MINISTERUL EDUCATIEI

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

COSTUL DE PRODUCȚIE

Coordonator ştiinţific
Lect. Student

Alba Iulia

2022
 Costul de producţie

Producţia de bunuri materiale şi servicii presupune, după cum se ştie, intrări sau consum
de factori de producţie. Întrucât consumul
de factori este alcătuit din elemente
eterogene, el poate fi măsurat numai în
expresie monetară. Costul de producţie
reprezintă expresia monetară a consumului
de factori de producţie sau, totalitatea
cheltuielilor (plăţilor) suportate de către
firmă cu producerea şi desfacerea
produselor sale. Costul de producţie ocupa
un loc central în opţiunile sau deciziile pe
care le iau producătorii. Aşa cum s-a văzut
din definirea echilibrului producătorului,
firma cauta să ajusteze intrările de factori
astfel încât fie să maximizeze producţia la
un cost dat, fie să minimizeze costul pentru
un nivel determinat al producţiei. Pentru
firmă problema este să asocieze preţului de
vânzare al bunului produs o ofertă al cărui
cost să-i permită obţinerea unui profit cât
mai mare. Aceasta arată că funcţia de oferta
se construieşte pornind de la anumite
ipoteze care au ca baza analiza costului de producţie.

Pe termen scurt costurile de producţie pot fi clasificate în costuri globale şi costuri medii sau pe
unitatea de produs. Mai există şi costul marginal, un concept fundamental în analiza teoriei
producătorului şi a ofertei.

2
 Costul global (sau costurile globale) sunt chetuielile aferente unei anumite producţii
(omogene sau eterogene). Distingem trei categorii de costuri globale: costul fix, costul variabil şi
costul total.
Costul fix (CF) reprezintă toate acele cheltuieli care sunt independente de volumul
producţiei. Din această categorie de cheltuieli fac parte: amortizarea capitalului fix, chiriile şi
impozitele pe teren şi clădiri, dobânzile la împrumuturile contractate, primele de asigurare,
cheltuielile de întreţinere a firmei (încălzit, iluminat, pază) etc. Toate acestea sunt costuri care
sunt suportate de firma, indiferent dacă şi cât produce; mai sunt denumite şi costuri de regie,
indirecte sau costuri “inevitabile”. Grafic, costurile fixe (CF) sunt reprezentate de o dreaptă
paralela axei producţiei (vezi Figura.6.1).
Costul variabil (CV) reprezintă acele cheltuieli a căror mărime se modifică în acelaşi
timp şi sens cu modificarea volumului producţiei: cheltuieli cu materii prime şi materiale,
energie şi combustibili tehnologici, salariile plătite muncitorilor etc. Unele din aceste cheltuieli
se pot modifica strict proporţional cu volumul producţiei (de exemplu, costurile cu materii prime
unde consumurile specifice din reţetele de fabricaţie trebuie strict respectate), iar alte costuri se
pot modifica în proporţii diferite în raport de variaţia volumului producţiei. Privite în ansamblu,
ele sunt costuri variabile (li se mai spun costuri directe sau “costuri care pot fi evitate”) fiind
funcţie crescătoare de volumul producţiei: CV = f(Q).
În reprezentarea grafică din Figura 6.1, punctul de plecare al curbei C V îl reprezintă
originea (o producţie zero nu ocazionează consumul de factori varibili), ea fiind înclinată pozitiv
pe tot traseul, dar ritmul de creştere este diferit: într-o primă fază, când producţia creşte mai
amplu decât consumul factorilor variabili, costul variabil creşte cu sporuri descrescânde (curba
Cv este concava), după care evoluează cu sporuri crescătoare (curba Cv devine convexa).
Costul total sau costurile totale (CT) reprezintă suma costurilor fixe şi a costurilor variabile:
CT = CF + CV.
Ca şi costurile variabile, costurile totale sunt dependente de volumul producţiei. Variaţiile
costului total reproduc, astfel, variaţiile costului variabil. Din acest motiv curba CT are alura
curbei CV, fiind însă poziţionată deasupra acesteia din urmă, cu o mărime egală cu cea a costului
fix.

3
 Costurile medii sau costurile unitare sunt costurile globale (C F, CV şi CT) raportate la
volumul producţiei; potrivit celor trei categorii de costuri globale vom avea exact trei categorii
de costuri medii: costul fix mediu, costul variabil mediu şi costul total mediu.
Costul fix mediu (CFM) sau costul fix pe unitatea de produs rezultă din împărţirea
costurilor fixe globale la numărul de unităţi produse:

Reprezentată grafic în Figură 6.1, curba CFM este continuu descrescătoare în raport cu
producţia, având ca asimptote cele două axe.

Costul variabil mediu (CVM) sau costul variabil pe unitatea de produs este egal cu raportul
dintre costurile variabile globale şi volumul producţiei:

În grafic curba CVM are forma literei “U”, ceea ce evidenţiază faptul că el poate fi corelat
pozitiv sau negativ cu producţia. Astfel, atât timp cât C V cresc mai încet decât creşte producţia,
CVM este descrescător până atinge un punct minim, după care devine crescător atunci când CV
cresc mai repede decât producţia.

