REVITALIZAREA CURŢII BRÂNCOVENEŞTI DE LA POTLOGI

1. Necesitatea metodei de cercetare istorică şi de arhitectură în restaurarea unui monument:

Prin conceptul de refolosire al unui edificiu cu valenţe istorice şi arhitecturale

remarcabile se propune reintroducerea lui într-un circuit al utilizărilor curente şi smulgerea
dintr-un destin muzeal. În cazul Curţii brâncoveneşti de la Potlogi nu se poate discuta numai
de o conservare locală ci de o integrare într-un peisaj cultural la nivelul zonei, în prezent greu
realizabil datorită numeroaselor discontinuităţi privind motive economice, instituţionale,
legate de modul actual de construire în acest spaţiu. Prin necesitatea de punere într-o relaţie
existenţială cu mediul construit, conservarea monumentului va deveni vie, „salvându-se şi
particularităţi etnice şi locale din procesul de normalizare a societăţii şi mediului”.

Studiul referitor la revitalizarea zonei aduce o viziune mult mai amplă ce contribuie la
extinderea cadrului de protecţie al monumentului dar supune atenţiei şi valorile locale, ale
satului, propunând conservarea acestora. Pentru justificarea celor două componente esenţiale
ale proiectului (protecţia monumentului şi conservarea valorilor locale) a fost indispensabilă
cercetarea amănunţită. Au fost relevate atributele palatului de la Potlogi, cap de serie în suita
caselor şi curţilor domneşti de sec.XVII-XVIII şi influenţa pe care a generat-o un astfel de
amplasament în contextul localităţii respective, influenţe de ordin urbanistic, de organizare în
teritoriu a locuitorilor, până la reluarea unor elemente cu rol funcţional / decorativ în
componenţa clădirilor construite ulterior (chiar început de sec.XX).

Cercetarea întreprinsă a demonstrat că pe lângă valorile intrinseci ale ansamblului,

localitatea Potlogi se poate legitima ca aşezare umană organizată din momentul întemeierii
curţii domneşti (1698). Modul de locuire şi viaţa de curte a domnitorului Brâncoveanu,
relaţiile comerciale şi culturale cu alţi poli importanţi ai epocii - pe plan intern cu Principatele
Române şi extern cu marile capitale europene - au determinat o altă raportare cu locul. Aici
„locul” capătă înţelesul de spaţiu al derulării unor meserii tradiţionale, dar trebuie înţeles şi
sub raport afectiv, de apartenenţă şi continuitate.

Viaţa de curte s-a răsfrâns şi în afara zidurilor ei, identificată nu numai în componenţa
oraşelor dar şi în mediul rural. Asupra acestui lucru cercetările anterioare s-au limitat de cele
mai multe ori doar la analiza arhitecturală a unui obiect cu valoare de monument, construit
într-un mediu rural. Mai puţin s-a pus accentul pe micro-centrele urbane create în afara
acestor oraşe - înfiinţări de târguri, actuale centre de interes public şi crearea unor legături pe
vechi trasee comerciale sau itinerarii domneşti. Acestea au determinat un anume tip de
raportare a spaţiului construit la spaţiul public generând incipiente reglementări urbane: cum
era aşezată uliţa domnească în raport cu cea comercială, restricţii si permisivităţi ale clădirilor
şi funcţiunilor înglobate de ele.

2. Evoluţia aşezării:

Ca majoritatea localităţilor înfiinţate în secolul XV în Câmpia Titului, Potlogiul este

menţionat într-un document din 1468 ca fiind parte integrantă a satului Tătuleşti (Tătuleasca),
sat dispărut şi înglobat satului învecinat, Româneşti. Ulterior, în hrisoave, acte de moşie şi

1
donaţii (1580, 1619, 1636), se mai menţionează despre existenţa localităţii dar fiind înglobată
în alte proprietăţi (mănăstirea Butoiu, mănăstirea Brâncoveni), spre sfârşitul secolului XVII
fiind cumpărată de viitorul domn Constantin Brâncoveanu. Unul dintre obişnuitele schimburi
de moşii dintre boieri şi aşezămintele monastice ctitorite de ei explică intrarea Potlogiului în
posesia viitorului domn, descendent al Brâncovenilor ce întemeiaseră şi stăpâneau
proprietăţile mânăstirii Brâncoveni.

