Introducere

Orice carte are un rol al ei, încercînd să acrediteze o anume idee, să-l implice pe cititor
ca susţinător al acesteia. Desigur că nu-i alta nici menirea cărţii de faţă dacă, rezistînd altor
tentaţii, cititorul se va aventura. Îi datorăm deci, celui ce o va citi şi va medita asupra
sensurilor ei, cîteva explicaţii. Mai întîi, că în 1992 s-a împlinit un veac de la naşterea
Comisiunii Monumentelor Istorice. Atunci, în toamna anului 1892, orizontul cunoaşterii era
limitat, fondurile băneşti reduse, susţinătorii avizaţi ai monumentelor puţini. Toate se
petreceau într-o Românie mică, dar bogată, nepoluătă, fără programe de sistematizare, fără
eXploatări ofensive şi generale ale solului şi subsolului, cu o viaţă particulară liniştită în
târgurile şi oraşele ei. Este drept că entuziasmul era mare, buna credinţă exista, codul moral
era susţinut de o societate ce începea să se descopere pe sine, în raport cu interesele lumii din
jur.

Comisiunea Monumentelor Istorice se năştea, spre o mai bună cunoaştere a unor

monumente neintrate încă în circuitele culturale şi ştiinţifice decat accidental şi numai sub
raport exotic. Ei i s-a încredinţat deci rostul de a le descoperi şi propune spre accept
semenilor, lumii ştiinţifice autohtone şi celei europene. Dar, şi rolul de a le restaura i pe acelea
care înfruntaseră cu urme timpul, apoi de a le proteja, prin reglementări împotriva intereselor
ce evident le dezavantajau pînă a le face să dispară. După cum lesne se va observa, sarcinile
Comisiunii n-au fost deloc uşoare, împlinjudu-se în continue confruntări, dar în mod
magistral, mai ales după 1918. Profitînd de interesul oficial şi beneficiiud de aportul unor
mari pemonalităţi, Comisiunea Monumentelor Istorice a lăsat o moştenire impresionantă.
Rolul ei în fenomenul cultural şi chiar în cel economic este deosebit de important: a repus în
circuit sau a prelungit „Viaţa” a numeroase monumente, îmbogăţjud mereu fondul construit. 0
largă experienţă tehnică, constructivă şi metodologică, caracterizează activitatea Comisiunii,
cum nu trec 'neobservate aspectele anistice legate de cercetarea şi restaurarea picturii murale
şi a inventarului mobil.

Până la finele celui de-al doilea război mondial, acest organism naţional a rezistat,
fiiud şi el desfiinţat odată cu alte instituţii „burgheze”, în anul 1948. Dar, faptele sale n-au
putut fi nici ascunse, nici distruse, ele fiiud ilustrate de însăşi monumentele ţării. iiDespre toate
1
acestea, ca şi despre reflexia în conştiinţe, documentaţia excepţională păstrată în arhive ne
edifica elocvent. Noi n-am făcut altceva, decît să parcurgem documentele, să le extragem din
vasta informaţie şi să le restituim sensurile În paginile lucrării.

La împlinirea unui veac de la înfunţarea Comisiunii aceste dovezi ale unei excepţionale
acţiuni de respect şi susţinere a interesului naţional am considerat că trebuie să fie cunoscute.
Ca un omagiu postum pentru cei ce au ins însufletit cauza apărării monumentelor romaneştl și
pentru susţmerea continuatorilor lor de astăzi.

2
Capitolul l

Atitudini civice si patriotice

A redeschide ,,dosarul“ civic al ocrotirii monumentelor istorice din România presupune o

întreită răspundere. Mai întâi, acea implicată de constatările dureroase referitoare la mulţimea
actelor inconştiente, dăunătoare şi cu infinite consecinţe negative.

Apoi, ar urma neîndoielnica subliniere a efortului judividual şi social, care, logic şi

implacabil, face ordine în dezordinea socială a diverselor organisme sau în actele
iresponsabile ale judivizilor.

Cea din urmă, se referă la neputinţa noastră de a ordona din noianul datelor în mod cât mai
logic şi concludent materialul, astfel încât cititorul va fi şi el obligat să discearnă sau să
reanalizeze o serie de elemente ce rezultă ca semnificative.

Dintr-o asemenea perspectivă, îi încredinţăm lucrarea de faţă, crezându-l alături în a ne ierta

unele „încărcări“ de date ca şi stilul de expunere nu totdeauna în concordanţă cu ideea de a
facilita lectura.

Soarta monumentelor istorice a depins în România, mai mult ca în alte locuri, de factorul timp
(dar şi, neîndoielnic, de climatul propriu-zis şi climatul socio-politic). Despre prima
condiţionare vom aminti numai acele date care ni se par esenţiale, însă cea de-a doua, va
trebui să ne străduim s-o expunem și s-o explicăm mereu în cele de faţă. Condiţionările legate
de oamenii locului, de prejudecăţile şi ideile lor favorabile păstrării monumentelor, constituie
factorul cel mai însemnat, cămin i se datorează în cea mai mare măsură actuala zestre
culturală imobilă. În acest sens, o veche inscripţie din biserica Sf. Nicolae din Dragomireşti
(jud. Dâmboviţa), este relevantă: „Ce te miri şi mă priveşti, nu mă cunoşti. Socoteşti că n-am
fost de cutremur prăpădită şi acum din nou împodobită. Unul din proprietari stăpânitor au fost
mie mult folositori că m-au prefăcut frumos încât a spune nu pot. Radu Stolnicu Cornescu cu
Sultana lui Soţie în biserica aceasta pomenirea lor să fie în domnia prea înălţatului domn
Alexandru Dimitrie Ghica voievod la anul 1836, iulie 20“.

3
Ce reprezintă oare un monument istoric în concepţia oamenilor ? Un posibil răspuns cu largă
valabilitate ni-l dă justificarea pe care locuitorii o adresau reginei Maria, într-un demers,
necesitat de restaurarea bisericii Naşterea Domnlui de la Hadîmbu (jud. Iaşi): „Această
mănăstire înconjurată de ziduri ca 0 cc. tate a servit strămoşilor noştri de odinioară ca lăcaş de
rugăciune fierbinte, de refugiu şi apărare contra năvălirilor duşmane din trecut. Măreţia şi
structura acestei mănăstiri este o dovadă de felul cum ştiau strămoşii noştri să apere această
ţară şi să fie nouă astăzi, umaşilor lor, dovadă vie şi pildă de felul cum trebuie să le cinstim
memoria şi să păstrăm aceste mărturii sfinte ducând mai departe aceste lumini ale sufletului şi
inimii. Acest cult al strămoşilor reiese şi din cererea adresată preşedintelui Comisiunii
Monumentelor Istorice, în 1934, de către 53 de locuitori ai unuia din satele limitrofe capitalei
Rebegeşd, Aceştia solicitau „din nou şi din toată inima a nu se reveni şi a nu aproba să se
dărâme biserica noastră, ci a impune Uzinelor Bucureşti să construiască digul menit să apere
biserica şi cimitirul unde se adăpostesc osemintele moşilor şi strămoşilor noştri. Adeseori,
valoarea ştiinţifică şi cea materială apar ca argumente importante în opera de protecţie. Într-o
scrisoare din 6 iunie 1938, C. Mătasă i se adresa preşedintelui Comisiunii Monumentelor
Istorice arătând: „În judeţul Neamţ sunt între alte monumente ale trecutului, bine cunoscute, şi
unele modeste dar totuşi foarte interesante, cum ar fi cele câteva biscricuţe de sat, construite
din lemn de la începutul secolului al 18-lea. Parte din ele, din negliienţă sau alte pricini sunt
pe calea unei complete ruinări“. Între acestea era şi biserica de lemn Dumineca Tuturor
Sfinţilor din Grinţieşul Mare, ridicată pe la 1793 de „Toader Baloşă 70 lei, Erei Iacob,
Nastasia 50 lei, Constantin Vătavu cu Hristina au dat policandru; Vasile Vodă, Vărvam au dat
100 lei. Neculai Vodă, Maria au dat 17 lei. Rusa Busuioc 50 lei. Gavril a Postu, Paraschiva 50
lei, Mihăilă Olaru şi Vărvara 50 lei. Grigoraş a Florii 4 lei, Urul Covasaru au dat fer,
Gheorghe Pantazi au dat veşminte, Arghir au dat cue, Nastasia au dat cue, Ion Iotişă au dat 5
lei, Teodosie zugravu au dat 3 lei, Erei Grigore slujitoru bisericii au dat osteneală mai mult
decât toţi“.

Iată şi poziţia unui cunoscut arhitect, G. Sterian, faţă de monumentele importante din
vremurile evului mediu românesc: „De câte ori ne aflăm în faţa unei biserici a lui Ştefan cel
Mare avem cu adevărat conştiinţa că ne găsim în prezenţa unui lăcaş de rugă şi a unui adăpost
sufletesc, care fără a ne strivi prin enormitatea şi grozăvia lui ca aceste catedralele gotice,
totuşi ni se pare falnic şi sfânt“. Acelaşi arhitect credea: „A nu cerceta cu toată râvna, a nu
restaura cu sfinţenie cele mai imponante monumente ale lui Alexandru cel Bun, ale lui Ştefan
cel Mare şi ale lui Petru Rareş ar fi nelegiuit, fiindca ele sunt cea mai scumpă moştenire a
4
trecutului nostru, şi orice s-ar spune, tradiţia celor patruzeci de biserici zidite într-o domnie de
patruzeci şi şapte de ani, vor rămânea ca un fapt fără seamăn în analele ţării şi în istoria
arhitecturii şi ne îndatoreşte a ocroti această moştenire curioasă şi de artă, pe care ne-au lăsat-
o cei mai mari domni ai ţării Moldovei“. Autorităţii supreme în stat i s-au adresat mereu cu
încredere oamenii. Aşa, când lucrările de la biserica Adormirea Maicii Domnului din Verbila
(jud. Prahova) au ajuns într-un punct mort, în 1934, preotul Ilie Dumitru îi adresa lui Carol al
II-lea rugămintea...căci „Vremea vremuieşte, oamenii mor şi lucrurile se învechesc şi pier.
Aşa stă cazul cu mănăstirea, la care din mila lui Dumnenu şi voinţa mai marilor sunt eu preot.
Ea este monument istoric, dar gata de cădere. Cu groază în suflet văd şi cu mine întreaga
enorie, că într-o zi o să rămânem orfani de ea. N-avem cu ce să o reparam. Ajutaţi-ne cu ceva.
În orice fel, numai ajutaţi-ne. Faceţi cel mai mare bine, Majestate. De am greşit, iertaţi-ne, de
nu, ajutaţi neputinţii mele“. În acelaşi spirit, parohia Soveja, prin preotul Gh. Popa, a cerut
intervenţia Comisiunii Monumentelor Istorice, în 1936, căci „Această mănăstire destinată
pentru slujba Domnului a persistat îndelungul veacurilor. Apele tulburi, războaiele n-au
îngenunchiat-o. A fost mângâierea locuitorilor şi a tuturor refugiaţilor. Mănăstire zidită de
domnitor şi vechimea îi dă drept să se numească monument istoric. Face parte din acele
lumini ce au întărit credinţa creştină, au încălzit neamul românesc şi sunt imbold astăzi pentru
virtuţi creştineşti şi naţionale“. Frumosul aşezământ de la izvoarele Şuşiţei era numit într-un
alt demers, de data aceasta către prefectul judeţului -„loc de închinare pentru creştinii
sovejeni, loc de mângâiere pentru creştinii din regiune, loc de reculegere pentru vizitatori,
şcoală a poporului, loc de surghiun pentru vlădici şi români, flacără a naţionalismului,
mândria judeţului Putna“. Pentru biserica de lemn Sf. Voievozi din Cristeşti (jud. Botoşani)
intervenea, la 3 martie 1939, parohia, cerând reparaţii „atât pentru a fi salvată, datorită
însemnătăţii sale ştiinţifice, cum şi pentru faptul că e destinată a servi ca lăcaş de închinăciune
la circa 200 familii“.“

Alteori un sat întreg ca în 1934, cei din Dideşti (Teleorman), care se adresau Ministerului
Cultelor şi Artelor pentru a-i ajuta la menţinerea şi restaurarea picturii bisericii de zid Sf.
Adormire, căci „Sărăcia noastră, nefiiud împroprietăriţi din lipsă de teren şi anul acesta foarte
secetos, ne face să asistăm cu durere şi cu lacrimi în ochi la ruinarea ei...“Lucrarea de
restaurare se execută cu banii săracei parohii (30.000 lei) şi cu ajutor de la CMI (30.000 lei),
arh St. Becu recepţionând partea de arhitectură la 16.lX.1935 (în cost de 120.000 lei) iar cea
de pictură, în anul următor, fiiud realizată de restauratorul Petru Rădulescu. Orgoliul şi bunul-
simţ comunitar se împletesc adeseori în demersurile publice tăcute în interesul păstrării
5
monumentelor. Arătând Administraţiei Casei Bisericii cu ce greutăţi se confruntă, parohia
bisericii Sf. Nicolae din Comana (Vlaşca) sublinia starea de ruină a celebrului lăcaş, crezând
că era o „ruşine nu numai pentru comuna noastră dar şi pentru neamul nostru“. Situaţia era
atunci deosebit de gravă şi la Căscioarele (mai ales clopotniţa), la Glavacioc (acoperişul), la
Zădăriciu. Din păcate, Comisiunea Monumentelor Istorice constata că „statul nu poate face
faţă tuturor cheltuielilor“, îndemnând comunităţile la chetă publică. In schimb, trimitea de
urgenţă specialiştii săi să aprecieze exact cum stăteau lucrurile. Constatând că „locuitorii n-au
învăţat respectul trecutului de la nimeni“, Victor Brătulescu a susţinut cauza am monumente,
pe care de altfel le-a şi publicat.

El constata la 12 iulie 1925 că fiecare sat din Vlaşca „dă vechea pictură jos şi o înlocuieşte cu
alta sau dărâmă biserica veche, pentru a construi alta nouă“. Arh. N. Ghica-Budeşti, văzând şi
el cazurile în discuţie şi remarcând că „la repararea ei (b. Zădăriciu, n.n.) nu se gândeşte
nimeni...“ conchidea: „Foarte trist că cetăţenii români să aibă aşa de puţină grijă de
monumentele noastre naţionale“. Asemenea stări negative privindd monumentele istorice cele
mai de seamă, le observau chiar cei mari, uneori însăşi familia regală. Ce cauze stau la baza
acestor stări ? Mai întâi, cele de ordin economic, dar acestora li se asociază, de fiecare dată,
concepţii şi prejudecăţi cu mult mai păgubitoare. De aceea, constatările produc exemple de
subiectivitate gravă. Cercetând starea bisericilor din jud. Fălciu, preotul V. Ursăcescu activ
membru corespondent al Comisiunii Monumentelor Istorice pentru judeţele Fălciu, Vaslui şi
Tutova îi scria la 31 ianuarie 1923 preşedintelui: „preoţii nu văd cu ochi buni menţinerea în
fiinţă a bisericilor vechi cari necesitează un plus de interes, inutil zic ei“, iar ,,legea
(conservării monumentelor istorice, din 1919, n. n.) nu-i cunoscută“. Referentul nu poate fi
pus la îndoială, în cele ce afirmă, crezând în cele constatate, căci spunea el„Scriu aceasta cu
dorinţa de a lucra pentru trecutul neamului, cuprins în bună parte în bisericuţele săteşti din
cari si-n aceste părţi se găsesc ,din acele cari trebuie păstrate pentru viitor“.

Exemple multe pot fi preluate din acele constatări: la Delenii de Sus (Fălciu) lemnăria vechii
biserici se vindea, iar mobilierul şi tâmpla fuseseră dăruite bisericii din Pâhna; la Mironeasa
parohul infirma hotărârea Comisiunii Monumentelor Istorice, scriind că biserica Sf. Voievozi
„nu este deloc interesantă nici în ceea ce priveşte arhitectura, nici în ceea ce priveşte pictura.
Biserică de lemn de stejar făcută de 3 răzeşi la 1838 în miilocul pădurii, căci era pădure atunci
pe aici, fără nici o artă, decât doar că e spaţioasă şi durabilă (!)“.

6
 Arhitectul şef al Comisiunii Monumentelor Istorice, N. Ghica-Budeşti, bun cunoscător al
monumentului pe care îl aprecia la 16.VIII.1923 ca „fiiud una din cele mai pitoreşti şi
frumoase biserici. din lemn din tara “ punea la punct lucrurile notificând la 18.III.1924: „Dacă
au ajuns preoţii să ne dea nouă lecţii de arhitectură, desigur că nu mai am nimic de spus.
Cunosc această biserică şi menţin cele spuse. Preotul să fie invitat a se conforma ordinului
precedent. Deocamdată să se refacă acoperişul cu şjudrilă în forma actuală. În ce priveşte
înlocuirea bârnelor şi a lemnelor stricate sunt de părere a se cere concursul inginerului
judeţului şi al dr. Valente, membru corespondent al Comisiunii în Vaslui şi al dlui econom
Ghica, propnietar în localitate spre a lămuri pe acest preot nătărău“.

Episcopul Argeşului, Nichita, îndrepta spre Ministerul Cultelor şi Artelor, în 1926, cererea de
a li se aloca 30-40.000 lei necesari restaurării bisericii de la Flămânda.

Argumentele esenţiale erau că monumentul este: „martor ocular al vieţii multor oameni,
cuvioşi călugări, ce şi-au depănat firul vieţii în sânul lui; acum lăsând să vadă, din miilocul
naturii sălbatice ce o înconjoară, pe o distanţă destul de mare, întreg defileul râului Topolog,
această biserică formează o pagină plăcută de cea mai sinceră istorie, adăpostind în sânul ei
două morminte de piatră cu epitafuri săpate într-o limbă greacă amestecată cu slavone din
urmă“.

Spre Ministerul Cultelor şi Artelor, patron financiar al Comisiunii Monumentelor Istorice s-au
îndreptat mereu cererile parohiilor. De altfel, unirea administrativă a bisericii cu organismul
specializat de protecţie a monumentelor istorice s-a dovedit o soluţie pozitiva, căci cele mai
multe monumente erau aşezăminte de cult. Cerând finanţare de la acest minister, preotul
bisericii din Târgu Frumos, N, D. Crângâ, li se adresa ca acelora „care luptaţi pentru binele
obştcsc, pentru îmbunătăţim lăcaşurilor sfinte ale voievozilor noştri“.

