Rubrica Mica Enciclopedie A Ziarului Romania Mare

RUBRICA MICA ENCICLOPEDIE A ZIARULUI ROMANIA MARE
http://www.ziarulromaniamare.ro
Stigmate (2)
Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului, vom cita explicaţia pe care Hélčne Renard o oferă în
lucrarea sa „Oameni şi miracole”, la începutul capitolului „Răni sfinte”: „Stigmatele sînt răni identice cu
cele ale lui Isus Christos pe cruce, care marchează trupul unor persoane. Aceste răni stigmatice,
despre care am putea afirma că nu au origine naturală, prezintă caractere inexplicabile din punct de
vedere medical (de exemplu, absenţa supuraţiei). La sfîrşitul Secolului XIX, în anul 1894, doctorul
Imbert-Gourbeyre, specialist în acest domeniu, număra în jur de 361 de cazuri de stigmatizare, de la
Sfîntul Francisc, considerat a fi primul stigmatizat din istorie. Azi, Joachim Bouffet, istoric al
spiritualităţii, preşedintele Societăţii de Studii şi Cercetări asupra lui Anne-Catherine Emmerich,
estimează la circa 100 numărul de stigmatizaţi aflaţi în viaţă. Aceste cifre dau o idee despre
amploarea dosarului: aproape 500 de cazuri. Este clar că nu pot să fie menţionate toate”.
În Secolele XII şi XII, cînd Occidentul nu aflase încă de Epimenide, apar primii stigmatizaţi creştini. Din
nefericire, nu se ştie ce anume semne avea pe trup Epimenide, la ce anume medita el înainte de a fi
marcat de ele. Despre misticii creştini ştim, cu siguranţă, că rănile apăreau după ce ei meditau profund
la durerile pe care le-a resimţit Isus Christos în timpul crucificării. Cînd Francisc din Assisi a murit, cei
care i-au privit trupul neînsufleţit, marcat de răni asemănătoare celor ale Mîntuitorului, le-au privit ca
pe un adevărat miracol. Iată ce-i scria fratele Elias Superiorului din Franţa al ordinului franciscanilor:
„Vă vestesc o mare bucurie, un mare miracol. Ceva atît de miraculos nu s-a mai auzit să se fi întîmplat
vreodată, excepţie făcînd Fiul lui Dumnezeu, carele este Christos, Dumnezeul nostru. Cu mult timp
înainte de a muri, Părintele şi Fratele nostru (adică Sfîntul Francisc) ne-a apărut crucificat, avînd pe
trupul său cele 5 răni, care sînt, cu adevărat, stigmatele lui Christos, căci mîinile şi picioarele sale-i
erau străpunse ca de nişte cuie înfipte înăuntru, trecînd dintr-o parte în alta, care-i lăsau cicatricele
deschise şi aveau aspectul negru al cuielor, în vreme ce coasta sa părea a fi primit o lovitură de suliţă,
sîngele, adeseori, curgînd de acolo picătură cu picătură”.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
http://www.ziarulromaniamare.ro/stigmate-2/
Misterele Planetei Terra (75)

Potrivit unui comunicat emis, la începutul anului 2009, de Institutul Naţional de Antropologie şi Istorie (INAH),
30 de cercetători au localizat „intrarea unui tunel care duce la o serie de galerii situate sub templul Şarpelui cu
pene“ (Quetzalcoatl), în care „ar putea fi depuse rămăşiţele pămînteşti ale regilor din acea epocă“, a declarat
Sergio Gomez, directorul acestui proiect arheologic.
Teotihuacan a fost capitala celui mai mare imperiu precolumbian fondat de azteci, la o distanţă de 50 de
kilometri de Ciudad de Mexico.
Intrarea în tunel se află la o adîncime de 14 metri. De-a lungul celor 100 de metri, cît măsoară galeria subterană,
se află o serie de camere cioplite în piatră.
Tunelul a fost descoperit graţie unei tehnologii ultramoderne, folosindu-ne radare şi scanere pentru obţinerea
imaginilor tridimensionale.
El a fost realizat înainte de construirea templului Quetzalcoatl, după spusele cercetătorilor, fiind zidit în urmă cu
circa 1.800 de ani, în acest imens oraş precolumbian, care, la apogeul său, în anul 650, era unul dintre cele mai
mari 5 oraşe ale lumii, avînd o populaţie de 250.000 de locuitori.
Preoţii azteci, care au oficiat ceremonia de sigilare a tunelului, au decorat poarta acestuia cu mii de ornamente
din cochilii şi pietre semipreţioase, ofrandele fiind descoperite de INAH, în urma recentelor săpături.
Timp de 4.500 de ani, oamenii au încercat să pătrundă secretele Marii Piramide de la Gizeh. De-a lungul
timpului, multe dintre misterele care au înconjurat-o au fost descifrate, tunelurile care o traversează continuînd
încă să-i fascineze pe oamenii de ştiinţă.
În consecinţă, o echipă de cercetători în robotică de la Universitatea britanică Leeds, în colaborare cu Consiliul

Suprem al Antichităţilor din Egipt, va realiza un robot pentru lămurirea misterului tunelelor, informează
independent.co.uk.
Marea Piramidă de la Gizeh, terminată în jurul anului 2.560 î. Chr., este singura dintre cele 7 minuni ale lumii
care a rezistat pînă în prezent. În centrul ei se află 2 camere, cunoscute sub numele de Camera Regelui şi Camera
Reginei.
Din Camera Regelui, 2 tuneluri înguste pleacă, dintr-un unghi de 45 de grade, spre exteriorul monumentului.
Oamenii de ştiinţă presupun că ele ar fi fost construite pentru a-i permite spiritului regelui să plece spre bolta
cerească prin ele.
Şi în Camera Reginei există 2 tuneluri, la fel de înguste, dar orientate spre interiorul piramidei. Cercetătorii nu
ştiu nici acum care este scopul lor. În 1992, o cameră video a fost introdusă într-unul dintre tuneluri. După 60 de
metri, ea a dezvăluit prezenţa unei uşi de calcar, dotată cu 2 mînere din cupru. În 2002, oamenii de ştiinţă, forînd
prin uşa de calcar, au dat de o nouă uşă, situată la doar 20 de centimetri de prima.
Deci, misiunea cercetătorilor de la Universitatea Leeds este pătrunderea dincolo de această a doua uşă, în spatele
căreia nu au idee ce s-ar putea afla.
(va urma)
TIM GREEN BELLEY,
DAVID CHILDRESS
http://www.ziarulromaniamare.ro/misterele-planetei-terra-75/
Stigmate (3)
Numeroşi biografi ai Sfîntului Francisc descriu în detaliu stigmatele care acopereau trupul său neînsufleţit. Unul
dintre aceştia, Toma din Celano, face precizări suplimentare în lucrarea sa „Tractatus de Miraculis”. Despre cei
veniţi la căpătîiul sfîntului, el relatează: „Văzură binecuvîntatul trup împodobit cu rănile lui Christos, adică
văzură în mîinile şi picioarele lui nu găurile făcute de cuie, ci chiar cuiele, făcute în mod miraculos prin puterea
lui Dumnezeu şi cu adevărat înfipte în carne, în aşa fel încît, dacă le apăsai un pic la un capăt, îndată ieşeau pe
cealaltă parte. Îi văzură, de asemenea, şi regiunea coastelor înroşită de sînge. Eu, care povestesc acum aceste
lucruri, le-am văzut eu însumi, cu ochii mei. Le-am atins cu aceeaşi mînă cu care scriu astăzi, aici.
Cu ochii plini de lacrimi, am privit ceea ce buzele mele mărturisesc, iar ceea ce am declarat o dată cu mîna pe
sfintele Evanghelii declar şi acum cu toată tăria şi în veci“. Michel Aimé consideră că jurămîntul formulat de
Toma din Celano la finalul descrierii constituie o dovadă a faptului că şi în acea vreme existau sceptici care
negau realitatea stigmatelor. Oamenii credeau sau nu că stigmatele constituie o realitate în funcţie de
sentimentele lor legate de religie. Cei credincioşi erau convinşi că stigmatele erau provocate de puterea divină,
iar necredincioşii respingeau categoric existenţa lor. Doctorul Imbert-Gourbeyre, fost profesor la Scoala de
medicină din Clermond Ferrand, a consacrat două studii acestui fenomen. El a numărat nu mai puţin de 321 de
cazuri, începînd cu Secolul al XIII-lea. Stigmatele sînt foarte diferite, potrivit descrierilor care ne-au parvenit.
La unii mistici, ele au apărut în jurul capului, pe locul rănilor provocate de coroana de spini purtată de Mîntuitor
în timpul Patimilor. Ele pot fi remarcate încă din Secolul XIII, la Elisabeth van Herkenrode, o călugăriţă
flamandă din ordinul cistercian. Abatele Philippe de Clairvaux, un superior al său, întreprinsese o amplă anchetă
asupra acestui fenomen, fiind convins că era vorba de o impostură. Toate documentele anchetei se află la Vatican
în Acta Sanctorum. Această călugăriţă flamandă era o vizionară care şi-a petrecut viaţa într-un extaz neîntrerupt,
în care retrăia patimile Mîntuitorului. Extazul se încheia noaptea, cînd Isus Christos era pus în mormînt, scena
fiind trăită cu un incredibil realism. Documentele menţionează că, pentru a reda scena în care Isus era purtat prin
tribunale, ea se azvîrlea la pămînt, îşi prindea cu mîna dreaptă poala rochiei şi o trăgea pe dreapta şi apoi spre
stînga“.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
Stigmate (4)
Stigmatele sînt, în general, asemănătoare cu cele ale Sfîntului Francisc, dar adesea pot fi remarcate şi unele
diferenţe. Există însă o constantă, aceea că toţi stigmatizaţii au avut darul clarviziunii. Aşa se explică şi faptul că
Marie-Françoise a celor Cinci Răni şi-a ales numele cu mult înainte de a-i apărea stigmatele. Rănile sîngerînde
apărute pe trupul slujitorilor Domnului constituiau un fenomen atît de ciudat încît, cel puţin într-o primă etapă,
foarte mulţi s-au îndoit de veridicitatea lui, grăbindu-se, de multe ori, să-l califice drept impostură. De regulă, se
începea prin găsirea unei explicaţii naturale. În consecinţă, s-a mers pe ideea că stigmatizatul îşi provoca singur
rănile, însufleţit de dorinţa de a suferi precum Christos pe cruce.
Cazul călugăriţei Lukardis din Oberweimer este revelator în această privinţă, întrucît, cel puţin aparent, nu se
poate nega faptul că ea îşi provoca singură rănile. Viaţa acestei călugăriţe a fost scrisă la cîtva timp după moartea
sa de un călugăr necunoscut, care se prezintă ca martor al acestei manifestări, pe cît de stranie, pe atît de
inexplicabilă. Asemenea tuturor stigmatizaţilor, ea a avut viziuni cu mult înainte de a-i apărea stigmatele.
Existenţa ei a fost scurtă. S-a născut în anul 1276 şi a murit în anul 1309. Timp de aproape 2 ani ea se rănea
singură sistematic, dar felul în care autorănirea se petrecea este cu totul ieşit din comun. Este foarte adevărat că,
în acest caz, deţinem o explicaţie. Din păcate, însă, explicaţia mai mult nedumireşte decît lămureşte.
Iată ce ne relatează călugărul martor ocular: „Cît despre răstignirea lui Christos pe cruce, aşa precum era
imaginea acestui fapt întipărită în mintea ei, la fel şi reprezenta acţiunea respectivă în exterior. În mod repetat, cu
degetul cel mare de la mînă, ea lovea locul rănii din fiecare palmă. Apoi, retrăgîndu-şi mîna la o distanţă de un
cot (puţin mai mult de o jumătate de metru) dădea o lovitură năpraznică în acelaşi loc. Vîrful degetului ei părea
ascuţit ca un cui. Într-adevăr, cu toate că, văzîndu-l şi atingîndu-l, părea a fi un deget, nu i se putea simţi nici
carnea, nici osul, iar cei care-l pipăiseră declarau că avea duritatea unei bucăţi de metal“.
Pînă aici, totul pare a fi destul de clar. Călugăriţa se rănea singură, deci nu ar putea fi vorba de un fenomen ce ar
ţine de sfera paranormalului. Lucrurile nu stau însă aşa, sînt mult mai complicate. Călugărul relatează în
continuare că loviturile pe care ea şi le aplica răsunau aidoma unui ciocan izbind o nicovală. Într-o zi, un sceptic
a avut ideea de a-şi pune mîna între degetul şi palma călugăriţei, dar şi-a retras-o rapid, după prima lovitură,
afirmînd îngrozit că dacă n-ar fi făcut-o la timp, probabil că niciodată n-ar mai fi putut să şi-o folosească. Cu
acelaşi deget, ea îşi lovea pieptul dimineaţa la ora 6 şi la amiază, în locul unde, ceva mai tîrziu, i-a apărut rana.
Zgomotul provocat de lovitură era atît de puternic, încît călugăriţele au început să se orienteze după el, pentru că
ea respecta cu exactitate orele 6 şi 12.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
Construirea piramidelor este fundamentată şi executată tot pe învăţăturile şi tehnologia lor. Capitala „urmaşilor
lui Horus“ era la Thini (Abydos). Domnia lor a fost în ceaţă pînă la descoperirea mormintelor subterane de la
Faytah. Atunci au fost descoperite numele unor regi necunoscuţi: Djet, Den, Ti, Quad.
Dinastiile thinite sînt considerate a fi cele mai vechi, rămînînd şi ele în umbră, pentru că faraonii de mai tîrziu,
care aveau obsesia declarării tuturor strămoşilor, nu au ajuns niciodată mai departe de Menes. Cu toate că dogma
dinastică pretindea înşiruirea ascendenţei pînă la Horus, fiindcă acesta era un Norus încarnat sau, în limbajul
inspirat de noile descoperiri genetice, un descendent direct, în sens biologic, al „Celor Veniţi de Sus“, dintre care
el era ultimul exponent. De ce nu se făcea referire la această ascendenţă glorioasă, justificatoare pentru puterea
absolută a tronului celor două Egipturi? Nici un faraon uman nu a făcut aceasta. Fiindcă preoţii, de la bun
început, au încerca să transforme în mit, în religie, adevărul.
Legăturile acestor preoţi cu „Frăţia Şarpelui“ sînt, deja, o certitudine. Dacă nu ne înşelăm, înalţii prelaţi ai
cultului solar au întemeiat această primă şi esenţială societate secretă în vederea tăinuirii apariţiei umanităţii. Au
reuşit.
Ce-i drept, a fost un proces lung, de cîteva milenii, rezultatele fiind evidenţiate în cărţile de istorie: Ra, zeul
Soare, Osiris, ipostaza sa diurnă, ucisă de Set în fiecare noapte şi renăscută în fiecare zi, nu sînt percepuţi ca foşti
regi aparţinînd dinastiei divine. Aşa, poporul a reuşit să uite realitatea străină, extra-terestră, întipărită în sîngele
conducătorilor săi şi în civilizaţia de care se simţea mîndru. O întreagă lume de fiinţe palpabile, o întreagă istorie
a împreunării acestora cu oamenii neajutoraţi, a fost deghizată în basme. Acesta este şi motivul pentru care,
deocamdată, cercetătorii britanici nu au emis nici un comunicat oficial în ce priveşte descoperirile lor. Un lucru
este cert: în Egiptul Antic a avut loc încrucişarea extratereştrilor cu fiinţe umane.
Într-o recentă comunicare se relatează despre cîţiva savanţi care au intrat într-un tunel din Africa de Vest care se
continua sub ocean, în direcţia regiunii în care se presupune că ar fi existat Atlantida.
Se afirmă că savanţii au ajuns într-un oraş subteran în care erau multe utilaje mecanice şi autovehicule cu
motoare puternice. Cît adevăr este în cele spuse nu putem şti, pînă nu vor apărea altele, care să confirme cele
relatate.
Un alt raport se referă la descoperirea unui oraş din adîncuri de către savanţii brazilieni, la care au ajuns printr-un
tunel subteran, deschis lîngă graniţa dintre statele Parana şi Santa Catarina.
Oraşe subterane au mai fost descoperite în zona podişului Matto Grosso, intrările lor fiind păzite de indieni din
triburile Chavantes şi Bat.
După 3 ani de cercetări în Brazilia pentru descoperirea intrărilor în lumea subterană, exploratorul care ne-a
relatat faptele a ajuns la concluzia că nu este necesară căutarea oraşelor subterane ale atlanteenilor în Munţii
Roncador din Matto Grosso, aşa cum a procedat colonelul Gawcett. Pentru că statele Parana şi Santa Catarina
sînt străbătute de o reţea de tuneluri atlanteene, care conduc spre oraşele subterane.
(va urma)
TIM GREEN BELLEY, DAVID CHILDRESS
Stigmate (5)
Explicaţiile oferite cu privire la stranietatea manifestărilor călugăriţei Lukardis sînt şi mai năucitoare decît
misterul. În realitate, este imposibil ca o lovitură dată cu vîrful unui deget să producă un sunet atît de puternic.
Curios este faptul că, în ciuda acestor lovituri pe care ea singură şi le aplica, stigmatele au apărut doar după 2
ani, în urma unui lung şir de viziuni. De atunci, rănile au sîngerat numai în zilele de vineri, cu excepţia primei
vineri de după Paşti, cînd deveneau aproape invizibile. Incredibila poveste a sorei Lukardis a rămas îngropată în
paginile scrise de un călugăr martor, din Secolul XIV pînă în anul 1899, cînd manuscrisul a fost descoperit de
călugării bolandişti, care au inserat-o în Analele lor. Comportamentul sorei Lukardis deseori aminteşte de cel al
călugăriţei Maria-Magdalena de Pazzi.
Iată un fragment al acestui manuscris, care menţionează şi alte manifestări ale ciudatei călugăriţe: „Slujitoarea
lui Dumnezeu începea, uneori în timpul zilei, alteori în timpul nopţii, să fugă cu o viteză atît de mare, încît nici
cei mai sprinteni bărbaţi nu erau în stare să se ţină de ea. Uneori ea alerga în cerc, alteori drept înainte. Cînd nu
avea loc să fugă, se izbea cu brutalitate de perete. Erau şi zile în care, culcată fiind, se răsucea vreme
îndelungată, în felul în care se învîrteşte o bucată de carne fripăt la proţap”. O manifestare aproape identică se
remarcase şi la Maria-Magdalena de Pazzi. Iată menţionată în manuscris şi o altă bizarerie a călugăriţei.
Cînd sta culcată, se întîmpla ca trupul să i se ridice în poziţie verticală, cu picioarele în aer, şi să rămînă aşa o
bună perioadă de timp, sprijinită pe cap şi pe un umăr. Cu toate acestea, rochia ei rămînea lipită de picioare, ca şi
cum legea gravitaţiei era anulată nu numai la nivelul corpului, ci şi la cel al veşmintelor. Michel Aimé, autorul
cărţii „Metanoia”, afirmă că astfel de manifestări nu au nimic de-a face cu religia, cu vreun episod din viaţa lui
Isus Christos sau cu vreuna din temele meditaţiei creştine şi recunoaşte că nu-şi poate da seama de semnificaţia
lor. Sora Lukardis şi Maria-Magdalena Pazzi nu sînt singurele fiinţe la care se remarcă astfel de manifestări. Să
fie, oare, vorba de atacuri ale unor forţe malefice? Preabunul preot din Ars, ale cărui daruri le regăsim şi la
părintele Arsenie Boca, se simţea deseori atacat de Diavol. Religia buddhystă atrage atenţia celor preocupaţi de
evoluţia lor spirituală că forţa atacurilor este cu atît mai mare cu cît omul este mai evoluat din punct de vedere
spiritual.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU

