Sursa: https://www.formula-as.

ro/2022/11/10/povesti-din-micul-paris-gica-
petrescu-un-gentleman-desavarsit/

POVEȘTI DIN MICUL PARIS: GICĂ

PETRESCU – „Un gentleman
desăvârșit”
3
by BOGDANA TIHON BULIGA , NUMĂRUL 1541
– Evocare de BOGDAN MIHAI SIMION –

O familie emancipată
– În memoria colectivă, Gică Petrescu este un cântăreț al „epocii noastre”, a cântat aproape
„până mai ieri”, depășind cu mult perioada interbelică. Ce legătură are cu Micul Paris?

– Așa cum spui, fiecare dintre noi îl simţim pe Gică Petrescu ca pe un contemporan, dintre toţi
muzicienii care au făcut carieră interbelică, el a fost cel mai longeviv, succesul său acompaniind
două sau trei generaţii de români. Însă locul lui în istoria muzicii este exact în Micul Paris, și nu
doar din motive artistice. Gică Petrescu a fost, poate, cel mai grăitor exponent al acelor familii
care au transformat Bucureştiul dintr-un târg din Balcani în ceea ce ne place să numim Micul
Paris. Soţii Petrescu, părinţii lui Gică, sunt pentru mine modelul de familie care, prin educaţia şi
armonia ei, a stat la baza renumelui pe care l-a primit Bucureştiul în perioada interbelică. Sigur,
nu multe familii erau aşa, dar un număr suficient, cât să ridice prestigiul Bucureştiului. Locuiau
în centrul orașului, pe Calea Victoriei nr. 190, la parter. Imobilul cu trei etaje încă există. Tatăl,
Dumitru, era funcţionar poştal, însă unul cu studii superioare de înalt funcţionar, urmate la
Geneva. Mama, Ioana, era educată în Franţa, chiar studiase doi ani de pian, la „École Normale de
Musique”, la Paris. O familie emancipată, educată, cochetă, cu spirit occidental și, poate cel mai
important – o familie în care domnea armonia. Salonul era plin de muzică, mereu, fie cânta
mama la pian, fie se ascultau cântăreți la modă de pe discurile de gramofon. Da, aveau gramofon
în casă, lucru rar în jurul anului 1915, când s-a născut Gică, singurul copil al familiei. Băiatul a
primit o educaţie aleasă, înclinată către frumos. I s-a vorbit din prima zi în franceză, amintirile
sale directe, emoţionale, cu mama, erau numai în această limbă. Putem spune că în casa familiei
Petrescu suntem la Paris! De la cinci ani, Ioana şi-a învăţat fiul compoziţiile timpurii ale lui
Mozart la pianul din salon. Mama i-a fost prima şi cea mai iubită profesoară. Pe la 1925, ni-l
putem imagina pe Gică la zece ani, cu urechea lipită de gramofon, ascultând Zavaidoc, Fănică
Luca sau Iancu Marinescu, în casa de pe Victoriei existând plăci cu primii noştri muzicieni care
au înregistrat pe disc. Când aveau oaspeţi, fie cânta mama la pian, fie se auzea gramofonul,
aşadar, într-o asemenea atmosferă a crescut Gică: muzicală, plină de iubire, liniştită, fermecătoa-
re. În familie a învăţat și discursul elegant, rostirea frumoasă a cuvintelor, pe care nu a pierdut-o
nici în cântece, în familie se vorbea și în limbi străine. Pe genunchii mamei a studiat muzica, dar
şi manierele, afecţiunea, nobleţea…