Vremurile noi, de după primul dizboi mondial, au adus cu ele suflul unei renaşteri naţionale,
vizibilă şi-n planul construcţiilor. Un real program constructiv se observă atât la sate cât şi la
oraşe, determinat de o revigorare economică neîndoielnică. Cum arhitecţii lipseau, iar nivelul
de cunoaştere a regulilor conservării monumentelor era scăzut, adeseori monumentele suferă
mutilări, tramfonnări, sau chiar ajung să fie demolate. Până într-acolo încât fenomemul ajunge
de masă. Astfel, la 11 august 1923 aflând despre demolarea bisericii din Căbeşti -Tutova
(1839) arh. N. Ghica-Budeşti exclama: „Încă o biserică de lemn dărâmată. Pentru a se opri

7
acest vandalism sunt de părere a se face o circulară eparhiilor, protoieriilor şi parohiilor spre a
pune capăt acestui obicei barbar“.

Reacţia oficială reiese dintr-un document tipizat, care sub semnăturile lui P. Antonescu şi V.
Bratulescu -reglementa situaţiile incriminate.” Erau necesare asemenea intervenţii autoritare
şi ce efect au ele ? La prima parte a întrebării vom răspunde exemplificând: preotul L Pigiu
din Bozieni (Roman), a patronat lucrări neautorizate la bisericile din lemn de la Bozieni şi
Crăeşti. Tot aşa, la biserica Sf. Nicolae din Negri (Roman), pe care preotul Petru Simionmcu
o considera „fără ca să aibă vreo importanţă artistică ca stil, sau vreo însemnătate istorică”
ceea ce l-a determinat să aprobe demontarea ornamentelor de la ferestre, lărgindu-le şi notând
că o restaurare „este peste putinţă“. Dar, mulţimea situaţiilor limită nu a permis Comisiunii
Monumentelor Istorice să finanţeze în mod frontal toate lucrările. De aceea, răspunzând
nevoilor, se arată într-o adresă semnată de N. Iorga, la 28 iunie 1940, către prof. ing. Ion
Drossescu: „Comisiunea Monumentelor se străduieşte de ani de zile să restaureze sfintele
lăcaşuri, monumente istorice, fără însă a izbuti să le termine din lipsă de fonduri. În această
situaţie şi cunoscute fiindu-ne sentimentele dv arătate întotdeauna pentru lăcaşurile de
închinăciune, în care s-a păstrat flacăra credinţei şi fiinţa neamului românesc, facem un
călduros apel pentru ajutorarea acestui schit (Brazi-Putna, n.n.), cu o sumă ce veţi binevoi“.
Adeseori, mai ales din cauza numărului restrâns de arhitecţi şi meşteri calificati,
lucrările de restaurare s-au executat prea radical. Aşa este cazul şi cu biserica de lemn Sf.
Nicolae din Dăneşti (Vaslui) , unde, nerespectându-se documentaţia, H. Teodoru remarca în
referatul său din 1935 că s-au suprimat absidiolele laterale, s-a lăţit naosul şi s-a mărit
pridvorul, acoperind-o cu un turn fals de tablă, astfel ajungând a fi „opera maestrului
constructor Carol Grossman din Vaslui. Asemenea fapte „care îs departe de a da concurs
pentru păstrarea vechilor noastre biserici de la sat erau frecvente, iar, uneori pentru a le
masca, enoriaşii şi preoţii interesaţi şi mărginiţi recurgeau la falsuri. Ei susţineau sus şi tare că
noile edificii nu se pot ridica decât pe urmele celor vechi, acolo fiind la biserica de lemn Buna
Vestire de la Orţeşti, de pe Valea Moldovei -„singurul loc potrivit“. ” Parohienii, parohul lor
V. Varganici, intervin la N. Iorga prin deputatul de Baia, V. Prelipceanu, dar nu obţin câştig
de cauză. Dimpotrivă, Şt. Balş şi H. Teodoru susţin în 1937 restaurarea edificiului, fiiud
sprijiniţi de N. Ghica-Budeşti şi P. Antonescu. Abia în 1947, după ce o lăsaseră în părăsire,
Comisiunea Monumentelor Istorice aproba, forţată de împrejurări, mutarea bisericii vechi.

8
Chibzuind cu dreptate asupra lucrurilor, cei care au stat mereu în serviciul Comisiunii, au
îngriiit cu osârdie şi de inventarul mobil al monumentelor. Din asemenea griiă, admirând ca
pe „o splendidă piesă de muzeu“ văzută de el una similară în Muzeul de artă bizantină din
Atena candelabrul de lemn de la Jigoreni (jud. Vaslui), H. Teodoru constata: „În orice caz
trebuieşte luată o măsură destul de hotărâtă deoarece multe din elementele decorative şi
câteva din icoanele atârnate de acest candelabru sunt dispărute. Dacă s-ar aduce la muzeu el ar
putea fi consolidat şi s-ar curma posibilitatea de a fi mutilat“.

Ca aceştia au procedat şi alţii, în alte locuri. Nu în zadar, o notificare a Regionalei Oltenia

către N. Iorga preciza că „parohii neglijează complet bisericile monumente istorice, lăsându-le
spre minate cu vădită intenţiune, temându-se că fiiud mai multe biserici în stare bună să nu se
împartă paiohia la mai mulţi preoţi. Astfel stând lucrurile, acolo unde sunt biserici noi cele
monumente istorice sunt în completă ruină. Ceva mai mult că am găsit parohii care trecând
peste orice consideraţiuni faţă de aceste monumente istorice le transformă în magazii
depozitând în ele lemne pentru foc, pentru uzul personal, permiţându-şi chiar profanarea lor
tăind lemnele chiar în biserică“.

Un alt exemplu, îl înscrie Gr. Pişculescu (Gala Galaction), care la 6 martie 1916 îi notifică
ministrului în urma ridicării unor documente de la mănăstirea Govorei: „Îndeosebi 1a
inventarierea avutului mănăstirilor, am ocazia să întâlnesc multe cărţi, manuscrise sau cărţi
vechi slavone şi elene cari nu mai sunt de nici un folos monahilor de azi şi cari mucezesc sau
sunt roase de şoareci spre întristarea bibliofilului şi spre paguba bibliotecilor naţionale“. Spre
îndreptare, cere să fie puse în discuţia CMI „Cum trebuie salvate cărţile manuscrise şi vechile
cărţi elene pe cari defensorul (lucra la Defensoratul eclesiastic, n.n.) eclesiastic le găseşte prin
dulapurile şi poliţele mănăstireşti multe din ele cu notiţe scrise pe margini?. Sigur că
priceperea, buna intenţie şi orientarea autorităţilor aveau şi atunci un rol deosebit de mare în a
asigura protecţiei patrimoniale, reuşita. Erau însă, chiar la asemenea nivel, multe aspecte
nerezolvate. Nu în zadar, V. Ursăcescu constata amar: „Poate că mâine când de onor
conducătorii-de la Arte- se va cheltui mai puţin pentru arta nouă în diferitele el manifestări şi
se va da aceea ce trebuie pentru cea veche (subl.n.) şi pentru locurile unde ni s-a păstrat, cred
că aceste fotografii, a ce se mai vede azi, vor fi de mare folos, mai ales că nu necesită
cheltuieli mari.

9
Lupta între bine şi rău caracterizeaza pe planul patrimoniului cultural -societatea românească
modernă, fiiud o constantă. Când răul era sprijinit sau chiar promovat de autoritate, nu de
puţine ori se opun forţele pozitive, chiar vehement. La Craiova, de pildă, primarul
municipiului anunţase public vremea tâmăcoapelor, ameninţând zona Băniei, semnificativă
pentru densitatea însemnclor istorice. Ca o contraofensivă, C. D. Fortunescu şi e1 membru
corespondent al Comisiunii Monumentelor Istorice propunea, în Senat, la 26 august 1932 o
serie de contramăsuri care asigurau protecţia. Într-o scrisoare din 7 septembrie 1932, adresată
Ministerului Cultelor şi Artelor, citim: „În conştiinţa mea de profesor, socotesc, d-le ministru,
„că am datoria a susţine cu orice risc personal şi până la capăt interesele instituţiunii ce mi s-a
făcut cinstea să mi se dea în grijă, ca director al Arhivelor Statului ale Olteniei şi ca delegat al
Comisiunii Monumentelor Istorice cu apărarea intereselor acestor instituţiuni. Completând o
astfel de imagine, să-l cităm pe arh. I. L. Athanasescu cel care a condus câteva decenii Biroul
regional Oltenia al Comisiunii Monumentelor Istorice dintr-o notă către preşedintele
Comisiunii Monumentelor Istorice: „Cu ocazia delegaţiunilor ce am avut de efectuat, prin
regiunea Olteniei, pe la diferite biserici din această regiune, am văzut o sumă de lucruri de
artă, cari erau lăsate pradă intemperiilor, de exemplu 'pietre, chenare de ferestre sculptate,
risipite prin curtea bisericii şi îngropate în pământ, ba unele întrebuinţate ca trepte de scară;
uşi, foarte frumos sculptate, din stejar, stând afară rezemate de biserică şi cari au început a
intra în putrefacţie, strane de biserică, diferite cruci de fier etc. cari prin nepăsarea celor ce le
administrează, sau trăiesc pe lângă ele, le lasă pradă timpurilor nemiloase, deci pieirii. Prin
continuarea de a le lăsa în starea în care se găsesc, nu numai că nu aduc nici un folos
societăţii, dar se mai comite şi un atentat la ceea ce numim frumos, la ceea ce contribuie la
dezvoltarea altei româneşti şi a arhitecturii“.

Şi încheie inimosul arhitect: „Fiecare clipă de zăbavă aduce o cât mai grabnică distrugere a
lucrarilor de artă, după care vom regreta aşa cum azi ne pare rău de lucrurile ce nu s-au păstrat
de predecesorii noştri“

În confruntarea cu stările negative, un mare rol a revenit şi presei, care adeseori, a îndemnat la
buna păstrare, a iniţiat colecte publice. Astfel, într-un articol din 1921, „Adevărul“ prezenta
critic starea monumentelor din Cunea de Argeş: „Drumul spre mănăstire e absolut primitiv,
printr-o stradă sărăcăcioasă, prost pietruită, insalubră“. Dintr-un „maidan“ intrai în parcul
mănăstirii, care avea „mai mult aspectul unei grădini lăsate în părăsire, plină de buruieni. E
dureros de trist cadrul în care se află monumentul ridicat de Negru Vodă“. Şi concluziona:

10
„Pe cât m-au impresionat amintirile din locurile acestea istorice, despre care cu toţii din
fragedă copilărie ştim ce reprezintă, locuri şi amintiri éântate de marii noştri barzi, pe atât m-a
îndurerat nepasarea oamenilor vremei de azi, lipsa de respect, faţă de măreţia amintirilor de
acolo, cadrul trivial-maidane, câmiume şi buruieni, o exhibiţie ruşinoasă care desigur e mai
puţin atrăgătoare decât aceea care a fost acum patru veacuri în acele locuri“.

La 9 noiembrie 1934, ziarul „Dimineaţa“ publica situaţia portalului ridicat de egumenul

Hrisante la mănăstirea Hurezi, care „stă gata să se surpe. 0 parte din acoperiş s-a şi dezvelit şi
acum plouă pe ziduri. Probabil că cei de la monumentele acuză nedrept autorul istorice n-au
avut timp, din goana maşinilor, să se uite în sus. Acum reparaţiile ar costa ieftin.

Dacă însă se va mai întârzia, nu se ştie dacă nu se va surpa toată arcada. Răspunsul -marcat
de multiplele greutăţi financiare evidenţia şi obligaţiile mănăstirii, neglijentă la aspecte ca
acela sesizat era clar: ,,Comisiunea Monumentelor Istorice nu are nici mijloace de a întreţine
monumentele istorice pentru că i se dă de către stat subvenţia aşa de scăzută din bugetul său
anual. Ziarul „Epoca” din 1 decembrie 1930 acuza Comisiunea de jefuirea mănăstirilor din
Oltenia opriudu-se tot la cazul mănăstirii Hurezi, unde se înlocuise acoperişul de aramă -
scandal redeclanşat de ziarul „Naţionalul Vâlcii“ , din februarie 1934, care prelua cazul
acestui monument rămas fără acoperişul său pe paraclis şi cupolă.

Adeseori atitudinile din presă aparţin unor personalităţi îngriiorate de soarta monumentelor.
Astfel, Ipolit Strâmbu în articolul Statul şi protejarea artei scria într-un număr din „Universul“
din iulie 1926: „Paraclisul mănăstirii Hurezi ca si toate zidurile şi pereţii monumentelor
istorice de la noi sunt pline de zgârieturi cu briceagul. Vizitatorii făloşi şi neciopliţi şi-au
gravat numele peste tot, sau l-au scris cu creionul. Ce zice Ministerul Cultelor şi Artelor şi în
special Comisiunea Monumentelor Istorice? Se pot îngădui mai departe aceste impietăţi şi
barbarii revoltătoare ?

Înţelege oricine că nu putem face azi frescele de pe timpul lui Brâncoveanu, dar să nu se
poată păstra nemăzgălite, aceasta e prea mare ruşine, mai ales pentru marile instituţii şi
autorităţi însărcinate cu protejarea lor. Îmi pare rău că n-am fotografii după tinda paraclisului
de la Hurezi, ca să le arăt. IA Golia, „Universul“ în articolul Cupola bisericii Golia din Iaşi se
prăbuşeşte arată că „Din cauza nepăsării Comisiunii Monumentelor de şi face restaunările
i
vezi adresa CMI nr. 577/24.111.1939, în Arh. CMI, fond 5.21, dosar Slatina-Baia
2. Vezi în Arh. CMI, fond 5.14, dosar Sf. Voievozi Cașin I.
ii
3. Vezi în Arh. CMI, fond 5.13, dosar Sf. Nicolae Ungureni—Craiova
11
necesare, cupola bisericii, unică în felul ei, şi considerată ca o fală arhitectonică a României,
este pe cale de a se dărâma. Este ameninţată cu .prăbuşinea şi încăperea din cmtea bisericii
Golia, în care se află instalat muzeul municipiului cu nenumăratele relicve rămase din trecutul
Moldovei. Alteori, chiar cei legaţi direct de soarta monumentelor o fac, cum este cazul
intervenţiei mitropolitului Titus Targovisteanu, în favoarea mănăstirii Antim: „Cunoastem
bine că toţi suntem de acord că puţinele rămăşiţe ce au izbutit să supravieţuiască până în
vremea noastră, cu o adâncă şi pioasă înţelegere de asemenea lucruri, să tie ţinute, restaurate
şi lăsate moştenire urmaşilor noştrii, nu numai ca semne ale trecutului, ci ca pildă de
înţelegere şi de preţuire din partea noastră a acestor scumpe moşteniri. Dar dacă este aşa şi aşa
este cum de sufletele noastre nu se îndeamnă ca, cu o zi mai degrabă, să punem în bună stare
scumpele şi extrem de frumoasele rămăşiţe de la Antim !… Ce-or fi cugetând vizitatorii
despte tristă părăsire în care stau aceste comori de artă, despre aceste scumpe rămăşiţe ale

trecutului nostru, socotim că nu este greu de presupus.

Situaţi la antipodul unei înţelegeri fireşti, unii preoţi au dovedit o crasă neînţelegere a valorii
monumentelor vechi. Un caz tipic îl întâlnim la Găiseni (jud. Dâmboviţa), unde parohia în
frunte cu preotul a cerut demolarea. Referatul arh. V. Moisescu relatează despre dorinţa, viu
apărată, a părintelui Ioan -Şeitan de a-şi vedea demolată biserica veche pentru a ridica pe
urmele ei alta nouă cu... 1 milion! Şi se întreba: „De ce atâta răutate faţă de un monument din
toate punctele de vedere ? Că nu a fost lăsat să-l dărâme. Ori că Comisiunea Monumentelor
Istorice cheltuieşte bani cu deplasarea personalului, iar noi riscăm greutăţile drumurilor pentru
a servi parohiile şi a salva monumentele istorice, dând planuri, devize, instrucţiuni, tot ce
putem şi cucernicia sa le nesocoteşte din ambiţie, că voieşte a avea biserică nouă spunându-mi
că nu-l priveşte ruinele vechi .

Preluând asemenea constatări la 13 iunie 1945 arhitectul revenea, arătând că parohul trebuie
silit „să facă toate eforturile să repare vechiul monument, care este a treia biserică construită
de principii Văcăreşti, oricât ar fi cucemicia sa Şeitan (săitan în limba turcă înseamnă dracul),
să aibă totuşi rol de biserică şi să o repare. Ar fi un mare păcat pierderea acestui monument,
fiind plasat şi într-o localitate istorică unde monumentele se ţin lanţ, Căscioarele, Găiseni,
Cărpariş, Potlogi etc. şi unde din păcate toate sunt în stare de ruină-Comisiunea
Monumentelor Istorice cerea Direcţiei cultelor anchetă, depunând un deviz de 15.700.000 lei.

În acelaşi loc, fostul schit Strâmbu ridicat la 1510, adaugit prin 1662 şi reparat în 1894 se
găsea şi el în ruină, căci Eforia Spitalelor căruia îi aparţinea l-a părăsit, lăsându-l „pe seama
12
unor oameni ma pic de milă şi frică de Dumnezeu, brigadieri silvici şi pădurari. care au
transformat clădirile fostului schit în crescătorie de porci şi grajduri de vite“.

Stăruinţa unora din fruntaşii societăţii pentru a proteja monumentele, este o laudă nimerită la
adresa lor şi a ceea ce ei reprezentau în epocă. Iată demersurile lui Gh. Ungureanu, directorul
Arhivelor Statului din Iaşi care îi seria preşedintelui Al. Lapedatu, din Săcelul Gorjului, în
1944-: „Nenorocirile abătute asupra noastră, nu ne-au mai dat curajul să vi le fac cunoscute şi
Domniei voastre; spun curaj, pentru că a comunica aceste nenorociri unuia care a pus atâta
suflet şi nădejde în înfăptuirea unor lucrări care nu-şi văd sfârşitul, este durenos, tot atât -dacă
nu mai mult cât au lovit sufletele noastre; sufletele acelora de la Iaşi, care n-au precupeţit
nimic, atunci când au avut ajutorul şi încrederea domniei voastre, să nu pornească, cu tot
avântul, la treabă adânc românească. Şi, continua vajnicul istoric, membru al Comisiunii:
„Mie, care îmi dăltuisem un crez de viaţă în reorganizarea şi ridicarea la nivelul de înaltă
cultură românească a Arhivelor Statului din Iaşi -demn de înaintaşii Asachi, Alecsandri şi alţii
după aproape trei ani de încordată muncă, mi-a hărăzit soarta timpul de a vedea sub ochi,
distrugându-se totul: am fost în beciul de sub casa din Iaşi, la bombardamentul de la 5-6 iunie
şi am simţit parcă în corpul meu orice lovitură dată în plin, în cuibul care adăpostea întreg
trecutul documentar al Moldovei. Clădirea s-a topit, împreună cu toată organizarea mea de ani
de zile. Poate că n-aş mai fi fost in stare să vă scriu nimic, dacă aceeaşi soartă nu mi-ar ti dat
posibilitatea de a salva totul din clădirea în flăcări şi nu mult a fost până să se aprjudă şi
biserica de alături de casele Arhivelor. Asupra Goliei urmările au fost: dărâmarea zidului
înconjurător pe 15-20 m, a unui turn de colţ, geamurile mănăstirii, în schimb salvându-se toate
dosarele acesteia ca şi 19 vagoane cu arhivă, transportate în Gorj.