Nedumerire
În luna decembrie 1981, cercetători afiliaţi GOPU au vent în zona San Fidelis, la cererea unor rezidenţi intrigaţi.
Au acceptat, chiar dacă erau înspăimîntaţi de ce se întîmplase către dimineaţă.
Cerul căpătase o strălucire de briliant, după care a avut loc o explozie violentă, urmată de împrăştiere de roci.
Mulţi au gîndit că putea fi vorba de un avion de pasageri, care explodase în munţi, în împrejurimile oraşului. Nu
a fost aşa, însă ceea ce s-a descoperit a uimit pe toată lumea. Pămîntul, într-o anumită zonă, a fost curăţat de
toată vegetaţia. Organizaţia a reuşit să-i întrunească pe toţi martorii evenimentului, pe care i-a intervievat în
amănunţime. S-a aflat că rapoartele anterioare privind OZN-urile în zonă erau, practic, necunoscute. Cu 10 ani în
urmă, de exemplu, la ora 04.00, într-o dimineaţă fierbinte de vară, un fermier, în vîrstă de 65 de ani, Aristao de
Sousa, cînd se îndrepta spre locul de muncă, a observat o lumină colorată, strălucitoare, care se deplasa cu o
viteză foarte mare. Fermierul a afirmat că obiectul semăna cu o pălărie, ale cărei culori s-au schimbat de cîteva
ori cît timp obiectul a fost vizibil.
Ajungînd la concluzia că ceva misterios s-a petrecut în regiune, GOPU a recurs la serviciile unui transcendental,
care dovedise puteri paranormale încă din copilărie. Există martori care susţin că acesta, pe nume Hilario Pinto
Machado, a prezis mai multe cutremure şi că a prevăzut moartea tragică a preşedintelui Castelo Branco.
Mai mult, el declară că a fost capabil să-şi vindece cîinele de turbare, după ce un localnic, doctor veterinar, îi
spusese că îi este imposibil să-l trateze. Hilario a căzut într-un somn adînc, convins că trebuie să-şi omoare
cîinele. In somn, el a visat că i-a adus cîinelui nişte medicamente de la farmacie. Cîinele, a doua zi, s-a făcut
bine, trăind şi astăzi pe lîngă transcendental. Machado a intrat în transă în faţa echipei de investigaţie, după care
a comunicat cu o fiinţă din spaţiu, pe nume Guivizan, care pretindea a fi comandantul flotei spaţiale responsabile
de activitatea OZN-urilor din zonă. Cînd a fost întrebat despre evenimentul pentru care au fost chemaţi în
cercetare, Guivizan a răspuns că ei au curăţat pămîntul de vegetaţie cu ajutorul ultrasunetelor. În timpul şederii în
tabăra de corturi, aflată lîngă sit, ei i-au solicitat lui Guivizan ca fraţii veniţi din spaţiu să facă o demonstraţie
pentru a avea confirmarea că mesajele primite erau valide.
După mai multe cereri, Guivizan le-a spus să nu mai fie sceptici. După cîteva momente, toţi cei prezenţi au putut
vedea o stea apropiindu-se rapid. Aceasta era luminată în albastru, verde şi portocaliu. După aceea, OZN-ul a
început un dans ciudat, cu coborîri şi ridicări în zigzag. În timp ce membrii GOPU îşi pregăteau echipamentul
fotografic, obiectul neobişnuit a dispărut înainte ca ei să demareze filmările.
În martie 1982, grupul s-a întors în acel loc izolat pentru continuarea investigaţiilor. Printre altele s-a constatat că
zona era plină de minerale. Unii savanţi din GOPU au presupus că, într-un anumit mod, depozitele minerale din
munţi le conferă extratereştrilor posibilitatea stabilirii contactului telepatic cu locuitorii pămîntului. De data
aceasta, GOPU a venit foarte bine echipat, dispunînd de radio portabil, de casetofoane şi de un aparat special
care poate detecta orice cîmp magnetic din jurul taberei.
(va urma)
TIM GREEN BELLEY,
DAVID CHILDRESS
Stigmate (9)
În prezent, nu se mai vorbeşte despre magnetismul animal, invocat de doctorul Bärens pentru a-şi susţine ideea
că fenomenele observate la călugăriţa Emmerich erau naturale, explicabile. În anul 1813 are loc bătălia de la
Leipzig, un prim dezastru al Imperiului fondat de Napoleon Bonaparte. Doi ani mai tîrziu, împăratul este înfrînt
definitiv la Waterloo, eveniment în urma căruia francezii au fost nevoiţi să se retragă din toate teritoriile cucerite.
Marele ducat de Berg, unde se afla satul Dülmen, dispare, fiind anexat de Prusia. Pentru Anna-Katerina şi pentru
susţinătorii săi vin din nou vremuri grele. Autorităţile germane îi acuză de impostură şi ordonă o nouă anchetă.
Contribuie la această decizie şi faptul că, în anul 1818, se mută la Dülmen scriitorul Clemens Maria Brentano, un
reprezentant de seamă al romantismului german. El nu avea îndoieli cu privire la autenticitatea fenomenelor
legate de călugăriţa Emmerich şi dorea din suflet să devină biograful său, ceea ce, mai tîrziu, s-a şi întîmplat. În
anul 1819, este numită o nouă comisie medicală, care decide transferarea ei într-o altă casă din sat, unde a fost
ţinută sub cea mai strictă supraveghere, în perioada 7 – 28 august acelaşi an. Se constată stigmatele de la mîini şi
picioare, precum şi faptul că nu mînca nimic şi nu avea deloc excreţii. Este transferată la un spital din Münster şi
supusă unor teste dureroase şi umilitoare, care nu au putut duce la concluzia dorită de autorităţi, întrucît nu au
putut dovedi că aceste fenomene inexplicabile ar fi rezultatul unei înşelătorii.
Toate aceste detalii le deţinem de la Thurston, unul dintre biografii călugăriţei. Comisia întocmită în scopul
elucidării acestui caz nu a fost capabilă să formuleze o concluzie. De altfel, era chiar imposibil. Fie fenomenul
nu exista cu adevărat, fiind doar rodul unei abile puneri în scenă, fie el se confirma, ceea ce ar fi impus
recunoaşterea unuia paranormal. Comisia nu a putut face decît să înregistreze faptele. Sora Emmerich a decedat
în anul 1824. După moartea sa, atrag atenţia publicului numeroase alte cazuri de purtători sau purtătoare de
stigmate. Spre sfîrşitul Secolului XIX, apăreau încă în Germania cărţi prin care se încerca acreditarea ideii că
toate aceste fenomene nu sînt altceva decît înşelătorii puse la cale cu multă abilitate. Nu puteau fi explicate şi, în
consecinţă, era cît se poate de logic şi de raţional să considerăm că ele nu există.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
Stigmate (10)
Cazul de stigmatizare cel mai studiat este cel al Louisei Lateau, născută într-un sat din Belgia, în anul 1850. La
vîrsta de 13 ani este luată în copite de o vacă, urmarea fiind un traumatism destul de serios. Peste 4 ani, este
lovită de o boală, nediagnosticată, în zona gîtului, în urma căreia a fost cît pe ce să-şi piardă viaţa. Îşi revine însă
brusc, în timpul unei slujbe la biserica Notre-Dame de la Salette. Boala revine după ceva timp, dar intervine, din
nou, o vindecare miraculoasă. La vîrsta de 18 ani, începe să aibe extaze, observînd în zilele de vineri sîngerări,
mai întîi, în partea stîngă a pieptului şi, apoi, în zona dorsală a picioarelor, la mîini şi, în final, la cap. Este
chemat doctorul Lefebre, profesor de patologie la Facultatea de medicină din Louvain. Sînt cooptaţi mulţi
specialişti, care studiază cazul cu maximă atenţie, redactează rapoarte amănunţite şi fac multiple analize ale
sîngelui.
În acest caz, este de remarcat faptul că biata stigmatizată este supusă unor experienţe dure şi traumatizante,
profitîndu-se şi de momentele, destul de dese, cînd cădea în extaz. Scopul era clar: se dorea dovedirea, cu orice
preţ, că ea recurgea la diverse trucuri pentru a crea impresia unui miracol. S-a ajuns pînă la a construi un aparat,
în care i s-a introdus mîna, cu intenţia de a se împiedica orice intervenţie din exterior. Deşi prin absolut nimic nu
s-a putut demonstra că fenomenul ar fi o înşelătorie, nici unul dintre medicii care au supus-o pe Louise Lateau la
o sumedenie de experienţe dureroase nu a acceptat ideea unui fenomen inexplicabil, ceea ce, de fapt, este cît se
poate de logic, dacă ţinem seama de mentalitatea lor.
După o lungă perioadă de încercări, cînd sărmana Louise, epuizată şi ajunsă în pragul exasperării din cauza
stressului şi durerilor la care era supusă, refuză a se mai supune controalelor, concluzia scepticilor a fost
unanimă: refuzul de a se mai lăsa controlată constituia o dovadă clară a imposturii. Louise Lateau moare în anul
1883, la vîrsta de 33 de ani. Hélčne Renard, în lucrarea sa „Oameni şi miracole“ dedică stigmatelor un întreg
capitol. Iată concluzia ei, după ce expune cazul Louisei Lateau: „Ne aflăm, oare, în faţa unui adevărat miracol,
sau a unui fenomen natural? Au fost luate în calcul toate ipotezele.
Dincolo de arsurile voite (dar invocate de ignoranţi, niciodată de medici) sau cauzate de agenţi chimici sau
medicamentoşi, principalii medici observatori s-au raliat tezei autosugestiei (stigmate imitative) sau celei a
isteriei (nevropatie isterică). Cu toate astea, aceste cuvinte savante nu oferă în realitate nici o explicaţie.
Excepţionala vogă în care se aflau atunci sugestia şi isteria permitea să se creadă că se pot defini prin aceste
cuvinte fenomene imposibil de explicat altfel“.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
Stigmate (11)
O altă stigmatizată celebră a fost Tereza Neumann. Relatăm cazul ei aşa cum a fost prezentat de Hélčne Renard,
în lucrarea sa „Oameni şi miracole“. S-a născut în anul 1898, în satul german Konnersreuth fiind primul dintre
cei 11 copii. A fost un copil plăpînd şi suferind. Într-o noapte, cînd participa la stingerea focului ce cuprinsese un
hambar, şi-a pierdut vederea, a paralizat şi, pe deasupra, s-a ales cu insuportabile dureri de cap. S-a rugat
stăruitor la Sfînta Tereza de Lisieux să o scape de aceste dureri şi, nu peste mult timp, rugămintea i-a fost
îndeplinită.
În ziua beatificării Terezei de Lisieux, ea şi-a recăpătat vederea, după care, ceva mai tîrziu, i s-a vindecat şi
piciorul bolnav, programat pentru amputare. Stigmatele i-au apărut la vîrsta de 20 de ani, după ce meditase
profund la agonia lui Isus Christos, pe care se străduise s-o vizualizeze. Precum în celelalte cazuri de
stigmatizaţi, rănile sale sîngerau doar vinerea, cînd simţea că se sufocă şi suferea cumplit de sete. Spre ora
prînzului, se prăbuşea în pat, în stare de moarte aparentă, cu o respiraţie foarte redusă. În acelaşi timp, a încetat
să mai mănînce.
Nu mai punea nimic în gură, în afară de cuminecătura euharistiei. Inedia – capacitateda de a supravieţui fără
hrană – i-a fost vehement contestată, mai ales de către Biserică. Ciudat este faptul că în cei 36 de ani, cît a purtat
stigmate, niciodată rănile sale, din care curgea sînge, nu au fost văzute inflamate sau supurînd. Ele sîngerau
numai cînd cădea în extaz.
După ce ieşea din această stare, mama sa îi curăţa rănile cu apă şi ele se acopereau cu o piele foarte fină. A fost
supusă mai multor controale, autorizate de episcopul de Ratisbonne, în anul 1927, dar numai la domiciliu,
întrucît tatăl nu a admis să fie transportată la o clinică. Medici renumiţi, care făceau parte din echipa de control,
au confirmat că au văzut-o plîngînd cu lacrimi de sînge, fenomenul fiind surprins de aparatul de fotografiat,
imaginile putînd fi văzute şi astăzi.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
Stigmate (12)
Doctorul Ewald, profesor de psihiatrie la Universitatea din Erlanger, după ce a examinat-o atent pe Tereza, a
afirmat că nu a găsit la ea „nici o deviaţie a nervilor“. Totodată, a recunoscut că rănile sale nu puteau fi
provocate prin metode artificiale. Deşi au apărat-o specialişti de renume, care, în urma numeroaselor controale,
au fost nevoiţi să respingă posibilitatea unei înşelătorii, cazul ei a suscitat polemici violente, detractorii fiind
deosebit de îndîrjiţi. Doctorul Deutch a mers pînă la a publica un material denigrator împotriva ei, deşi nu se
deranjase niciodată să se deplaseze pînă la domiciliul ei pentru a o vedea. Profesorul Lhermitte a fost ceva mai
blînd. Fără a-i nega buna-credinţă şi sfinţenia, susţinea că ea îşi provoca singură stigmatele, datorită isteriei de
care suferea.
Documentat asupra tuturor incidentelor ei din copilărie, pe care le numea „accidente patologice“, le atribuia tot
isteriei, care, în opinia sa, îi provocase viziunile şi halucinaţiile. S-a vorbit şi de o dedublare a personalităţii,
întrucît ea îşi schimba vocea atunci cînd rostea cuvinte auzite în interiorul ei. Lhermitte susţinea ferm că dovezile
pe care se întemeia diagnosticul său de isterie erau indubitabile. Pe aceeaşi linie se înscrie şi doctorul Poray
Madeyski, atunci cînd afirmă că nevroza „este mai mult decît suficientă pentru a explica toate fenomenele”. Nici
una din comisiile ştiinţifice care au studiat cazul Terezei Neumann nu a adus dovezi care să susţină caracterul
supranatural al stigmatelor. Nu s-a putut dovedi nici că ar fi vorba despre o înşelătorie.
Pe bună dreptate, Hélčne Renard se întreabă: „În domeniul paranormalului, ce gen de dovadă ar putea să aducă
ştiinţa care studiază tocmai naturalul?” În ceea ce priveşte opiniile mult prea ferme ale medicilor, nu greşim
afirmînd că isteria sau nevroza nu poate, nici pe departe, explica un fenomen atît de complex. Tereza Neumann a
murit în anul 1962, la vîrsta de 56 de ani, după 36 de ani de stigmatizare.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
Nedumerire (5)
Echipamentul electronic descoperit în templu era fantastic. Într-o cameră se afla un aparat TV, denumit Portal,
care putea fi programat în trecut. Mai mult, acesta putea teleporta o persoană în orice loc de pe Pămînt.
Hefferlins observă că mitologia, folclorul şi religia sînt rezumatul celor mai importante evenimente ale
trecutului. În sprijinul ideii sale, relatează următoarele: Zeul Vulcan a realizat, pentru restul zeilor, o încălţăminte
specială, cu ajutorul căreia puteau să zboare prin aer şi să meargă pe deasupra apei cu viteza vîntului, chiar şi a
gîndului. Portalurile mai puteau fi utilizate pentru transportul alimentelor şi celor necesare omului dintr-un loc în
altul. Ele puteau trimite oameni chiar pe Lună. Alte legende evidenţiază o rasă străveche de şerpi, care, acum
milioane de ani, au construit o vastă reţea de oraşe, unde locuiau, iarna, în nişte capsule speciale. Această rasă
venise pe Pămînt cu gîndul de a-l cuceri pentru ea.
În cartea „Vizita mea pe Venus“, legendarul T. Lobsang Rampa vorbeşte despre vizita sa în Rainbow City şi
despre întîlnirea cu Stăpînii de pe Venus, străvechii înţelepţi, care dispuneau de abilităţi telepatice, avînd
capacitatea de a se deplasa prin spaţiul stelar numai prin puterea minţii. Ei trăiau sute de ani şi aveau o sănătate
perfectă.
Există rapoarte strict secrete, după cum am aflat din surse militare, în care sînt relatate expediţiile privind
explorarea acestor zone ciudate. Lămurirea tuturor acestor mituri şi legende din trecut trebuie să aştepte explorări
viitoare, bazate pe o reinterpretare a probelor găsite de cei care şi-au petrecut o bună parte din viaţa lor în
căutarea adevărului şi s-au întors pentru a ni-l reda.
Sfîrşit
TIM GREEN BELLEY, DAVID CHILDRESS
http://www.ziarulromaniamare.ro/nedumerire-5/
Stigmate (14)
Există o srisoare în care Padre Pio descrie cum a debutat acest fenomen. Scrisoarea a fost scrisă la ordinul
superiorului său, fiind necesară celor care-i examinau cazul. Iată mărturia sa: „Totul s-a produs fulgerător…am
văzut în faţa mea un personaj misterios…mîinile, picioiarele şi pieptul său erau pline de sînge. Vederea lui m-a
înspăimîntat, dar nu pot să vă spun ce-am simţit în acel moment. Simţeam că mor… După ce personajul a
dispărut din faţa mea, am observat că mîinile, picioarele şi pieptul meu erau străpunse, din ele picurînd sînge…
rana de la inimă sîngerează constant, mai ales de joi şi pînă sîmbătă”. Padre Pio a fost îndelung examinat de 3
medici cu renume, 2 dintre ei desemnaţi de Curia romană. Rapoartele întocmite de ei sînt lungi şi foarte
amănunţite.
Curia romană l-a desemnat pe medicul Bignami pentru că era cunoscut pentru opiniile sale materialiste. Acest
renumit patolog nu şi-ar fi permis niciodată să emită judecăţi lipsite de seriozitate. Spre deosebire de ceilalţi
medici care l-au examinat în repetate rînduri, Bignami nu l-a văzut decît o singură dată. Primul lucru pe care
celebrul patolog l-a recunoscut a fost acela că Padre Pio nu prezenta nici un simptom de isterie, aşa cum
obişnuiau să afirme mulţi medici din comisiile de examinare, în diverse cazuri de stigmatizaţi. Ceilalţi medici au
confirmat că isteria nu putea fi luată în considerare. Bignami a susţinut, însă, că Padre Pio suferea de o
„hiperestezie cutanată difuză”, mai pe înţelesul profanilor, de o foarte mare sensibilitate a epidermei.
El a folosit expresia „dermografism evident pe torace şi pe spate”. Termenul de dermografism a fost ales pentru
a-l evita pe cel de stigmat, prea religios, în opinia sa. În raportul său, Bignami descrie, în detaliu, toate rănile
preotului, ferindu-se să formuleze o concluzie. Medicii au aplicat un unguent peste stigmate, pe care le-au
acoperit cu pansamente groase, sigilate, pentru a împiedica orice contact cu exteriorul. Nu a fost descoperită nici
o urmă de înşelătorie. Pansamentele înlăturate erau pline de sînge, iar rănile la fel cum fuseseră înainte de
experienţă. În momentul morţii sale, survenită la 22 septembrie 1968, potrivit mărturiilor medicilor şi preoţilor
care l-au asistat în ultimele sale clipe de viaţă, în cameră s-a simţit miros de floare de portocal.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
Stigmate (18)
În anii 1932 şi 1934, doctorul Lechler a revenit asupra misterului stigmatelor, supunînd-o unor experienţe pe
tînăra ţărancă Elisabeth. Ea vizionase un film despre Isus Christos, care i-a provocat o emoţie atît de puternică,
încît simţea dureri în mîini, picioare şi piept. Doctorul a hipnotizat-o, sugerîndu-i că simte durerile pe care le-a
simţit Isus Christos în timpul crucificării. După şedinţele de hipnoză ea suferea şi mai mult, stigmatele
neîntîrziind să apară. În urma acestor experienţe, scepticii au jubilat. Se descoperise, în sfîrşit, misterul
stigmatelor, provocate, în opinia lor, de sugestionare. Cu timpul, s-au văzut nevoiţi să-şi mai tempereze
entuziasmul. Iată ce scria profesorul Lhermite: „În realitate, această fată, eminamente sugestionabilă, după cum
sînt majoritatea celor cu mintea simplă, supusă unor sugestii repetate şi prelungite, a făcut să-i apară umflături şi
înroşiri în regiunile unde trebuia să apară stigmatele. Dar nişte stigmate foarte sărace: cîteva fisuri epidermice,
nişte sufuziuni microscopice ale pleoapelor, care încetau imediat după sfîrşitul sugestionării“. Diferenţa majoră
între stigmatele Elisabetei şi cele ale misticilor consta în faptul că la ea dispăreau după o zi, în timp ce la mistici
durau.
Dermografismul
Dermografismul înseamnă „scriere pe piele“. Atunci cînd pe pielea unei fiinţe umane cineva trasează o linie, cu
un stilet sau cu un vîrf moale, în cazul unor oameni sensibili, aceasta iese puţin în relief, pentru că devine
edematoasă. În felul acesta, se pot imprima pe piele desene sau chiar cuvinte. Fenomenul se întîlneşte des la
neuropsihopaţi. La persoanele sănătoase, aceste inscripţii pe piele nu durează mai mult de cîteva minute.
Inscripţia stigmatică, însă, poate dura luni sau chiar ani. Specialiştii afirmă că există două feluri de
dermografisme: cel provocat din exterior, prin acţiunea persoanei respective sau a alteia, şi cel psihosomatic.
Acest gen de dermografism psihosomatic apare în lipsa unei acţiuni exterioare. Subiectul îşi formează o imagine
în minte, care îi apare pe piele. Doctorul Imbert-Gourbeyre a studiat-o pe stigmatizata Marie-Julie Jahenny. Ea
îşi anunţa dinainte apariţia stigmatelor. În anul 1875, a făcut cunoscut, cu o lună înainte, că urma să-i apară o
nouă stigmatizare, pe piept: o floare cu inscripţia „O Crux Ave“. În ziua respectivă, după extaz, a fost constatată
apariţia inscripţiei. S-a considerat că acesta ar fi putut fi considerat un caz de dermatografism, dacă inscripţia n-
ar fi fost persistentă. Se pare că ar mai exista un gen de dermatografism provocat de isterie. Ioana a Îngerilor,
ursulina de la Loudun avea gravate pe mîna stîngă cuvintele: Isus, Maria, Iosif. Aceste stigmate s-au menţinut
pînă în anul 1661, cînd au dispărut în urma unui efort de autosugestie isterică.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
Stigmate (20)
Madeleine, cunoscuta pacientă stigmatizată a doctorului Janet, cu care a ţinut legătura, prin scrisori, timp de 22
de ani, pînă ce aceasta a decedat, a fost remarcată la ospiciu datorită mersului ei ciudat. Ea se deplasa numai pe
vîrful degetelor mari. Deseori, muşchii picioarelor i se contractau, fiindu-i imposibil să le îndoaie sau să le
depărteze unul de celălalt. În starea de extaz, ea adopta poziţia de crucificare. Pretindea că, în acele momente, se
simţea inundată de o fericire imensă şi că avea sentimentul unirii cu Dumnezeu. Doctorul Janet a scris 2 volume
despre acest caz uluitor, lecturarea lor ducînd la ideea că n-ar fi mare diferenţă între isterie şi misticism. Hélčne
Renard consideră însă că această idee este total falsă. Chiar şi Janet credea, spre sfîrşit, că ar fi trebuit s-o
studieze pe Madeleine mai organic, întrucît aceste tulburări nevropatice ar fi putut fi provocate de leziuni ale
măduvei spinării. Se pare, însă, că isteria nu poate explica totul, nici pe departe. Sigur este doar faptul că între
mental şi organic există o corelare strînsă. În consecinţă, stigmatele pot fi provocate de tulburări mentale sau de
leziuni organice. Autoarea lucrării îl citează pe Janet: „Ca să vorbim de stigmate adevărate, nu simulate, trebuie
ca aceste leziuni să apară fără vreo afecţiune externă locală, fără traumatisme evidente. Tocmai din cauza
absenţei unei explicaţii uzuale referitoare la un traumatism, se conferă acestor leziuni un aspect religios şi
miraculos. Leziunea este produsă fie direct prin acţiunea Domnului, care doreşte să-l facă pe subiect asemenea
Lui, fie indirect, prin imaginaţia subiectului, care îşi reprezintă rănile lui Christos, dar care primeşte de la cer o
forţă specială, adăugată imaginaţiei, pentru a o face eficace”. Supravegherea stigmatizatei Madeleine a fost
extrem de dură. Doctorul i-a pus pe locurile în care, de obicei, apăreau stigmatele, bandaje ocluzive, asigurate cu
sigilii de ceară, pentru a împiedica orice contact. A mai cerut să i se realizeze şi un mic dispozitiv, care permitea
să se vadă stigmatul, fără ca acesta să atingă bolnava. Janet recunoaşte, însă, că rezultatul acestor măsuri de
supraveghere a fost nul, întrucît stigmatul se producea în locuri nesupravegheate. Doctorul nu s-a putut niciodată
pronunţa ferm dacă bolnava se rănea singură, sau dacă aceste stigmate apăreau numai pentru faptul că ea şi le
dorea. În finalul capitolului dedicat stigmatelor, Hélčne Renard afirmă: „Lăsînd la o parte pe cei cîţiva simulatori
şi isterici, se constată că cele mai multe cazuri de stigmatizare nu pot fi elucidate cu explicaţiile pretins naturale”.
Sfîrşit
MARGARETA CHETREANU
Misterul minţilor strălucite (1)

