Creşterea in volum a convingerilor noastre nu este insă provocată numai de

factori de natură
exterioară. Nevoia de raţionalitate este perpetuă şi ea se exprimă, dacă există
condiţii, in orice situaţie:
copilul incearcă să descopere prin efort propriu intemeierea unui fenomen,
determinat de curiozitatea
intelectuală şi de nevoia unei explicaţii. Convingerile nu răman aceleaşi, ele se
schimbă in
permanenţă. Am putea spune că sarcina comunicării didactice, in privinţa
convingerilor, este fie aceea
de a mări numărul lor, fie aceea de a schimba convingerile care sunt apreciate ca
eronate in raport cu
corectitudinea cunoaşterii sau acţiunii umane. Factorii ce asigură şi
fundamentează necesitatea
schimbării şi deci a dinamismului convingerilor sunt multipli şi destul de
diversificaţi: erori in actele
de educaţie, insuficienţa cunoaşterii, anumite mentalităţi comunitare. Cu toţi
aceşti factori, ca şi cu
rezultatele lor se confruntă instituţiile şcolare. De aceea, este necesar ca printr-o
comunicare didactică
adecvată să se fixeze convingeri in acord cu datele ştiinţei şi ale practicii
BUvlAlvi
5.2.1.2. Conflictul de opinie ca exerciţiu de convingere
in comunicarea didactică sunt situaţii in care, in raport cu anumite teme care
implică valorizări, luări
de poziţie, atitudini, apar divergenţe, opinii opuse, dezacorduri mai mult sau mai
puţin intense intre
ceea ce spune profesorul şi ceea ce crede elevul cu privire la subiectul in
discuţie. De exemplu, dacă
profesorul susţine in faţa elevului teza „Vlahuţă este un mare poet al literaturii
romane", iar elevul
crede, dimpotrivă, că „Vlahuţă este un poet minor", in conştiinţa elevului se
iscă, prin intermediul
comunicării didactice, un conflict de opinie.
intre doi interlocutori se declanşează un conflict de opinie atunci cand ambii
susţin cu argumente teze
opuse. Mai exact, atunci cand unul susţine argumentat o teză, iar celălalt
respinge cu argumente
aceeaşi teză. in comunicarea didactică, pot să apară frecvent asemenea conflicte
de opinie. Am putea
spune că naşterea unui conflict de opinie este punctul de plecare pentru formarea
unor convingeri
adecvate cu privire la diversele aspecte ale cunoaşterii umane şi ale practicii
sociale. Procesele literare
iniţiate la orele de literatură, analizele şi comentariile de texte filosofice,
discuţiile contradictorii la
orele de consiliere pe diferite teme sunt tot atatea ocazii care pot da naştere unor
conflicte de opinie,
resimţite adesea puternic din punct de vedere psihologic, mai ales afectiv, de
către aceia care participă
la asemenea instanţieri ale comunicării didactice.
Conflictul de opinie este un dat pozitiv al cunoaşterii, al actelor de educaţie şi al
comunicării didactice.
Analiza divergenţelor de opinie in legătură cu o problemă sau alta asigură
posibilitatea determinării
gradului de intemeiere al unei idei şi, in consecinţă, asumarea ei ca o convingere
(dacă e suficient de
intemeiată raţional) sau respingerea ei ca eronată (dacă nu e suficient de
intemeiată). Ne susţine in
acest sens, dacă mai e nevoie, o autoritate istorică: pe conflictul de opinie se
bazează celebra metodă
socratică a maieuticii, ilustrare exemplară a unei forme de comunicare paideică
in istoria culturală a
umanităţii.
COMUNICAREA DIDACTICĂ 195
Instalarea unui conflict de opinie in comunicarea didactică este semnul unei
necesităţi de cunoaştere şi
descoperire a adevărului impreună cu altul. Cand intrăm intr-un dialog polemic
cu interlocutorul, noi
nu facem progrese in cunoaştere prin efort propriu, ci prin schimbul de
informaţii probatorii pe care-l
avem cu celălalt. Punem in comun probele, argumentele şi facem evaluarea
veridicităţii lor in raport cu
teza susţinută şi a forţei lor de convingere. Acest lucru este esenţial pentru
individ şi, mai ales, pentru
inserţia socială, comunitară a acestuia.
Conflictele de opinie nu sunt specifice comunicării didactice. Ele se regăsesc in
toate domeniile
comunicării. Politicianul de la Putere este intr-un permanent conflict de opinie
cu cel din Opoziţie,
reprezentantul acuzării este in conflict de opinie cu cel al apărării intr-un act de
comunicare juridică.
Nu este importantă atat limitarea conflictelor de opinie, cat soluţionarea lor
raţională, pe baza
argumentelor.
5.2.1.3. Modelul soluţionării negociate a conflictelor de opinie
Conflictele de opinie apar nu pentru a da naştere la polemici sterile (cum se
intamplă uneori), ci pentru
a fi soluţionate, rezolvate. Calea raţională de soluţionare a conflictelor de opinie
este aceea a
negocierii intre interlocutori, pe baza argumentelor pro sau contra administrate
de fiecare parte. Un
conflict de opinie nu este rezolvat prin distrugerea fizică a adversarului şi nici
prin reducerea
adversarului la tăcere prin şantaj sau ameninţare, ci prin intemeierea susţinerilor
şi a respingerilor
reciproce.
Un model interesant al soluţionării negociate a conflictelor de opinie este cel
propus de Frans van
Eemeren şi Rob Grootendorst (1996) intr-o incercare de schiţare a unei „noi
dialectici", in fapt o
propunere nouă şi interesantă in privinţa actelor de comunicare umană. Autorii
olandezi consideră că
aceste conflicte de opinie apar doar in relaţiile de comunicare dialogice, care
presupun prezenţa „faţă
in faţă" a interlocutorilor şi „reacţia" discursivă imediată a acestora la probele,
argumentele sau
observaţiile participanţilor. Este motivul pentru care, spre exemplu, discursurile
oratorice de tip clasic
nu constituie cadrele adecvate ale manifestării directe a luptei discursive
determinate de conflictele de
opinie.
Pentru ca astfel de conflicte de opinie să fie soluţionate pe cale discursivă,
comunicaţională, este
necesar ca interlocutorii să „negocieze" intre ei probele, argumentele şi tehnicile
de convingere
utilizate. Dar nici o negociere nu e posibilă dacă nu există anumite reguli in baza
cărora să se deruleze
negocierea. in consecinţă, susţin autorii, pentru ca să putem soluţiona pe calea
negocierii un conflict de
opinie, trebuie să avem bine determinate şi fixate regulile discuţiei critice.
Discuţia critică este acea
relaţie dialogală intre partenerii unei comunicări in care fiecare poate să pună
sub semnul intrebării, cu
argumente, punctul de vedere avansat sau apărat de interlocutor.
Autorii propun zece reguli ale discuţiei critice, care constituie articulaţiile
modelului soluţionării
negociate a conflictelor de opinie. Reuşita soluţionării are drept condiţie
necesară respectarea acestor
reguli, iar dacă regulile nu sunt respectate,