Când, intervin prin oameni instituţiile fundamentale, ocrotirea monumentelor sporeşte în

efecte pozitive. De aceea, Comisiunea Monumentelor Istorice prin conducerea sa şi, în urma
sesizării lui George Oprescu, solicită la 21 septembrie 1945 -ca Banca Naţională a României
să se implice aşa cum guvernatorul general Costin Stoicescu a şi propus în restaurarea
ansamblului monastic de la Aninoasa. Aceasta, deoarece Comisiunea Monumentelor Istorice
avea un fond prea redus, iar valorificarea prin amenajarea unui cămin de odihnă pentru
funcţionarii Băncii Naţionale a României i se părea a fi foarte binevenită.

La alt monument moldav mănăstirea Galata din Iaşi oamenii şi timpul au contribuit mult în a-l
păgubi. Mai ales cutremurul din noiembrie 1940 şi bombardamentul din 6 iunie 1944 au pus
capăt acestor distrugeri, dar şi folosirea sa ca închisoare militară a Corpului IV armată. Iar

13
după terminarea războiului, ca lagăr pentru trupele germane. În spriiinul său face demersuri,
în 1945-46, prof. Remus Caracas, iar mitropolitul Irineu scria Comisiunii că mai ales
clopotniţă „oferă un aspect din cele mai degradante tuturor cetăţenilor Iaşului…

Înţelegem nevoile altor instituţiuni de a-şi gospodării casa cu imobile ale bisericii, dar, ca
mitropolit al Moldovei şi Sucevei nu putem accepta schimbarea unei ctitorii domneşti din
lăcaş de rugăciune şi închinare într-unul de penitenţă al delicvenţilor şi încă un caracter
permanent“.

În acelaşi caz a cărui rezolvare a durat mai bine de două decenii adăugăm şi o altă intervenţie
făcută în vara anului 1930. Ea este interesantă prin revelarea unor adevăruri (fonduri materiale
puţine, specialişti reduşi etc.). Deţinătorul monumentului arăta: „Ctitoria lui Petru Şchiopul,
de prin anii 1584-1585 ameninţă să se ruineze, faţă de completa nepăsare cu care i se
răsplăteşte roadele unei binefaceri obşteşti de veacuri, încât se pare că şi chipurile sfintilor
zugrăviţi în interiorul bisericii sunt însufleţiţi de această tristă actualitate şi au în expresia lor
ceva plângător şi parcă ameninţător“. În continuare se spunea că oferă un „trist spectacol
estetic enoriaşilor, ca o aspră satiră la adresa societăţii atât de rafinate în gusturi şi pretenţii,
care ştie să se răsfeţe prin irosirea banului ce-i prisoseşte, atât de egoist, încât ca marea
binefăcătoare de veacuri -biserica n-are ce aştepta de la dânsa. Obolul creştinismului <nu> se
mai îndrepta ca altădată spre uşile altarului şi nici dărnicia foştilor boieri <de viţă> nu se mai
arată. Un desăvârşit mormânt în care se afundă tot mai adânc şi tot mai repede idealismul
strămoşilor noştri. În faţa acestei complete secete morale, ne ridicăm noi glasul şi-l îndreptăm
către <<oficialitatea românească» care şi-a asumat rolul de protector a monumentelor istorice
şi, nădăjduim că, glasul nostru nu Va răsuna în pustiu“.Aşa cum am mai văzut, în anii din
timpul şi de după ultimul război mondial, multiple deficienţe s-au adăugat în privinţa ocrotirii
monumentelor, şubreziudu-le sau adâncindu-l pur şi simplu cele petrecute în noaptea de 10
noicmbrie 1940. Căci, oricât de însemnat a fost efortul de remediere a consecinţelor
cutremurului, resursele financiare şi războiul n-au permis ca ele să se îndrepte.

Această stare precară a fondului construit, cu valoare istorico-arhitecturală, a înlesnit adeseori

-fiiud un puternic argument -atentatul. Un grup de construcţii ieşene sunt într-o asemenea
situaţie. Dan Bădărău intervenea în iarna anului 1948 unul din cei mai grei ani pentru soarta
monumentelor „ pentru păstrarea palatului Mihail Sturza din Iaşi.” Lăcaşul, legat de istoria
culturală a Moldovei, a cunoscut vizitele unor personalităţi, el ajungând prin stăruinţa
episcopului Iosif Naniescu, seminar. La 17 martie 1948, în urma intervenţiei lui Dan

14
Bădărău, C. Daicoviciu cerea primăriei Iaşului „să nu se înceapă dărâmarea nici unui
monument din Iaşi, chiar dacă este grav avariat, fără a se fi cerut în prealabil şi obţinut
aprobarea Comisiunii Monumentelor Istorice, pentru fiecare caz în parte“.

La 7 iunie, o altă telegramă cerea autorităţilor să oprească demolarea clădirii Consulatului

rusesc din Iaşi, subliniind: „înainte de a se purcede la dărâmarea sau transformarea
construcţiilor civile mai vechi din capitala Moldovei, care prezintă pentru trecutul oraşului un
interes arhitectonic sau istoric, cum sunt vechiul consulat rusesc, actuala casă a Primăriei etc.,
să fie înştiinţată Comisiunea Monumentelor Istorice“.

O casă, aparţinând tot lui M. Sturza, se afla în incinta Spitalului militar din 1857, realizat de
Fred Pertaviu. Ea prezenta, în 1950, grave lipsuri dar era „foarte solid construit

şi cu frumoase bolţi de zid peste care s-ar putea înălţa noua construcţie.

Deşi în decursul mai multor ani s-au operat lucrări de întreţinere şi reparaţii, după al doilea
război mondial şi mănăstirea Frumoasa Iaşi se prezenta într-o stare gravă. „Acest prea frumos
monument istoric face o impresie 'foarte proastă afirma, în 1947, parohul I. Buzilă -pentru
vizitatorul dornic de a cunoaşte ceea ce înaintaşii noştri prin muncă şi dragoste au zidit.

E păcat ca asemenea opere să stea în ruină. Iar Sfatul Popular al oraşului laşi adăuga într-o
argumentaţie „politică“: „Întrucât aceste monumente au fost lăsate într-o stare de totală
părăsire, fapt care caracterizează atitudinea de nepăsare şi negliienţă criminală a dominaţiei
burgheze faţă de edificiile naţionale, martutie din trecutul istoric a poporului român.

Deşi intervenţia în favoarea monumentelor era bine intenţionată, şi chiar susţinută politic,
aceasta nu era întotdeauna justificată. Astfel, în 1950, parohia comunei Gorgota (jud.
Dâmboviţa) asociată cu secretarul P.M.R. şi enoriaşii locului, cer Direcţiei muzeelor şi
monumentelor să le aprobe scoaterea la licitaţie publică a zidurilor vechilor chilii... pentru a
realiza fonduri de întreţinere la biserică. Desigur că frumosul edificiu merita stăruinţa
comunităţii, dar calea propusă nu se potrivea.

La o intervenţie din 1950 din Cepari, cei 42 semnatari ai ei încheiau punând o sacrosantă
formulă considerată a înlesni aprobările -cu: „Înainte pentru îndeplinirea planului. Trăiască
Republica Populară Română“ .

15
Uneori, autoritatea se implică competentă şi conştientă, având câştig de cauză. Este şi cazul
bisericii Precista din Galaţi, unde Sfatul Popular al oraşului cerea Comitetului de cultură şi
artă o serie de măsuri, întrucât „prin proporţiile pe care le are, prin arhitectura exterioară de
ansamblu, prin amplasamentul său în apropierea Dunării, constituie un coronament interesant
al oraşului. Urbaniştii însărcinaţi cu întocmirea Planului de sistematizare a oraşului Galaţi,
acordă o deosebită atenţie acestei biserici căreia prin prevederile planului de sistematizare,
urmează a se deschide larg vederea atât dinspre Dunăre cât şi dinspre oraş.

Este cu atat mai meritorie o asemenea atitudine, cu cât prcţiosul monument era ameninţat cu
demolarea, altemativă pe care Episcopia Dunarii de loc nu o excludea.

Şi la Baia (jud. Suceava), biserica din comuna Ştefan cel Mare (aşa-zisa biserici Albă) are un
destin tragic: în 1932 fusese traznită, în 1940 lovită la cutremur, între 6-10 mai 1944
bombardată de aviaţia sovietică, iar, la 29 ianuarie 1953, distrusă la acaperiş de un vânt
puternic. Cererile ci se repeta în timp la diversele autorităţi, căci ceea ce nu se poate scoate
astăzi de la enoriaşi, nu se va putea scoate nici în viitor, căci starea materială a unui sat nu se
schimbă aşa uşor. Intervenţiile din 1953 precizau, constatând că „Aceasta este a 100-a hârtie
din anii 1951-52-53, în legătură cu refacerea acoperişului de la monumentul istoric biserica
Albă din Baia totodată, se afirma răspicat: Tărănimea muncitoare dimpreună cu organele
locale de stat ne tot întreabă: Când aveţi de gând să reparaţi acoperişul de la biserică. Se strică
un lucru de o mare importanţă istorică. Noi nu putem decât să spunem că aşteptăm să ne vina
olanele.

16
Capitolul 2

Tehnici si arta

Un capitol mereu în atenția Comisiunii Monumentelor Istorice 1-a constituit relația

monumentului cu mediul dal, cu contextul istoric. A nu strica o legătură bine stabilită în timp,
aşezată şi argumentată de ,straturile" istorice, a fost unul din obiective. Exemplele de
încălcare, neglijare sau insubordonare a acestei reguli abundă, ca și cele constând în rezistența
la asemenca încercări. În urma restaurării din 1913, biserica Gorgani îşi refăcuse înfățişarea,
dar... proprietarul terenului din fața ei - din str. Silfidelor nr. 2 dorea să ridice un imobil... de -
trei etaje ! intre 1909 şi 1916 lupta dintre parohie și cetățean n-a încetat, abia în ultimul an
Comisiunca Monumentelor Istorice cerånd expropierea terenului .

Lucrari ulteпоагe în 1928, sub conduccrca lui H. Teodoru (deviz 588.060 lei) se înlocuieşte
turla de lemn cu alta de zid, proporționálă cu biserica (lucrare recepționată de N. Ghica-
Budeşti la 28 martie 1933) îi redau aspectul originar, dar... încă în 1939 arh. Teodoru solicită
în planul de sistemativare să fie „toată porțiunca cuprinsă între chciul Dâmboviței şi str.
Schitu Mägurcanu, în vederea studicrii de detaliu a colinci pe care se afla biscrica".

Preocuparca de încadrare în spațiu o vedem şi-n observația lui N. Ghica-Budeşti : „să se tină
seama de prevederile planului de sistematizare care dă o deosebită imporlanță acestui punct
pitorese al cartierului legat de colina Mihai Vodă prin perspectiva ce i se deschide spre
17
malurile Dâmboviței“. În 1914 Piața Senatului sc restructura pentru a face loc unor prime
construcții înalte.

Sistematizatorii de atunci - și cei ce au efectuat, ulterior, planurile în zona-împiedicau, la

propriu, de un monument : biscrica Sf. Spiridon Vechi. Sa fitribuit starea ei de păstrare,
orbirea unor administratori și arhitecți, nu stimCunoaştem doar că și în 1927 Primăria
Capitalei cerea ministruluj de Teser demolarea, căci impiedică circulația și deschiderea
pieței“, revenind cu tărie în 1933.

Un caz similar l-a constituit biserica bucureşteană Naşterca Maicii Domnului-Zlātari. În 1923,
Comisiunea Monumentelor Istorice il refuza pe O. Soare în planurile sale de a ridica în jur
două case pentru birouri, având și sprijinul declarat al Primărici, care arăta că „urmăreşte ca
toate bisericile monumente istorice să fie cât mai mult degajate și mai ales cazul de față, unde
în preajma biscricii se găsesc și alte monumente publice“. La fel, lucrările de la Golia din
ultimii ani ai deceniului TV, se execută sub imperioascle idei de păstrare a „straturilor
istorice" și interdicția oricăror vecinătăți ofensive. Astfel, V. Brătulescu propunea în 1937 „ca
în jurul zidurilor bisericii Golia să se oprească orice construcțic nouă, declarându-se, prin
decret regal, de utilitate publică, iar cele existente să fie expropriate pentru acclași motiv"." La
Craiova,în 1947, arh. D. Vernescu i s-a încredințat Planul de sistematizare al orașului, cu 7
comune înconjurătoare. Prin II. Tendoru și P. Antonescu, Comisiunea redactează Norme,
subliniind că „liccare caz trebuieşte studiat în parte". Citim în acestea : Nu intoldeauna
degajarea excesivă este în avantajul punerii în valoare a monunentelor noastre, care, în
general, fiind de proporții reduse, nu produc o imprcsie de monument decât dacă sunt astfel
dispuse încât să nu poală fi privite de la o mică depărtare, În acest sens, fără a se cădea în
pastişări arheologice, s-ar putca, în unele cazuri, crca din nou, pe cât va li posibil, in jurul
monumenteclor istorice, o ambianță monumentală veche, atât ca stil cât și ca proporție“.

Viziunca pozitiva față de incadrarca în spațiu a valorii arhitectural-istorice, a caracterizat

arhilectii Comisiunii Monumentelor Istorice. Când aceasta preia restaurarea bisericii Buna
Vestire de la Borzeşti (jud. Bacău) -cu 1arga contibutie a conmunei punând în finalul lucrării
(1924-38) problema spațiului inconjurator, arh. St. Balş nota ,,Este o mare greşeală de a se
izola complet un monument lasandu-l in mijlocul unui spațiu gol fără nimic care så-i dea
scara. n sensul respectiv, arhitectul propunea menținerea copacilor in jurul bisericii,
reconstituirea ratoşului domnesc şi a dat o mare valoare şcolii din apropiere. In Argeş, arh.
Em. Costescu cerea la 1 noiembrie 1935- prefectului sa 1a masuri,,spre a ascunde o uşine atät

18
mare ca aceea de a vedea in mijlocul unei comune mare şi frumoasă ca loneştii, un monument
istoric care se darämă sub ochii locuitorilor şi autorităților. Comuna cerea demolarea, caci
biSerica prezintä un aspect uråt in fata locuitorilor.

Uşor lucru de hotărät căderea unor monumente! La laşi, în urma razboiului, numeroase
construcții fuseseră avariate între ele figura şi casa Cuza Vodă.Din motive tinänd de
sistematizare, edilii locali hotărăsc demolarea, în serviciul cauzei frumosului edificiu
ridicându-se Gh. Ungureanu şi Dan Badărău.

Primăria oraşului - estimând cheltuielile de restaurare şi neangajindu-se, prelevand demolarea,

anunta Comisiunea că , refacerea acestui palat ar costa miliarde.

Oficiul local de turism prin Dan Bădărău intrånd in legătură cu Comisiunea Monumentelor
Istorice, preciza ,Suntem în situația de a ne exprima regretul de a nu putea stabili o legătură
normală cu Dvs. Scopul Oficiului nostu fiind de a face laşul accesibil vizitatorilor şi de a-i
menține valoarea turistică, este de la sine înțeles ca suntem gata de a ne da tot concursul
pentru conservarea locurilor istorice, şi că am fi prea fericiti să colaborăm în acest sens cu
Monumentele Istorice. Personal am avut o intalnire cu dl. Horia Teodoru acum un an, care m-
a asigurat ca intotdeauna și in urma unei simple adrese vechea Dvs. institutție va face toate
diligențele şi va contribui chiar băneşte la restaurări ce se impun.

Palatul Cuza din str. Lapuşneanu fiind intr-o stare de ruinå ce se accentuează din zi in zi, V-
am alertat cu adresa noastră nr. 42 din 7 februarie 1948 (trimisă prin Oficul nostru de turism)
la care n-am primit nici un răspuns. De asemeni, V-am scris cu prvire la tumul biscricii
Bărboi care se ruineaza şi că o reparație nu tocmai oneroasa l-ar putea salva. Vå dădeam a
intelege că am găsi noi insaşi londuri in vederea acestei reparați. Aceasta adresă a noastră nr.
128 din 17 mai 1948 cu devizul respectiv, a rămas şi ea fără răspuns.Credem că, în această
situație, este nimerit ca tiecare så procedeze după cum va fi bine färă să aştepte avizul
Monumentelor Istorice care riscă să nu mai vie niciodată.

Interventia Comisiunii Monumentelor storice s-a adresat Comisiunii Superioare a planurilor

de sistematizare, înfrumusejare şi dezvoltare (de pe langă Ministerul de Interne) care - pe baza
proiectelor ing. T. Radulescu şi J Bedeus, autori planului de urba nism al laşului hotárăşte
pástrarea Casei Caza. Mai mult, organismul central exprima,multumirnle sale Comisunii
Monumentelor Istorice pentru această sesizare rugând-o a ne face cunoscut asemenea
propuneri ori de câte ori va fi cazul..cunoscând că în general și in cazun bine cunoscute,

19
Comisia Superioară a planurilor de sistematizare, în examinarea chestiunilor de urbanism ce i
se prezintă, la rândul ei, are toata atențiunea pentu conservarea monumentelor istonice. Critica
de fond a proiectului de sistematizare de la laşi rezultă din ,cãderea multor monumente din
oraş şi regiune ȘI nerespectarea unor reguli ale domeniului.

El a fost intocmit in absenta oricaror preocupåri arheologice şi el trebuie refácut in intregme,

inändu-se seama in primul rånd de monumente istorico-culturale ca: Palatul Cuza, Palatul
Petre Bacalu şi alte numeroase edificii de importanța capitala, aşa cum s-a facut in URSS,
marea tarà a socialismului , ca şi de pårerea unor specialişti. Regulile acestea- de acomodare
la Situațile concrete- le-au invatat repede. Intervenind pentru restaurarea mult incercatei
biserici de la Glavacioc, preotul lie Diaconescu ii scria la 24 Octombrie 1949 ministrului:
Credem ca acela ce a pus rånduiala şi grije in conservarea bunurilor de arta ale neamului va da
o månă de ajutor unui sat nevoiaş ce voieşte să apere de prada vie generaților Si ina comornle
nebánuite ale trecutului și Sh dea pildá viitoare". Intervenția se incheia cu binecunoscuta
formulà:,,Traiasca Republica Comisiunea Populară Română".