În mijlocul orchestrei
Ce suferinţă fără închipuire trebuie să fi fost să o piardă, la numai cincisprezece ani, pe mama
aceasta ca din poveşti?! Sau să o vadă în grea suferinţă în ultimii ani, căci o dureroasă boală de
stomac a chinuit-o mult timp pe distinsa doamnă Petrescu. În această tulburătoare schimbare de
situaţie, la paisprezece ani, îl găsim pe tânărul bucureştean elev la prestigiosul Liceu „Gheorghe
Şincai”. Mama, grav bolnavă, tata – cu siguranţă la căpătâiul soţiei – eu cred că Gică şi-a găsit în
acea perioadă refugiul perfect în activităţile culturale din liceu, în ansamblul artistic şcolar. Cânta
cu chitara şi cu vocea, și cred că lucrul acesta i-a mai amorţit suferinţa. În plus, destinul i-a fost și
el, favorabil, când un an mai târziu, la un spectacol școlar, și-a făcut apariția neobositul căutător
de talente Ion Vasilescu. Bineînţeles că l-a remarcat pe Gică Petrescu: şaisprezece ani, plăcut la
înfățișare, voce bună, se putea acompania la pian şi chitară vorbind fluent în franceză, provenit
dintr-o familie respectabilă. Ion Vasilescu l-a prezentat pe Gică la Radio, unde celebrul dirijor
Iulian Ghindă l-a luat sub aripa lui, învăţându-l cum să se armonizeze în big band-ul pe care-l co-
ordona, dându-i ore particulare. Acesta este începutul carierei lui Gică Petrescu, un băiat
cuminte, ce promitea succesul.

De la avocatură, la muzică
– Nu s-a opus tatăl unei asemenea alegeri pentru unicul său copil? Părinţii de condiţie bună nu
erau de acord la vremea aceea cu o carieră de muzicant…

– Aşa este, dar Dumitru Petrescu nu s-a opus deloc. Chiar şi prin această excepţie putem înţelege
ce loc au ocupat afecțiunea și inima, în casa de pe Calea Victoriei 190… De altfel, în 1932
tânărul Gică Petrescu intra la Facultatea de Drept, o meserie la mare modă în epocă. Ambițiile
elitiste nu fuseseră cu totul abandonate, doar că după doi ani, băiatul a renunțat și – știm chiar de
la Gică Petrescu – chiar tatăl său l-a sfătuit să facă asta. I-a spus că ar fi mai bine să-şi cultive
harul artistic decât orice altceva. „Tu eşti talentat la muzică, precum a fost mama ta, trebuie să te
foloseşti de harul acesta în viaţă!”, îi spunea tatăl. Desigur, dincolo de a-i vrea binele copilului
său, eu cred că Dumitru Petrescu era atât de distrus de pierderea Ioanei, încât a început să
valorizeze importanța sentimentului de împlinire în viață, bucuria de a face ce-ți place și ce-ți
bucură sufletul. Îi devenise clar că o viaţă trăită doar pentru bani nu valorează nimic în faţa uneia
plină de pasiune, şi i-a insuflat tânărului fiu aceleaşi credinţe. În acest context, îl găsim pe Gică,
încă minor, semnând, în 1932, primul contract într-un restaurant, la „Princiar”, pe Kiseleff. Cânta
în deschidere la marele Fănică Luca. La şaptesprezece ani, era capabil de un repertoriu vast şi
divers, ştia zeci de romanţe, zeci de tangouri, ascultase toate discurile de pe piaţă, ba chiar reuşea
să-şi procure şi plăci din America, cu Louis Armstrong sau alţi „grei” ai jazzului şi blues-ului
american. Trebuia să fii foarte rafinat, să-ţi fie drag nespus de muzică, ca să reuşeşti să
colecţionezi asemenea discuri atunci, fiindcă erau costisitoare şi extrem de greu de procurat.

Adolescentul în costum bleumarin

– Avea voie să cânte în restaurante, minor fiind?