La numărul de unităţi produse ( ) sau suma costului fix mediu şi a costului

variabil mediu (CTM = CFM + CVM). Curba CTM este tot sub forma literei “U”  asemănătoare celei a
CVM, cu deosebirea că este poziţionată deasupra acesteia, întrucât CTM cuprinde în plus şi CFM.
Costul marginal (Cm) reprezintă sporul sau suplimentul de cost necesar pentru producerea unei
unităţi suplimentare dintr-un anumit produs. Se determina prin raportarea variaţiei costului total
la variaţia producţiei:

Întrucât costurile fixe prin definiţie nu variază cu producţia, costul marginal este
independent de CF (costul fix marginal este zero). În schimb, costul variabil marginal este
întotdeauna pozitiv, indicând că orice creştere a producţiei va necesita un cost adiţional. Acest
supliment de cost la fiecare unitate adiţională de produs poate să scadă sau să crească pe măsură

4
ce producţia creşte. De aceea, curba Cm este reprezentată în graficul din Figura 6.1 tot sub forma
literei “U” şi are la baza evoluţia randamentelor factoriale pe termen scurt.
Costul marginal poate fi mai mare sau mai mic decât costul mediu (CTM) iar uneori poate
diferi semnificativ de acesta din urmă. El este însă unul din conceptele fundamentale în teoria
producătorului, evoluţiile costului marginal fiind cele care călăuzesc deciziile firmei referitoare
la volumul producţiei şi ofertei sale.
Este important, însă, să nu confundăm conceptul de cost marginal cu cel de cost mediu;

matematic, costul total mediu este costul total împărţit la producţie ( ); în timp ce

costul marginal este prima derivată a costului total în funcţie de producţie ( ).

În graficele din Figura 6.1 este ilustrată întreagă familie de curbe ale costurilor pe termen
scurt. Ele arăta cum variază costul în raport cu producţia pentru o mărime dată a capacităţii de
producţie a firmei (a factorului fix), şi anume:
a)     pentru nivelurile producţiei pentru care costul marginal este mai redus decât costul mediu,
sporurile de producţie contribuie la diminuarea costului mediu; invers, când costul marginal este
mai mare decât costul mediu, orice creştere a producţiei duce la creşterea costului mediu;
b)     dacă enunţurile de la punctul precedent sunt corecte, atunci curba C m trebuie să treacă prin
minimul costului mediu. Curba Cm intersectează mai întâi curba C VM şi apoi a CTM; minimul CTM
este situat deasupra şi la dreapta minimului CVM;

c)    

deoarece CFM se diminuează odată cu

sporirea volumului producţiei, creşterea
CTM este mai târzie decât creşterea CVM.
Acelaşi lucru explica de ce creşterea CTM
este mai puţin intensă decât creşterea
CVM;
d)     nivelul producţiei care corespunde
minimului costului mediu (Q3 din Figura
6.1) este adesea numit capacitatea de
5
producţie  a firmei. Aşa cum se vede şi din reprezentarea grafică, firma poate produce peste acest
nivel (mai mult decât Q3). O firmă care va produce peste capacitatea actuală va opera însă la
costuri pe unitatea de produs mai mari decât minimul pe care îl poate obţine pe termen scurt.
Evoluţia costului marginal şi implicit a costului mediu (C VM şi CTM) depinde de evoluţia
randamentelor factoriale. Analiza evoluţiei costurilor şi randamentelor factoriale arată că la
randamente factoriale crescătoare le corespund costuri marginale şi medii descrescătoare, şi
invers, la randamente factoriale descrescătoare le corespund costuri marginale şi medii
crescătoare. Relaţia  inversă dintre costuri şi randamente factoriale este ilustrată foarte sugestiv
prin graficele din Figura 6.2, unde cele două categorii de variabile sunt reprezentate ca şi când s-
ar privi în oglindă.
Din analiza relaţiei dintre costuri şi randamentele factoriale, teoria producătorului reţine
îndeosebi ipoteza sau legea creşterii costurilor. Această lege reflectă faptul că pentru o anumită
capacitate de producţie (pentru o cantitate dată din factorii ficşi), mai devreme sau mai târziu
costul marginal şi costul total mediu vor creşte.Ea derivă din legea randamentelor descrescătoare
(sau legea productivităţii marginale descrescânde) şi reflectă comportamentul costului de
producţie pe temen scurt.
Pe termen lung, când firma poate ajusta toate intrările de factori de producţie, tendinţa de
creştere a costurilor poate fi amânată sau să nu se producă.

6
 Bibliografie

Elemente de management al costurilor- Sorinel Capusneanu

Productivitate la superlativ- John Martin

Ghidul managerului de produs- Linda Gorchels