De subliniat ni se pare şi fermitatea cu care Monumentelor Istorice şi-a apårat principiile,

bazându-se pe lege şi competena.

In ianuarie 194O Comisiunea telegrafia stoparea demolării zidului palatului ce adăpostea

facultatea ieşeană de medicină; actul era hotărât de primăria locală, conform planului
urbanistic. La el se asocia - prin adresa trimisă la 17 februarie 1940 - şi rezidentul Traian
Ionaşcu, arătând că „orice reparație ar fi inutilă și fără durabilitate. Totodată se impune ca
împrejurimea actuală să fie dărâmată, prin faptul că n-are nici o estetică întrucât fiind prea
înaltă acoperă vederea Facultății de medicină"." Decanul facultății era înștiințat că ,,localul
Institutului de bacteriologie şi zidul lui înconjurător merită să fie menținute cu orice pret, fiind
unul din rarele palate domneşti din trecutul Iaşului şi care se mai păstrează. Respectând cu
strictete criteriul unității stilistice, acordurile ce se impuneau în situații noi, Comisiunea a lăsat
ca atitudine oficială impusă în practică – o nobilă şi elevată moştenire conceptuală. Astfel, la
restaurările din deceniul al cincilea de la mănăstirea Dealu, H. Teodoru considera că şantierul
trebuie să țină seama de multe aspecte şi implicații, între care ,,In'privința stilului, fără a se
banaliza prin pastişare sau copiere nici una din formele sau elementeledecorative ale vechii
biserici, construcțiile noi vor fi studiate în proporții simple - fără nici o exagerare de modă -
și în perfectă armonie în ce priveşte scara şi factura cu elementele tradiționale.

20
Adeseori soluțiile tehnice ne rețin atenția, crezându-le bine cunoscute de arhitecții şi meşterii
specializați. Pe de altă parte, ele corespund cerințelor de restaurare, specificului
monumentelor, materialelor şi condițiilor geo-climatice din România. Restaurarea casei Matei
Basarab din incinta mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung Muscel a presupus numeroase
lucrări de completare, restaurare şi consolidare la piesele litice.

Asemea operațiuni, cele de modernizare a iluminatului (cu curent electric), încălzitului sau
aerisirii sunt deosebit de complexe. Când rezultatele sunt, după ani sau chiar decenii, obținute,
mulțumirile nu întârzie. Patriarhul Nicodim, îi scria astfel - după lucrările de restaurare de la
Câmpulung şi Târgovişte (biserica Stelea), realizate în urma unui decret excepțional
(nr.2026/1943, în „Monitorul Oficial" nr.169/22. VII.1943) lui Al. Lapedatu :

„Din parte-ne, Vă încredințăm că am prețuit în chip cu totul deosebit luminile ştiințifice ale
Comisiunii Monumentelor Istorice şi contribuția ei de atât de mare valoare întâi în ce priveşte
averea istorică a bisericii noastre. În cugetul acesta, vă rugăm să ne ajutați totdeauna

Un capitol mereu în atenția Comisiunii Monumentelor Istorice 1-a constituit relația

monumentului cu mediul dal, cu contextul istoric. A nu strica o legătură bine stabilită în timp,
aşezată şi argumentată de ,straturile" istorice, a fost unul din obiective. Exemplele de
încălcare, neglijare sau insubordonare a acestei reguli abundă, ca și cele constând în rezistența
la asemenca încercări. În urma restaurării din 1913, biserica Gorgani îşi refăcuse înfățişarea,
dar... proprietarul terenului din fața ei - din str. Silfidelor nr. 2 dorea să ridice un imobil... de -
trei etaje ! intre 1909 şi 1916 lupta dintre parohie și cetățean n-a încetat, abia în ultimul an
Comisiunca Monumentelor Istorice cerånd expropierea terenului .

Lucrari ulteпоагe în 1928, sub conduccrca lui H. Teodoru (deviz 588.060 lei) se înlocuieşte
turla de lemn cu alta de zid, proporționálă cu biserica (lucrare recepționată de N. Ghica-
Budeşti la 28 martie 1933) îi redau aspectul originar, dar... încă în 1939 arh. Teodoru solicită
în planul de sistemativare să fie „toată porțiunca cuprinsă între chciul Dâmboviței şi str.
Schitu Mägurcanu, în vederea studicrii de detaliu a colinci pe care se afla biscrica".

Preocuparca de încadrare în spațiu o vedem şi-n observația lui N. Ghica-Budeşti : „să se tină
seama de prevederile planului de sistematizare care dă o deosebită imporlanță acestui punct
pitorese al cartierului legat de colina Mihai Vodă prin perspectiva ce i se deschide spre
malurile Dâmboviței“. În 1914 Piața Senatului sc restructura pentru a face loc unor prime
construcții înalte.

21
Sistematizatorii de atunci - și cei ce au efectuat, ulterior, planurile în zona-împiedicau, la
propriu, de un monument : biscrica Sf. Spiridon Vechi. Sa fitribuit starea ei de păstrare,
orbirea unor administratori și arhitecți, nu stimCunoaştem doar că și în 1927 Primăria
Capitalei cerea ministruluj de Teser demolarea, căci impiedică circulația și deschiderea
pieței“, revenind cu tărie în 1933.

Un caz similar l-a constituit biserica bucureşteană Naşterca Maicii Domnului-Zlātari. În 1923,
Comisiunea Monumentelor Istorice il refuza pe O. Soare în planurile sale de a ridica în jur
două case pentru birouri, având și sprijinul declarat al Primărici, care arăta că „urmăreşte ca
toate bisericile monumente istorice să fie cât mai mult degajate și mai ales cazul de față, unde
în preajma biscricii se găsesc și alte monumente publice“. La fel, lucrările de la Golia din
ultimii ani ai deceniului TV, se execută sub imperioascle idei de păstrare a „straturilor
istorice" și interdicția oricăror vecinătăți ofensive. Astfel, V. Brătulescu propunea în 1937 „ca
în jurul zidurilor bisericii Golia să se oprească orice construcțic nouă, declarându-se, prin
decret regal, de utilitate publică, iar cele existente să fie expropriate pentru acclași motiv"." La
Craiova,în 1947, arh. D. Vernescu i s-a încredințat Planul de sistematizare al orașului, cu 7
comune înconjurătoare. Prin II. Tendoru și P. Antonescu, Comisiunea redactează Norme,
subliniind că „liccare caz trebuieşte studiat în parte". Citim în acestea : Nu intoldeauna
degajarea excesivă este în avantajul punerii în valoare a monunentelor noastre, care, în
general, fiind de proporții reduse, nu produc o imprcsie de monument decât dacă sunt astfel
dispuse încât să nu poală fi privite de la o mică depărtare, În acest sens, fără a se cădea în
pastişări arheologice, s-ar putca, în unele cazuri, crca din nou, pe cât va li posibil, in jurul
monumenteclor istorice, o ambianță monumentală veche, atât ca stil cât și ca proporție“.

Viziunca pozitiva față de incadrarca în spațiu a valorii arhitectural-istorice, a caracterizat

arhilectii Comisiunii Monumentelor Istorice. Când aceasta preia restaurarea bisericii Buna
Vestire de la Borzeşti (jud. Bacău) -cu 1arga contibutie a conmunei punând în finalul lucrării
(1924-38) problema spațiului inconjurator, arh. St. Balş nota ,,Este o mare greşeală de a se
izola complet un monument lasandu-l in mijlocul unui spațiu gol fără nimic care så-i dea
scara. n sensul respectiv, arhitectul propunea menținerea copacilor in jurul bisericii,
reconstituirea ratoşului domnesc şi a dat o mare valoare şcolii din apropiere. In Argeş, arh.
Em. Costescu cerea la 1 noiembrie 1935- prefectului sa 1a masuri,,spre a ascunde o uşine atät
mare ca aceea de a vedea in mijlocul unei comune mare şi frumoasă ca loneştii, un monument

22
istoric care se darämă sub ochii locuitorilor şi autorităților. Comuna cerea demolarea, caci
biSerica prezintä un aspect uråt in fata locuitorilor.

Uşor lucru de hotărät căderea unor monumente! La laşi, în urma razboiului, numeroase
construcții fuseseră avariate între ele figura şi casa Cuza Vodă.Din motive tinänd de
sistematizare, edilii locali hotărăsc demolarea, în serviciul cauzei frumosului edificiu
ridicându-se Gh. Ungureanu şi Dan Badărău.

Primăria oraşului - estimând cheltuielile de restaurare şi neangajindu-se, prelevand demolarea,

anunta Comisiunea că , refacerea acestui palat ar costa miliarde.

Oficiul local de turism prin Dan Bădărău intrånd in legătură cu Comisiunea Monumentelor
Istorice, preciza ,Suntem în situația de a ne exprima regretul de a nu putea stabili o legătură
normală cu Dvs. Scopul Oficiului nostu fiind de a face laşul accesibil vizitatorilor şi de a-i
menține valoarea turistică, este de la sine înțeles ca suntem gata de a ne da tot concursul
pentru conservarea locurilor istorice, şi că am fi prea fericiti să colaborăm în acest sens cu
Monumentele Istorice. Personal am avut o intalnire cu dl. Horia Teodoru acum un an, care m-
a asigurat ca intotdeauna și in urma unei simple adrese vechea Dvs. institutție va face toate
diligențele şi va contribui chiar băneşte la restaurări ce se impun.

Palatul Cuza din str. Lapuşneanu fiind intr-o stare de ruinå ce se accentuează din zi in zi, V-
am alertat cu adresa noastră nr. 42 din 7 februarie 1948 (trimisă prin Oficul nostru de turism)
la care n-am primit nici un răspuns. De asemeni, V-am scris cu prvire la tumul biscricii
Bărboi care se ruineaza şi că o reparație nu tocmai oneroasa l-ar putea salva. Vå dădeam a
intelege că am găsi noi insaşi londuri in vederea acestei reparați. Aceasta adresă a noastră nr.
128 din 17 mai 1948 cu devizul respectiv, a rămas şi ea fără răspuns.Credem că, în această
situație, este nimerit ca tiecare så procedeze după cum va fi bine färă să aştepte avizul
Monumentelor Istorice care riscă să nu mai vie niciodată.

Interventia Comisiunii Monumentelor storice s-a adresat Comisiunii Superioare a planurilor

de sistematizare, înfrumusejare şi dezvoltare (de pe langă Ministerul de Interne) care - pe baza
proiectelor ing. T. Radulescu şi J Bedeus, autori planului de urba nism al laşului hotárăşte
pástrarea Casei Caza. Mai mult, organismul central exprima,multumirnle sale Comisunii
Monumentelor Istorice pentru această sesizare rugând-o a ne face cunoscut asemenea
propuneri ori de câte ori va fi cazul..cunoscând că în general și in cazun bine cunoscute,
Comisia Superioară a planurilor de sistematizare, în examinarea chestiunilor de urbanism ce i

23
se prezintă, la rândul ei, are toata atențiunea pentu conservarea monumentelor istonice. Critica
de fond a proiectului de sistematizare de la laşi rezultă din ,cãderea multor monumente din
oraş şi regiune ȘI nerespectarea unor reguli ale domeniului.

El a fost intocmit in absenta oricaror preocupåri arheologice şi el trebuie refácut in intregme,

inändu-se seama in primul rånd de monumente istorico-culturale ca: Palatul Cuza, Palatul
Petre Bacalu şi alte numeroase edificii de importanța capitala, aşa cum s-a facut in URSS,
marea tarà a socialismului , ca şi de pårerea unor specialişti. Regulile acestea- de acomodare
la Situațile concrete- le-au invatat repede. Intervenind pentru restaurarea mult incercatei
biserici de la Glavacioc, preotul lie Diaconescu ii scria la 24 Octombrie 1949 ministrului:
Credem ca acela ce a pus rånduiala şi grije in conservarea bunurilor de arta ale neamului va da
o månă de ajutor unui sat nevoiaş ce voieşte să apere de prada vie generaților Si ina comornle
nebánuite ale trecutului și Sh dea pildá viitoare". Intervenția se incheia cu binecunoscuta
formulà:,,Traiasca Republica Comisiunea Populară Română".

De subliniat ni se pare şi fermitatea cu care Monumentelor Istorice şi-a apårat principiile,

bazându-se pe lege şi competena.

In ianuarie 194O Comisiunea telegrafia stoparea demolării zidului palatului ce adăpostea

facultatea ieşeană de medicină; actul era hotărât de primăria locală, conform planului
urbanistic. La el se asocia - prin adresa trimisă la 17 februarie 1940 - şi rezidentul Traian
Ionaşcu, arătând că „orice reparație ar fi inutilă și fără durabilitate. Totodată se impune ca
împrejurimea actuală să fie dărâmată, prin faptul că n-are nici o estetică întrucât fiind prea
înaltă acoperă vederea Facultății de medicină"." Decanul facultății era înștiințat că ,,localul
Institutului de bacteriologie şi zidul lui înconjurător merită să fie menținute cu orice pret, fiind
unul din rarele palate domneşti din trecutul Iaşului şi care se mai păstrează. Respectând cu
strictete criteriul unității stilistice, acordurile ce se impuneau în situații noi, Comisiunea a lăsat
ca atitudine oficială impusă în practică – o nobilă şi elevată moştenire conceptuală.

Astfel, la restaurările din deceniul al cincilea de la mănăstirea Dealu, H. Teodoru considera că

şantierul trebuie să țină seama de multe aspecte şi implicații, între care ,,In'privința stilului,
fără a se banaliza prin pastişare sau copiere nici una din formele sau elementeledecorative ale
vechii biserici, construcțiile noi vor fi studiate în proporții simple - fără nici o exagerare de
modă - și în perfectă armonie în ce priveşte scara şi factura cu elementele tradiționale.

24
Adeseori soluțiile tehnice ne rețin atenția, crezându-le bine cunoscute de arhitecții şi meşterii
specializați. Pe de altă parte, ele corespund cerințelor de restaurare, specificului
monumentelor, materialelor şi condițiilor geo-climatice din România. Restaurarea casei Matei
Basarab din incinta mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung Muscel a presupus numeroase
lucrări de completare, restaurare şi consolidare la piesele litice.

Asemea operațiuni, cele de modernizare a iluminatului (cu curent electric), încălzitului sau
aerisirii sunt deosebit de complexe. Când rezultatele sunt, după ani sau chiar decenii, obținute,
mulțumirile nu întârzie. Patriarhul Nicodim, îi scria astfel - după lucrările de restaurare de la
Câmpulung şi Târgovişte (biserica Stelea), realizate în urma unui decret excepțional
(nr.2026/1943, în „Monitorul Oficial" nr.169/22. VII.1943) lui Al. Lapedatu :

„Din parte-ne, Vă încredințăm că am prețuit în chip cu totul deosebit luminile ştiințifice ale
Comisiunii Monumentelor Istorice şi contribuția ei de atât de mare valoare întâi în ce priveşte
averea istorică a bisericii noastre. În cugetul acesta, vă rugăm să ne ajutați totdeauna cu
sfaturile Domniilor Voastre şi să primiți, domnule preşedinte, odata cu ex presiunea inaltei
noastre consideratiuni, urările cele mai bune şi arhieresti binecuvântări“

Betonul armat este utilizat de la începutul veacului nostru in multelucrări de restaurare.

Folosirea lui a fost acceptată şi de către Comisiunea Monumentelor Istorice, dar..cu toată
grija. Astfel, la restaurarea chiliilor si a bolniței de la Brâncoveni, în 1945/46, arh. V.
Moisescu remarca : „lucrarea fiind o importantă lucrare de beton armat, care atrage şi o
enormă greutate asupra zidurilor, va trebui incredințată unui specialist de încredere în ce
privește calculul betonului“.

O serie de inițiative locale sau depășiri de atribuții au marcat în mod negativ, uneori definitiv
emplu ne edifică : biserica de lemn de la Cornățela comportat lucrări, în 1944. Lucrările n-au
tinut scama de recomandärile lui Em. Costescu, care atcătuieşte Condiții speciale pentru
repunerea bisericii de lemn Sf. Voievozi în „starea primitivă“ dinaintea reparațiilor. Acestea
constau din : demontarea soclului de beton pe porțiuni mici şi în părți opuse ale soclului spre a
nu se primejdui stabilitatea bisericii", înlocuirea acestuia cu un soclu de cărămidă presată la
care rosturile dintre råndurile de cărămizi vor fi largi ca la fosta zidărie a soclului, fără a fi
fulguite cu rigla de fier. Sub tälpile de stejar ale bisericii soclul va fi împănat cu cărămidă
presată şi pene de fier"; restaurarca pridvorului „pc stålpi de lemn de stejar ciopliți şi având
aceleași dimen- siuni cu cei vechi" ; darea jos a tencuiclii exterioare „pentru a face vizibile
tălpile cu ciopliturile şi crestăturile de la zidăria bisericii","
25
Dând o marc importanță nuaterialelor de lucru, Comisiunea a urmărit atent compatibilitatea
acestora sub aspect tehnic (rezistența, impact cu pärțile originale etc.). Un exemplu interesant
ni-l furnizează restaurarea de la Hurezi. Aici, stareța Epiharia Moisescu şi-a depășit atribuțiile,
initiativei ei datorându-se lucrări incompatibile", care au determinat reacția lui Nicolae Iorga.
In sens pozitiv, Comisiunea Monumentelor Istorice mu admite, in 1936, acoperirea chiliilor şi
stăreției cu tablă ci numai cu olane." Pardoseala pridvorului executată de pietrarul G. Vicenzo
este din calcar de Câmpulung de nuanță gri închis.

Într-un caz mai general, G. Sterian il critica pe arh. K. Romstorfer pentru că nu a restituit la
Suceava acoperişurile de olane şi, cu acelaşi prilej, constata „că nu este admisibilă restaurarea
cu piatră de talie, cum s-a făcut la Iaşi, fiindcă nu se pomenește nici un exemplu similar în
bisericile lui Ştefan cel Mare“.