– Semna tatăl său pentru el, susţinerea şi încrederea de care vorbeam nu au dispărut niciodată
între cei doi. Urmează, un an mai târziu, contractul permanent de la „Galeriile Lafayette”,
atinsese vârsta majoratului și calea era liberă către succes. Să nu mai spun că aceste „Galerii
Lafayette” erau magazine cu francize în toată Europa, de la Paris la Berlin, de la Budapesta la
Bucureşti, iar în restaurantele lor, orchestrele erau conduse de muzicieni unul şi unul. Bunăoară,
la Bucureşti, era Arthur James Kok – evreu, cu tată ucrainean, și mamă româncă, foarte bogaţi,
format la Berlin, educat doi ani la New York, unde s-a întâlnit până şi cu Duke Ellington. Altă
ligă! Patronul de la Lafayette, de îndată ce l-a văzut şi ascultat pe Gică Petrescu, l-a angajat şi i-a
comandat pe loc un costum bleumarin, de seară, lucru ce dovedeşte că era dispus să investească
în tânărul diseur. Eu îl bănuiesc pe patron şoptindu-şi, astfel, în barbă: „Îmi cresc un Vasile sau
un Moscopol, aproape la fel de bun şi, cu siguranţă, mult mai ieftin!”. Una peste alta, la
optsprezece ani, Gică Petrescu era bine plasat! Câte lucruri trebuie să fi învăţat el de la patronul
său! Eu, dacă l-aş fi întâlnit vreodată, l-aş fi întrebat un singur lucru pe Gică Petrescu: ce a
învăţat de la Arthur James Kok în muzică şi afaceri? Atât.    După trei ani de cântări la „Galeriile
Lafayette”, Gică primeşte ordin de încorporare. Nu cred că a fost bucuros, dar nu a avut scăpare,
aşa că a urmat stagiul militar la Regimentul 1 vânători de gardă. După un an de armată, în 1937,
e angajat la Cazinoul din Sinaia, în celebra orchestră de jazz a lui Dinu Şerbănescu. Interesant,
dirijorul sugerează un pseudonim pentru Gică, aşa că pe reclama luminoasă de la Cazinou era
trecut: George Petrini. Suna exotic, pentru un public ce nu era numai român, vorbim de timpuri
în care prin Sinaia treceau destul de mulţi străini. E importantă întâlnirea cu Dinu Şerbănescu,
fiindcă el i-a facilitat lui Gică Petrescu un turneu în Germania şi a pus o vorbă bună ca românul
să înregistreze acolo, la celebra casă de discuri Odeon. O mare tristeţe am eu, legată de aceste
înregistrări: știm din cataloagele existente că a tras discuri cu rumba şi tango, dar nu mai există
niciunul. A înregistrat douăsprezece, toate în aceeaşi zi. Totuși, încă sper că un colecţionar
pătimaș, ţine la păstrare vreunul dintre aceste discuri, nu-mi vine să cred că ele nu mai există
deloc. Mă rog, am găsit două, la un colecţionar din Istanbul, dar nu au fost îngrijite cum se
cuvine, nu se înţelege absolut nimic de pe ele. Primele înregistrări audibile cu Gică Petrescu apar
în 1939, la „Kristal Electrecord”. Două cântece minunate alcătuiesc acest prim disc, mă
mândresc cu faptul că el se găseşte în colecţia mea personală: valsul „O viaţă are omul” şi
romanţa „Cântă-mi lin din strună”. Extrem de frumoase ambele. Tot anul 1939 îl găseşte la
restaurantul „Neptun” de pe Buzeşti. Maria Tănase, titulara acelui post, tocmai plecase în
America, iar Gică i-a luat repede, repede, locul.

– Concurenţa pe scenele Micului Paris era acerbă. Au fost de ajuns pasiunea şi glasul suav, ca
să-l pună pe Gică Petrescu pe poziţie de egalitate cu greii epocii?

