FABULA

Iepurele, ogarul și copoiul

De Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu, unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii române din prima
jumătate a secolului al XIX-lea, prin creaţii artistice memorabile: meditaţii social-filozofice,
poezii patriotice, epistole, satire elegii şi proză romantică. El a fost simpatizant al Revoluţiei
de la 1848 şi a participat la lupta pentru Unirea Principatelor (1859). Ca scriitor, a rămas în
conştiinţa posterităţii prin fabulele sale, între care se înscrie Iepurele, ogarul şi copoiul,
publicată în ultimul volum antum al lui Grigore Alexandrescu, intitulat Meditaţii, elegii,
epistole, satire şi fabule (1863).
Tema fabulei Iepurele, ogarul şi copoiul este satirizarea justiţiei, în care dreptatea este
totdeauna de partea celor puternici, înscenând procese celor umili, pentru avantaje evidente.
Principalul mod de expunere este dialogul şi de aceea fabula are aspectul unei scenete cu
trei personaje, dintre care două intră în dialog – ogarul şi copoiul – iar al treilea – iepurele –
este doar personajul incriminat.
Compoziţional, această fabulă este alcătuită din două părţi inegale, organizate atipic,
deoarece morala, concentrată în patru versuri, se află la începutul poeziei, după care urmează
sceneta propriu-zisă, care este mai mare ca întindere.
Titlul Iepurele, ogarul şi copoiul este enunţiativ, deoarece numeşte cele trei personaje ale
fabulei și ilustrează tipologii umane regăsite frecvent în fabulele românești.
Relaţiile temporale narative sunt definite printr-un timp nedeterminat, „odată”,
semnificând faptul că falsul principiu al unei justiţii părtinitoare se poate manifesta în orice
timp şi în orice societate, exemplul fabulist nefiind nici pe departe singular.
Morala este reprezentată de patru versuri şi decodifică încă de la început ideea că, pentru
cel umil, chiar calităţile definitorii pot constitui tot atâtea capete de acuzare şi pot duce la
pedeapsa cu moartea.
Principiile juridice, înscrise în cele mai vechi documente, consemnează înfăptuirea
dreptăţii pentru orice om, indiferent de poziţia socială, averea sau religia acestuia. Un
străvechi dicton latin înlătură cu fermitate orice compromis justiţiar – „Fiat justitia, pereat
mundus” („Să se facă dreptate, chiar dacă piere lumea”), iar Constituţia României prevede un
principiu de bază al statului de drept: „Nimeni nu este mai presus de lege”. Morala fabulei
reliefează tocmai încălcarea acestei legi fundamentale a justiţiei, iar pentru această nedreptate
sunt invocate drept acuze tocmai cele mai importante calităţi ale împricinatului. Caracterul de
generalitate al încălcării flagrante a principiului de drept este relevat de folosirea persoanei I
plural, fabulistul sugerând că pilda povestită se poate referi la oricare dintre noi: „Calităţile
noastre cele mai lăudate / Ne sunt ades în lume drept crime reproşate”.
Însuşirile meritorii ale unei fiinţe umile pot fi considerate adevărate „crime” atunci când ele
zădărnicesc împlinirea intereselor egoiste şi meschine ale celor puternici: „Aceasta se
întâmplă de câte ori prin ele / Oprim executarea intenţiilor rele”.
Naraţiunea propriu-zisă are două părţi:
• o expoziţiune care explică statutul personajelor şi pricina procesului;
• un dialog purtat între ogarul-reclamant şi copoiul-judecător.
Expoziţiunea
În expoziţiune se precizează faptul că iepurele a fost dat în judecată de un ogar, iar
copoiul, instanţa judecătorească, obişnuieşte să dea sentinţe definitive, fără să existe
posibilitatea unui apei, adică cel declarat vinovat nu are dreptul să facă recurs: „În tufe
atuncea prezida / Copoiul, şi sentinţe fără apel el da”.
Desfăşurarea acţiunii
Ogarul îşi începe denunţul împotriva iepurelui folosind un ton declamator, ce sugerează
invocaţia adresată în antichitate zeilor, cu scopul de a linguşi, prin prea-mărire, pe copoiul-
judecător: „O, tu ce prezidezi senatul cel câinesc”. Acuzele care-l incriminează pe „ticălosul”
iepure constituie şi cele mai importante însuşiri ale acestui animal: el fuge foarte repede şi
cotit, „parc-ar fi gonit de vijelii”, încât nu poate fi prins de urmăritori.
Vinovăţia iepurelui constă în acest mod de a alerga şerpuit şi dovedeşte, fără dubiu, după
cum argumentează ogarul, faptul că iepurele nu este cinstit, nu se deplasează drept şi
previzibil, ci perfid şi amăgitor, „merge tot cotiş / Şi sare curmeziş / […] n-are pas, nici
umblet creştinesc”. Finalul acuzării este aluziv privind eşecul copoiului, care nici el nu putuse
prinde iepurele, ironia fiind îndulcită de apelativul „măria-ta”.