Brâncoveanu, mare spătar în acea perioadă, devine proprietar la Potlogi şi Pitaru în

anul 1679. Ca o menţiune la delimitarea proprietăţii domneşti de la Potlogi, Nicolae Iorga
scria în „Floare Darurilor” următoarele: „satul care vine la capătul gardului copacilor înalţi nu
e însă Potlogii, ci înaintaşii moşiei Brâncoveneşti din timpuri Văcăreştii, cărora li se zicea
pentru apa ce curge la margine, Văcăreştii de Răstoacă (Pitaru)”. Aici ridică în 1683, alături
de vechile case boiereşti existente, biserica cu hramul Sfântul Dumitru, devenită mai târziu
paraclis, iar în 1698 construieşte primul palat din seria celor patru dedicate fiilor săi. Odată
construită curtea domnească, importanţa satului a crescut, fiind unul dintre locurile
privilegiate din itinerariul domnitorului Brâncoveanu. După masacrarea domnitorului şi a
celor patru fii, în 1791, stăpân peste întreaga moşie ajunge nepotul lui Constantin
Brîncoveanu, Manolache Brâncoveanu. După stingerea acestora, familia Bibescu intră în
posesia moşiei.

3. Încercări de urbanizare - târgul şi economia tradiţională

Trăsătura definitorie satelor înfiinţate pe moşii sau prin aglutinarea unor vechi aşezări
umane este dată de întemeierea târgurilor, profilate iniţial pe comerţul cu animale, indicii ale
gradului de dezvoltare şi intensificare a relaţiilor de piaţă în zonă ce caracterizau sfârşitul
sec.XIX şi începutul sec.XX.

În 1678, intrând în proprietatea moşiei de la Potlogi, Brâncoveanu avea să găsească

satele cu rumânii, moşiile, casele, viile şi ţiganii din stăpînirea sa: câteva case şi bordeie pe
malul Tudorelului în preajma vechiului conac (al postelnicului Dima), aşezări de robi şi ţigani
pe actuala „linia Ghineştilor”, multe locuri virane, câteva căsuţe la răspântia drumurilor ce
duc la moşia din locul numit „Vatra rece” şi aşezări de ciobani pe malurile Argeşului, descrise
într-un catastih din 1709.

După terminarea construirii palatului, în 1698, se înfiinţează cu carte domnească

târgul săptămânal de vite, amplasat în faţa curţii domneşti, la intersecţia drumurilor
comerciale ce leagă Piteştiul de Bucureşti, Braşov şi Sibiu. De administraţia acestui târg se va
ocupa şi vornicul Manolache Brâncoveanu, păstrând tradiţia desfăşurării lui în ziua de
duminică. În 1699 se construieşte prima moară, pe malul Tudorelului, „moara veche”, în
spatele grădinii „la Heleşteu”, acţionată manual sau prin forţa animalelor, apoi se construiesc
brutăria şi cârciuma proprietăţii.

Ca preocupare veche a locuitorilor, morăritul era în strânsă legătură cu producţia

cerealieră specifică zonei, astfel în 1831 exista prima moară cu roată orizontală, Moara
Cristescu, refăcută pe locul celei vechi iar în 1887 funcţiona o moară cu aburi. În anul 1832
un număr de 43 de negustori cumpără terenuri aici, iar din 1835 înfiinţează una dintre cele

2
patru stăroşii ale negustorilor din judeţ, „tarlaua negustorilor”, pe care o lucrează până în
1864.