Supraveghind aşezarea noii învelitori de şiță de brad la Strejeştii de Jos, în Romanați, arh. I.
L. Athanasescu se asigură ca aceasta să fie ,sculptată și gudronată și pusă pe 3 rânduri și 4 pe
poale. Intervențiile presupun folosirea unor tehnici şi materiale speciale. La Golia,
antemăsurătorile şi devizul făcute de Șt. Balş și Horia Teodoru la 3 iulie 1939,prevedcàu
folosirea unor tiranți de fier rotund, de 35 cm diametru, turnați dintr-o bucată de 12 ml
„ncadmițându-se fier din bucăți sudate. Capetele tirantului vorfi ghiventuite şi prevăzute cu
piulițe care se vor strânge, după aşczare, până la refuz, după ce se va încălzi fierul la mijloc.
Fixatul capetelor se va face într-un fier U de profil 20 şi de cca 1,50 m lungime, care va
rămânc înecat în zidărie, între parament şi zidăria neregulată“. Tar pentru ,buna păstrare a
profilelor se vor acoperi cu plumb de 1 mm grosime toate cornişele orizontale și frontoanele
fațadelor. Se va lucra după toate regulile artei, cu copci sudate și se va încastra foaia de plumb
in rostul superior". Cazul de față ilustrează multe alte aspecte tehnice, pe lângă tirantul mare
(130 kg, din fier, pătrat de 35 mm, 13,5 m) folosit la arcul mare al pronaosului spre vest,
utilizându-se 22 bare de fier de 4 m x (0,40 mm.

Consolidarea turlei pantocratorului s-a realizat sub conducerca ing. Luigi Cora din Iaşi,
specialist în beton armat, ea presupunând legarea pereților turlei cu 2 tiranți de fier.
Tehnicianul opina : „Masivul de zidărie se poate ataca pe ambele fețe, pe la interiorul și
exteriorul bisericii, dar în acest caz lucrarea, pentru a rcuşi, reclama multă atenție și exactitate
în fixarea locului găurit. Întinderea tiranților se face prin înşurubarca tendonului ce le uneşte
capetele. Operația întinderii se face cu o cheie având coadă lungă ce formează pârghie".

26
Apoi „din cauza jocului arcului, zidăria timpanului de peste el a crăpat în mai multe direcții,
separându-se în bolțare neregulate. Pentru a le Solidariza, se va executa, după ce se vor fi
introdus şi strâns tirații, o centură de beton armat în carnea zidăriei timpanului".n Fusul turlei
pantocrator consolidat printr-un corset de beton armat, arcul mare al altarului cu din același
material, iar la turla naosului s-au aplicat 2 centuri și 8 beton armat, legându-se pereții prin 4
tiranți de fier, întreaga armătură 1600 kg. Cimentul a fost acceptat Ia lucrările de la
monumeniele istorice, unde numai s-a în cazul constatatcelor de ca structură, la atâtea fiind
biserici exclus — că din este tencuielile aducător soclurilor,de insie nepermițând aerisirea
zidăriei. Întrebuințarea bine lui drișcuit limitată — se fiind datora preferatefaptului că tecurile
de mortar de var gros și nisip fiind impermeabil împiedică libera evaporare a umezelei din
zid și împinge această unde va măcina umezeală și spre a păta interior tencuiala unde
fațadei”va distruge Iată pictura un alt și aspect în sus tehnic, asupra soclului reniltał din
lucrarea de restaurare a șarpantei bisericii Aroneanu de la Iași : Șt. Bals nota, condiționând, la
4 octombrie 1946, că nu va recepționa „cât timp nu se vor așeza clești din câte 2 scânduri de
6/18 cm secțiune prinse cu buloane care să prindă între ele popul, contrafișele și căpriorii", ca
și prinderea eșafodajului lemnăriei în buloane de fier prevăzute în centura de beton:" Sub
raport tehnic, de pildă, refacerea coronamentului de la capela Știrbei din Buftea, trebuia
realizată în greutate totală de 2000 kg, calculându-se exact 0,30 kg/cm2, astfel încât presiunea
și greutatea să fie bine susținute de edificiu.

La un alt monument de largă semnificație, mănăstirea Frumoasa de la Iași", s-a lucrat mult
după un deviz al lui Șt. Balș din anul 1945 (64.000.000 lei). Acesta prevedea diverse operații
la turnul principal, șarpantă, acoperiș, specificând vopsitul pereților cu lapte de var amestecat
cu seu ; mai târziu, la 29 august 1948, cercetând din nou lucrările, arhitectul preciza 1.
Căpriorii susținând cupola superioară se vor contravântui cu contrafișe prinse în popi conform
schiței.

2. De asemeni vor fi legați cu clești.

3. Tiparele cupolei se vor consolida la capetele superioare și inferioare prin clești prinși de
căpriori sau de grinzi .38 alt caz ieșean — biserica Aroneanu H. Teodoru prevedea la 23 iunie
1930 : desfacerea cărămizilor putrede de la stâlpi și și arcadele turlei pe nord a turnuIui
bisericii, refacerea zidăriei cu cărămidă presată și mortar de var gras și nisip și 20 % ciment,
iar la retencuirea și văruitul turlei var amestecat cu 10 % ulei crud la stingere, amestecat de
două ori ; la corpul bisericii trebuia răzăluită cornișa de piatră ca să ajungă aparentă, făcute

27
șlefuiri de suprafețe cu var gras și nisip aspru plus 20 % ciment (iar la soclu 10 0/0)." Lucrând
la vechea mitropolie ieșeană, arh. A. Scheleti a dat bune rezultate, ținând seama de cele ce Ie
notifica la 29 mai 1946, Șt. Balș : pentru datul jos la tencuieli se va proceda la „tăiatul zidăriei
pe o lățime de 0,50 m și o adâncime de 0,30 m astfel ca să se poată așeza cărămizile
alternante, făcându-se legătura în strepi și țesându-se cu zidărie veche".

Această lucrare urma să se facă treptat, „pe porțiuni de 1 m lungime, și pe toată înălțimea
crăpăturilor care depășesc 3 m lățime", închizând în exterior; la absidele laterale 14 m, la
absida altarului 7 m, iar în interior la calotă 24 m. Cât privea bolta absidelor în interior, cerea
să se toarne „zeamă de ciment pe exterior în podul bisericii, pentru a umple bine crăpătura pe
toată grosimea zidăriei, după ce se va tese fața spre interioŕ'. Nu au scăpat arhitecților
restauratori (avize date de H. Teodoru și P. Antonescu) nici alte elemente : la legarea cu fier a
absidelor laterale și a absidei altarului trebuiau să se utilizeze tiranți de fier pătrat sau rotund
de 30 mm ghiventuiți la capete și prinși în plăci de 30/30 cm de fier de 15 mm gr cu mufe de
strângere la mijloc, iar „la altar tirantul se va lega de o legătură circulară de fier lat de 70/10
cm care se va încastra în zidărie".

Devizul prevedea expres îndepărtarea pojghițelor de var de pe piatră cu peria de păr și soluție
slabă de acid chorhidric sau leșie ; la cornișă, unde se făceau completări la profilurile vechi,
mortarul trebuia făcut din var gras plus 150 kg ciment la m.c. pastă și praf galben de ocru
pentru a-i da patină. 40 Un alt exemplu de rezolvare a unor aspecte de ordin tehnic, ni-l oferă
restaurările de la biserica schitului Dobrușa (Vâlcea). În mod direct, P. Antonescu nota pe
devizul prezentat la 4 martie (10.814.500 lei) de V. Moisescu : „Pentru a se ușura turlele
bisericii, care par prea puternice și greoaie sunt de părere a li se reduce diametrul prin
înlocuirea cłvun trunchi de con a cilindrului de racord între pendantivi și burul propriu-zis al
turlelor (după exemplul de la mănăstirea Gura Motrului, și mai ales al bisericii bolniței de la
Cozia) în cazul în care nu ar fi nici o contraindicație”. Minuția restaurării o dovedește fiecare
componentă lucrare : la șantierul de la Jghiaburi43 (județul Vâlcea), unde lucrează arh. 1.
suioc (1940-48), condițiile speciale cereau „Treptele de piatră nu vor fi lucrate cu buciarda ci
cu dalta. Rostuitul se va face cu rosturi pline nefuguite și cari nu vor trece peste marginile
pietreloŕ'.

Un alt detaliu ni-l prilejuiește dosarul de restaurare a bisericii de lemn de la Trohanu (jud.
Vaslui).45 Iată ce le cerea meșterilor în devizul descriptiv H. Teodoru la vopsitul în ulei
„Lucrarea se va face astfel încât să se păstreze coloritul natural al lemnului vechi. Pentru

28
aceasta grinzile vechi ale bisericii și lemnăria cafasului se vor curăți cu flacăra de vechile
vopsiri sau spoieli — dacă sunt — se vor da cu baiț pentru a se obține un ton general uniform
de culoarea lemnului vechi, apoi se va da de două ori cu ulei de in curat. Scândurile de
căptușeală în exterior vor fi date cu carbolineum în loc de ulei.

Reîntorcându-ne la pietrărie, observăm grija restauratorilor pentru a nu folosi scule și

instrumente dure. De exemplu, la Dragomirna curățirea pietrăriei trebuia efectuată numai cu
perii tari, nu cu sârmă sau cu dalta, cu leșie sau o soluție slabă de apă tare a pietrelor cioplite
(ex. capitelurile stâlpilor pridvotului), restauratorii trebuiau să respecte „prestigiul patinei
timpului . Grija de căpetenie a arhitectului trebuia, si aici, să fie păstrarea tuturor semnelor
lapidare sau a inscripțiilor zgâriate ori incizate pe tencuială. Spune referentul : „Biserica nu se
va mai vărui niciodată și sub nici un motiv nici în interior și nici în exterioŕ' ; tot el : lespezile
din pardoseli „vor fi numai fățuite, completându-se eventualele lipsuri cu lespezi noi de
aceeași formă și calitate ca cele existente, menținându-se la loc lespezile funerare fără nici o
modificare, lespezile de marmură din mijlocul naosului etc.

Nevoia de. a se reliefa autenticul, originalul, părțile vechi este, în concepția restaurator, foarte
însemnată. Ea se multiplică, sub aspect tehnic și arobligând la investigații de parament și
zidărie, la săpături arheologice și cercetarea componentelor arhitectonice.

La restaurarea bisericii înălțarea Dom de la Cepari — Argeș nu s-a aprobat „sub nici un motiv
închiderea cu geamlâc a pridvorului actual cu coloane de zidărie, chiar dacă cl a fost zidit la în
1928, Societatea Anonimă Română Automobilia" îl însărcina pc arh. A. G. Davidescu să
întocmească proiectul de restaurare și completare la ruinele palatului Bibescu -- păstrate în
fata gării Mogoșoaia stilul fostei construcții și toate completările se fac în același spirit. carc
„păstrează unitatea de stil, teză venită din aria școlii de restaurare franceză undë s-a format și
arh. Davidescu — își arăta, suverană, autoritatea.

Lucrând la ansamblul istoric de la Golești, Horia Teodoru dă o înaltă apreciere datelor istorice
tocmai pentru a reconstitui aspectele originare. Serviciul tehnic al Comisiunii prevăzuse, în
1939, înlocuirea etajului superior al clopotniței — din lemn și deteriorată cu unul de beton,
piatră și cărămidă cu câte 3 arcade pe fiecare latură. Între timp, restaurarea conacului a permis
refacerea unui pridvor deschis asemănător celui din proiectul de la biserică. În asemenea
situație, arhitectul credea că „o astfel de asemănare este supărătoare (deci) unnează să se
renunțe la vechiul proiect care de altfel are o proporție destul de groasă și greoaie” și că

29
trebuie să 'se aibă în vedere o rezolvare „care încearcă să reproducă proporția actualei
construcții de lemn. Aceasta, în complexul de construcții.

În spatele soluțiilor tehnice stau — ca o regulă —cunoștințe de istorie, artă, de tehnică. Când
— în urma cutremurului din 1940 Șt: Balș propunea restaurarea turnului clopotniței de la
Galata, el avea în vedere patru soluții. Le expune astfel : „1. Presupune consolidarea (eventual
dărâmarea și refacerea) etajului superior, în scopul de a păstra monumentului înfățișarea
actuală. Forma dată acoperișului presupune o învelitoare de olane și este aleasă Pentru a
diferenția turnul clopotniței de turlele bisericii. Atât această formă cât și materialul
învelitoarei (olane) sunt curente în epoca domniei lui Mihail când s-a făcut acest adaos
turnului vechi (partea superioară, n.n.). 2. Făcută cu scopul de a reda turnului vechea
înfățișare ce se presupune a fi avut-o dărâmându-se etajul superior adăugat în secolul XIX.

Prezintă avantajul unei mai bune potriviri a siluetei turnului cu turlele bisericii, și a
îndepărtărei unui adaos dintr-o epocă prea recentă. Forma acoperișului este foarte comună și
des întrebuințată la monumentele de acest fel din secolele XVI—XVII. Materialul ar fi tabla
de aramă sau tabla galvanizată. 3. Ca și cea precedentă, cu deosebirea formei acoperișului
adaptată formei cupolei de zid de dedesupt, și diferită de acoperișurile turlelor. Învelitoarea de
olane. 4. Această formă de acoperiș ce se întâlnește la multe biserici din regiune este o formă
caracteristică a epocii când s-a făcut adaosul. Presupune menținerea etajului II ca și soluția nr.
1. Învelitoarea ar fi de tablă de aramă sau tablă galvanizată.

În situația bisericii domnești Sf. Gheorghe de la Herța (jud. Dorohoi), diferendele au pus față
în fată pe reprezentanții Comisiunii — Artur Verona și Horia Teodoru — și Parohia.

Ultimii doreau să așeze, la reparațiile din 1928, mozaic la pardoseală, deși lespezile erau bune
și să orneze monumentul cu pictură în ulei. Tot ei, parohienii, în 1932 susțineau tencuitul
soclului cu piatră artificială, voiau să astupe streașina cu scânduri și î în ciuda indicațiilor și
protestelor Comisiunii — întâi amenință că vor opri lucrarea, apoi fac așa cum doresc. Noi
reținem, sub unghi tehnic, și de această dată, grija pentru compatibilitate -pe care
reprezentanții Comisiunii Monumentelor Istorice o dovedesc atât în cazul materialelor cât și a
rezultatului estetic în de 1945 pe urma Comisiunea folosirii lor.

Aspectul estetic iată-l cum rezultă și atunci când adresa parohiei din Cotnari (jud. Iași)
arătându-i „că nu este de părere ca monumentele vechi să fie văruite, ceea ce le dă un aspect
de noutate. Ele trebuiesc lăsate să fie patinate de vreme și săsi păstreze aspectul lor de

30
vechime'. Îmbimrea cerințelor se dovedește la mănăstirea Comana, unde H. Teodoru referea :
„în fata proiectată intră clemente arhitectonice (colonete și o cruce) și decorative (ornamente)
care urmează a fi executate, din lipsă de fonduri, din piatră artificială, ceca ce nu sc poate
admite în incinta unui monument istoric unde coloanele sunt de piatră adevărată, iar
inscripțiile pe mannură ; iar acoperișul e prevăzut din țiglă, în loc de olane cum sunt celelalte
acoperișuri alc mănăstimi”• . Adeseori au loc disełusiuni între susținătorii diverselor metode ;
restaurarea picturii mănăstirii Plătărești în 1939, de către G. Teodorescu, oferea la recepția
lucrării — delegatului Patriarhiei, pictorul restaurator D. Belizarie, unei critici constând în
nefolosirea cimentului sau ghipsului în golurile frescei, pentru a o consolida. Cel criticat
aprecia opiniile și practicile colegului „o critnă de neiertat” — avea dreptate ! — iar N. Iorga
afirma : „Pictura veche e în singura noastră sarcină. D. Belizarie n-are ce cauta.

O parohie care s-a străduit timp îndelungat să-și• restaureze biserica, a fost aceea de la
Cosmești—Fâstici (jud. Vaslui). Încă la 21 august 1930, Horia Teodoru aprecia : „Florile
decorative în relief ce decorează cercurile din partea superioară a bisericii și a turlelor, sunt .o
mărturie a meșteșugului din trecut. Ele nu se mai pot astăzi imita, nici completa, acolo unde s-
au stricat. Trebuiesc rnenlinute întocmai cum se găsesc fixând la loc cu ciment părțile ce se
desprind și lăsând neatinse urmele părților care au căzut. Ele nu trebuiesc nici văruite, căci
straturile succesive de var îneacă vioiciunea profilelor. Trebuiesc numai curățate ușor cu peria
de păr de către un meșter cunoscut”. La un monument — princeps — ca mănăstirea
Dragomirna — întreținerea și conservarea sunt operații continue.

În cazul lucrărilor din perioada interbelică, Horia Teodoru le impunea : cercetarea tuturor
straturilor picturale ; înlăturarea tencuielilor de pe pereții sudici ai incintei ; înlăturarea varului
de pe pietrărie și de pe nervurile de la pridvor, ușa de piatră a pronaosului și stăreției, stâlpii
dintre pronaos și naos, apoi de pe pereții nezugrăviți din pridvor și pronaos ; restaurarea
generală a zidăriei de piatră a turnului de intrare și a celui sud-estic ș.a.

31
Capitolul lll

Tradițiile veacului trecut au reieșitl, o dată cu generația de început a secolului XX,

îmbunătățite și mai precis subordonate cerințelor feluritelor categorii de monumente istorice.
Dintre acestea, cele dintâi au beneficiat monumentele antice și, abia din deceniul al doilea,
cele medievale. Începutul l-a făcut sub raport strict calificat — Virgil Drăghiceanu, căruia i se
datorează fundamentarea cercetării arheologice la monumentele epocii medievale. Cele mai
spectaculoase au fost cele de la Curtea de Argeș. În 1930, la 5 mai, acest neobosit cercetător
începea lucrările de cercetare, în proprietatea lui A. Cantacuzino, la biserica catolică de la
Baia. Același reputat arheolog fusese însărcinat, în 1926, să execute săpături la biserica Sf.

32
Voievozi din Cașin. Acestea, împreună cu lucrarea de restaurare, au fost vizionate de
arheolog, împreună cu G. Sterian, P. Demetrescu, St. Becu, Gh. Balș, A Verona, C. Moisil, N.
Popescu și cu Al. Lapedatu, la 16 septembrie 1928, dându-li-se o bună apreciere. Se
răspundea astfel solicitărilor mai vechi, dar mai ales celor făcute de parohie, în 1925, când se
scria ministrului : „dacă nici vara asta nu se începe reparația, atunci amenință ca întreaga
clădire salvată, să se distrugă, urmând a se face din nou, ceea ce ar fi și mai greu".