Copoiul, în calitate de prezident al senatului câinesc, are puteri depline în ceea,ce priveşte
împărţirea dreptăţii, pe care o deviază în interes personal. Documentat şi convins de vinovăţia
iepurelui, „copoiul cafeniu” decide să nu-l mai asculte pe împricinat, aşa cum prevede norma
juridică fundamentală, aceea de a fi audiate ambele părţi.
Copoiul ştie, aşadar, foarte bine ce greşeală gravă săvârşise iepurele alergând şerpuit
pentru a nu fi prins, aceasta fiind singura modalitate eficientă de supravieţuire. În consecinţă,
„copoiul cafeniu” dă sentinţa de osândire la moarte, apoi să fie jupuit şi carnea să-i revină
judecătorului, iar labele să constituie despăgubirile ce se cuvin reclamantului: „Să fie jupuit. /
Carnea va rămânea pentru judecător, / Iar labele vor fi pentru jeluitor”.
Personajele
Cele trei personaje ale fabulei au o însuşire definitorie comună: toţi trei aleargă foarte
repede. Deosebirea constă în faptul că ogarul şi copoiul sunt câini de vânătoare şi fuga rapidă
îi ajută să-şi prindă prada, pe când iuţeala iepurelui îl ajută să-şi salveze pielea, deoarece el
este cel vânat.
Morala acestei fabule este alegorică, situaţia narată referindu-se la oameni, care, deşi sunt
asemănători din punct de vedere al calităţilor preponderente, ei se deosebesc net prin scopul şi
interesul fiecăruia, decisive fiind rangul social şi învestirea într-o funcţie care să implice
putere de acţiune în vederea obţinerii de avantaje personale. Oamenii puternici nu mai ştiu
cum să-i jupoaie şi să câştige de pe urma celor umili, pe când cei hăituiţi încearcă să găsească
mijloace instinctive de supravieţuire, dar care pot deveni acuzaţii „fondate”, adevărate
„crime” pentru condamnare.
Prozodia fabulei nu impune reguli stricte de versificaţie, specia având o mare libertate
în realizarea măsurii şi a ritmului. În fabula Iepurele, ogarul şi copoiul, Grigore Alexandrescu
îmbină versurile lungi de 13-14 silabe cu cele de 6-7 silabe. Rima este împerecheată, poezia
nefiind structurată în strofe.
Limbajul artistic este surprinzător prin îmbinarea armonioasă şi deloc forţată a
expresiilor neologice, aflate mai ales în morala fabulei – „executarea intenţiilor rele”, „crime
reproşate”, „sentinţe fără apel” – cu expresii / cuvinte populare specifice oralităţii, utilizate în
dialogul dintre cele două personaje: „Sufletul mi-a scos”, „d-o fi cum am aflat”, „fu tras la
judecată”, „osândit”, „jeluitor”. De remarcat pentru oralitatea limbajului este perfectul simplu
al verbelor: „fu”, „se adresă”, „strigă”.
Figurile de stil sunt reduse, câteva epitete – „intenţiilor rele”, „copoiul cafeniu” -,
principalul procedeu stilistic fiind personificarea, deoarece în fabulă conversează animalele –
ogarul şi copoiul – printr-un dialog sugestiv, din care reiese trăsăturile caracteriale ale acestor
personaje: lăcomia, meschinăria, abuzul de putere, corupţia, încălcarea normei fundamentale a
justiţiei de către cei puşi acolo să vegheze la corectitudinea împlinirii dreptăţii şi venalitatea.
Ipocrizia ogarului este măiestrit ilustrată prin fraza plină de emfază, în care invocaţia nu este
adresată vreunei puteri divine, vreunui zeu, ci copoiului: „O, tu ce prezidezi senatul cel
câinesc”.
Fabula Iepurele, ogarul şi copoiul este o poezie epică , deoarece este, prin definiţie,
specie a genului epic în versuri, având ca moduri de expunere naraţiunea, şi dialogul,
personajele reprezentate de ogar şi de copoi sunt total implicate în acţiunea de condamnare a
iepurelui la moarte, iar figurile de stil reduse sunt reprezentate, în principal, de personificare.
Fabulele lui Grigore Alexandrescu urmează modelele europene de succes, dar satira lui
respectă specificul naţional, în aceste creaţii artistice fiind ridiculizate aspecte legate de
actualitatea politică a vremii, de raporturile sociale tipice, bazate de obicei pe contradicţia
dintre demagogul, parvenitul, conducătorul abuziv pe de o parte, şi omul mărunt şi naiv, dar
de bună credinţă, pe de altă parte.