Invazia Duhului!

Introducere
Deși lumea este în plină forfotă neștiind încă încotro se îndreaptă pandemia, totuși s-a
comemorat 76 de ani de la un mare eveniment. Un eveniment care a schimbat soarta Europei.

Data de 6 iunie 1944 marchează Ziua Debarcării în Normandia și începutul evenimentelor care
au dus la victoria forțelor Aliată (vs. Forțele germane) pe Frontul de Vest în cel de-Al Doilea
Război Mondial.

Debarcarea, cunoscută ulterior ca D-DAY (ZIUA Z), a rămas invazia marină de cea mai mare
amploare din istorie. A implicat participarea a circa 3 milioane de soldați care au traversat
Canalul Mânecii din Anglia în Normandia.

Iată ce scria Adolf Hitler:

„În răsărit, imensitatea spațiilor ne va .... permite o pierdere de teritoriu ... fără ca
șansele de supraviețuire ale Germaniei să sufere o lovitură mortală. Nu același lucru se
întâmplă în occident! Dacă inamicul va avea succes aici ... vor urma consecințe de
proporții uriașe în foarte scurt timp”

Am început mesajul meu de azi astfel, deoarece dacă istoric lumea seculară sărbătorește o
victorie, nu neînsemnată, lumea creștină răsăriteană astăzi sărbătorește Rusaliile, sau Marea
Invazie a Duhului Sfânt.

Este adevărat că Ziua-Z rămâne în istorie ca invazia marină de cea mai mare amploare din
istorie. Eu sunt aici să vă reamintesc că în istorie au mai fost câteva invazii demne de amintit.
Menționez 3, și să mă concentrez pe ultima.

1. Invazia Tatălui – Exod 19:9

-
9. Domnul i-a zis lui Moise: „Iată, voi veni la tine într-un nor gros, pentru ca
poporul să audă când vorbesc cu tine și să aibă întotdeauna încredere în tine.“
Moise I-a spus Domnului cuvintele poporului. 

(Urmează un dialog despre importanța pregătirii pentru întâlnirea cu Dumnezeu)

16. În dimineața celei de-a treia zi au fost tunete și fulgere. Un nor gros acoperea
muntele și un sunet de trâmbiță se auzea foarte tare, așa că tot poporul din
tabără s-a cutremurat. 
17. Moise a scos poporul din tabără ca să-L întâlnească pe Dumnezeu, și au stat
la poalele muntelui. 
 18. Muntele Sinai era acoperit în întregime cu fum, pentru că Domnul S-a
coborât pe el în foc. Fumul se înălța ca fumul unui cuptor și tot muntele se
cutremura cu putere. 
19. În timp ce trâmbița suna din ce în ce mai tare, Moise vorbea, și glasul lui
Dumnezeu îi răspundea. 
20. Când Domnul S-a coborât pe vârful muntelui Sinai, El l-a chemat pe Moise pe
vârful muntelui, iar Moise s-a urcat acolo.

-Prima invazie are de a face cu coborârea primei persoane din Sfânta Treime.
Este vorba de coborârea lui Dumnezeu – Tatăl pe muntele Sinai. Care a fost
scopul?
-Darea Legii. Dumnezeu oferă omenirii printre cele mai importante legi. Cele 10
porunci. Acestea au stat la baza civilizației occidentale, la baza civilizațiilor care
au înflorit de-a lungul istoriei moderne.
-Când Dumnezeu vizitează omul, EL lasă în urma Sa o moștenire bogată. Apropo,
tu ce lași în urma ta? Valori eterne sau un cont cu câteva zerouri și poate niște
pământuri? Contează ce lăsăm în urmă.

2. Invazia Fiului – Ioan 1

-Apoi putem vorbi despre invazia celei de-a 2 persoană din Sfânta Treime, invazia
FIULUI sau coborârea lui Isus.

-„1. La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era

Dumnezeu.
2. El era la început cu Dumnezeu.
3. Toate au fost făcute prin El și niciun lucru, care a fost făcut, n-a venit în ființă
fără El.
14. Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și
noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”

-De ce a venit Isus pe pământ? Răspunsul este desigur unul complex dar pentru a
simplifica, putem spune că EL A FĂCUT POSIBIL DRUMUL ÎNTOARCERII LA
DUMNEZEU. EL FACE POSIBILĂ ÎMPĂCAREA CU DUMNEZEU!

-ȘTIȚI EXISTĂ ȘI ASTAZĂ BIROURI DE MEDIERE.

-Desigur întreaga sa viața și învățătură continue să uimească chiar și cei mai mari
filozofi ai vremii.

3. Invazia Duhului Sfânt – Fapte 2

-Ultima invazie este cea pe care o sărbătorim noi astăzi, și anume Coborârea
Duhului Sfânt peste cei 120 de ucenici care așteptau în rugăciune împlinirea
promisiunii divine.
-Citește FAPTE 2:1-6

-Această coborâre a dat naștere la cea mai mare mișcare din lume. Nașterea
bisericii ca urmare a cincizecimii este de departe cel mai important lucru după
nașterea lui Isus.