– Cred că dulceaţa – care a fost o calitate nativă –, nu învățată a vocii sale, i-a fost de mare folos,
îl distingea de celelalte nume care erau, să recunoaştem, mult mai mari decât el. Totuşi, o
comparaţie directă nu prea se poate face, fiindcă Titi Botez, de exemplu, era cu douăzeci de ani
mai mare, avea un succes solid. „Bătrânii” erau maeştri, iar diferenţa clară dintre ei se regla din
preţuri, cel puţin până la război. Nici vorbă să ajungă până atunci Gică Petrescu la cifrele în-
casate de faimoşii săi contemporani.

Ofițerul cu glas suav

– Când putem spune că a atins Gică Petrescu marele succes?
 Blues american anunțat în 1946
– Perioada cea mai bună a carierei lui s-a petrecut între 1940 şi 1946, până la venirea
comuniştilor. Povestea acestor ani merge, în paşi mari, cam aşa: în 1940, s-a angajat în paralel la
Teatrul „Gioconda”, „Savoy” şi „Cărăbuş”, ultimele două conduse de Constantin Tănase. După
începerea războiului, a fost rechemat la datorie, în regimentul de motociclete de la Străuleşti. În
articolele de presă era adeseori prezentat ca ostaş fruntaş al României, iar pe scenă, cânta uneori
în uniformă militară. Influenţat de colegii actori, a început să introducă mici monologuri comice
între cântece, avea spectacole foarte frumoase şi… iscusite. Pentru că de iscusinţă şi isteţime
deosebite e nevoie ca într-o reprezentaţie să ai cântece la modă, să dansezi ca afro-americanii, să
strecori câte o glumă politică şi, cu toate acestea, să nu superi pe nimeni. Cânta blues-uri
americane („Tu nu înţelegi ce-mi cântă inima”), apoi câte un vals. Era singurul ofiţer căruia i se
permitea să „fugă” din cazarmă la emisiunile de la Radio, pentru înregistrări sau pentru
spectacolele oferite răniţilor. Unele dintre ele erau chiar transmise în direct la Radio România. A
înregistrat neîntrerupt, din ’40 în ’46, de fiecare dată în ton cu vremurile. Adică, în 1940, a
imprimat „Iubirea e o bombă”, un swing model american, dar şi cântecul românesc „În satul în
care m-am născut” – o romanţă patriotică tulburătoare, scrisă de Vasile Vasilache, dar care se în-
cheie cu un joc transilvan, o haţegană. De ce? Pentru că discuţia despre identitatea politică a
Transilvaniei era extrem de înflăcărată la acea vreme. Romanţa aceasta a făcut istorie: Jean
Moscopol o cânta în exilul american, sub titlul „În ţara în care m-am născut”, iar azi, trupa Vama
are şi ea o variantă a acestei melodii. E important de ştiut că Gică Petrescu a imprimat-o primul,
se difuza încontinuu la Radio, se ofta grozav la versurile ei. Nu uitaţi, suntem în plin război!
Insist pe acest aspect, ca să se înţeleagă activitatea imensă, extrem de amplă, pe care a avut-o
acest minunat artist în timpul războiului. Eu cred că atunci a strălucit cel mai mult, atunci glasul
lui suav a atins cele mai multe inimi zdrobite, aducând alinare în timpuri atât de grele.

„Pe timp de război, cu șaptezeci de spectacole”

– Indiferent de perioadele istorice în care a cântat, de regimurile politice, de mode, Gică Pe-
trescu a fost mereu îndrăgit. Cum se explică marea lui popularitate?