În anii ’70 a apărut în presa franceză un manifest semnat de un număr mare de intelectuali prestigioşi, conceput
de grupul „Noua dreaptă”, în fruntea căruia se afla Louis Powells – coautor al celebrei cărţi „Dimineaţa
magicienilor”- ca o contrapondere la influenţa destul de mare pe care stînga franceză o avea, în acea perioadă,
asupra societăţii franceze, în general, şi asupra domeniului educaţional, în special. Esenţa manifestului era
concentrată astfel: „Inteligenţa este cea care-i desparte pe oameni în modul cel mai crunt”. De fapt, aceste
cuvinte exprimau un adevăr cît se poate de banal, remarcat cu uşurinţă din cele mai vechi timpuri. Să nu uităm că
strămoşii noştri ţărani obişnuiau adesea să spună: „Ce n-ai în scăfîrlie, nu căuta la spiţerie”. Cercetările
geneticienilor au confirmat pe deplin acest banal adevăr.
Din păcate, însă, nu numai inteligenţa este cea care-i separă crunt pe oameni, ci aproape toate aspectele
personalităţii noastre. Este normal şi logic să ne întrebăm de unde vin aceste diferenţe şi, mai ales, de ce există o
paletă atît de largă a gradelor de inteligenţă, care pleacă de la cretin şi ajunge la geniu. Filozofia materialistă
susţine că diferenţele ar proveni de la caracteristicile anatomice ale creierului, subliniind, totodată, că efortul
intelectual este capabil să le reducă. Ştim cu toţii că în fiecare domeniu de activitate intelectuală, şi nu numai, de-
a lungul timpului, s-au distins diferite personalităţi, care au asigurat progresul ştiinţei şi al tehnicii.
Aceşti oameni, dotaţi cu o inteligenţă superioară, dar şi cu putere de muncă, creativitate şi talent, sînt îndeobşte
cunoscuţi de toţi cei care au un minim de cultură generală. Cu toate acestea, la capătul firului multor reuşite în
domeniul ştiinţific, oricît ar părea de curios, există destui necunoscuţi. Trist este că unii dintre ei şi-au sfîrşit
zilele în sărăcie şi anonimat. Ideile lor novatoare, mai mult decît geniale, care au achimbat faţa lumii, nu pot fi
nicicum explicate. În celebra carte „Dimineaţa magicienilor”, Jacques Bergier şi Louis Powells lansau ideea că
aceşti oameni ar fi, de fapt, nişte mutanţi. Într-o altă lucrare, intitulată „Stăpînii oculţi ai timpului”, apărută la
„ProEditură şi Tipografie”, în anul 2006, Jacques Bergier, autorul ei, avansează o altă idee, aceea că ei vin din
viitor. Este singura explicaţie pe care o poate avea el în ceea ce priveşte extraordinara lor capacitate de a devansa
nivelul ştiinţific al epocii în care trăiau. Vom prezenta în continuare cîţiva dintre aceşti oameni uluitori de care –
cu excepţia lui Leonardo da Vinci – foarte puţini dintre noi au auzit.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
http://www.ziarulromaniamare.ro/misterul-mintilor-stralucite-1/