Confruntarea instituțiilor și a oamenilor în materie de protecție a monumentelor a fost mereu

dramatică și, adeseori, a relevat date esențiale pentru istorie. Un astfel de fapt s-a petrecut și-n
cazul ruinelor capelei bisericii catolice din Cotnari, plasate în via unui cetățean, la vreo 800 m
de biserică. Din aceste ruine, în 1933, se scotea piatră pentru construcții, așa cum constata H.
Teodoru la fața locului.

El identifica în ruine un mormânt care „poate fi al arhitectului care a lucrat pentru Rareș
(Despot, corectură pe margine, n.a.) aducând prima influență de Renaștere după cum indică
micile ornamente ce se găsesc și pe mormânt și pe ferestrele de la biserica din Cotnari și
simbolurile sculptate : compas, daltă etc”. Cât privea biserica lui Despot Vodă ca atare,
aceasta „s-a ruinat în parte și piatra din pereți a căzut în gârlă — afirma Primăria într-o notă
către Ministerul de Interne — cerând să se recupereze piatra pentru a repara o pivniță sau
căminulcultural.

Răspunzând cererii de reparații formulate de parohia bisericii Greci (jud. Olt) prin preotul Ion
C. Popescu, președintele N. Iorga ajunge la concluzia că este ctitorită de Badea Postelnicu
„din timpul lui Gavril Voievod 1618". Lecturile inscripțiilor puse de ctitor sunt restituite de
marele istoric : „Cu voia Tatălui și cu ajutorul fiului și săvârșirea Sfântului Duh și spre lauda
Sintei prea...stăpânei noastre născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria și s-a ostenit
robul lui Dumnezeu Badea postelnic și jupâneasa lui Vesa și fiii lui Neagul și Stanu (?),
ceilalți s-a ridicat această cruce în zilele lui Radu Voievod, anul 7124.

Abordând biserica Olari de la Curtea de Argeș din diverse unghiuri — odată cu restaurările
din deceniul al cincilea arh. Em. Costescu ajunge la concluzia : „zidită pe la 1200, deci e mai
veche decât Sf. Nicolae domnesc din localitate”. ll Alteori concluziile cercetării sunt de natură
a releva arhitectura originară a unui monument, ori componente ale acesteia. Astfel la biserica
ieșeană Sf. Dumitru Balș, H. Teodoru constata „în mod evident că sub un strat de tencuială se
găsește un strat mai vechi de tencuială (același pe clopotnița adăogită, pe zidul supraînălțat al
bisericii și pe tot corpul bisericii, deci datând numai de la adăogirea clopotniței), așezat pe o
33
frumoasă zidărie de piatră neregulată, îngrijit rostuită și deci care fusese la început aparentă".
Ce a făcut arhitectul ? „Am dispus deci să se dea jos ambele straturi de tencuială pe tot corpul
bisericii pentru a se pune la iveală paramentul original al monumentului. Stratul vechi de
tencuială urmează să fie conservat numai pe clopotnița adăogită, pe zidul de supraînălțare al
bisericii și în jurul ferestrelor până când fondurile vor permite refacerea în piatră cioplită după
modelul celor vechi a căror fragmente au fost utilizate de 1939 Gh. Balș cra concentrat, (și Șt.
Balș n.n.), a lucrat în reconstituirea aici ca restaurator, dar la data referatului — desenului
publicat în al său volum al treilea. În afară de intrarea în biserică pe latura N — azi zidită, dar
ale cărei unne se cunoșteau și sunt arătate în planurile publicate de Gh. Balș, s-au găsit urmele
altei uși mai apropiate de ghiul S—V al bisericii. Dându-se jos zidul de umplutură s-a
constatat că această intrare boltită al cărei rost nu-l pot preciza încă, este puțin precisă, are
glafurile tencuite și fără a fi deschisă în zidărie, ulterior (nu de la origină) în partea de jos a ei
s-a găsit una din obișnuitele grinzi de lemn, evident putrezite azi, Ferestrele diaconiconului și
proscomidiei sunt perforate în câte un bloc de piatră, așezat exact la nivęlul zidăriei, probă
mai mult că paramentul era netencuit. La a doua vizită mi-a fost dat să constat că paramentul
original păstrează unnele evidente ale unui important element arhitectonic, azi dărâmat, dar
ale cărui elemente vor putea fi reconstituite măcar în parte cu mare precizie. Este vorba de
urmele unui pridvor deschis, așezat deasupra ușii vechi de intrare în biserică (azi zidită) care
era poate bam vechii clopotnițe„ .

Lucrând la minele Coziei, H. Teodoru observa — prin minuțios studiu că „încăperile aflate în
aripa S, la etaj, erau boltite, după cum dovedesc urmele bolților aflate în pod și este de sperat
că de îndată ce vor fi posibilități bănești aceste bolti se vor reface. Pe lângă aceasta, încăperile
nu sunt prea mari fată de importanta clădirilor și a mănăstirii”.

Lucrările de mare amploare de la acest monument, au relevat că sub învelitoarea bolniței erau
olane smăltuite în verde, de o Iungime mai mare decât cele obișnuite ; sesizate de I. L.
Athanasescu, constatările sunt confirmate de Em. Costescu și St. Becu, în cursul anului 1943.
Decizia Comisiunii înlocuia învelitoarea de șiță cu una de aramă. În această decizie se ținuse
seama de greutatea procurării a 9.800 olane ! Procurarea materialelor s-a dovedit însă
imposibilă, ceea ce-l făcea pe stareț să scrie la Comisie : „Suntem în vreme de toamnă și prag
de iarnă și ploile nu vor cruța umezirea zidurilor. Ca urmare, cu lacrimi în ochi, cerem :
trimiteți devize și ajutați-ne cu autoritatea dumneavoastră de protector al monumentelor să
obținem tabla necesară de la Ministerul Aprovizionării, pentru acoperiș.”

34
Numai neobținerea acesteia, aducea o decizie și o soluție provizorie : șița impregnată : „După
ce se vor mai limpezi vremurile, vom acoperi-o cu aramă, plumb sau altceva, după cum ne va
ordona Onor Comisiunea Monumentelor Istorice". Și, în final, în 1944, au acoperit-o cu
carton asfaltat Cercetând la Ostrov — Călimănești (Vâlcea) paramentul și substrucțiile, Em.
Costescu și St. Becu ajung la o serie de interesante concluzii. Lor li s-a asociat și dirigintele
lucrării, arh. I. Busuioc, care a supravegheat șantierul în anii 1940—45. Acestea schimbă
datele cunoscute despre biserica Sf. Arhangheli. Mai întâi că „ferestrele vechi nu aveau cadre
de piatră, ci erau înguste de cca 22 cm cu arcade de cărămidă veche”. Apoi că nu s-a aprobat,
în interior, plasarea unor lespezi de ciment mozaicat în locul celor de piatră de carieră,
argumentându-se că primele erau executate dintr-un „urât material sintetic”.

Monumentele istorice sunt o dimensiune temporală, numeric și valoric ele reprezentând

anumite trăsături ale unei anume societăți: acumulare și dezvoltare economică, stabilitate
politică, nivel înalt de creație și dialog cultural. Sub unghiul lor de atestate istorice,
monumentele suprapun diverse epoci, aceasta presupunând intervenții obiective determinate
de evenimentele pozitive sau negative și efectuate de oameni mai mult sau mai puțin
pricepuți. Într-un mod elocvent, restauratorul I. Mihail — cercetând biserica Barbu din
Grăjdana—Buzău afirma : „deși a fost zidită în veacul al XVII-Iea, a suferit atâtea schimbări
încât astăzi nu ar mai fi recunoscută de ctitorul ei. Cu pictura ei s-a petrecut același lucru,
adică a dispărut pictura cea veche, iar actualmente pereții bisericii sunt zugrăviți în ulei cu o
pictură banală și fără valoare". Aceasta era situația la numeroase monumente istorice —din
păcate la marea majoritate — și ea n-a putut fi corectată, prin lucrările de restaurare, decât în
mică proporție. Numeroase și valoroase atestate de istorie și artă au pierit, ca o consecință,
pentru totdeauna, lipsindu-ne în prezent de importante elemente pentru cultura românească. În
primii ani de după Marea Unire, efortul de cunoaștere a picturii murale a fost grăbit și susținut
de boom-ul economic din domeniul construcțiilor. Societatea românească a cunoscut, în
deceniile III și IV ale veacului nostru, o adevărată reconstrucție, operă marcată de numeroase
șantiere. Orgoliul local, nevoile propriu-zise și mai mari posibilități economice, au dus la
deschiderea de asemenea șantiere la numeroase biserici și o dată cu partea de arhitectură s-a
impus, obiectiv, și pictura. În locuri prestigioase — unde cunoștințele erau limitate la izvoare
istorice au apărut, ca o consecință a investigației directe la parament și zidăria împodobită,
date noi despre pictură. De acestea — chiar și de cele tehnice — au putut beneficia istoricii și
istoricii de artă, marcând însemnate progrese iar, uneori, doar acumulând pentnł mai târziu.

35
Putem spune că aceste rezultate stau, în mod pozitiv, la bam lucrărilor de sinteză ce s-au
întocmit în anii inters belici și apoi după al doilea război mondial.

În vara anului 1924, N. Iorga l-a trimis pe I. Mihail la Dolheștii Mari (jud. Baia), urmând să
cerceteze biserica hatmanului Șendrea, viteaz căzut la 27 martie 1481 în lupta de la Râmnic
împotriva lui Țepeluș și dus în biserica ridicată de tatăl său, a fi așezat lângă acesta.
Restauratorul s-a minunat de fresca ce-i arăta pe fondatori, ciopârțită de sulițele turcești, și a
purces la lucru. În acest sens îl informa pe președinte - „am curățit de stratul de var ce
acoperea atât portretele ctitorului cu familia sa, cât și o întreagă serie de figuri de sfinți ce
decorau firida de deasupra monnântului. Frescele ieșite Ia iveală sunt de toată frumusețea și
de mare valoare artistică, nici o inscripție n-am găsit afară de vcłsete religioase, frescele sunt
deteriorate, mai ales figurile ctitorilor cari aduc mult cu portretele ctitorului de la Bălinești. O
bucată de frescă am găsit-o deasupra ușii de intrare în naos, ea reprezintă pe Sf. paras_ chiva
patroana bisericii. Am sondat și în estul bisericii fără să găsesc alte picturi”. Vizitând
monumentul, la 6 mai 1926, G. Balș și N. Ghica-Budești susțin: „Nimic nu se opune ca să
scoată urâta zugrăveală cu șablonul care acoperă celelalte ziduri spoite în alb... Preotul
Manole, este acela care a semnalat prezența vechilor frescuri și-a văzut cum a lucrat I. Mihail,
în care sens convins că își dă perfect seama de însemnătatea lor și că va proceda conform
instrucțiunilor date”.20 Un fapt similar s-a petrecut cu ocazia spălării picturii de la biserica
mănăstirii Coșula21, lucrarea făcută de Șt. Stroini în 1930 ; acesta semnalează în stânga
altanłlui un strat de frescă asemănătoare celei de la Popăuți. I. Mihail o cercetează și constată
„că vechile fresce a acestei biserici — fresce din veacul al XVI-Iea — există sub stratul de
pictură în ulei făcută pe la 1850 — 60...că vechea pictură se păstrează bine, iar în câteva
locuri unde s-a putut curăți, s-a scos la iveală fragmente ale picturii primitive care este extrem
de interesantă și deci merită să fie scoasă la lumină în întregime. Cred că pictura veche a
acestei biserici prezintă același interes și are aceeași valoare ca a celei din biserica sf.
Gheorghe din Hârlău, nu este exclus ca să fie de aceiași meșteri făcută". Cu ocazia
investigației găsește în pod frescă pe 10-12 m2 cu scene din „Judecata de apoi", care de obicei
se zugrăvea în vechimc pc peretele de la intrarea bisericii ; cândva însă, s-a adăugat, la corpul
propriu-zis al bisericii vechi, o nouă clădire, un pridvor închis, și fiindcă acest pridvor arc
bolțile lui făcute mai jos decât nivelul strașinii vechi, până unde sc întindea pictura, aceasta a
rămas în podul rezultat din această inegalitate de teren”. Abia în 1938 nevoia de scoatere la
lumină a picturii vechi s-a impus, I. Mihail dând instrucțiuni pentru „mijloace cu totul
inofensive, deci nu se vor întrebuința soluțiuni chimice tari ce ar ataca-o .
36
Arhitecții Comisiunii Monumentelor Istorice, deși puțini la număr, au jucat un rol remarcabil
în a sesiza pictura veche. De aceea, G. Sterian insista pentru restaurarea bisericii Precista din
Bacău : „căci ea însemneazA o epocă de tranziție care se leagă încă îndestul cu tradiția atonită
ca să merite a fi păstrată. Pentru toate aceste motive cred că ar fi o greșeală neiertată de a nu
da bisericii Precista din Bacău atențiunea care i se cuvine și a trece cu vederea mai mult timp
lucrările de conservare și restaurare care ea le cere neapărat” . Așa face, de exemplu, și Sterie
Becu, în 1928, când remarca la biserica Adormirea Maicii Domnului de la Cândeștii de Sus
(jud. Buzău) — ctitorie de la 1650, reparată în 1754 și 1829, apoi în 1928 si 1940/41 : „În
pridvor sunt 2 calote sferice împodobite cu fresci de ale epocii de cea mai bună calitate, de o
armonie surprinzătoare și o stilizare perfectă. În pronaos și naos se găsesc de asemeni fresci,
dar de o dată mai recentă și mult inferioare celor din pridvor . La restaurarea picturii murale
de la Dealu, în 1940, I. Mihail prezumă descoperirea de urme ale picturii din epoca Radu cel
Mare, Neagoe Basarab sau chiar C. Brâncoveanu.

Pornind de la un „uragan” care, la 25 ianuarie 1921, a dezvelit biserica Sf. Nicolae din
Dorohoi26, așezământul domnesc a ajułus să fie cercetat de specialiștii Comisiunii.
Restauratorul, după ce o văzuse, nota : „Pictura în frescă a acestei biserici este o adevărată
podoabă ca frumusețe și poate fi considerată din punct de vedere istoric și artistic ca una din
cele mai reprezentative și caracteristice opere artistice a epocii lui Ștefan cel Mare... ca un
adevărat muzeu de artă religioasă din acea epocă, iar pentru orașul Dorohoi singurul si
adevaratul muzeu.

Punand in valoare pictura veche, printr-o lucrare de consolidare, în 1936 de la biserica sf.
Nicolae din Vătășești (jud. L. Athanascscu descria astfel personajele din portretul votiv :
Stefan vătaful „înalt cu capul gol, cu ochii negrii, cu mustață mică și ras, cu anteriu maron cu
blana de la guler și mâncci, iar sub anteriu, un halat galben închis cu dungi albastre-vcrzi, cu
flori, încins cu brâu roșu cu flori. încăltărnintc neagră, cu mâna dreaptă ținând biserica, iar cu
stânga la brâu„ Ilinca „înaltă, cu bonet alb pe cap, cu părul negru, cu ochii căprui, gura mică,
cu o rochie alb-gălbui cu flori albastre și peste umeri având șal vcrdc deschis cu franjuri.
Încălțăminte neagră. Ține cu mâna dreaptă biserica iar stânga la piept ținând șalul”.
Restaurându-se biserica de la Dascălu Creața Ilfov, ocazia a oferit șansa de a se
evidenția portretele unor boieri de sat : Grigore Palade biv vel stolnic, soția sa Marica și
coconii, așa cum o precin și pisania scrisă de logofătul Ion Ispravnic și înscrisurile din
proscomidie: De altfel, restauratonłlui D. Hornung, reprezentanții Comisiunii Monumentelor

37
Istorice îi cereau : „portretele ctitorilor foarte interesante, atât ca înfățișare cât și ca
îmbrăcăminte. Toată această pictură cât se mai păstrează trebuie menținută și restaurată”.

Lucrările au stat oarecum la fel în cazul bisericii brâncovenești de la Tunari București, fostă
capelă a palatului lui C. Brâncoveanu, a cărei frescă de la 1702 fusese acoperită cu o pictură
de ulei în 1920 ! Restaurarea patronată și finanțată de Maria Calimachi — a dus la
decopertarea și punerea în valoare a 357 m2 de pictură, operă realizată de pictorul V.
Velisaratu în 1938.n La Frunzărești-Fundeni dud. Ilfov) cercetările au dat la iveală, pe rând,
urmele caselor boierești, pridvorul pe stâlpi cu frumoase chenare la uși și ferestre, înfundat în
1889 și vechea frescă a bisericii Sf. Andrei, în plus relevând admirabila tâmplă datată la 1732.
Biserica aceasta --- ctitorită de Radu Dudescu și fiul său Constantin, fusese reparată în mod
ofcnsiv în 1905, lucrările din 1936 — 37 redându-i vechiul aspect. În acest sens, arh. Eme
Costescu critica „zugrăveala dată în pridvor, care distonează cu fresca de deasupra și de pe
bolți, așa că parohia va da un ton neutru, care să sc apropie de coloritul frescei existente în
pridvor, iar nu crem, cum este astăzi.

Studiind biserica de la Siliștea Dealului (Filipeștii de Pădure), pictorul P. Molda ne lasă și

mărturii fotografice realizate cu aparatul costisitor al Comisiunii. Migălos și atent el
constata : „picturile din turlă, naos și altar au fost făcute de 6 meșteri, ale căror nume scrise la
proscomidie și după pictura făcută se vede că sunt mai mulți inși. Unele din frescuri sunt
făcute bine, de o lucrare superioară ca execuție si ca sentiment religios. Altele sunt mai slabe.
Între acești pictori este și numele lui Pârvu Mutu pe care-l găsim în pronaos semnat singur iar
în trecerea spre clopotniță își are și chipul zugrăvit, ceea ce înseamnă că pronaosul și
pridvorul sunt făcute de el, lucru ce se poate înțelege și prin faptul că aici avem aceeași
factură. Biserica și frescurile ei au suferit reparații mai vechi de acum 100 de ani. Am găsit că
bolta turlei și a pronaosului au fost refăcute în tempera și acestea destul de deteriorate din
cauza ploilor infiltrate în zid. Cu ocazia acelor reparații s-a dat cu un ulei peste vechile
frescuri, care s-a pietrificat deasupra lor și le-au înegrit. Am putut scoate însă acel ulei cu
bine, fără ca fresca să sufere câtuși de puțin, iar rupturile cele mici care făceau pete albe în
pictură, le-am reparat cu nuanțe din care erau rupte".