Gică Petrescu și mult iubita Cezarina Moldoveanu

– Era foarte cuminte, ascultător şi deosebit de muncitor. Galant, respectuos, de un bun-simţ cum
rar întâlneşti. Calităţile acestea erau evidente în tot ce făcea. Nu fuma, nu consuma alcool – o
excepţie clară în epocă, dar şi între artişti, în general. Un gentleman, parcă venit direct de la
Paris, s-a purtat la fel în orice perioadă a carierei sale! Cum să nu-l iubeşti? Mai mult, cum să nu-
l preferi, ca patron de restaurant sau de teatru? Era artistul perfect. Doar un exemplu: în 1942, o
perioadă crâncenă a războiului, Gică Petrescu pleca într-un turneu artistic în toată ţara, şaptezeci
de spectacole. Şaptezeci! Pe timp de război! Show-ul se numea „Frate cu dracul”, un nume
fabulos. După acest turneu de mare succes, românii de peste tot, de la Turnu-Severin până la
Botoşani, începeau să-şi cumpere gramofoane, doar ca să-l asculte şi acasă pe Gică, după ce-l
văzuseră pe viu în oraşele lor. Repet şi iar repet: cariera lui Gică Petrescu, din timpul războiului,
este de o extraordinară importanţă! S-a lansat în Micul Paris, dar a avut vârful carierei în timpul
războiului. Eu ţin enorm la artiştii care au acoperit această perioadă cumplită a istoriei, pentru că
vocile lor au ţinut sus spiritul oamenilor. În ororile luptelor de pe front, în acea suferinţă fără
margini, vocile acestea minunate care se auzeau în aparatele de radio sau pe disc au contat mai
mult ca orice!

„Nu supăra pe nimeni…”

– Gică Petrescu a fost adulat și după schimbarea de regim din 1944. Cum de a rezistat?
 Cântece de suflet ușor
– După război, viaţa artistică în capitală nu s-a schimbat brusc, încă se găseau localuri unde te
puteai relaxa. Dar, încet, încet, comunismul se instala şi punea stăpânire pe toate instituţiile,
inclusiv cele muzicale. Aşa se face că, în ’48, în vârf de carieră – subliniez cu două linii acest
lucru – Gică Petrescu a rămas fără angajatori. Ori dispărea şi el în necunoscut, precum patronii
de restaurante, ori se conforma, cumințel, la schimbări. A ales ce a fost mai bine pentru el şi
pentru enorma lui dragoste pentru muzică: nici un an mai târziu, îl găsim perfect adaptat
regimului și foarte curând, era din nou vedetă. S-a adaptat minunat, cu stil, şi, foarte important,
fără să supere pe nimeni. Aşa se face că în timpul Festivalului Internaţional pentru Tineret de la
Bucureşti, în 1953, unul de un sovietism total, Gică Petrescu a cântat chiar şi o piesă în franceză,
din repertoriul lui Yves Montand. Atenţie, vorbim de perioada lui Gheorghiu Dej, când se
construia Canalul, iar intelectualii nesupuşi regimului fie săpau acolo, fie umpleau puşcăriile.
Partidul a închis însă ochii la ceea ce a cântat Gică, i s-a permis, pentru că… nu supăra pe
nimeni. A continuat să înregistreze, în paralel, un disc în România, unul în Rusia. Cânta versuri
impuse de regim, dar astfel îşi permitea să plece la Moscova şi să tragă nişte discuri fabuloase,
cu cei mai mari muzicieni de jazz ruşi sau basarabeni. Plăci înregistrate la o calitate excepţională,
cu muzică incredibilă, dar cu versuri de propagandă, dedicate în mod vădit partidului, în aşa fel
încât să nu supere pe nimeni! Ba chiar aş vrea să se ştie că şi azi sunt radiouri de jazz, în Rusia,
care-l difuzează pe Gică Petrescu cu înregistrările de atunci, în timp ce la noi, nici vorbă de aşa
ceva. Aşadar, eu o spun cu toată răspunderea: Gică Petrescu a fost cel care a lăsat ultima adiere
de jazz pe scena românească, după al Doilea Război Mondial.

