Poezia „Odă (în metru antic)” face parte din aceeași categorie, a creațiilor din

perioada maturității artistice a poetului, fiind trecută de asemenea prin mai multe

variante succesive Una dintre variante i-a fost dedicată lui Napoleon – o personalitate
ilustră a istoriei universale admirată de poetul român. Prin această poezie, Eminescu se
apropie de classicism.

În general, oda comunică sentimentele de preamărire ale autorului față de o

personalitate, față de patrie sau limbă. Paranteza din titlul poeziei lui Eminescu, „în
metru antic”, ne ajută să deducem vechimea acestei specii lirice; în antichitate, oda
reunea acele poezii, poeme cu subiect eroic cântate sau recitate cu acompaniament de
liră. La Eminescu, Oda nu are nimic retoric, convențional. La acesta, cel mai frumos
cântec de dragoste se transformă într-unul de moarte.

„Oda” eminesciană aduce un elogiu iubirii, „în metru antic”, sugerând întoarcerea
poetului la simplitatea clasică, simbol al rațiunii și perfecțiunii.

În „Odă (în metru antic)” se regăsesc emotii si frământări cu privire la viață, moarte,
nemurire, trecerea timpului. Poezia conține cinci strofe a câte trei versuri și un vers final.
Primele trei versuri au măsura de doisprezece silabe și al patrulea vers are măsura de
cinci silabe; iar ritmul (dactil, trohaic) alternează silabele lungi, accentuate cu cele
scurte, neaccentuate, după modelul poemelor antice.

Lirismul este subiectiv, iar întreaga poezie ne vorbește despre chinul poetului. Viața
omului este indestructibil legată de moarte, ca un act final de trecere în neființă, dar
este amenințat de sentimentul morții în orice moment.

Acest chin existențial este prezent în prima strofă prin înlănțuirea a trei verbe: Nu
credeam să-nvăț a muri vreodată. La începutul poeziei, Eminescu suprapune cele două
planuri ale existenței – cel al echilibrului, printr-o meditatie senină și calmă, și cel al
trăirii iubirii, echivalent cu o ardere violentă: Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.

Întreaga poezie se organizează în jurul versului de debut: Nu credeam să-nvăț a muri

vreodată. Pentru poet, a învăța să mori este sinonim cu a învăța să trăiești. Pronumele
„tu” are o dublă semnificație, poate însemna apariția iubitei, dar și apariția suferinței.
Iubirea, adică suferința „dureros de dulce”, este comparată cu chinurile lui Heracles
(Hercule), victimă a centaurului Nessus şi a geloziei propriei lui soții. (Nessus a fost în
mitologia greacă un centaur faimos, care a fost omorât de Heracles, și al cărui sânge
otrăvit, la rândul lui, l-a omorât pe Heracles.

În această ardere apare speranța reînvierii precum Pasărea Phoenix din propria ei
cenușă.

În ultima strofă, poetul prezintă ideea regăsirii de sine, ideea echilibrului pe care o căuta
și prin acea poză distantă, prin acea nepăsare tristă, detașare contemplativă a lui
Hyperion din „Luceafărul”.

Alături de cele mai valoroase poeme eminesciene „Glossă” sau „Luceafărul”, „Oda

(în metru antic)”  întregește concepția poetului asupra existenței umane, privită prin
prisma geniului.
Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată reprezintă un vers nemuritor scris în limba
romană.