-Biserica împuternicită și călăuzită de Duhul a rămas și va rămâne în picioare în

ciuda tuturor atacurilor.
-10 valuri de persecuție -în primele 3 secole
-2 războaie mondiale – în sec. 20
-Zeci de ani de comunism

„Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; Şi în ziua aceea, la numărul

ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete. Ei stăruiau în învăţătura
apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni. Fiecare era
plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne. Toţi cei ce
credeau, erau împreună la un loc, şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi
averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia. Toţi împreună erau
nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă, şi luau hrana, cu
bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu, şi erau plăcuţi înaintea
întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau
mântuiţi.” (F.A. 2:41-47)

Luca în această pericopă ne creionează o imagine destul de vie a vieţii în

interiorul bisericii primare; o biserică a cărei culori străluceau prin spontaneitate,
sacrificiu, altruism, dedicare, unitate, bucurie şi mărturisire. Pericopa este fără
îndoială radicală, parcă prea radicală pentru societatea modernă caracterizată de
un egoism fantastic, o gândire adânc înfiptă în materialism şi o independenţă
sinucigaşă.

Cum ar arată biserica noastră dacă toți am trăi după îndemnurile Duhului?
Haideți să privim la prima biserică:

În primul rând, observăm o schimbare radicală a comportamentului (v. 41).

Schimbarea radicală începe cu ascultarea. Ascultarea acestor noi convertiţi se
vede cel mai clar în decizia lor de a se boteza. Cu siguranţă cuvintele lui Isus
răsunau în inima lor: „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit” (Marcu 16:16).
Ascultarea nu este o virtute ereditară. Nu ne naştem cu o dorinţă pasionată de
ascultare. În fapt, din cauza neascultării protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, în
opinia lui Luther, noi ne naştem cu o „înclinaţie firească” spre orice gând şi gest
de neascultare. Nu îţi trebuie să experimentezi acest lucru în laboratoare.
Trebuie doar să priveşti spre un copil care este neascultător în faţa părintelui şi
imediat ajungi la concluzia că nu tot ce e rău în lumea asta este cauzat de mass-
media!

De mai mult de cinci ori termenul de ascultare este repetat în Ioan 14. Ori din
critica literară şi un pic de istorie exegetică, ştim bine că orice cuvânt repetat de
mai multe ori capată o atenţie mai deosebită.

În al doilea rând, citim despre o perseveranţă uluitoare în procesul de

ucenicizare (v. 42). Autenticitatea convertirii este dovedită prin perseverenţa
acestor „noi născuţi” în disciplinele dătătoare de har şi viaţă (disciplina studiului,
a părtăşiei, a euharistiei, şi a rugăciunii). Verbele prezente în v. 42 până la finele
pericopei sunt la modul imperfect ceea ce denotă o continuitate a unei acţiuni
din trecut. Iată cheia perseverenţei în acest proces al asemănării cu Hristos,
proces pe care teologii îl numesc ucenicizare! Dacă primul efect radical al
Cincizecimii ţine de aspectul personal, acesta ne vorbeşte despre aspectul
comunitar. Iată cum arată o biserică în sânul căreia locuieşte dumnezeirea
slăvită!

În al treilea rând, asistăm la o manifestare supranaturală a prezenţei divine (v.

43). Regenerarea, sfinţirea, vindecarea divină şi convingerea unui păcătos, toate
acestea fac parte din categoria minunilor deaorece ele ne îndreaptă către
inefabil, către Dumnezeu. După părerea istoricilor, mişcările religioase se ofilesc
după circa 100 de ani de existenţă. Cultul Penticostal se aproprie cu paşi grăbiţi
de această „piatră de poticnire”. Multe s-au schimbat de atunci... Unii chiar
îndrăznesc să tragă un semn de alarmă asupra faptului că există o criză a
identităţii în cadrul mişcării Penticostale. Un posibil răspuns ar fi lipsa de
preocupare a liderilor de a arăta lumii că noi slujim unui Dumnezeu care face
minuni (theos-taumuturg). Ori Luca nu ne lasă în ceaţă. Evanghelia, ca urmare a
Cincizecimii, era, este şi va continua să fie confirmată de semne şi minuni.

Într-un final, ni se revelează un mod radical de trăire (v. 44-46). Astfel de relatări
ne cam incomodează. Am prefera să rupem pagina decât să o recitim. Ne pune în
situaţia de a ne imagina în ce măsură am fi pregătiţi să vindem tot ca şi noii
convertiţii şi ca alţi sfinţi (Sf. Francisc de Assisi). Deşi nu găsim modelul acesta de
cohabitare în alte biserici din epistolele Pauline, Petrine, Ioanine sau chiar cea
Iacobiană, există un principiu universal valabil: dovada dragostei supreme este
sacrifiu personal. Un profesor de teologie a pus problema într-un mod
asemănător: „Dacă biserica locală s-ar întoarce la învăţăturile şi practicele nou-
testamentare, nu ar mai exista creştini care ar trăi pe cârca guvernului!”