Tot în această perioadă funcţionează o altă categorie socială, cea a embaticarilor,

negustori neîmproprietăriţi, având anumite obligaţii şi condiţionări faţă de moştenitorii
Brâncovenilor, familia Bibescu - resticţii urbanistice, locuinţe de un anumit tip şi limitarea
producţiei unor anumite alimente.

Anul 1834 este hotărâtor în tendinţa de urbanizare a localităţii deoarece are loc o
regrupare a caselor împrăştiate, în jurul târgului deja conturat şi o divizare administrativă în
Potlogii urbani şi Potlogii rurali. Cele două localităţi se vor unifica abia în 1960 sub
denumirea de Potlogi. Tot atunci, după „aşezarea pe linii” a satului se delimitează parcelele,
se trasează principalele drumuri de acces şi denumirea lor după apartenenţa locuitorilor: uliţa
Zăvoieni după populaţia adusă de pe malurile Argeşului, uliţa Olteni după originea foştilor
soldaţi din armata lui Tudor Vladimirescu stabiliţi în localitate, uliţa Vlăsceni după locuitorii
aduşi din Vlaşca, uliţa Croveni după cei din Crovu (un sat din alcătuirea Potlogiului).

Ca o primă încercare de reglementare urbană, planul acestei localităţi aduce o serie de

influenţe orăşeneşti, aplicate şi satelor învecinate cum ar fi: creerea unor drumuri importante
în legătură cu curtea domnească, târgul şi reperele comerciale ale zonei - o cale principală ce
trecea prin faţa curţii palatului, paralelă cu oglinda de apă (pârâul Tudorel), pe care se instalau
morile, vâltorile şi uliţa curţii domnesti, cu profil comercial şi în legătură cu târgul pe care se
aflau casele negustorilor sau meşteşugarilor.

În anuarul „Socec” din anul 1912 Potlogiul aparţinea de Plasa Ghergani şi înregistra
4324 locuitori şi următoarele meserii: băcani (7), brutari (2), cârciumari (7), cavafi (2),
cismari (10), cojocari (3), croitori (4), fierari (2), lumânărari (1), manufacturi (4), arendaşi de
moşie (2) şi instituţiile: primărie, şcoală, parohia şi o bancă populară. Treptat, după
deschiderea în 1868 a noului drum naţional prin Titu şi prin folosirea căii ferate Bucureşti -
Piteşti, târgul de la Potlogi îşi pierde din importanţa lui economică.

4. Evoluţia ţesutului rural

Analiza cartografică a determinat cu aproximaţie dimensiunile curţii brâncoveneşti,

heleşteul şi cursurile apelor, vatra satului, drumurile de acces, parcelarul şi tipurile de
proprietate. Din harta Schpecht (1796) se constată: existenţa satelor Potlogi (Bodlosh), Pitaru
(Pitari), Româneşti (Rumanyestic), Crovu (Kîrov), Strâmbeanu (Serimbiyanu), Cărpeniş
(Kerpenesti), ca sate de sine stătătoare; marcarea drumului vechi - Potlogi - Pitaru -
Româneşti - Poiana Lungă, legat de Drumul Poştei; lărgire a pârâului Tudorel (vechiul
heleşteu) în dreptul palatului; marcarea celor două drumuri principale - Drumul Poştei,
drumul (calea) domnesc Bucureşti - Târgovişte şi Calea Târgului, Potlogi - Vlăsceni. Planul
moşiei Potlogi (1847) ilustrează bifurcarea Tudorelului delimitând forma unei albii de la urme
ale devierii succesive a cursului apei; păstrarea celor două drumuri: Drumul Poştei paralel cu
Argeşul, fostul drum domnesc şi Calea Târgului; drumurile leagă curtea domnească de vatra
satului şi târg.