Aş mai adăuga ceva legat de perioada comunistă. După venirea lui Ceauşescu, în anii ’60 – ’70,
Gică Petrescu reînregistrează pe vinil, la Electrecord, toate cântecele româneşti „pierdute” din
perioada interbelică. Ţin mult la acest amănunt, fiindcă publicul de azi cunoaşte mai degrabă
aceste variante reînregistrate ale unor melodii, precum „Căsuţa noastră” sau „Du-mă acasă, măi
tramvai”… Recunosc, personal, nu-mi plac aceste interpretări, dar trebuie să-i oferim lui Gică
Petrescu creditul de a fi făcut tot ce i-a stat în putinţă, ca aceste cântece româneşti să nu fie uitate
pe vecie. A acceptat unele compromisuri, le-a reorchestrat cum i s-a cerut, dar numai aşa au
rămas în viaţă aceste melodii, compuse în Micul Paris, de compozitori evrei iscusiţi, pentru
vedete precum Dorel Livianu sau Petre Alexandru. A trăit mult, dragul de Gică Petrescu și a
cântat până la sfârșit. În 2004, cu doi ani înainte de a se stinge, el încă era pe baricadele muzicii
şi a înregistrat un dublu CD! Aş mai spune că gingăşia lui deosebită nu a dispărut, până în ultima
clipă. Un gentleman desăvârşit. Părea că-şi cere scuze, când trecea pe lângă o dansatoare dezbră-
cată, în acele Revelioane de prost gust, din anii 2000. Nu se supăra niciodată la glumele nesărate
despre vârsta lui, ba chiar introducea aceste ironii în textele cupletelor pe care le interpreta. Un
om şi un artist cu totul şi cu totul special.

Iubirea binemeritată
– Nu putem încheia fără să vorbim despre marea dragoste a lui Gică Petrescu pentru soția lui,
Cezarina Moldoveanu, iubirea vieţii lui.

Elegant, până la bătrânețe

– S-a scris destul de mult pe marginea acestei iubiri, ceea ce nu o face mai puţin importantă. Cu
adevărat, a fost dragoste imensă acolo. Deşi se găsesc, slavă Domnului, articole suficiente în
acest sens, aş spune, totuşi, că iubirea lui Gică pentru această actriţă şi scriitoare este una în
oglindă cu povestea de dragoste dintre părinţii lui, Ioana şi Dumitru Petrescu. Ce a văzut şi a
simţit artistul în casa de pe Victoriei, când era copil, a proiectat şi în propria căsnicie: aceeaşi
candoare, acelaşi respect, înţelegere şi devotament. Iar singurele nenorociri într-o astfel de
poveste nu pot fi decât boala şi moartea. După pierderea soţiei (în 1989) a suferit incredibil, a
fost prima dată în viaţa lui când a luat o mare pauză artistică. La fel ca şi tatăl său, nu şi-a mai
revenit niciodată după pierderea iubirii, nu s-a mai recăsătorit. A pomenit-o tot timpul pe
Cezarina, până în ultimul ceas. Viața lor a curs într-o minunată armonie. Poate şi fiindcă Gică
avea spre patruzeci de ani, când a cunoscut-o la Teatrul Tănase, deci, era un om în toată firea, nu
vreun adolescent zburdalnic. Până şi Dumitru Petrescu, care nu a fost de acord iniţial cu această
căsătorie, a îndrăgit-o până la urmă. De ce se opusese tatăl? Fiindcă Cezarina era divorţată, fu-
sese soţia prefectului capitalei pe vremea naziştilor, omul chiar a fost executat odată cu
Antonescu. Nu i-a luat însă prea mult lui Dumitru Petrescu să înţeleagă dragostea curată şi fără
margini dintre cei doi, una care eu sunt sigur că i-a amintit de Ioana, mult iubita lui soţie. Da,
cred că dragostea pentru Cezarina i-a readus sufletul lui Gică Petrescu acasă, în cele mai
frumoase momente ale vieţii lui: la pian, lângă mama sa, în salonul casei de pe Calea Victoriei
190. Iar eu mă bucur enorm pentru el, fiindcă un asemenea om merita o asemenea poveste de iu-
bire.

AGERPRES (3)