Scoala Gimnazială Christiana

REFERAT

Lumina și sunet(Reflexia și
refracția)

Anechitei Viorica, An III

 Lumina (din latină lumina) sau lumina vizibilă este radiația electromagnetică din
porțiunea spectrului electromagnetic care poate fi percepută de ochiul uman.[1] Lumina vizibilă
este de obicei definită ca având lungimi de undă cuprinse între 400-700 nanometri (nm) sau 4,00
× 10−7 până la 7,00 × 10−7 m, între infraroșu (cu lungimi de undă mai lungi) și ultraviolet (cu
lungimi de undă mai scurte).[2][3] Această lungime de undă înseamnă un interval de frecvență de
aproximativ 430–750 terahertz (THz).
Principala sursă de lumină pe Pământ este Soarele. Lumina solară furnizează energia pe
care o folosesc plantele verzi pentru a crea zaharuri mai ales sub formă de amidon, care la rândul
său eliberează energie în viețuitoarele care digeră plantele. Acest proces de fotosinteză oferă
aproape toată energia folosită de ființele vii. Istoric, o altă sursă importantă de lumină pentru
oameni a fost focul, de la focuri de tabără antice până la lămpi moderne cu kerosen. Odată cu
dezvoltarea luminii electrice și a sistemelor de alimentare, iluminatul electric a înlocuit eficient
lumina de foc. Unele specii de animale generează propria lor lumină, un proces
numit bioluminiscență. De exemplu, licuricii folosesc lumina pentru a localiza perechea,
iar calamarii vampiri o folosesc pentru a se ascunde de pradă.
Lumină solară reprezintă, în sensul larg, totalitatea spectrului de radiații
electromagnetice care provin de la Soare (radiația în infraroșu, lumina vizibilă și
lumina ultravioletă). Până să ajungă la nivelul suprafeței terestre, lumina solară este filtrată de
către atmosfera Pământului. Durează aproximativ 8,3 minute pentru ca lumina provenită de la
Soare să ajungă la suprafața Pământului.
Un nou studiu, condus de savanţii de la St John’s College şi Cambridge, a inclus
utilizarea fotosintezei semi-artificiale pentru a obţine energie. Această cercetare poate fi folosită
pentru a revoluţiona sistemele utilizate în producţia de energie regenerabilă. Lucrarea în care se
descrie inovaţia a apărut în noul număr al Nature Energy.
Metoda întreprinsă a putut duce şi la absorbirea unei cantităţi mai mari de lumină solară
faţă de fotosinteza naturală.
„Fotosinteza naturală nu este eficientă pentru că a evoluat doar pentru a asigura
supravieţuirea, astfel că produce minimul de energie necesară – circa 1-2% din cât ar putea
converti şi stoca”, precizează Katarzyna Sokól, primul autor al studiului de la St John’s College.
Fotosinteza artificială există de decenii, dar nu a putut fi folosită pentru a crea energie
regenerabilă pentru că se baza pe catalizatori, care de multe ori sunt costisitori şi toxici.
Noul proiect a avut miza de a depăşi aceste limitări ale fotosintezei artificiale cu ajutorul
utilizării enzimelor pentru a crea reacţia dorită.
Mai mult decât atât, Sokol şi echipa sa nu au îmbunătăţit doar cantitatea
de energie produsă şi stocată, ci şi au reuşit să reactiveze un proces în alge care a fost în stare
latentă timp de un mileniu.
Proprietățile primare ale luminii vizibile sunt intensitatea, direcția de propagare, frecvența
sau spectrul lungimii de undă și polarizarea, în timp ce viteza sa într-un vid, 299.792.458
metri/secundă, este una dintre constantele fundamentale ale naturii. Lumina vizibilă, ca și în
cazul tuturor tipurilor de radiații electromagnetice (EMR), s-a găsit experimental că se mișcă
mereu cu această viteză în vid.
În fizică, termenul lumină se referă uneori la radiații electromagnetice de orice lungime
de undă, indiferent dacă sunt vizibile sau nu. În acest sens, razele gamma, razele-
X, microundele și undele radio sunt, de asemenea, lumină. Ca toate tipurile de lumină, lumina
vizibilă este emisă și absorbită în mici „pachete” numite fotoni și prezintă proprietăți atât ale
undelor cât și ale particulelor.
 Când o undă de lumină este transformată și absorbită ca un foton, energia undei se
prăbușește instantaneu într-un singur loc, iar acest loc este locul unde fotonul „ajunge”. Aceasta
este ceea ce se numește colapsul funcției de undă. Această natură duală a lumină atât ca undă cât
și ca particulă este cunoscută sub numele de dualismul undă-particulă. Studiul luminii, cunoscut
sub numele de optică, este un domeniu important de cercetare în fizica modernă.