Informațiile și datele noi privind atât distincția mâinii lui Pârvu Mutu cât și adaosurile,
frapează prin exactitate și au oferit șansa unor atribuiri sigure. Tot acest pictor a găsit în
pridvorul bisericii frescă „din motive decorative, plante și flori, care sunt interesante și cu
totul rare în ornamentația noastră", iar icoanele împărătești „sunt de o calitate superioară, din

38
cele mai bune de la noi din tară. Sunt făcute cu o deosebită grijă și împrejurul figurilor
principale sunt sfinți și îngeri în miniatură, lucrate cu o deosebită grijă, de un pictor bine
dotat". Ca un evident rezultat al cercetării, ia Fântânele I Mihail concluziona : „Dinpresupusul
portret a lui Pârvu Mutu zugravul nu se păstrează decât capul acesta lipsă în parte. Câteva
litere, rămasc încă nu ne clarifică dacă este vorba de pońrctul acestuia sau al unuia din ctitorii
vechii biserici. Pictura însă din restul bisericii nu poate fi făcută de Pârvu Mutu, carc cra
meșter mult mai bun”. Studiind pictura bisericii de la Căscioarclc (jud. Vlașca)", I. Mihail
ajuns gea la concluzia . „fic că nu a fost zugrăvită dc la început, fie că vechea zugrăveală a
fost dată jos cândva -cu tencuieli cu tot, fapt este că sub actuala pictură nu se găsește alta mai
veche, acest lucru rciesc din sondagiile și spălăturile ce le-am făcut". Cunoscutul restaurator
data pictura la 1845 și arăta că „nu prezintă interes decât din punct de vedere al stadiului de
decadență în care se găsea atunci pictura bizantină". Dar, în schimb, catapeteasma și icoanele
ei le aprecia drept „admirabile ca execuție și minunat conservate” Totuși, cel care face
reparațiile în 1923 la pictură, Th. Pupezescu, găsește frescă Ia altar, sub ferestrele naosului,
unde benzi late de 25 cm indică modul de împodobire a vechiului lăcaș. Odată identificată,
specialiștii Comisiunii Monumentelor Istorice obligă restauratorii s-o păstreze integral, H.
Teodoru notând în 1942 : „În interior lucrările de consolidare se vor executa cu preocuparea
de a nu se mai da jos nici cea mai mică porțiune de tencuieli zugrăvite . Încă în 1927
restauratorul de pictură al Comisiunii constata că fresca de la biserica Sf. Ilie din Drăgășani,
„păstrează încă vechile picturi în frescă care neapărat trebuiesc păstrate, ele fiind interesante".

Abia în 1943 pictura este restaurată, prin stăruința lui Florea Udriște, la recepția din 12 iulie
C. Bârneanu notând în procesul-verbal : „toate reconstituirile făcute în tempera au fost așa de
bine executate că nu se deosebesc câtuși de puțin de frescă", rezultatul păstrând caracterul
neschimbat al vechii fresce”. Rezultate excelente sunt obținute în toată perioada interbelică și
la marile obicctivc, ccrcctarca și identificarea mergând concomitent cu restaurarea. Astfcl, la
Cozia în vara anului 1931 : „toată pictura veche a bisericii mănăstircști Cozia, prin lucrările cc
s-au făcut a fost scoasă la lumină și scoasă în evidentă. La pronaos, avem pictura vcacului al
XIV-Iea, la naos, altar, turlă, pictura dc la 1704, la pridvor și cxtcrior, pictura dc la 1709 ;
toate în frescă făcute Ccmctând biserica Sf. Dumitru și Ghcorghc din Căzănești (jud. Vâlcca),
arhitectul oltean I. L, Athanascscu vcdca că „Pictura pare a fi din trei epoci și anułnc : priłna
pictură din alc cărei urmc sc găscsc numai în naos, este în frescă și cu culori foartc spălatc, a
doua pictură, tot în frcseă, cu nuanțe mai pronunțate cstc în naos, pronaos și altar, iar a trcia
pictură, în culori de apă, se găsește în pridvoŕ'. La Pictrcni-Costcști (jud. Valcea) biserica se
39
găsea închisă din 1908, cercetând-o V. Brătulescu și găsind că acest edificiu — vizitat anual
de regina Maria prezintă frumoase calități.

Pictura ei „foarte interesantă prin coloritul viu ce și l-a păstrat până astăzi predominând
culoarea roșie și verde. Sfinții frumos stilizați și foartc bine proporționați. La ornamente s-au
întrebuințat elemente din mediul înconjurător ca : frunza de stejar, frunză de vită cu struguri și
flori din localitate. Si calitățile picturii de la Milești (jud. Vâlcea) au fost prima dată relevate
de arhitectul amintit, într-o splendidă și cuprinzătoare prezentare a figurilor Ilincăi, a lui
Dionisie monah, Gheorghe, Cristea, Constantin, Ion, Radu și părintele lor Ion Făurescu, a
Stanei, Maria și altora din familia lor, o pictură plină de calități aparținând lui Stancu
Zugravu. 50 La biserica Toți Sfinții din Proieni (jud. Vâlcea) — unde s-a căsătorit, spune
tradiția, Mihai Viteazul — același I. L. Athanasescu găsea asemănări ale frescei cu cea de la
ctitoria Buzeștilor.

Rezultatele cercetării au condiționat- in bine-atat lucrarile noi cat și cele de restaurare. în

cazul dintâi, la discuțiile de la ședința Monumentelor Istorice din 20 martie 1943 cu
participare lui A. Verona G. Oprescu, I. D. Ștcfăncscu și V. Brătulescu --- sc aprobă
compozițiile, repartiția scenelor și personajelor, celor doi pictori angajați (N. Pană și D.
Hornung) cerându-li-se „să obțină tonuri mai acccntuatc și armonizate unul cu altul, încât
întnaga conłpozilie să cânte". La 19 mai 1943, L D Ștcfăncscu încheia un proces-verbal
asupra celor rezultate Mantia la ccrcctarca Mântuitorului proiectului din calotă dc
execuțietrebuie constatând următoarele . „Cupola luminată cu aur, iar fondul ei făcut mai
intens (albastru). Fondul calotei însăși, adică spațiul din jurul capului și umerilor Domnului
Isus, să fie întărit cu bastru, pentru a se lega bine cu aurul nimbului. Mâna dreaptă a
Mântuitorului să fie corectată ca desen, iar părul să piardă înfățișarea de perucă pe care o are
acum. Pe cartea deschisă din mâinile Mântuitorului să se scrie cu litere latine stilizate iliscrip!
ia : Eu sunt lumina lumi... Copacii decorativi, cari despart figurile Sfinților apostoli, să fie mai
bine indicati în sensul palmierilor... absida principală. În calota boltii, cei doi arhangheli
trebuiesc micșorați, ca proporții, așa fel ca să poată forma împreună cu Maica Domnului o
unitate de subiect și de viziune... Figurile Fecioarei și a Domnului Isus să fie inspirate din
modele mai vechi, moldovenești, unde apar figuri tradiționale mai gingașe și mai puțin
naturaliste...Figurile Mântuitorului și ale apostolilor să fie cât mai aproape de figurile
frumoase și nobile cari se pot vedea în exemple luate din vechile noastre biserici
moldovenești". Iată, în sinteză, indicații de o subtilitate extraordinară, clare și bazate pe o

40
autoritate nedezmințită. Tot lor, Comisia le-a impus execuția pe hârtie și în culori a
subiectelor principale : apostoli, evangheliști, Isus și Maria etc., din Pantocrator, absidele
laterale. În 3 august 1943, când I. D. Ștefănescu a controlat lucrările constata : „La proba apei
toate tonurile au rezistat foarte bine, cu excepția verdelui de modelare, a mantiei îngerilor.

Acesta s-a luat pe cârpa cu care am șters, rămânând însă încă destul ton prins și
substratul superior. Frecând cu cârpa în multe locuri atât uscate cât și umede, tonurile au
rezistat foarte bine". Și tot el adăuga : „Din punct de vedere artistic, am relevat tonalitatea
ștearsă, prea palidă ori impusă a fondurilor. Așa se prezentau fondurile calotei absidei și acele
ale felei anterioare a arcului triumfal. Același defect de gust și prezentare l-am relevat și în
calota cupolei. În bună înțelegere cu pictorii, am ales și probat pe tencuiala umedă un ton
albastru intens, pe cari pictorii l-au aplicat în tempera (cu ou și lapte) pe fondul calotei
absidei. Efectul este acum dintre cele mai plăcute și pictorii au fost îndatorați să refacă în
tempera și în tonul din calota absidei și fondul din calota cu polei. Pe lângă aceasta ei vor
intensifica și armoniza și tonurile fundamentale ale figurilor în măsura cerută de schimbarea
câmpului. Am impus, în al doilea rând, și pictorii au acceptat cu bună înțelegere mici
modificări de amănunt în elementele Hctimasiei de pc arcul triumfal (să sc corecteze desenul
Evangheliei, să sc picteze porumbelul Sf. Duh și coroana de spini). Apoi se vor întări în ocru
vermillon fondurile de la medalioanc alc cerului (tonul cel nou a fost ales de noi cu cu toate
accstc calificate constatări, cu toată urmărirea îndeapmape a lucrărilor (numai I. D.
Ștcfăncscąi fuscsc dc 5 ori într-un an !), în 1943 Episcopia a ras panourile cu pictura lui
Tătărăscu fără a aștepta să fie extrasă și în ciuda prevederilor Caietului de sarcini.

Când, în 1944/45, la 31 martie și respectiv 17 martie, se recepționează lucrarea,

comisia compusă din : I. D. Ștefănescu, H. Teodoru, V. Brătulescu, Eug. Profcta și episcopul
Gr. Leu se declara mulțumită. Căci : „Din punct de vedere tehnic : Substratul care poartă
culorile se prezintă bine prins de fond, prezintă însă la suprafață fisuri foarte puțin pronunțate.
In proba apei făcută în diferite părți a decorului pictat, tonurile au rezistat foarte bine. Din
punct de vedere artistic : în lucrările executate în prima etapă, se relevă o tonalitate palidă, dar
plăcut armonizată cu un albastru mai intens, aplicat ulterior în tempera la toate fondurile. În
lucrările executate în etapa a doua și a treia tonurile sunt în genere mai intense și s-a ajuns la o
armonie mai gravă și mai puternică, producând astfel în biserică o priveliște mai vie care
atrage privirile și atenția asupra fiecărei scene și figuri pe rând. În general se observă o

41
sensibilitate și înțelegere a monumentului, ceea ce dă ansamblului pictural o valoare
deosebită.

Notele critice privind pictura lui Tătărăscu din 1886 de la Huși, reies din referatul lui I. D.
Ștefănescu din 25 februarie 1942 : „Din punct de vedere iconografic concepția compołtă erori
fundamentale. Cupola a pierdut întregul decor, care a căzut cu tencuiala până la cărămidă. În
absida principală bolta înfățișează Sfânta treime cu chipul lui Dumnezeu Tatăl neadmis • și
neadmisibil în iconografia bizantină și orientală. Pe peretele hemiciclului nimic din temele
liturgice obligatorii ; se văd doar 6 medalioane de episcopi și sfinți diaconi. Boltele absidelor
laterale sunt împodobite de Buna Vestire și Nașterea Domnului. Pe pereții naosului au fost
zugrăvite câteva scene evanghelice, Drumul crucii, Fuga în Egipt, Isus în templu, Judecata
Mântuitorului, Rugăciunea pe muntele măslinilor, Coborârea de pe cruce, Învierea sub forma
Înălțarea necanonică etc.a Iui Isus, înălțându-se din mormânt cu stindardul învierii.

Portretele de sfinți în picioare și medalioane de sfinți completează decorul în genere, multe

spații au rămas goalc și au fost acoperite cu imitații (în ulei) proastăde marmuri colorate.

Tencuiala carc susținc picturilc cstc de cea mai calitate (var alb, nisip nłult), Ea a fost aplicată
pe o altă tencuială uscată legătura dintrc cca vcchc și cca neopcrită de picturile lui Tătărăscu
este făcută slabă... Din punct de vcdcrc aflistic, decorul pictural, carc sc vede, are slabe calități
de tnonunłcntalitatc. Este vorba mai dc grabă, dc o pictură tratată în genul celei de chcvalct".
Și opiniază I. D. Ștefănescu : „Dacă sc modifică femstmle, tâmpla care a fost demontată să
rămână demontată și în locul ei să sc cxcăltc o tâmplă nouă, după un proiect altul decât cel
prczgntat de P, S. copie Comisiei la 12 februarie. Proiectul cel nou să fic simplu, executat din
lemn dc stejar, cu ornamente mari, cu detalii migăloase. Să se zugrăvească icoanc noi. Pictura
actuală să fie cu grijă, în cele câteva cazuri în care merită, transportată și păstrată într-un
muzeu al Episcopiei. Tencuiala actuală să fie dată jos până la cărămidă. Ea nu mai rezistă
decât cu greu și reparațiile, ce sunt posibile, ar întârzia cu câțiva ani un proces de ruină
inevitabil. Să se repare, temeinic pereții și pe dinăuntru să se pregătească zidul pentru o
pictură nouă. Aceasta chiar urma să se execute potrivit mijloacelor și împrejurărilor, în etape :
1. cupola, 2. absida principală, 3. absidele laterale și naosul etc. și anume pe tencuiala
proaspătă în tehnica așa zisă «fresco». Să se întocmească în prealabil un plan iconografic
canonic și curat, care să fie respectat întocmai de artiștii decoratori. Se poate lua drept model
stilistic Bucovățul. Comisia poate oferi luminile sale pentnł această fiică îndepărtată a vremii
lui Ștefan cel Mare. Hușii vor avea o biserică sănătoasă în care să vorbească sufletului .

42
Și, într-adevăr, aspectul, trăinicia, estetica —în întregimea ansamblului —de la catedrala
episcopală a Hușilor îndreptățește acribia și profesionalismul celor ce au urmărit în interesul
autorității de stat, dar deopotrivă, și în cel științific și de cult, felul în care se realiza
conservarea și împodobirea bisericilor României.

43
Capitolul lV

Cel mai activ și principalul dușman al monumentelor istorice s-a dovedit a fi omul.
Prejudecățile, comportamentul, concepțiile și limitele sale le-au dăunat în mod deosebit
acestora. Individuale sau în grup, deliberate sau inconștiente, faptele oamenilor surprind
uneori prin inedit, alteori sunt comune în multe situații. Intoleranța politică sau religioasă se
asociază adeseori, dându-și mâna spre a mări catastrofele. Un exemplu pentru asemenea fapte
ni-l prilejuiește comportamentul militarilor din trupele de ocupație în timpul primului răzbói
mondial. Dacă am găsi oarecare rațiune sechestrării și topirii celor mai multe clopote din
zestrea bisericilor, cołusiderând că bronzul era material strategic, ratamentul aplicat
monumentelor ne arată fala bestială a ființei umane în condițiile războiului. Numai așa — și
totuși nu ar trebui admise nici astfel explicate asemenea fapte — putem înțelege de ce soldații
ocupanți au adăpostit caii in catedrala din Cernavodă, distrugând în cea mai mare măsură
pictura măiastră žxecutată aici de Nicolae Vermont.

Trupele bavareze de ocupație de la București, au ars — în 1916-17 vesmintele bisericești

vechi de la biserica brâncovenească din Tunari. Folosirea mora din monumente ca spitale
(mai ales în Moldova, la Iași) sau lagăre de pionieri (Cozia, Tismana, Secu, cetatea Oradei) a
produs grave daune.

Comandamentele sovietice în timpul celui de-al doilea război mondial — ca acelśa de la

Palatul Cuza din Iași, Liceul Traian și Muzeul Regiunii Porțile de Fier din Drobeta Turnu-
Severin — indică, parcă, o preferință a armiilor fală de momentele istorice. Cu ce
consecințe... La fel, la biserica Sf. Dumitru din ova, ocupanții germani din timpul primului
Crai

război mondial au jefuit așeamântul de obiecte de cult și i-au luat până și acoperișul de aramă.

44
Adăugăm ii exemple de inaccept politic : în 1950 Pereble nord-vestic al pronaosului de la Trei
Ierarhi — zugrăvit după proiectul Pict(rului D. Hornung — a fost acoperit, din dispoziția
autorităților, acolo unde figurau portretele casei regale, înlocuindu-se cu scena Sinodului din
1642. Dar, alte apte sunt și ele de necrezut : profanările de morminte din biserici, o PĂă
veche, rezultată din jaful celor ce căutau bijuterii și aur.

În 1821, Ia șirul de fărădelegi, armatele turcești au mai adăugat una : au scos ochii
personajelor din icoane din multe biserici, așa cum au făcut-o la biserica Sf. Nicolae din
Tâmpești Gud. Suceava).l

Un caz interesant ii oarecum tipic îl găsim la mănăstirea Cozia ; în 1717 și 1720 a fost prădată
de tătari și incendiată ; austriecii o fortifică, modificând-o, iar între 1723 —25 0 transformă în
depozit de sare ; sub C. Mavrocordat este iar distrusă, iar Al. Moruzzi îi ia 22 de candele și
vase din odoare ; în 1821 „Zavera” o cuprinde, păgubind-o de alte valori ; în 1879 este
transformată în penitenciar, clopotele fiindu-i duse la Curtea de Argeș și București.2

O notă din arhivă, semnată de Artur Verona și adresată Președintelui la 21 septembrie 1934,
arăta că pictorul Belizarie a găsit în biserica din Jilava-Mier-

leni (jud. Ilfov) jilțul, iconostasul, două sfeșnice, policandrul și ușile împărătești de la biserica
bucureșteană Sf. Gheorghe Nou, vândute de preotul acesteia. Mai mult, ușile împărătești
menționate, fuseseră redonate (sau revândute) pictorului Hornea, care la rândul său le-a dat
doamnei Crețulescu contra a 3000 lei. 3 La I mai 1920 autoritățile de resort erau anunțate că
potirul de aur din donația arhimandritului Calistrat Dima (făcută în 1858, probabil, de când
datează și donarea unei Evanghelii legate în aur), către biserica mănăstirii Dealu a fost furat:

Biserica din lemn din Sărăcinești (comuna Călinești, județul Vâlcea) fusese cândva ctitorită de
Neagoe și Grigore Moloc cu Maria și Ilinca. După tradiție, ea fusese cumpărată dintr-un sat de
pe Lotru și transportată la noul loc, pe apă. În 1916/17 a fost grav afectată de ocupanții
gennani care i-au distrus inventarul.s În 1941 se fac aici lucrări în valoare de 30.000 lei.

