categorii de cauze,
care prin esenţa lor nu pot fi examinate şi soluţionate de alte organe cu activitate jurisdicţională.
Competenţa generală cu pluralitate de organe, în dependenţă de modalitatea de alegere a organului
competent, poate fi:
    Competenţa generală alternativă reprezintă aptitudinea dată prin lege de a examina și soluționa
o anumită cauză mai multor organe cu activitate jurisdicțională, persoana interesată avînd dreptul de
a alege unul dintre organele menționate în lege;
    Competenţa generală imperativă (condiţionată) reprezintă aptitudinea dată prin lege de a
examina şi soluţiona o anumită pricină mai multor organe cu activitate jurisdicţională într-o anumită
ordine succesivă, fie prin stabilirea unei proceduri prealabile de soluţionare pe cale extrajudiciară a
litigiului;
    Competenţa generală convenţională (contractuală) reprezintă aptitudinea dată prin lege de a
examina şi soluţiona o anumită cauză mai multor organe cu activitate jurisdicţională, alegerea
organului competent avînd loc prin acordul părţilor, cu condiţia că au convenit asupra acestui fapt
prin încheierea unei convenţii.
b)    Competenţă jurisdicţională. După cum delimitarea se face între instanţele judecătoreşti de grad
diferit sau între instanţele de acelaşi grad, competenţa jurisdicţională se subclasifică în:
    competenţă jurisdicţională materială (de gen);
    competenţă jurisdicţională teritorială (de loc).
Competenţa jurisdicţională materială determină între instanţele de grad diferit, pe linie verticală. Ea
cuprinde:
    Competenţa jurisdicţională materială funcţională  se stabileşte după felul atribuţiilor ce revin
fiecărei categorii de instanţe (instanţa de fond, de apel sau de recurs);
    Competenţa jurisdicţională materială procesuală  se stabileşte în funcţie de obiectul sau natura
litigiului.
Competenţa jurisdicţională teritorială poate fi:

    competenţa jurisdicţională teritorială generală (de drept comun);

    competenţa jurisdicţională teritorială alternativă;
    competenţa jurisdicțională teritorială excepţională;
    competenţa jurisdicțională teritorială după existenţa legăturii între pricini.

2.    În funcţie de caracterul normei care reglementează competenţa, avem:

a)    competenţa absolută  – reglementată de normele cu caracter imperativ;
b)    competenţa relativă – reglementată de normele cu caracter dispozitiv.

2.    Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti în judecarea pricinilor civile. Delimitarea

competenţei instanţelor judecătoreşti de alte organe cu activitate jurisdicţională.

Instanţele judecătorești examinează şi soluţionează în exclusivitate cauzele ce ţin de:

    contestarea paternităţii/maternităţii,

    decăderea din drepturile părinteşti,
    încuviințarea adopţiei,
    declararea nulităţii căsătoriei,
    desfacerea căsătoriei conform art. 37 CF,
    declararea insolvabilităţii.

Însă, examinarea şi soluţionarea unei bune părţi a litigiilor este dată şi în competenţa altor organe cu
activitate jurisdicţională. Astfel, un litigiu putînd fi examinat atît de instanţa de judecată, cît şi de alte
organe administrative sau obştești.
Instanţele judecătoreşti examinează şi soluţionează toate procesele privind raporturile juridice:

    civile,
    comerciale,
    locative,
    ecologice,
    de muncă,
    de familie, precum şi orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă.

Ori de cîte ori legea nu prevede expres competenţa altui organ jurisdicţional, competenţa de
soluţionare a litigiilor aparţine instanţelor judecătoreşti, care au plenitudine de competenţă în materie
civilă. Uneori, legea prevede că instanţele judecătoreşti sunt competente să controleze hotărîrile
pronunţate de alte organe de jurisdicţie (ex: autorităţile publice în contenciosul administrativ,
comisiilor pentru soluţionarea litigiilor de muncă).
Conform normelor de competenţă generală alternativă, titularul dreptului subiectiv (reclamantul) se
poate adresa consecutiv organului extrajudiciar competent şi apoi instanţei judecătoreşti
competente, ori concomitent la ambele. Exemplu: decizia luată în Contenciosul Administrativ, este
contestată de către reclamant în instanţa de judecată.
Conform normelor de competenţă generală imperativă, legiuitorul condiţionează respectarea în mod
obligatoriu a procedurii prealabile în litigiile de contencios administrativ, de reparare a prejudiciului
moral şi material salariatului, de protecție a drepturilor consumatorilor, de transport auto şi feroviar a
călătorilor, mărfurilor şi bagajelor.
Conform normelor de competenţă generală convenţională, părţile, printr-un contract, pot strămuta
pricina civilă care este de competenţa instanţei judecătoreşti de drept comun  spre judecare
arbitrală, dacă o astfel de strămutare nu este interzisă de lege, pînă la emiterea hotărîrii.
Curtea constituţională. Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de competenţa Curţii
Constituţionale are la bază deosebirea controlului constituţionalității actelor normative faţă de
controlul legalităţii exercitat de contenciosul administrativ în cazul actelor emise de autorităţile
publice.
Controlul constituţionalităţii reprezintă activitatea de verificare a conformităţii legilor şi altor acte
normative cu Constituţia şi cuprinde regulile privitoare la organele competente de a face această
verificare, procedura ce urmează a fi respectată, precum şi măsurile ce trebuie luate după realizarea
acestei proceduri. Scopul de bază al controlului constituţionalității este protejarea legii fundamentale.
Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională care se pronunţă asupra
constituţionalităţii legilor şi hotărîrilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui RM, a hotărîrilor şi
ordonanţelor Guvernului, precum și a tratatelor internaționale la care RM este parte; hotărăşte
ridicarea de către Curtea Supremă de Justiţie  a excepţiei de neconstituţionalitate a actelor
normative, la sesizarea de către instanţele judecătoreşti.
Scopul de bază a controlului judiciar al legalităţii actelor normative constă în protejarea respectării
principiului legalităţii în activitatea autorităţilor publice, verificîndu-se astfel corespunderea actului
normativ contestat prevederilor legii şi actelor subordonate legii.