3
 În planul Szatmari (1860) se marchează un nou sat - Vlăsceni; alinierea caselor şi
parcelelor; marcarea unui drum direct cu Bucureştiul, prin Găiseni. Un alt plan de moşie
(1902) marchează principalele drumuri de acces: şoseaua Potlogi - Crovu (Drumul Poştei),
şoseua Potlogi - Pitaru, şoseua Potlogi - Vlăsceni (strada Târgului) şi evidenţiază unele
intenţii de parcelare. Harta pădurilor şi proprietarilor (1900) marchează drumurile de acces
nemodificate şi urma fostului heleşteu. Despre accesele principale în localitate se poate
identifica actualul drum prin satele Bolintin, Drăgăneşti, Stoeneşti, Găiseni, Potlogi, Crovu,
Miuleşti, Mărunţişu, Costeştii din Vale cu Drumul mare al Olacului, fostul drum al Poştei ce
lega Bucureştiul de Valea Oltului şi vama de la Câineni, parcurgând culoarul Argeşului.

5. Arhitectura regională

Tipologic localitatea Potlogi se înscrie în caracteristicile satelor adunate de câmpie, cu

gospodării imediat învecinate dispuse de-a lungul unei reţele de uliţe şi străzi, dintre care cele
mei importante sunt cea domnească şi cea a târgoveţilor. Casele nu prezintă o dominantă
stilistică, fiind în mare parte o reproducere a arhitecturii orăşeneşti de sfârşit de secol XIX.
Însă locuinţele cele mai vechi păstrează reminiscenţe ale organizării spaţiale iniţiale cât şi a
tehnicii constructive.

O categorie specială a acestei perioade este reprezentată de casele embaticarilor, case

cu o arhitectură minimală şi restrânse ca suprafaţă, înşiruite pe toată lungimea străzii ca un
front compact, având acelaşi acoperiş, o prispă comună şi curţi pe loturile din spate.
Importanţa târgului atrage o serie de noi influenţe în alcătuirea caselor, prin stabilirea unor
negustori veniţi din regiuni diferite ale ţării dar şi a celor veniţi din Serbia, Polonia, Turcia.

Astfel se identifică o altă tipologie cea a caselor târgoveţilor cu prăvălii sau ateliere, cu
un front limitat la stradă şi grupate în jurul pieţii vechi şi a târgului situat pe accesul principal
în localitate. Casele negustorilor constituie interferenţa dintre casa ţărănească şi modelul
orăşenesc, păstrând trama funcţională a caselor de paiantă dar redimensionată şi adăugând un
foişor (sacnasiu) pătrat sau o „loggie” pe stâlpi din lemn sau coloane din cărămidă. Aici se
mai remarcă şi o serie de conace, amplasate periferic târgului, având un cadru particular
alcătuit din grădini, livezi, oglinzi de apă. Arhitectura brâncovenească a casei domneşti de la
Potlogi nu s-a impus foarte mult în mediul rural, reluându-se doar elemente izolate de ordin
plastic (decoraţii din piatră).

6. Concluzii

Studiului prezentat, cu referire doar la localitatea Potlogi, a abordat o metodă de

cercetare care poate fi extinsă şi celorlalte aşezări din zona Munteniei ce cuprind alte curţi
domneşti. Nu se poate vorbi de restaurarea unor asemenea edificii, fără a pătrunde în
mentalitatea locului. Astfel se propun noi funcţiuni cu rol revitalizator pentru localităţile în
cauză, funcţiuni care să atragă interesul imediat şi participarea localnicilor. Răspunsul la
nevoi economice şi legislative pe plan local trebuie să fie condiţionate de specificul obiectului
patrimonial şi de cadrul său de protecţie.

4
 Ceea ce a completat cercetarea istorică şi arhitecturală a palatului de la Potlogi şi a
localităţii a fost elaborarea pe teren a unui studiu sociologic care şi-a propus analizarea
disfuncţiilor actuale şi selectarea priorităţilor de intervenţie, propunând o matrice de
compatibilitate funcţională pentru soluţionarea revitalizării zonei. Studiul a urmărit descrierea
meseriilor tradiţionale, a obiceiurilor specifice, a particularităţilor arhitecturii locale şi
posibilitatea lor de reactualizare într-un context nou, contemporan.