Surse de lumină[modificare
Surse naturale

Raze solare care pătrund prin coronament

Există tipuri diferite de surse de lumină, dar ele pot fi împărțite în două tipuri: naturale și
artificiale. Cele naturale includ stele, galaxii, fulgere și altele. Stelele sunt corpuri cerești,
reprezentând o sferă mare de gaz care produce energie prin fuziune, în primul rând prin
conversia hidrogenului în heliu. Această energie se propagă în spațiu sub formă de radiație
electromagnetică. O altă sursă naturală de lumină este aurora boreală.
Pentru Terra, principala sursă de lumină naturală este Soarele. Stelele mai îndepărtate
radiază suficient pentru a fi vizibile, dar nu suficient pentru a lumina. Luna reflectă suficientă
lumină solară pentru a permite scotopia (adaptarea ochiului la întuneric) fără percepția culorilor.
Există, de asemenea, surse biologice de lumină naturală în natură - animale și plante care
emit lumină. Acest fenomen se numește bioluminiscență și este caracteristic, de
exemplu, licuricilor, planctonului, unor specii de ciuperci și unor animale marine. Anumite
substanțe chimice emit și lumină naturală. Acest fenomen se numește chemiluminescență.
Surse artificiale[modificare | modificare sursă]

Hong Kong iluminat artificial

Cele mai vechi surse de lumină artificială sunt lumânările și torțele. Torțele au fost
folosite din cele mai vechi timpuri, utilizarea lor astăzi este limitată, dar, ca tradiție, flacăra
olimpică este purtată cu torțe. Din punct de vedere istoric au urmat: lămpi și felinare de petrol,
kerosen și gaz.
Odată cu descoperirea electricității, au fost create o mare varietate de surse de lumină, în
special becul electric. Becul cu incandescență utilizează efectul încălzirii unei sârme de înaltă
rezistență atunci când un curent electric trece prin ea. Pentru a obține lumină vizibilă, este
necesar să se ridice temperatura la câteva mii de grade. Doar o mică parte a luminii emise se află
în spectrul vizibil ochiului uman. Pentru a crește așa-numita lumină „albă”, este necesar să se
mărească temperatura de încălzire a conductorului, motiv pentru care se folosesc metale cu un
punct de topire ridicat - cel mai adesea wolfram (3410 °C) și mai rar osmiu (3045 °C).
O altă sursă de lumină, utilizată pe scară largă în electronică și acasă, este LED-ul - o
diodă semiconductoare care emite lumină la polarizarea directă a joncțiunii p-n. LED-ul conține
una sau mai multe cristale emițătoare de lumină situate într-o carcasă cu un obiectiv care creează
un flux luminos.
Cele mai puternice și mai strălucitoare surse de lumină de astăzi sunt laserele. Sunt surse
de lumină monocromatică, coerentă, dirijată. Laserul emite un fascicul bine direcționat, subțire,
coerent, cu o lungime de undă constantă (aceeași culoare) și de înaltă luminozitate, spre
deosebire de surse incoerente, cum ar fi becurile, care emit unde în aproape întreg spectrul
electromagnetic și în toate direcțiile.
Viteza luminii
Viteza luminii în vid este o constantă fizică universală importantă în multe domenii ale
fizicii. Valoarea sa exactă este de 299.792.458 metri/secundă (aproximativ 3,00×108 m/s sau
300.000 km/s). Valoarea fixă a vitezei luminii în unitățile SI rezultă din faptul că metrul este
acum definit de această constantă. Toate formele de radiații electromagnetice se mișcă exact la
aceeași viteză în vid.
Diferiți fizicieni au încercat să măsoare viteza luminii de-a lungul istoriei. Galileo a
încercat să măsoare viteza luminii în secolul al XVII-lea. Un experiment timpuriu pentru
măsurarea vitezei luminii a fost realizat de Ole Rømer, fizician danez, în 1676. Folosind
un telescop, Rømer a observat mișcările lui Jupiter și a unuia dintre sateliții săi, Io. Observând
discrepanțele în perioada aparentă a orbitei lui Io, el a calculat că lumina necesită aproximativ 22
de minute pentru a traversa diametrul orbitei Pământului.[7] La acea vreme, această dimensiune
nu era cunoscută; dacă Rømer ar fi cunoscut diametrul orbitei Pământului, el ar fi calculat o
viteză de 227.000.000 m/s.
O altă măsurare mai precisă a vitezei luminii a fost realizată în Europa de către fizicianul
francez Hippolyte Fizeau în 1849. Fizeau a direcționat un fascicul de lumină într-o oglindă aflată
la opt kilometri distanță. Raza trecea prin golurile dintre dinții unei roți dințate aflate într-o
rotație rapidă. Viteza roții era crescută până când lumina reflectată trecea prin următorul gol și
putea fi văzută. Cunoscând distanța până la oglindă, numărul de dinți de pe roată și rata de
rotație, Fizeau a fost capabil să calculeze viteza luminii la ca. 313.000.000 m/s.
Refracție și reflexie

Reflexia muntelui și a pădurii în lac.