O furtună extraordinară a distrus la 16 noiembrie 1948 învelitoarea bisericii și a clopotniței de

la Bârnova. 6
Tot o mare furtună se abătuse în 31 martie 1947 asupra bisericii mănăstirii
Slatina-Baia, dezvelind o treime din acoperișul ei.' În vara lui 1913 un trăsnet năprasnic a
afectat turnul mănăstirii Dealu iar la biserică — în partea de nord — a făcut să se desprindă
piatra din soclu.
45
Scaunul domnesc de la łnănăstirea Slatina (jud. Baia) a fost recuperat și dus în Muzeul Cuza
Vodă din Iași, nu același lucru petrecându-se cu argintăria, acoperișul clopotniței de la
mănăstirea Slatina—Baia. Cauza fusese ridicarea unor construcții făcute fără autorizația
Comisiunii. Acest sinistru a determinat o circulară drastică — cu elemente sugerate de H.
Teodoru — adresată tuturor

chiriarhilor, care cerea măsuri dc prevenție prin cercetarea vetrelor, a coșurilor, a tuturor
clădirilor parazite, controlul a periodic declanșat etc.16 un Un mare alt incendiu, incendiu, în
provocat 1920, dela scânteile mașinii fabricii „Union", biserica Sf. Voievozi din Cașin, unnat
de plata unei despăgubiri de 1 milion lei117

Acolo unde CMI nu mai ajungea la nici un fel de măsură, răul fiind făcut prin mutilarea
monumentului, intervenea pedeapsa prevăzută la art. 5 din legea conservării monumentelor
istorice și art. 559—560 din Codul Penal.

La 18 februarie 1938 1. Mihail cerea Comisiunii pedepsirea pictorului Jean Lișteveanu, care
în 1937 a restaurat pictura de la biserica Sf. Nicolae Ungureni— Craiova, adăugând, fără
aprobare, portretele binefăcătorilor lucrării Ioan Mierloiu și solia sa, deși biserica „nu prezintă
interes ca monument istoric"]

Cercetarea de monument, a fundaliilor, paramentului, acoperișului, altor detalii constnłctive

constituie apanajul arhitectului conservator-restaurator și-i subliniază acestuia
profesionalismul. Sub un astfel de unghi, CMI a impus în epocă, foarte bine cunoscute și
recunoscute, autorități de referință. A reușit să facă o astfel de lucrare, bazându-se pe
competența unor mari personalități, legate direct de Comisiune. Între acestea, inginerii și
arhitecții cei mai mari din România au dat credibilitatea deciziilor sale, lucrând în cadrul ei si
în subcomisiile tehnice. Printre ei : P. Antonescu, Gr. Cerchez, Gh. Balș, N. GhicaBudești, H.
Teodoru, Em. Prager ș.a.

Iată ce se constată de către Șt. Balș în cazul bisericii bucureștene Sfântul Spiridon Vechi :
„Întâi au fost alipite bisericii pe laturile N și S adaosurile existente la pridvor și pronaos,
tăindu-se pereții bisericii pentru a mări pronaosul și alipindu-se coloanei pridvorului câte b
arcadă mare în dreapta și stânga, sprijinită la col! pe o coloană de pietre (luată din interior de
la peretele despărțind naosul de pronaos, care a fost dărâmat). Tot atunci s-a adaos frontonul,
mai târziu constatându-se lipsa de soliditate ale acestei construcțiuni în special la colțuri unde
împingerea celor 2 arcuri nu era oprită de nimic și amenința cu răsturnarea coloanei, s-au

46
micșorat arcadele printr-o umplutură de cărămidă, ajungându-se la forma actuală (în 1939,
căci în 1984 biserica a fost demolată, n.n.) a fațadei, mult mai frumoasă de altfel. Prima
transformare este făcută cu cărămizi subțiri, iar cea de-a doua cu cărămizi de mână de format
modem

Comisiunea Monumentelor Istorice și-a întărit autoritatea treptat, aspect conferit și de

personalitățile care au activat în cadrul ei. Aceasta a fost o caracteristică observată atât pe plan
central, cât și în teritoriu, unde sistemul membrilor corespondenți a cuprins numeroase vârfuri
ale intelectualității, mai ales din corpul didactic și preoțime.

Flexibilitatea acțiunilor Comisiunii, spiritul ei aplicat direct la realitățile din teritoriu unde
numeroase monumente așteptau intervenții favorabile —au fost puse la încercare în
numeroase rânduri. Desigur că aspectele financiare au jucat un rol de larg impact, ele fiind
însoțite de numeroase elemente de ordin organizatoric. Cel mai de seamă „prag” al
Comisiunii îl întâlnim la sfârșitul primului război mondial, creat prin înmulțirea problemelor
ivite în legătură cu monumentele istorice din teritoriile ce s-au unit cu țara : Bucovina,
Basarabia, Banatul și Transilvania. În rândul monumentelor intră acum câteva sute de
obiective, caracteristice zestrei istorico-artistice și memoriale pentru fiecare provincie ce
intrase în compunerea României Mari. Ceea ce era caracteristic, până atunci, politicii de
protecție a fondului istorico-arhitectural s-a dovedit mult depășit, atât numeric cât și
problematic.

Din rațiunea de a răspunde noii situații, a apărut decretul-lege pentru conservarea și

restaurarea monumentelor istorice din 24 aprilie 1919. Pozitiv și realist, noul act normativ a
rezolvat în mare măsură aspectele specific zonale printr-o politică centrală flexibilă în multe
din articulațiile sale, dar constantă în direcționarea metodologiei pe care o impune. Astfel,
soluția regionalelor CMI, create la Chișinău, Cernăuți, Lugoj (Timișoara), Craiova (Rm.
Vâlcea) și Cluj, a corespuns obiectivelor fundamentale : conservarea și protecția fondului
monumental. Totodată, ele au ținut seama de specific, tradiții, inițiativa și orgoliul local, de
posibilitatea antrenării comunitare într-o atât de amplă și complexă lucrare. Din aceste
perspective se poate ușor observa o politică culturală, cu obiective emanate din gândirea unor
„vârfuri". Între acestea nu lipsesc Nicolae Iorga, Petre Antonescu, Grigore Cerchez Vasile
Pârvan, Dimitrie Onciul, Alexandru Lapedatu, Șt. Ciobanu, Pavel Gore, Constantin
Daicoviciu, Ioachim Miloia, Nicolae Ghica-Budesti, Gheorghe Balș ș.a. Ei îi reprezintă pe cei
mai străluciți dintre istorici, arheologi, arhitecți și ingineri.

47
Privind retrospectiv, se poate afirma că fiecare Regională a Comisiunii a fost o realitate,
tutelată mai mult sau mai puțin de centru ; că în fiecare din provinciile istorice acest tip
organizatoric a funcționat, rezultate meritorii revenind susținătorilor. Este corect să observăm
însă că fondurile — cele de stat, acordate ritmic —au fost, mereu, insuficiente, rămânând
numeroase obiective nerealizate. Un anume interes — mai pregnant — remarcăm în cazul
Regionalei pentru Transilvania (Cluj), a Biroului Comisiunii pentru Oltcnia (Craiova) și a
Regionalei pentru Basarabia (Chișinău). De o eficienlă mai redusă, în planul restaurării
propriu-zise, poate fi vorba în cazul regionalelor pentru Banat și Bucovina, constatarea fiind
făcută pe seama rezultatelor, numeric și nu privind calitatea acestora. Explicația revine, poate,
• în prezența unor arhitecți (Al. Țiganco la Chișinău, I. L. Athanasescu la Craiova și R.
Wagner la Cluj), care au preluat într-un mod calificat — chiar dacă uneori Comisiunea
centrală a criticat maniera lor de restaurare — opera largă de protecție a monumentelor
istorice. Dintre toate regionalele, cea transilvăneană s-a remarcat prin activitate prodigioasă,
cuprinsă în organizarea de mari șantiere de restaurare, de cercetări ample mai ales pe planul
arheologiei clasice, și, important, printr-o valorificare sistematică a rezultatelor.

Acest sistem — pentru că el rezultă, ca atare, în urma studiului — al proteclici patronat de

CMI a corespuns foarte bine realităților românești interbelice. Din păcate, el a fost grav
amputat începând cu vara anului 194(), când cesiunile teritoriale au afectat în mod hotărâtor
întreaga politică culturală. Oricum, perioada 1919—1940 rămâne ca o referință notabilă
pentru cele ce societatea românească le-a înregistrat în planul protecției monumentelor
istorice printr-un climat optim de înțelegere fală de nevoile acestora. Chiar dacă mijloacele
financiare fuseseră reduse, specialiștii puțini iar obiectivele de acest tip numeroase, s-au găsit
rezolvări și fonduri care înregistrează etapa ca o referință sigură în istoria noastră modernă.

Cel de-al doilea război mondial a venit însă ca un factor strict de stagnare, mai ales teritoriile
ocupate în 1940 pierzând șansa unei continuări a activităților specifice. Însă guvernanții
vremii au păstrat — cu eforturi inimaginabile — nealterat sistemul protecției, un merit
esențial revenindu-i mareșalului Ion Antonescu.

Firește, în timpul războiului, multe din monumente au suferit pagube serioase, unele căzând în
zona conflictelor militare, altele fiind bombardate de trupele aliate în primăvara anului 1944.
Li s-au adăugat, în Transilvania, câteva zeci de monumente istorice— în primul rând biserici
ortodoxe din zona sud-estică -- incendiate si distruse de trupele horthyste. Această stare s-a
accentuat prin lipsa acută a materialelor de construcție, atât de necesare organizării și

48
funcționării șantierelor de restaurare. Toate au evoluat pe un profund fond de criză
economică, în paralel cu procesele rapide ale schimbărilor politice. Cu ultime resurse,
Comisiunea a încercat — printr-o echipă serioasă, specializată, dar extrem de redusă să facă
față acestor stări de lucruri nu tocmai potrivite sferei de păstrac a monumentelor istorice.
Președintele ei, acad. Al. upedatu, a stăruit — împreună cu sectoarele tehnice— să stăvilească
procesele de decădełe, să determine revigorarea tradițională a activităților sale. La sfârșitul
anului 1947, anunțând vremurile tragice care aduseseră comunismul pe teritoriul românesc,
președintele este arestat, murind curând— în anul 1950— în închisoarea de la Sighetu
Marmației.

În anul 1948, Comisiunea Monumentelor Istorice își încetează activitatea sub un ultim
președinte, în persoana lui C. Daicoviciu. Își fundamentează apoi activitatea organismele ce îi
iau locul, ducându-i mai departe experiența și prestigiul. Că este o linie ascendentă, o
dovedește declarația-program a lui Petre Constantinescu -Iași în cunoscutul articol „Respect
față de monumentele istorice” „Păstrarea și repararea monumentelor istôrice și de artă —
mărturii vorbitoare despre tezaurul cultural al oricărui popor — este o lege obligatorie pentru
orice regim legat de popor. Monumentele culturii, cum li se mai spune documentelor
materiale păstrate prin vitregia vremurilor până azi —fac parte din patrimoniul național și
neglijarea lor aduce un prejudiciu oricărei națiuni ,toate aceste comori aparțin poporului, care
este educat să le proteguiască el însuși ; pentru cultivarea sa se organizează păstrarea și
prezentarea monumentelor istorice și de artă”.

Pe această linie, după 1950, se va prelua — în parte — zestrea experimentală și de concepție a

Comisiunii Monumentelor Istorice, rezultând o practică pe cât de bogată, pe atât de valoroasă.
Această teorie și practică vor impune România în rândul celorlalte sisteme specialimte, prin
realizări de mare importanță.

Obligată la mimetism și-n plan cultural, societatea românească a acceptat modelele impuse :
la 15 martie 1951 s-a creat Comisia științifică a muzeelor, monumentelor istorice și artistice
pe lângă Academia Română, organism supradimensionat, fără elasticitate în mișcare și cu rol
de tutelă ideologică. Totuși, și-n acest cadru, ideile avansate au penetrat, reușind pe multe
planuri, să salveze numeroase componente patrimoniale, în altele păstrând o rezervă
puternică, față de ofensiva ideologică împotriva a tot ce era etichetat ca „burghezo-
mosieresc”.

49
Un nucleu de restaurare a fost integrat pe lângă Comitetul de Stat pentru Construcții,
Arhitectură și Sistematizare, acesta având un rol hotărâtor în acțiu nea de frânare a factorilor
distnłctivi fată de monumentele istorice. Sub conducerea sa, s-au deschis primele șantiere,
constituindu-se, treptat, un grup specializat.

Abia în 1959, prin crearea Direcliei Monułncntclor Istoricv, actul dc ocrotire calificată
a patritnoniului iłnobil s-a certificat, urmând o ctapă dc clarificări conccptuale și mai ales —
de restituiri practice în planul acțiunii de restaurare. Ultimul segnłent al accstci ctapc îl
reprezintă încercarea de modernizarc institulională și de adecvare la ccrinlclc sociale,
economice și politice, pc carc un grup de învățați a căutat s-o imprime în anii 1974/75. Câțiva
din aceștia au plătit din greu pentru străduinlcle și ideile lor. Cum anume puterea totalitară și
dictatul politic au acționat, sc știe : Legea 63/1974 și organismclc flexibilc create (Comisia
centrală de stat a patrimoniului cultural național și Direclia sa) au fost obstrucționate în
acțiunile lor, legea fiind încălcată În mod brutal, practic puse în afara oricărei acțiuni, în 1977.
Cauza ? Puterea nu a acceptat și nici n-a putut ierta încercarea de a opera în cadre legale,
lovind tără milă și fără nici o justificare în înseși interesele naționale.

Este desigur adevărat că, în noile condilii politice, comunizarea lării a avut numeroase efecte
negative asupra monumentelor istorice. Mai întâi, se moștenea o stare gravă produsă încă de
la cutremurul din 10 noiembrie 1940 —și adâncită de cfectclc distructive alc războiului —
care au afectat numemase monumente. Lucrările de restaurare au stagnat, multe fiind amânate
cu anii. În al doilea rând, noua ideologie a inclus în rândul obiectivelor „luptei de clasă ” —la
dușmani ai poporului — și unele categorii de monumente. Între acestea : conace, castele,
palate, chiar parcuri care au aparținut „foștilor'. Părăsite de proprietari, devastate de plebe și
devalizate de valorile lor mobile — exemplele sunt prea numeroase ca să le inserăm aici —
aceste monumente au fost expmpriate sau nalionalizłte și atribuite unor institutii care le-au
folosit cu totul necorespunzător.

O altă categorie care a fost prigonită — de data aceasta de raliunile unei filozofii și practici
ateiste — o constituie monumentele religioase. Consecința atitudinii oficiale, partinice fală de
îłusemnele naționale, este dureroasă, îmbrăcând multiple aspecte : sunt numeroase acele
construcții care au pierit, sărăcind economia națională, istoria și arta României ; altele au
suferit o asemenea întrebuintare, încât au fost mutilate sau ofensiv (radical) transformate.
Ideologia comunistă — stranie situație— declarându-se de tip internaționalist, a lovit profund
în fondul de monumente construite : sute de biserici de lemn au pierit în ultimii 40 de ani, în

50
timp ce erau acceptate, înmulțite și „restaurate" însemnele eroilor comuniști dar și — pozitiv
— biserici ce aparțineau stilurilor europene binecunoscute (romanice, gotice, renascentiste,
baroce). De altfel, oricine ar consulta listele de monumente istorice puse sub protecție oficială
(1955, 1964, 1968) observă cu ușurință un mare decalaj între construcțiile civile și religioase
ce-i reprezintă direct pe români și cele care reflectă alte influente, Desigur, aici și-au spus
cuvântul, hotărâtor, ofensiva împotriva etnografiei (deci a valorilor arhitectUrii populare
rurale), ca și prejudecățile care n-au lipsit din mentalitatea elitistă a unor istorici, arhitecți sau
istorici de artă români. Mai adăugăm o altă categorie care a suferit pierderi ircmcdiabilc :
siturile arheologicc și eleentele arhitecturii (civile, urbane și rurale). Socializarea agriculturii
și industrialimrea, sistematinqrea teritoriului făcută fără respectarea documentației referitoare
Ia monumente, modernizarea ofensivă a localităților, toate au condus la sacrificarea a mii de
obiective. Rezultatul : o pauperizare fără precedent, în numele celei mai avansate dintre
lumile posibile.

Cu mare dificultate, echipa extraordinară a CMI-ului —o parte a ei, arhitecții Teodoru, Șt.
Balș, V. Moisescu, Gr. Ionescu, Em. Costescu ș.a. —a fost salvată, prin ea fiind asigurată o
anume legătură cu tradiția. Aceasta va avea o mare importantă în plan cultural, renăscând o
școală de restaurare, activă și productivă chiar și în cadrul societății românești de tip socialist.

Privind retrospectiv activitatea specializată pe linia ocrotirii monułnentelor istorice din veacul
scurs de la organizarea sa, ne apare imensul efort, cu multiple rezultate. Dar — din păcate —
și cu multe pierderi, cu discontinuități și grave sacrificii. Efortul sistematic financiar,
organizatoric și metodologic s-a concretizat în realizarea unei școli naționale de restaurare, de
bună factură și cu interesante rezolvări. El a fost posibil numai datorită implicării și
interesului statului român în problemele ocrotirii fondului monumental. Aceste stări
reprezintă, de altfel, o caracteristică a lumii moderne în care intrase România din ultimul sfert
al veaculâi al XIX-Iea. Ele reflectă o etapă de real progres economic și social, are cărei
dimensiuni sporesc vizibil după 1878 și se desăvârșesc în granițele României Mari. De altfel,
marile lucrări de restaurare — și ele cifrându-se la sute de șantiere deschise în toate
provinciile tării— le situăm în special în perioada interbelică. Numai în baza acestora, a
experienței ce a decurs din desfășurarea lor, se va putea înregistra — în deceniile 7—8 — nu
revirement excepțional în ceea ce privește restaurarea unor ample ansambluri si obiective.

În acest complex proces, rolul esențial a revenit în mod evident Comisiunii Monumentelor
Istorice. Aceasta s-a dovedit a fi dinamică, activă, eficientă și în racord cu practica înaintată

51
din epoca în care a funcționat. Modelul impus și perfecționat prin ea, în mod sistematic după
1892, indică o experiență remarca-bilă, a cărei cunoaștere se impune. Între factorii culturali
specializați, cu meniri progresiste în societatea românească, Comisiunea Monumentelor
Istorice reprezintă cea mai notabilă referință.

Parcurgând prin paginile de fală drumul anevoios al ideilor și practicilor ce privesc ocrotirea
monumentelor istorice, ajungem la constatarea obligativității unei noi concepții civice, atât
publice cât și individuale, privind respectul activ pe care-l datorătn acestora. Acułn, în
vrcmurile unci rcnaștcri sigure a instituțiilor, soluțiile sc pot baza, în mod direct, pe modclc
carc se asociam cu specificul patrimoniului cultural național și, desigur, cu traditia.

52