Oliver Heaviside
Puţini dintre noi ştiu că posibilitatea comunicării intercontinentale, considerată pentru o bună bucată de timp ca
imposibilă, o datorăm unui savant atipic, care a susţinut idei pe care nu putea şi nici nu avea de gînd să le
demonstreze, aşa cum ar fi fost normal. Şi totuşi…în ciuda faptului că nu şi-a demonstrat niciodată susţinerile, s-
a dovedit, finalmente, că acestea erau întru-totul valabile. Cum a fost, oare, posibil ca Oliver Heaviside să aibă
cunoştinţe care devansau cu mult epoca în care trăia? Mai întîi, să vedem cine a fost acest om, un ilustru
necunoscut pentru cei mai mulţi dintre noi. Jacques Bergier îi dedică lui, dar şi altor savanţi necunoscuţi, capitole
distincte în lucrarea sa „Stăpînii oculţi ai timpului”. Aşa aflăm că Oliver Heaviside s-a născut în ziua de 13 mai a
anului 1850 şi s-a stins pe 3 februarie 1925, în Anglia, la Torquey. Printre alte aplicaţii practice ale ideilor sale se
numără şi cablul telefonic care traversează Oceanul Atlantic şi alte oceane, pe deplin suficient pentru a justifica
genialitatea şi, mai mult, stranietatea acestui savant. Este, însă, necesar să începem prin menţionarea a două
dintre cele mai importante descoperiri ale sale. Prima dintre ele vizează un mare mister, care i-a preocupat pe toţi
savanţii epocii, vreme de un sfert de secol, elucidat în prezent. Telegrafia fără fir, televiziunea şi radarul
utilizează undele hertziene, care se mai numesc şi lumină invizibilă. Ele sînt mai lungi decît cele infraroşii.
Spectrul lor electromagnetic este însă continuu, ceea ce face imposibilă precizarea punctului exact de demarcaţie
între unda infraroşie şi cea hertziană. S-ar mai putea spune că sub 1 zecime de milimetru de lungime ne aflăm în
infraroşu şi că peste 1 zecime de milimetru încep undele hertziene, care se propagă în linie deaptă, asemenea
luminii. Ar trebui, deci, ca undele hertziene să fie oprite de curbura pămîntului. Pentru că nu se întîmplă aşa
ceva, specialiştii nu-şi fac iluzii în privinţa posibilităţii de a se realiza comunicarea între continente sau cu navele
aflate în larg. Însuşi Hertz, descoperitor şi producător al acestor unde care-i poartă numele, i-a răspuns ferm unui
inginer, dornic să-i comercializeze descoperirea, că, potrivit calculului, este imposibil ca undele hertziene să
poată fi folosite pe distanţe lungi. Răspunsul i-a fost transmis inginerului printr-o scrisoare, pe care acesta a
dăruit-o muzeului din Karlsruhe, după apariţia radioului şi cînd se profila la orizont televiziunea.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU

Oliver Heaviside
Reamintim că undele hertziene se propagă în linie dreaptă, din punct de vedere logic, ele neputînd străbate
curbura pămîntului. Marconi, însă, un genial tehnician, a refuzat să creadă în teorie şi, culmea, a şi reuşit. Încă de
la sfîrşitul Secolului XIX, el a stabilit o comunicare radio între Anglia şi America. Deşi matematica îl
contrazicea cu argumente imbatabile, practica a reuşit să contrazică logica ei de fier. Comunicarea
intercontinentală sfida, prin evidenţă, matematica. H.G. Wells, autor al atîtor cărţi îndrăgite, a prevăzut în
„Primii oameni pe Lună” că este posibilă comunicarea între Lună şi Pămînt. Ideea aparent fantasmagorică a unui
autor, dotat cu multă imaginaţie şi intuiţie, a devenit realitate în anul 1969, cînd s-a transmis pe ecranele
televizoarelor imaginea primilor oameni care au păşit pe Lună. Revenim, însă, la spinoasa şi, pentru o vreme,
inexplicabila problemă a victoriei undelor hertziene asupra curburii pămîntului. S-au emis diverse ipoteze, pe
care experienţele făcute le-au invalidat. Una era de-a dreptul ilară. Se susţinea că aceste unde năstruşnice se
propagau prin cea de-a 4-a dimensiune sau că traversau lumea astrală a spiritelor. Această ultimă ipoteză a avut
un succers atît de mare, încît cunoscutul inventator Edison a propus crearea unui radio-telefon pentru
comunicarea cu cei decedaţi, pe care chiar începuse să-l construiască. Reuşita lui Marconi a răsturnat în mod
spectaculos bazele şi logica ştiinţei. Cu timpul, s-a remarcat că, în cazul undelor scurte, cu lungimi între 5 şi 15
metri, era nevoie de o foarte mică putere, o simplă baterie portabilă fiind suficientă pentru a realiza comunicarea
pe distanţe foarte lungi, cum ar fi, de exemplu, între Franţa şi Australia. Ipoteza fantasmagorică a luat atunci un
nou avînt. Se vorbea din ce în ce mai mult despre fluid, corp astral ş.a. Se ajunsese să se considere că undele pot
face orice, inclusiv să-i farmece pe oameni. A intervenit însă Oliver Heaviside, ca să explice fenomenul
enigmatic într-un mod extrem de simplu, dar să nu-şi închipuie nimeni că i-a fost uşor să învingă atracţia
oamenilor spre ipotezele halucinante. A avut nevoie de 10 ani, între 1910 şi 1920, pentru ca toate cercurile
ştiinţifice să-i accepte teoria, altminteri foarte simplă. El susţinea că cerul adăpostea o oglindă invizibilă, care
permitea trecerea undelor luminoase, reflectînd undele hertziene. Prin reflecţii succesive, pornite de la această
oglindă, undele puteau, dintr-un anume punct, să ajungă la orice alt punct de pe pămînt.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
Calculul simbolic propus de Oliver Heaviside – de fapt, o matematică fără demonstraţie – s-a dovedit,
pînă la urmă, adevărat, dar savanţii continuau să-l asimileze magiei şi, în consecinţă, l-au refuzat
vehement. Savantul repudiat a rămas, astfel, lipsit de orice mijloace de subzistenţă, nemaiputînd lucra la
compania de telefonie, unde activase pînă atunci. Şi-a dus zilele într-o mizerie neagră, salvat, uneori, de
poştaşul care-i mai aducea nişte sandvişuri, fiindu-i milă de acest om, retras la o fermă, unde aproape că
murea de foame. În anul 1892, a reuşit să facă rost de nişte bani pentru a publica geniala sa carte,
„Electrical Papers“, în traducere „Studii despre electricitate“.
Ar fi putut publica mai multe cărţi, dar sărăcia în care-şi ducea viaţa nu i-a permis. Tot ceea ce a mai putut face a
fost strîngerea unor bănuţi, ca să poată coresponda cu străinătatea. Aşa se face că a reuşit să-i scrie următoarele
lui Einstein: „Deşi eşti ignorant, eşti mai puţin stupid decît restul locuitorilor acestei planete. Pentru reuşita
calculelor tale, iată ce trebuie să faci…“. Jacques Bergier îşi informează cititorii că Albert Einstein, deşi
înţelegea în mod admirabil matematica, nu a reuşit niciodată să înţeleagă calculul simbolic. Tîrziu, după moartea
lui Heaviside, marele matematician Norbert Wiener, pe care J. Bergier continua să-l considere un mutant – faptul
că ar fi inventat cibernetica nu era mare lucru faţă de celelalte realizări ale sale – a arătat că matematica acestui
sărman savant mort în sărăcie avea o bază raţională, pe care nici măcar el nu o conştientiza. El a sublinat şi faptul
că era posibil ca această matematică să fie legată de cercetările lui Fourier, un mare savant francez din Secolul
XIX. Cu toate acestea, nimeni nu a putut explica, vreodată, cum a fost posibil ca un om, oricît de genial ar fi fost,
să creeze o matematică fără a apela la metode, fără a face demonstraţii, cunoscînd deja rezultatele. Jacques
Bergier consideră că singura explicaţie care s-ar putea oferi este aceea că Heaviside cunoştea matematica
viitorului. El nu înţelegea demonstraţiile, care foloseau metode ce încă nu fuseseră inventate, dar cunoştea deja
rezultatele. Oliver Heaviside, acest om genial, persecutat de savanţii timpului şi adus într-o stare de sărăcie lucie,
cu toate că omenirea îi datora enorm, moare în anul 1925. El lasă lumii o moştenire, posibil, extrem de preţioasă:
3 cufere mari de documente. Din păcate, nepăsarea criminală a savanţilor epocii a făcut ca acestea să nu fie
studiate, nici măcar inventariate, deşi este foarte posibil ca ele să poată risipi multe din incertitudinile oamenilor
de ştiinţă.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
Norbert Wiener a fost un savant de talie mondială, care a lărgit orizontul cunoaşterii într-o măsură mult
mai mare decât cei nespecializaţi în domeniu. El a avut contribuţii mai importante chiar decît cibernetica,
datorită căreia numele său a devenit cunoscut şi de către profani. Cu toate acestea, nici el nu a reuşit să
explice matematica lui Oliver Heaveside. Mari matematicieni moderni, precum René Thom, cred că ei nu
inventează niciodată nimic, ei doar găsesc ceea ce există deja în natură. Jacques Bergier, matematician el
însuşi, este de-a dreptul obsedat de calculul simbolic promovat de acest savant atipic. El mărturiseşte că l-
a folosit pentru a rezolva probleme de radar, precum şi alte probleme privind comunicarea indetectabilă
de la un punct la altul.
Folosirea calculului simbolic, ne mai spune el, provoacă un fior pe care este greu să-l faci perceptibil. Concluzia
sa este că magia i-ar putea fi o soră bună, pînă într-atît este de straniu. Din păcate, nimeni nu ştie cum anume
funcţiona mintea acestui matematician genial. Poate că unele aspecte ar fi putut fi, măcar parţial, lămurite, dacă
nu i s-ar fi refuzat cu obstinaţie publicarea de articole în revistele de specialitate şi dacă n-ar fi fost silit să-şi
ducă zilele în condiţii mizere, hrănit din cînd în cînd de un poştaş cu suflet mare. În unele scrisori, el afirma: „Nu
sînt de aici” sau, uneori, şi mai explicit, „Vin din viitor”. Să înţeleagă cine poate astfel de afirmaţii ciudate!
Jacques Bergier nu pare a avea îndoieli cu privire la faptul că Oliver Heaviside avea acces la matematica
viitorului. Prin ce anume mecanism, din păcate, nu putem şti. Cert este că el primea, de undeva, nişte informaţii:
enunţuri ale unor fapte fără explicaţii, teoreme matematice fără demonstraţii. El nu avea îndoieli în susţinerea
adevărurilor, dar îi era imposibil să le demonstreze.
Pînă la moartea sa, survenită în anul 1925, el nu a făcut altceva decît să enunţe diverse principii matematice sau
fizice, pe care nu le putea demonstra, dar care toate, dar absolut toate, s-au dovedit a fi adevărate. Întreaga sa
operă a fost o comoară inestimabilă şi este greu de spus care ar putea fi motivul pentru care lucrările sale inedite
nu au fost încă cercetate. Jacques Bergier afirmă că, dintr-un anumit punct de vedere, mulţi l-ar putea considera
un alienat şi propune un exemplu prin care s-ar demonstra că diferenţa dintre el şi un alienat este enormă:
„Sîntem îndreptăţiţi să ne întrebăm care este diferenţa între Heaviside şi un alienat. Dar răspunsul este simplu:
dacă, pentru a alimenta un oraş cu electricitate, se construiesc un generator şi un sistem de distribuţie după
calculele lui Heaviside, ceea ce s-a făcut la sfîrşitul Secolului XIX, şi fiecare casă are curent electric, înseamnă
că Heaviside nu este nebun. Şi că, în planul fizicii experimentale, are dreptate”.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
Michael Scot
Psihologia şi sociologia – două dintre ştiinţele relativ noi – au evoluat mult în ultimul timp. Cu toate acestea,
sufletul omului are vaste zone încă neexplorate, pe care oamenii de ştiinţă le vor descoperi mult mai tîrziu sau,
poate, niciodată. Cine şi cum va putea, oare, explica vreodată mecanismele, extrem de subtile, prin care o fiinţă
umană reuşeşte să exercite un control total asupra unei alte finţe umane sau, mult mai grav, asupra unei întregi
masse de semeni ai săi? Exemplul cel mai la îndemînă este cel al lui Adolf Hitler, care a avut, timp de mai mulţi
ani, o influenţă extrem de puternică asupra unei bune părţi a poporului său. Denis de Rougemont, un mare
intelectual francez, autor al cărţii „Dragostea şi Occidentul”, făcea deseori aluzie la o mărturisire şocantă făcută
de un militant socialist, animat de profunde convingeri antinaziste. Aflat în Germania, în perioada de început a
ascensiunii lui Hitler, într-o zi, în timp ce se plimba liniştit pe bulevard, a simţit, deodată, că oamenii încep să se
agite în jurul său. Trecea Hitler, urmat de obişnuitul său alai de fanatici. I-a privit mai întîi dispreţuitor şi
revoltat. Apoi, cînd alaiul a ajuns în dreptul său, i s-a întîmplat ceea ce niciodată n-ar fi crezut că i s-ar putea
întîmpla tocmai lui: a ridicat mîna şi a strigat şi el, împreună cu toţi ceilalţi: Heil Hitler! La drept vorbind,
această întîmplare nu este prea greu de explicat, mai ales pentru cei care au citit faimoasa lucrare a lui Gustave
Le Bon, scrisă în anul 1895, la fel de valabilă şi astăzi, intitulată „Psihologia mulţimilor”. Mult mai greu de
înţeles, aproape imposibil, este modalitatea prin care unii oameni, fără a avea, nici pe departe, calităţi ieşite din
comun, reuşesc să adune în jurul lor un grup de fanatici, gata oricînd să se lipsească, în favoarea lor, de toate
bunurile materiale şi să ajungă, nu de puţine ori, să comită crime odioase sau să se sinucidă, dacă liderul lor le
ordona. Canalul ID a prezentat un caz cu totul ieşit din comun, care a avut loc în SUA, cu cîţiva ani în urmă.
Printre adepţii fervenţi ai cultului mormon se afla şi o familie de oameni de treabă, care aveau 3 fetiţe, între 5 şi
13 ani. În momentul în care noul pastor a adoptat o atitudine care i-a nemulţumit pe mai mulţi adepţi, unul dintre
aceşti nemulţumiţi a hotărît să se mute într-un alt oraş, împreună cu cîţiva susţinători. Devenit pastor, el şi-a
instalat grupul de adepţi într-o fermă. După un timp, li s-au alăturat şi cei 5 membri ai familiei respective,
neştiind că acest pastor îi ura, el considerînd că femeia are o influenţă prea mare asupra soţului ei. După ce i-au
cedat toată averea, inclusiv banii obţinuţi din vînzarea casei, au fost instalaţi într-o magazie. Pastorul s-a mutat,
împreună cu cîţiva oameni de încredere, într-un şopron, după care i-a trimis să-l aducă la el pe şeful familiei, pe
care l-a împuşcat cu sînge rece. Şi soţia a avut aceeaşi soartă. Au urmat fetele, aduse, pe rînd, de fanaticii săi, pe
care îi convinsese că fac un lucru plăcut Domnului. Strigător la cer este felul în care fetiţa cea mică, în vîrstă de
doar 5 anişori, a fost luată cu tandreţe în cîrcă de unul dintre fanatici şi predată acelui nebun. După ce a fost
lovită de primul glonţ, biata fetiţă, neştiind ce se petrecea cu ea, a mai apucat să spună: Au!
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
Capacitatea de a domina mintea unui om, sau a unei întregi categorii de oameni, este, evident, înnăscută.
În lipsa unei explicaţii valabile, s-a preluat din religie noţiunea de carismă, cuvînt care poate fi scris şi
charismă sau harismă. Carismatismul este, de fapt, o doctrină creştină care pune accent pe spirit, pe darul
divin. De aici, adjectivul carismatic sau charismatic, care, potrivit Dicţionarului universal ilustrat al limbii
române, înseamnă capacitate de influenţare, prestigiu de care se bucură cineva în virtutea unor calităţi de
excepţie şi care se caracterizează printr-o intensă viaţă religioasă. Iniţial, cuvîntul „carismă“ desemna ansamblul
de date spirituale deosebite, coborîte prin Duhul Sfînt asupra comunităţilor sau asupra indivizilor.
Mai tîrziu, sensul s-a extins, ajungînd să desemneze influenţa pe care un individ o are asupra mulţimii, datorită
prestigiului sau farmecului personal. Din păcate, analizînd atent ceea ce se întîmplă în jurul nostru, nu este greu
să remarcăm că, pentru a avea o influenţă benefică asupra oamenilor, este nevoie de forţa pe care au avut-o Isus
Christos sau Buddha. Cel mai adesea, întîlnim oameni care au o extraordinară capacitate de a-şi influenţa
semenii în sens negativ. Deşi înnăscută, această capacitate nu se poate dezvolta la parametri ridicaţi, decît dacă
liderul respectiv dispune şi de o îndrumare specială. Oricît ni s-ar părea de curios, asemenea preocupări, care
vizau amplificarea unor eventuale calităţi înnăscute, apar din cele mai vechi timpuri. Jacques Bergier îi dedică, în
cartea sa „Stăpînii oculţi ai timpului“, un întreg capitol unui personaj extrem de straniu, care, pare-se, deţinea
secrete uluitoare în ceea priveşte anumite tehnici de subjugare a minţii unui om sau a unei comunităţi. Este vorba
de Michael Scot, un personaj despre care nu se ştiu foarte multe, dar a cărui existenţă istorică este certă.
Prima menţiune asupra lui apare în anul 1217, la Toledo. Era doctor în ştiinţe, dar nu se ştie exact universitatea
unde îşi obţinuse el titlul, aşa cum nu i se cunosc nici datele biografice. În anul 1236, un poet de la curtea lui
Frederic al II-lea al Siciliei menţionează moartea sa. Între anii 1217 şi 1236, anul morţii sale, el dobîndeşte o
reputaţie de magician. Se spune că degaja o aură extrem de puternică şi că, atunci cînd a sosit la Paris, turnurile
bazilicii Notre Dame au început să tremure. Preocupările sale erau, însă, mai degrabă, ştiinţifice. La Toledo, el a
tradus din limba arabă tratatul despre sferă al lui Bitrogi. El s-a bucurat din plin de aprecierea Papei, aflîndu-se
între anii 1220-1227 în serviciul său. Papa Grigore al IX-lea îi recomandă arhiepiscopului de Canterbury să-i
atribuie o subvenţie, specificînd că “Erudiţia sa este prodigioasă şi cunoaşte toate limbile, îndeosebi ebraica şi
araba“.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU

Michael Scot a trecut, apoi, în serviciul împăratului Frederic al II-lea, care îşi avea curtea în Sicilia. Este
cunoscut faptul că Frederic nu se bucura de o bună sănătate, fiind fragil şi nevrozat, asemenea lui Ludovic
al II-lea al Bavariei, protector al marelui compozitor german Richard Wagner. Precum Ludovic al II-lea,
ce avea să se nască peste cîteva secole, Frederic a încurajat artele, ştiinţele şi cultura, dar şi astronomia şi
alchimia, blamate atunci şi acum.
Reputaţia lui Michael Scot era atît de grozavă, încît marele poet italian Dante îl plasează în cartea sa „Infernul“,
printre cei mai mari magicieni. Unul din marile sale merite este şi acela că l-a făcut cunoscut pe Aristotel, prin
traducerile din ebraică şi arabă. În perioada petrecută în Sicilia, a publicat 3 cărţi, al căror conţinut se
îndepărtează de cel a ştiinţelor oficiale. Cunoscuta „Encyclopedia Britannica“ îi reproşează prolixitatea,
incoerenţa şi lipsa de spirit critic. Pentru că el credea în transformarea metalelor şi susţinea că pămîntul se roteşte
în jurul Soarelui şi că absoarbe energia produsă de Cosmos a fost criticat foarte dur. Prima sa carte, „Liber
introductorius“, tratează probleme legate de astronomie şi astrologie.
Este menţionat Copernic şi se fac referiri la razele cosmice şi la planetele locuite. În a doua sa carte, „Liber
particularis“, se ocupă de natura timpului, de măsurarea lui, precum şi de raporturile sale cu infinitul. În această
carte există un dialog cu Frederic al II-lea. Deşi avea probleme psihice, întrebările puse de împărat se dovedesc a
fi extrem de inteligente. Interesant este că se fac şi aluzii la călătoria în timp. Foarte interesantă este cea de-a 3-a
carte „Physionomia“. Autorul îşi pune aici o întrebare fundamentală: Ce este puterea? Răspunsul său este uluitor:
„Singura putere valabilă este cea a spiritului asupra spiritului. Controlul marilor masse din materia neînsufleţită
nu înseamnă nimic. Adevărata putere este să-ţi impui voinţa asupra altor spirite. Numai aşa poţi domina
oamenii”. Citind această lucrare a lui Michael Scot, cu greu ne putem imagina că a fost scrisă în Secolul XIII. El
dezvăluie cum poţi deduce gîndurile ascunse ale oamenilor privindu-le chipul cu atenţie, studiindu-le
comportamentul şi reacţiile. El face dese referiri la visele oamenilor, evidenţiind arta secretă care permite
dirijarea lor. Din păcate, el se opreşte, la un moment dat, pentru că împăratul îi interzice dezvăluirea acestei
cunoaşteri esenţiale, pe care vrea să o păstreze doar penru el.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
În lucrarea sa „Phisionomia”, Scot enunţă principiul pe care Freud avea să-l descopere cîteva secole mai
tîrziu, că oamenii nu-şi pot ascunde gîndurile faţă de cei care au un spirit de observaţie acut. Se ştie că el
avea cunoştinţe avansate despre hipnotism, pe care îl şi practica. Nu-i erau străine nici tehnicile de spălare
a creierului, despre care se spune că erau superioare celor ale specialiştilor din zilele noastre.
Se pare că acest straniu savant, cunoscător al multor secrete inaccesibile psihologilor epocii noastre, ar fi ajuns să
deţină cunoştinţele şi tehnicile necesare care-i ofereau adevărata şi singura putere: aceea de a conferi unei minţi
umane puterea de a controla o altă minte, considerată a fi singura putere valabilă. Potrivit unei teorii, Haushofer
i-ar fi predat lui Hitler cîteva lecţii prin care să poată domina mintea altora şi să obţină puterea absolută, pe care
le stăpînea parţial. Scot le stăpînea în întregime. El l-a instruit şi pe Frederic al II-lea. Din păcate, însă, nu s-au
păstrat rapoarte asupra lecţiilor primite de suveran de la Scot. Singura carte care ne-a rămas de la el, în ceea ce
priveşte controlul minţii, este „Phisionomia”. S-au mai păstrat şi alte lucrări cu referiri la alchimie, dar nu se ştie
sigur dacă îi aparţineau chiar lui, pentru că alchimiştii îşi ascundeau, deseori, adevăratul nume, cînd semnau o
carte.
Dincolo de ceea ce se ştie cu exactitate despre acest savant misterios, s-a ţesut în jurul numelui său o legendă. I
s-au atribuit tot soiul de puteri, pe cît de ieşite din comun, pe atît de incredibile: învierea morţilor, crearea
artificială a vieţii, transformarea elementelor, controlul climei. Scot era şi un matematician remarcabil, deţinînd
cunoştinţe ce depăşeau cu mult nivelul celor din epocă. Vorbea mai multe limbi străine, inclusiv latina, araba şi
ebraica. Astfel, el a tradus din arabă şi ebraică lucrări ale lui Aristotel şi ale mai multor savanţi arabi. Aceste
traduceri, avînd o importanţă majoră, au marcat gîndirea Evului Mediu. Tot el ne-a lăsat şi o traducere a
comentariilor lui Averoes cu privire la Aristotel. Printre darurile sale privind domeniul paranormalului se număra
şi prezicerea viitorului. Se spune că ar fi prezis evenimente viitoare cu o extraordinară precizie. A practicat
alchimia şi se pare că ar fi realizat Marea Lucrare, după părerea alchimiştilor. Toate realizările sale arată clar,
fără umbră de îndoială, că avea o cultură atît de vastă, încît, practic, nu putea fi dobîndită într-o viaţă de om.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU

Micael Scot avea o cultură vastă, superioară celei a erudiţilor epocii. Cu toate acestea, nu există informaţii
cu privire la studiile sale. El declara că s-ar fi născut în Scoţia, dar nu există dovezi care să-i ateste spusele.
Curios este faptul că el apare brusc într-un mediu universitar extrem de strict şi, totuşi, este admis fără a
prezenta acte care să-i ateste frecventarea vreunei universităţi. Nu trebuie să uităm nici faptul că, în acea
epocă, biserica era extrem de puternică şi de suspicioasă cu privire la tot ceea ce nu se încadra dogmelor.
Temuta Inchiziţie îi pedepsea pe toţi cei care îndrăzneau să-şi exprime opinii diferite de cele ale Bisericii.
Rămîne inexplicabil faptul că niciodată nu a fost deranjat, în vreun fel, de această instituţie. Ar fi, totuşi, o
explicaţie şi anume aceea că el a fost un om prudent, care a căutat întotdeauna să se asigure de protecţia unor
oameni puternici şi influenţi. Mai întîi, de protecţia Papei, mai apoi, de cea a împăratului Frederic al II-lea. Se
spunea despre acesta că era nebun. Să nu uităm, însă, că oamenii ajunşi la un nivel de cunoaştere superior celui
al muritorilor de rînd au fost dintotdeauna consideraţi nebuni, cu atît mai mult cei care abordau domenii interzise
cu desăvîrşire. Se spune că, pe vremea aceea, a existat un personaj straniu. Este vorba de preotul Trithčme, care
pretindea că ar fi pus la punct o tehnică de sugestionare a oamenilor de la distanţă, cu scopul de a le impune
propria voinţă. Au trecut de atunci secole pînă ce această problemă – deosebit de importantă şi cu posibile
consecinţe majore – a subjugării voinţei unei fiinţe umane de către o alta să fie repusă pe tapet.
Pe vremea războiului din Coreea, izbucnit pe la mijlocul Secolului XX, a început să devină cunoscută expresia,
atît de utilizată astăzi, de „spălare a creierului”. Încă de atunci, savanţi serioşi, precum Sargant şi Cohen-Seat, au
început să se preocupe de această cumplită posibilitate de a domina minţile oamenilor. Au fost formulate acuze
împotriva Chinei şi a ţărilor comuniste, bănuite a fi pus la punct astfel de tehnici, dar realitatea nu a confirmat
temerile. Se ştie că prizonierii americani au fost maltrataţi, dar nimeni n-a putut demonstra că s-ar fi aplicat
asupra lor tehnici reuşite de spălare a creierului. Cu toate acestea, cercetările asupra secretelor lui Micael Scot
reprezintă, pretutindeni, o prioritate absolută. Concluzia la care ajunge Jacques Bergier, spre finele capitolului
dedicat acestui savant de excepţie, este aceea că el era un om venit din viitor. Autorul îşi exprimă convingerea
fermă că nu era posibil ca acesta să fi acumulat într-o viaţă de om o asemenea cantitate de cunoştinţe şi să le
poată vehicula: „Interesul pentru timp, capacitatea lui de predicţie, cunoştinţele considerabile asupra trecutului
omenirii ne fac să bănuim că avea o relaţie cu timpul, alta decît cea a oamenilor obişnuiţi“.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU

Leonardo da Vinci
În fiecare zi în care porţile Muzeului Luvru sînt deschise, o mulţime de oameni se înghesuie în sala unde este
expusă celebra pictură Gioconda, capodopera pictorului italian Leonardo da Vinci. Orice om, care şi-a petrecut
măcar cîţiva ani pe băncile şcolii, a auzit de acest tablou, unul dintre cele mai renumite, chiar dacă, poate, nu şi
cel mai valoros. La fel de cunoscut este şi creatorul său, deşi el considera pictura ca pe o îndeletnicire secundară.
Leonardo da Vinci a fost un om de geniu, întruchiparea perfectă a spiritului şi erudiţiei caracteristice epocii
renascentiste. Iată cum debutează prezentarea pe care i-o face dicţionarul „Robert des noms propres”: „Pictor,
arhitect, sculptor, inginer şi teoretician italian”. Departe de a fi numai artist, el a fost savant şi inginer, încercînd
să construiască, printre altele, un aparat de zbor. Nu a reuşit, însă, pentru că nivelul atins de tehnică, la vremea
respectivă, nu se ridica la nivelul cunoştinţelor şi ideilor sale. Jacques Bergier îl include în lucrarea sa „Stăpînii
oculţi ai timpului”, pentru că îl consideră, şi pe el, un călător în timp, aterizat, din viitor, în Secolul XV. S-a
născut în 1452 şi a murit în 1519. Se ştie că a fost homosexual, că nu suporta deloc femeile şi că avea oroare de
actul sexual. Iată consemnată o afirmaţie surprinzătoare a sa: „Organele sexuale ale omului sînt atît de
dezgustătoare, încît este de mirare că fiinţele umane au reuşit să se reproducă”. O excelentă carte i-a fost
consacrată de francezul Gabriel Séailles, în anul 1892, ea fiind intitulată sugestiv „Leonardo da Vinci, artist şi
savant”. Jacques Bergier îşi propune să-i facă o prezentare bazată pe fapte concrete, aflate în urma lecturii
jurnalelor şi Carnetelor sale. Înarmat cu aceste cunoştinţe, el ajunge la concluzii inedite, care îi întăresc
convingerea că acest om venea din viitor. Leonardo da Vinci, ne spune Jacques Bergier, a fost primul ecologist.
El subliniază că ecologia, în ciuda divagaţiilor şi exagerărilor la care s-a ajuns în zilele noastre, rămîne o ştiinţă
deosebit de utilă, chiar indispensabilă supravieţuirii noastre pe această planetă. Artistul şi savantul renascentist a
fost primul care a descris un sistem ecologic. Ideea i-a venit studiind ciclul apei. El era obsedat de apă, pe care o
considera „sîngele pămîntului, sursa oricărei vieţi, elementul fundamental şi esenţial al tuturor creaturilor,
vegetale sau animale”. Ideea revine obsedant în Carnete şi în notele sale.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU

Leonardo da Vinci (2)
Codice Atlantico, un ansamblu de 4.000 de foi, cu desene şi texte înţesate de un scris mărunt, conţin foarte
puţine opinii personale ale pictorului renascentist Leonardo da Vinci. În schimb, însă, conţin opinii interesante
privitoare la matematică, în care se subliniază cît de mare este importanţa ei pentru un inginer. El nu era
nicidecum un matematician, dar a avut o extraordinară intuiţie în ceea ce priveşte aplicaţiile practice ale acestei
ştiinţe abstracte. Faptul pentru care nu a acordat niciodată o atenţie deosebită picturii, este acela că s-a considerat
întotdeauna un inginer dornic să-şi pună în practică ideile, care nu-i lipseau deloc. Mai mult chiar, el a încercat
să aplice matematica în artă. Întîlnim în scrierile rămase de la el descrierea unor maşini irealizabile în acea
epocă. Erau bine şi logic gîndite, realizarea lor putînd fi posibilă dacă ar fi avut la dispoziţie un rulment cu bile.
Iată ce precizare interesantă ţine să facă Jacques Bergier în lucrarea sa: „Aproape că nu este un paradox să
spunem că tehnologia modernă, îndeosebi în domeniile aviaţiei şi automobilisticii, se datorează lui Leonardo,
plus rulmentului cu bile“. El a inventat numeroase maşini şi maşinării. Aparatele lui zburătoare, spre deosebire
de toate cele pe care şi le-au imaginat contemporani ai săi, nu bat din aripi, imitînd zborul păsărilor. Ele seamănă
mai degrabă cu elicoptere, aeroglisoare sau planoare. Se afirmă că planoarele sale sînt realizabile astăzi, cu
condiţia să dispună de o catapultă ca să poată fi lansate. În al II-lea război mondial, nemţii au construit un planor
care putea să transporte un tanc de 40 de tone. Jacques Bergier atrage atenţia că Israelul a inventat un planor
supersonic. Este inexplicabil că un om trăitor în Secolul XVI şi-a putut imagina astfel de maşinării, care au ajuns
să fie construite abia în secolul nostru. El relatează o extrem de ciudată întîmplare, legată de serialul de
televiziune „Frontierele posibilului“, realizat în colaborare cu Henri Viard. În episodul intitulat „Bătălia pentru al
6-lea continent“, creatorii serialului cred că Leonardo da Vinci distrusese un manuscris în care descria
posibilitatea ca un om să se poată scufunda la mari adîncimi fără costum de scafandru. Scufundarea ar fi fost
posibilă datorită unui amestec special de gaze. A doua zi după predarea textului episodului, ei află din ziare că
acest manuscris, o creaţie exclusivă a imaginaţiei lor, existase cu adevărat şi fusese sustras de la o expoziţie
organizată la Torino.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU

Leonardo da Vinci şi-a imaginat şi a descris în amănunt costume de scafandru, tunuri, mitraliere, precum şi alte
maşinării de război, deşi se declarase, în numeroase ocazii, un fervent om al păcii. Iată ce-i scria ducelui
Ludovico Sforza, cel care, mai tîrziu, avea să-l finanţeze: „Ilustre senior, am studiat în profunzime lucrările
tuturor celor care pretind că sînt artificieri şi că excelează în instrumentele de război şi sînt gata să pun la
dispoziţia dumneavoastră invenţii secrete“. Amintim cîteva dintre invenţiile propuse ducelui Sforza : un pod uşor
şi rezistent, arme de şoc pentru spargerea fortificaţiilor, o bombardă capabilă să arunce pietre mici şi să producă
fum pentru terorizarea duşmanului etc. Leonardo a ţinut, totuşi, să adauge că ar putea fi de folos şi pe timp de
pace, întrucît putea crea desene şi statui. Curios şi de-a dreptul inexplicabil este faptul că el deţinea solide
cunoştinţe de matematică şi de inginerie, deşi nu se ştie cînd şi unde le-a putut dobîndi. S-a născut într-o familie
modestă, din punct de vedere material. După ce a învăţat să scrie, să citească şi să numere, a devenit ucenic în
atelierul pictorului Verrochio. Mediul frecventat de el fiind unul exclusiv artistic, nimeni nu poate explica felul
în care a devenit, deodată, cunoscător în domeniul ştiinţelor pe care noi le numim astăzi exacte: matematică,
chimie, fizică, chiar în cel a ingineriei. Toţi exegeţii săi ocolesc, mai mult sau mai puţin abil, această spinoasă
problemă a modului în care el a dobîndit aceste cunoştinţe, fără a fi avut profesori care să-i fi îndrumat paşii şi,
mai ales, fără obligatorii ani lungi de muncă serioasă. Kenneth Clark expediază, simplist şi superficial, problema,
în cartea sa „Leonardo da Vinci“, plecînd de la ideea că citea foarte mult şi că desele sale lecturi i-au furnizat
aceste vaste cunoştinţe privind domeniul ştiinţei, al ingineriei şi al tehnicilor de război, uitînd că, pentru a ajunge
la astfel de performanţe, ai nevoie de îndrumare şi de mult timp. Se ştie cu exactitate că Leonardo cunoştea
lucrările lui Arhimede, cu toate că acestea erau scrise în limba greacă, pe care el nu avea cum s-o cunoască. Pe
Kenneth Clark nu îl împiedică acest amănunt să considere că Leonardo a cunoscut lucrările lui Arhimede prin
intermediul unor posibile traduceri latineşti, deşi ştia că Leonardo a început să înveţe singur latina abia în anul
1494.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU

În lucrarea sa „Leonardo da Vinci“, sir Kenneth Clark afirmă: „Viaţa lui Leonardo da Vinci este un puzzle vast,
care încă nu este asamblat, multe lucruri rămînînd de descoperit. Pentru aceasta, este nevoie de o imensă
erudiţie“. Jacques Bergier, care-l citează, este de părere că, din păcate, nici unul dintre cei care l-au studiat pe
acest mare om al Renaşterii nu a avut erudiţia necesară pentru a lămuri, măcar parţial, misterul care înconjoară
această remarcabilă minte. Kenneth Clark detectase multe curiozităţi în Carnetele celui pe care, astăzi, noi îl
cunoaştem doar ca pictor, deşi geniul său a depăşit cu mult domeniul artelor frumoase, semnalîndu-ne faptul că
unele crochiuri de păsări în zbor sînt realizate ca şi cum ilustrul florentin ar fi avut posibilitatea să privească
zburătoare filmate de aparate speciale cu încetinitorul. Cum s-ar putea explica această ciudăţenie, într-o vreme
cînd astfel de aparate nu existau decît, poate, în imagimaţia unora? Cu toate acestea, exegetul său nu se dă bătut
atît de uşor şi conchide: „Probabil că nervii ochiului şi creierului lui Leonardo da Vinci erau supranormali şi îi
permiteau să vadă şi să descompună mişcări ultrarapide“. Ne este destul de greu să acceptăm această ipoteză, de
vreme ce încă nu a fost semnalată, în cadrul speciei umane, o asfel de fiinţă, care să fi beneficiat de organe de
simţ atît de perfecţionate, încît să poată descompune fazele mişcării în zbor ale unei păsări, aidoma unui aparat
de filmat care funcţionează cu încetinitorul. Jacques Bergier a mai descoperit ceva interesant în comentariile
exegetului deja citat. Se subliniază că el ar fi lăsat în aceste scrieri – Carnete şi note – urme complete ale minţii
sale, aşa cum nici o minte omenească nu a lăsat posterităţii. Cu toate acestea, în imensul material, nu se întîlneşte
nici cea mai vagă urmă de emoţie umană. El nu ne-a lăsat absolut nimic despre sănătatea sa, despre gusturile şi
afecţiunile sale sau despre părerile pe care şi le-a formulat de-a lungul vieţii cu privire la evenimentele curente.
Jacques Bergier înclină a crede că această trăsătură a lui ţine de o cu totul altă mentalitate, străină celei a speciei
noastre. Se întîlnesc doar cîteva reflecţii despre om, care ne arată că opiniile sale nu erau deloc favorabile
fiinţelor umane, socotindu-le superstiţioase. El critica, în termeni deosebit de duri, multe dintre activităţile la care
se dedau oamenii, în special războiul. Mai este oare nevoie să reamintim că acelaşi Leonardo da Vinci a
conceput numeroase proiecte de unelte ale morţii?
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
Misterul minţilor strălucite (17): Leonardo da Vinci

(5)

O convingere fermă a lui Leonardo da Vinci era aceea că civilizaţiile sînt distruse periodic, ele, însă, de fiecare
dată, renăscînd. După ce ia cunoştinţă de potopul de apă şi pe cel de foc, le redă în desenele sale într-un mod
înspăimîntător. Deşi se declara iubitor de pace, a gîndit numeroase maşinării ucigătoare, dar se pare că unele
invenţii, considerate ca mult prea periculoase, le-ar fi distrus. Se spune că l-ar fi măcinat ideea că astfel de arme
ar fi putut schimba destinul omenirii, nimicind civilizaţia noastră înainte de termenul stabilit. Jacques Bergier îi
citează opiniile despre matematică, pe care le consideră uluitoare: „Numai matematica aduce certitudini. Imediat
ce o problemă este susceptibilă de discuţii metafizice şi de controverse, trebuie să nu o mai studiezi, pentru că
atunci nu mai este o adevărată problemă ştiinţifică, ci un lucru inutil, precum discuţiile teologice”. Leonardo
avea o mulţime de caracteristici ciudate. Una dintre ele este aceea că suferea de o nestăpînită sete de cunoaştere,
ceea ce-l făcea să deplîngă faptul că nu-i mai rămînea timp pentru a-şi clasa metodic notele. I s-a reproşat,
deseori, lipsa de spirit de sinteză. Jacques Bergier, însă, atrage atenţia că el nu era un savant, ci un inginer căruia
nu-i păsa prea mult de ideile generale, arta lui fiind cea a posibilului. Dornic de a-şi susţine ideea potrivit căreia
Leonardo da Vinci era un călător în timp, Bergier avansează părerea că el dorea să acumuleze cît mai multe
informaţii despre lumea noastră, pentru că aceasta reprezenta ceva nou pentru sine. Oricît ar părea de curios,
Leonardo n-a pictat niciodată din pasiune, ci doar pentru a-şi asigura existenţa, ciudatele aparate imaginate de el
neaducîndu-i suficienţi bani. Ajunsese chiar să urască pictura şi, potrivit spuselor prietenilor săi apropiaţi, se
înfuria cumplit cînd vedea o pensulă. În anul 1502, intră în serviciul lui Cezar Borgia, trezindu-se amestecat în
tot soiul de conspiraţii atît de încurcate, încît nimeni n-a reuşit să le descifreze vreodată. Din păcate, în luna
decembrie a aceluiaşi an, Vitellozo Vitelli, cel mai bun prieten al său, este sugrumat din ordinul maleficului
Borgia, iar el se vede nevoit să fugă la Florenţa. Acolo pictează timp de 3 ani, după care îşi reia cercetările, care
constituiau adevărata sa pasiune. Din această perioadă ne-au rămas mai multe note, scrise de la dreapta la stînga.
Se pare că există un motiv serios pentru care hotărîse să scrie astfel, relevat de arhitectul Jacques Couelle: el
pregătea texte pe care intenţiona să le imprime, ceea ce i-ar fi permis să lase posterităţii mai multe exemplare ale
lucrărilor sale esenţiale. Nu există nici o dovadă care să ateste că ar fi fost persecutat. Se ştie doar că Papa Leon
al X-lea i-a dat un avertisment privitor la studiile sale de anatomie. El a încetat pentru o perioadă disecţiile. Le-a
continuat, însă, mai tîrziu în spitalele ecleziastice. J. Bergier respinge categoric ideea că şi-ar fi scris invers
notele pentru a evita eventuale persecuţii. Dacă ar fi vrut, într-adevăr, să ascundă înţelesul a ceea ce scria, ar fi
apelat la cunoştinţele sale de criptografie, nu la această metodă, care nici măcar nu era eficace. Nu este deloc
exclus ca Bergier să aibă dreptate cînd afirmă că Leonardo da Vinci era un om „deplasat în timp”.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
http://www.ziarulromaniamare.ro/misterul-mintilor-stralucite-17-leonardo-da-vinci-5/

Ruggiero Boscovici (1)
În urmă cu cîţiva ani, în paginile revistei noastre, a apărut un articol despre Ruggiero Boscovici. Personalitatea
savantului, necunoscut publicului larg, venit în Europa nu se ştie de unde, este atît de stranie, încît merită să fie
reamintită cititorilor. Jacques Bergier a fost primul care, în lucrarea „Dimineaţa magicienilor”, a lansat ipoteza
că Boscovici era un călător în timp, venit din viitor. Mult mai tîrziu, el reia ideea în cartea „Stăpînii oculţi ai
timpului”. În cele ce urmează, depănăm firul ideilor sale din această ultimă lucrare. După ce a reluat ideea că
Boscovici ar fi un călător venit din viitor, într-un articol, au apărut diverse alte studii serioase pe aceeaşi temă,
semnate de specialişti prestigioşi. În anul 1973, Pierre Duval publică, la „Editions du Cal”, lucrarea „Ştiinţa în
faţa straniului”, în care apare un capitol intitulat „Boscovici, savant şi vizionar”. Pierre Duval este pseudonimul
ales de un savant, avantajat că stăpînea bine limba latină, în care Boscovici îşi redacta lucrările. Traducerile sale
l-au ajutat pe J. Bergier să-şi susţină ipoteza potrivit căreia Boscovici venea din viitor sau, admite el, primea
informaţii de la oameni veniţi din viitor. Pierre Duval menţionează că bibliotecarul iezuiţilor din Chantilly a găsit
şi i-a pus la dispoziţie cartea lui Boscovici „Theoria philosophiae naturalis“, scrisă în anul 1763, singurul
exemplar existent în Franţa. Se ştie despre el că s-a născut la Dubrovnik pe data de 18 mai 1711 şi că a murit la
Milano. Şi-a petrecut o parte din viaţă în Italia – cele două prenume ale sale, Ruggiero şi Giuseppe, fiind
italienizate. A părăsit această ţară în anul 1740, cînd Ordinul Iezuiţilor a fost interzis. S-a stabilit în Franţa , unde
a primit postul de director al Departamentului de optică din Ministerul Marinei. Boscovici intrase în Societatea
lui Isus încă din anul 1726. Era un iezuit aparte, om de lume, dotat cu simţul umorului şi cu darul scrisului.
Voltaire, admirîndu-l mult, afirma: „Spiritul lui Newton, în gura lui Virgiliu”. Era interesat de multe domenii ale
ştiinţei: matematică, chimie, fizică, arheologie ş.a. Se poate spune că nivelul cunoştinţelor sale în aceste domenii,
dar şi în multe altele, depăşea nu numai nivelul epocii sale, dar şi pe cel al epocii noastre. Ruggiero Boscovici a
scris multe cărţi, cea mai uimitoare fiind „Theoria philosophiae naturalis“, despre care J. Bergier afirmă, cu tărie,
că justifică pe deplin teoria sa privitoare la posibilitatea ca el să fi venit din viitor.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU

Bergier este ferm convins că ideile pe care le exprimă Boscovici în ceea ce priveşte spaţiul şi timpul, considerate
a fi o ştiinţă a viitorului, depăşesc cu mult ideile cele mai înaintate ale fizicii timpurilor noastre. Citatul prin care
el îşi ilustrează afirmaţiile este revelator: „Dar poate să existe o ordine a lucrurilor diferită de a noastră, cu care,
de exemplu, să nu avem nici o legătură privind distanţa sau timpul. Mintea suferă încercînd să o conceapă, abia
dacă poate să o admită. Dacă, mai întîi, acelaşi punct material este unit în acelaşi punct din spaţiu în mai multe
momente ale timpului, separate de un interval, se va produce o regresie în acelaşi loc. N-ar fi imposibil să trecem
prin porţile închise şi să zburăm prin zidurile cele mai groase fără să întîmpinăm nici un obstacol…dacă putem
să ne imprimăm o viteză suficientă. S-ar putea ca Soarele şi toate stelele fixe să nu fie decît o singură particulă
de un ordin superior şi să aparţină unui ordin şi mai mare; s-ar putea să existe mai multe particule de acelaşi
ordin.“ S-ar părea că aceste cuvinte sînt scoase dintr-o carte ştiinţifico-fantastică, dar nu este deloc aşa. Acesta
este un extras dintr-o lucrare ştiinţifică apărută în Secolul XVIII. Se spune că, în prezent, fizicienii specializaţi în
fizica particulelor sînt adevăraţii magicieni ai timpurilor noastre, dar, spre deosebire de Merlin, care trăia în
pădurea Broceliande, în Bretania, şi de confraţii săi, nu mai au în mînă baghete magice şi nu mai trăiesc în
păduri. Mulţi dintre ei lucrează la CERN, un celebru institut din Elveţia, şi emit ipoteze uluitoare. Straniu şi
inexplicabil este că Boscovici, cu aproape 3 secole înaintea lor, vorbea şi scria despre universuri ce s-ar găsi
dincolo de sistemul nostru spaţio-temporal. El evoca, de asemenea, posibilitatea călătoriei în timp, trecerea prin
zid şi multe alte minunăţii. Boscovici credea că „grăunţele“ de materie se pot combina cu cele de spaţiu şi de
timp în 8 moduri. Această posibilitate de combinaţie, afirmă el, face ca un obiect să se poată găsi, simultan, în
două locuri ale spaţiului, situaţie ce s-ar putea denumi „replicatio“. Îşi exprimă, totuşi, convingerea că acest
fenomen nu există în natura cunoscută. Interesant este că această opinie a sa pare a nega fenomenele de bilocaţie
atribuite unor sfinţi sau chiar unor oameni obişnuiţi. Să nu uităm că, aproape în acelaşi timp, Gauss descoperea
geometria neeuclidiană, neavînd, însă, curajul să-şi publice cercetările. Este foarte ciudat că Boscovici enunţa,
nestingherit de nimeni, idei infinit mai şocante decît geometria neeuclidiană.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
Fenomene Paranormale
în Criminalistică (15)
Fotografia cu amprente
bioenergetice… (2)
Şi, deşi trecuseră mai bine de două luni de la dispariţia lui Cristian, mama şi bunica nu erau deznădăjduite. O
brumă de speranţă se cuibărise, undeva, adînc, în tainiţa sufletului. „Cristian trăieşte. El trebuie să se întoarcă
acasă“, răspundeau invariabil femeile cînd cineva se interesa de soarta băiatului.
Cele două femei au aflat, într-o zi, că în Bucureşti trăieşte Aurelia Ioniţă, înzestrată cu uluitoare calităţi
paranormale, şi că aceasta le-ar putea ajuta în tentativa lor de a-l găsi. Aurelia Ioniţă, care nu e nici ghicitoare,
nici vrăjitoare, prezicătoare sau vraci, ci o persoană cu o intuiţie ieşită din comun, „văzînd“ laturile ascunse ale
realităţii, le-a cerut să aducă o fotografie a băiatului. Ea s-a concentrat asupra fotografiei celui dispărut, poza
fiind o purtătoare a amprentei bioenergetice a persoanei reprezentate. După care, meditînd, le-a comunicat
următoarele: „Băiatul se află într-un canal şi e într-o stare jalnică. E murdar, flămînd, anemiat, bătut de
vagabonzii care l-au ademenit acolo. Ei îl droghează, obligîndu-l să meargă la cerşit, împreună cu alţii“. Şi le-a
mai spus, mamei şi bunicii lui Cristian, să nu-şi piardă speranţa, căci băiatul, în cel mult o lună, va evada din
ghearele vagabonzilor şi se va întoarce acasă, dar, în acest scop, îl va ajuta şi ea. Cum? Ne-o spune chiar Aurelia
Ioniţă: „Zilnic, îi voi transmite, telepatic, gînduri de îmbărbătare, îi voi reda încrederea şi-l voi încuraja să
încerce să scape“. Şi, într-adevăr, nici nu a trecut o lună şi Cristian Dobre a revenit printre ai săi. Mama şi bunica
lui, dornice să-i mulţumească Aureliei Ioniţă, au venit la Bucureşti s-o întîlnească.
Copii cu calităţi paranormale
pe urmele hoţilor (1)
În multe din satele care se află în zona Rupea, cu precădere spre Făgăraş, autorii unor furturi de obiecte sau
animale sînt descoperiţi cu ajutorul unor copii inocenţi, dotaţi cu calităţi paranormale. Oamenii din partea locului
au apelat de multe ori la acest ritual străvechi, care, în majoritatea cazurilor, a dus la descoperirea făptaşilor sau a
oferit anchetatorilor date, care, în final, s-au dovedit de mare ajutor în prinderea hoţilor. Obiceiul, a cărui
vechime este greu de precizat, a fost transmis din generaţie în generaţie, pînă în zilele noastre.
De regulă, se apelează la ajutorul copiilor nevinovaţi, după ce cercetările efectuate de autorităţi nu au dat nici un
rezultat. La locuinţa păgubaşului, sînt chemate 7 fetiţe din sat, unele dintre ele participînd în mai multe rînduri la
această inedită anchetă. Într-una din camerele gazdei, sub o masă, se aşază un ciubăr din lemn plin cu apă. Sub
ciubăr, se pune o cruce metalică, iar în apă o cruce albă din lemn. Masa sub care este aşezat ciubărul este
acoperită cu o pînză albă mare, pînă la podea, fetiţele fiind astfel izolate de stimuli externi. Ele se adună în jurul
ciubărului la începutul liturghiei, îşi concentrează privirile în apa din ciubăr şi spun rugăciuni. Cînd clopotele bat
sfîrşitul liturghiei, ele ies, fiecare povestind ce anume i s-a arătat pe luciul apei. De regulă, una sau două sînt
capabile să povestească, uneori cu lux de amănunte, scene văzute, ca pe un ecran, în luciul apei din ciubăr.
(va urma)
TRAIAN TANDIN

Ruggiero Boscovici călătorea mult şi nu numai de dragul de a admira peisaje. La Londra, el ia contact cu membri
ai Colegiului Nevăzut, cu diverşi alchimişti şi face schimb de informaţii cu Cavendish. A ajuns pînă la zona
unde, un secol mai tîrziu, Schliemann avea să descopere Troia, zonă pe care a cercetat-o cu mare atenţie.
Transmiterea cunoştinţelor către ceilalţi era una din pasiunile sale. Cînd şi-a rupt piciorul, coborînd din trăsură, a
continuat să le predea studenţilor în camera sa. Această vătămare foarte gravă a piciorului a dat naştere unei
istorii greu de crezut. Se spune că ar fi fost tratat de un vraci din Bruxelles cu o pomadă misterioasă şi că acesta
ar fi continuat tratamentul de la distanţă, printr-o pudră de simpatie. Cert este doar faptul că el a scăpat de la a i
se amputa piciorul. Nu putem şti, însă, dacă afecţiunea a fost chiar atît de gravă, încît să impună o măsură severă.
Revenim, dar, la celebra sa lucrare „Theoria philosophiae naturalis“. Ea apare şi în anul 1763, într-o ediţie
revăzută, fiind tradusă în limba engleză abia în anul 1922. Oricît de curios ar părea, nu a fost niciodată tradusă în
limba franceză. În această lucrare monumentală, el face dezvăluiri foarte importante din enorma cantitate de
informaţii ştiinţifice pe care le deţinea. Lancelot Law Whyte, unul dintre cei mai importanţi filozofi ai ştiinţelor
contemporane, face o listă a acestor dezvăluiri. Iată un fragment din concluziile sale: „Theoria conţine pasaje
strălucite despre continuitate, geometrie, penetrabilitate. Despre universurile care nu reacţionează între ele şi
plutesc fără să se influenţeze unul pe altul, despre formele de materie cu foarte înaltă densitate, despre
universurile sfîrşite, punctele-limită, structurile interne, cîmpurile moleculare complexe, reacţiile în lanţ,
probabilitate. Despre ideea că universul nu poate niciodată reveni la aceeaşi stare şi despre importanţa
proporţionalităţii, a massei gravitaţionale şi a massei inerte“. Nu este nevoie să te pricepi la fizică pentru a-ţi da
seama că, acum, la o distanţă de mai mult de 250 de ani de la apariţia acestei lucrări, el jongla cu noţiuni
aparţinînd celor mai avansate domenii ale fizicii matematice moderne, lăsînd la o parte faptul că multe dintre
ideile exprimate de Boscovici sînt mult avansate faţă de nivelul actual al ştiinţei.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU
Amatorii de literatură ştiinţifico-fantastică au întîlnit, deseori, în lecturile lor aluzii la „universurile paralele”.
Boscovici menţiona existenţa lor, încă din Secolul XVIII, în celebra sa lucrare, numindu-le „universuri
încrucişate“. În realitate, termenul de „universuri paralele“ este impropriu. Se ştie foarte bine că paralelele nu se
întîlnesc decît în infinit. Numai autorii de SF îşi închipuie intersecţii, puncte de întîlnire între aceste universuri.
Există şi fizicieni care susţin că diversele universuri nu sînt paralele. Ele ar coexista în acelaşi spaţiu, dar,
funcţionînd după legi fizice diferite, locuitorii unui anumit univers nu percep – întrucît simţurile lor nu le permit
– ceea ce percep locuitorii celorlalte universuri. Scriitorul H. G. Wells susţinea că aceste alte universuri „sînt mai
aproape de noi decît mîinile şi picioarele noastre din propriul univers”. Deşi total necunoscut marelui public,
Boscovici a fost considerat de mari fizicieni, precum Faraday, Maxwell sau Kelvin, ca un precursor, chimistul
rus Mendeleev comparîndu-l cu Copernic. Fiind mult prea avansate faţă de epoca în care au fost emise, teoriile
lui au fost uitate după moartea sa. Însă, numai pentru un anumit timp, pentru că ele au revenit apoi în atenţia
oamenilor de ştiinţă. Filozoful Nietzsche spunea: „Teoria lui Boscovici este cel mai important triumf asupra
simţurilor care s-a realizat vreodată pe acest pămînt“. Cei care au încercat să desluşească misterul Boscovici –
pentru că, neîndoios, ne aflăm în faţa unui adevărat mister – au căutat să găsească sursele sale de iniţiere şi de
formare în ştiinţă. Dar, nu au găsit altele, în afara celor deja cunoscute. Boscovici era la curent, desigur, cu
teoriile lui Leibniz şi Newton. Aceşti mari oameni de ştiinţă, însă, nu au evocat niciodată posibila existenţă a
altor universuri coexistînd cu al nostru, călătoriile în timp sau multilocaţia. Bergier emite părerea că el a venit pe
pămînt cu misiunea de a comunica oamenilor de ştiinţă anumite informaţii. Lancelot Law Whyte a stabilit chiar
o listă a personalităţilor din lumea ştiinţifică, pe care el le-ar fi influenţat. Printre aceştia s-ar putea număra
Priestley, Young, Davy, Faraday, Clerk, Maxwell, Kelvin, Ampčre, Helmholtz, Hertz, Lorentz ş.a. Nu trebuie
însă uitat că savantul care a dirijat programul spaţial iniţiat de fosta URSS s-a inspirat foarte mult din lucrările lui
Ruggiero Boscovici.
(va urma)
MARGARETA CHETREANU

Rubrica Mica Enciclopedie A Ziarului Romania Mare

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rubrica Mica Enciclopedie A Ziarului Romania Mare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RUBRICA MICA ENCICLOPEDIE A ZIARULUI ROMANIA MARE

Misterele Planetei Terra (75)

În consecinţă, o echipă de cercetători în robotică de la Universitatea britanică Leeds, în colaborare cu Consiliul

TIM GREEN BELLEY,

TIM GREEN BELLEY, DAVID CHILDRESS

Misterele Planetei Terra (79)

TIM GREEN BELLEY,

TIM GREEN BELLEY, DAVID CHILDRESS

Misterul minţilor strălucite (1)

Misterul minţilor strălucite (2)

Misterul minţilor strălucite (4)

Misterul minţilor strălucite (6)

Misterul minţilor strălucite (7)

Misterul minţilor strălucite (10)

Misterul minţilor strălucite (12)

Misterul minţilor strălucite (13)

Misterul minţilor strălucite (14)

Misterul minţilor strălucite (15)

Misterul minţilor strălucite (16)

Misterul minţilor strălucite (17): Leonardo da Vinci

Misterul minţilor strălucite (18)

Ruggiero Boscovici (1)

Misterul minţilor strălucite (20)

Ruggiero Boscovici (3)

Copii cu calităţi paranormale

pe urmele hoţilor (1)

Misterul minţilor strălucite (22)

Ruggiero Boscovici (5)

Misterul minţilor strălucite (23)

Ruggiero Boscovici (6)

S-ar putea să vă placă și