Refracția și reflexia luminii sunt două fenomene caracteristice tuturor tipurilor
de unde. Reflexia luminii este fenomenul de întoarcere a luminii în mediul din care a provenit,
atunci când întâlnește suprafața de separare dintre două medii. Dacă suprafața este netedă,
reflexia luminii este speculară (asemănătoare unei oglinzi). Pe o suprafață neuniformă, razele de
lumină sunt împrăștiate în multe direcții diferite, reflexia luminii fiind difuză iar imaginea
produsă nefiind clară. De fapt, reflectarea luminii poate apărea ori de câte ori lumina se
deplasează dintr-un mediu al unui indice de refracție dat într-un mediu cu un indice de refracție
diferit. În cel mai general caz, o anumită fracțiune a luminii este reflectată din suprafață, iar
restul este refractat.

Un exemplu de refracție a luminii. Paiul pare rupt pe măsură ce trece din lichid în aer din
cauza refracției luminii
Refracția este curbarea razelor de lumină când trec printr-o suprafață între un material
transparent și altul. Este descrisă de Legea lui Snell:
unde θ1 este unghiul dintre rază și suprafața normală în primul mediu, θ2 este unghiul
dintre rază și suprafața normală în al doilea mediu și n1 și n2 sunt indicii de refracție, n = 1 în vid
și n > 1 într-o substanță transparentă.
Când un fascicul de lumină trece granița dintre un vid și un alt mediu sau între două
medii diferite, lungimea de undă a luminii se schimbă, dar frecvența rămâne constantă. Dacă raza
de lumină nu este ortogonală (sau mai degrabă normală) față de graniță, schimbarea lungimii de
undă are ca rezultat schimbarea direcției fasciculului. Această schimbare de direcție este
cunoscută sub numele de refracție.
Calitatea de refracție a lentilelor este frecvent utilizată pentru a manipula lumina în
scopul modificării dimensiunii aparente a imaginilor. Lupa, ochelarii, lentilele de contact,
microscoapele și telescoapele de refracție sunt exemple ale acestei manipulări.
Sunetul constituie din punct de vedere fiziologic senzația produsă asupra organului
auditiv de către vibrațiile materiale ale corpurilor și transmise pe calea undelor acustice. Urechea
umană este sensibilă la vibrații ale aerului cu frecvențe între 20 Hz și 20 kHz, cu un maxim de
sensibilitate auditivă în jur de 3500 Hz. Acest interval depinde mult de amplitudinea vibrației și
de vârsta și starea de sănătate a individului. Sub amplitudinea de 20 μPa vibrațiile nu mai pot fi
percepute. Odată cu vârsta intervalul de sensibilitate se micșorează, în special frecvențele înalte
devin inaudibile.
Din punct de vedere fizic, sunetul are o definiție mai largă, el nefiind legat de senzația
auditivă: orice perturbație (energie mecanică) propagată printr-un mediu material sub forma unei
unde se numește sunet. În această definiție se includ și vibrații la frecvențe din afara domeniului
de sensibilitate al urechii: infrasunete (sub 20 Hz) și ultrasunete (peste 20 kHz).
Din punct de vedere muzical (sau estetic), sunetul este o entitate caracterizată de patru
atribute: înălțime, durată, intensitate și timbru. Înălțimii îi corespunde frecvența (măsurată în
Hz). Intensității îi corespunde nivelul de intensitate sonoră (măsurat în dB).
Viteza sunetului
Viteza cu care se propagă undele sonore depinde de mediul de propagare, în particular de
elasticitatea și densitatea acestuia. În fluide (gaze și lichide) participă la propagarea sunetului
numai deformarea volumică a mediului; la solide mai intervin și forțele de forfecare.
În fonetică, un sunet este un fenomen acustic (vezi articolul Sunet) articulat, adică
pronunțat deslușit prin mișcarea organelor care îl emit în limbajul uman, și este receptat în
procesul de comunicare ca cel mai mic segment discret perceptibil al fluxului vorbirii
Sunetele se deosebesc prin sensul aerului respirat (expirat sau inspirat) și prin diversele
mișcări ale organelor vorbirii, factori ce pot varia și în funcție de limba considerată. O parte din
sunete au ca sursă vibrații complexe ale aerului expirat (sunete numite „egresive”[5][6]) provenind
direct din plămân. Aceste vibrații sunt produse de coardele vocale, rezultatul lor fiind
o undă sonoră care are mai multe componente, o undă fundamentală și altele secundare.
Vibrațiile periodice sau cvasiperiodice produc sunete numite „vocale”. Unda
fundamentală care le reprezintă este însoțită de un număr de unde secundare armonice,
caracterizate prin frecvențe multipli ai frecvenței undei fundamentale

Bibliografie
https://ro.wikipedia.org/wiki/Lumin%C4%83
https://ro.wikipedia.org/wiki/Lumin%C4%83_solar%C4%83
https://www.descopera.ro/stiinta/17507471-savantii-vin-cu-o-inovatie-care-poate-transforma-
lumina-solara-in-combustibil
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sunet
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sunet_(fonetic%C4%83)