Sunteți pe pagina 1din 5

Bahor Irina, grupa 1

Municipiul Ploiești
Ploiești, unul dintre cele mai mari orașe din România, este reședința județului Prahova, la 60 km
nord de București, cu coordonatele 25°2'48"E și 44°56'24"N. Suprafața actuală a orașului
Ploiești este de aproape 60 de kilometri pătrați. Se învecinează cu comuna Blejoi la nord,
Bărcăneşti şi Brazi la sud, Târgşoru Vechi la vest şi Bucov la est.

Cunoscut sub numele de „Capitala Aurului Negru”, orașul este un centru vechi al industriei
petroliere, cu patru rafinării și alte industrii asociate acestei ramuri.

Înainte de instaurarea regimului comunist în România, se numea „Ploești” și era reședința


județului Prahova (în perioada interbelică).
În timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, orașul a fost
vizat de bombardiere sovietice
(1941), britanice (1944) și
americane (1942, 1943, 1944).
Pe 12 iunie 1942, aviația
militară americană a efectuat
primul atac aerian împotriva
Europei deținute de Germania
nazistă, având ca scop
distrugerea capacității de
rafinare a petrolului din jurul
Ploieștiului. La 1 august 1943,
bombardierele americane au
atacat de la o altitudine foarte
joasă (aproximativ 40 de metri),
declanșând Operațiunea Ocean
Tide, care este consemnată în
istoria confruntărilor aeriene.
Potrivit statisticilor oficiale, o optime din clădirile orașului au fost complet distruse, iar peste
9.000 de clădiri au suferit daune majore sau totale, reprezentând mai mult de 55% din totalul
orașului.

După 1945, în timpul tranziției sociale și economice sub regimul comunist, importanța orașului
s-a diminuat. După 1990, a cunoscut din nou prosperitate economică și culturală.

Populația orașului crește foarte rapid, ceea ce poate fi explicat prin dezvoltarea sa economică
rapidă: 2024 locuitori în 1810, în condiţii de ocupaţie străină, cearta în timpul bătăliei cu boierul
Muruzeşti, 3000 în 1837, 26.468 locuitori după Unire (1859) , avea 32.000 locuitori în 1884. În
ciuda tuturor pierderilor şi dispariţiilor adică bombardament, populația ploieșteană și-a revenit
rapid, înregistrând în ianuarie 1948, 95.632 de locuitori.

După 1700, Ploieștiul a depășit faimosul Bazar Gilgit. Treptat, negustorii au părăsit bazarurile și
au pierdut protecția domnitorilor, iar semnificația bazarurilor a scăzut drastic. Locul lor a fost
luat de Ploiești, în secolul al XVIII-lea, când pe hartă au apărut așezări importante. Sfârșitul
bătăliei cu Muruieștiul a marcat intrarea Ploieștiului în istoria modernă și a transformat treptat
bazarul în oraș.

La 8 august 1870 s-a înființat Republica Ploiești.

Înainte de Primul Război Mondial, existau șase școli de băieți și fete și câteva școli mixte.
Liceele din Ploiesti sunt școli de băieți, fete, de profesori, școli de afaceri și școli de arte și
meserii.

Dezvoltarea tipografiilor a însuflețit editurile și presa: până la primul război mondial, la Ploiești
erau șase edituri. Existau săli de spectacol, iar în istoria Ploieștiului, Cinematograful Grivița a
apărut pentru prima dată în 1913. În această perioadă, Ploieștiul a fost un puternic centru cultural
și a produs oameni de știință, scriitori și artiști.

În 1832 apar primele preocupări urbanistice: se pavează piața centrală a orașului, sunt pietruite
și celelalte artere principale ale orașului Ploiești, iar în 1870 acest proces ia sfârșit. Încep să
apară case cu etaj și locuințe modern construite în stiluri occidentale.

Ploieștiul evoluează practic ca un puternic centru comercial, locul principal ocupandu-l comertul
cu bauturi. Hanurile si cârciumile erau cele mai vechi prăvălii ale orașului, cele mai vechi dintre
ele – Hanul Călugărului – funcționând mai bine de un secol și jumătate.

Pe la 1855, ploiestenii au deprins si “brașovenia”, termen prin care se întelege comerțul cu


mărfuri din Brașov, sau mărfuri aduse din apus. În același plan, se dezvoltă și “lipscaniile” –
ramură ce avea la bază manufactura, stofele si țesăturile. Treptat apar și magazinele de stofe,
pânzeturi și băcănii.

După 1887, meșteșugurile încep să își piardă preponderența, și apare industria. O data cu apariția
manufacturierilor, apar foarte repede întreprinderi de prelucrare si tăbăcărie – aici amintim frații
Velicu (1878) – care aveau pana la 40-50 de muncitori ce prelucrau lunar sute de piei, producând
talpa, iuft, marochin sau alte articole.
Datorită exploatării de petrol din zona orașului, încă de timpuriu acesta a devenit un oraș
industrial, aici construindu-se în 1856 prima rafinărie din România și una din primele din lume.
Deoarece Ploieștiul era principalul producător de petrol al țării, în România el a căpătat porecla
de „Capitala aurului negru” sau „Orașul aurului negru”

Orașul a rămas ancorat în această industrie, cu preponderență în industria extractivă de


prelucrare a țițeiului și industrii legate de această ramură (construcții de mașini, echipamente
electrice, întreținere, etc.). În raport cu cifra de afaceri această ramură a industriei ocupă primul
loc cu 39,6 % și este urmată la mare distanță cu doar 17,7 % de industria alimentară a băuturilor
și a tutunului și cu 14,5 % energia electrică și termică, gaze și apă. Urmează apoi industria de
mașini și echipamente, industria construcțiilor metalice și a produselor din metal, industria
chimică și a fibrelor sintetice și artificiale, industria de prelucrare a cauciucurilor și a maselor
plastice, industria lemnului și a produselor din lemn, celulozei, hârtiei și cartonului, industria
altor produse din minerale nemetalice, industria mobilei, industria mijloacelor de transport,
industria pielăriei și încălțămintei, industria metalurgică, edituri, tipărirea, reproducerea
înregistrărilor pe suporți și industria textilă și a produselor textile.

Legenda spune că demult, înainte de întemeierea Țării Românești, într-o poianî din Codrul
Vlasiei, poposește un cioban, Moș Ploae, împreună cu feciorii săi, 7 la numar. Având iarba grasă
pentru oi si pământ rodnic pentru agricultură, ciobanul hotărăște să rămână alături de familia sa
și construiește case atât pentru el cât și pentru feciorii săi. O dată cu construcția caselor, s-a
format o așezare căreia i s-a dat numele său. Totodată se mai povestește ca era un schit de maici.
Locuitorii vremurilor si-au cucerit locurile de case si ogoarele cu multă sudoare și cu topoarele
în mâini, în cele din urma dovedindu-se învingători în lupta cu codrul.

Cercetătorii trecuturilor susțin că satul (sau poate chiar orașul) ar data încă din anul 1400.
Totodată aceștia confirmă legenda, sustinand existența unui schit de maici. Pe locul schitului,
Matei Basarab ar fi ridicat Biserica Domnească in 1639, cu hramul Sf. Petru si Pavel. Se prea
poate ca întemeietorii Ploieștiului să fi fost intr-adevar ciobani, trecând cu turmele pe un drum
tradițional de transhumanță Drumul Oilor – astăzi devenind o importantă arteră a orașului ( Str.
Gheorghe Doja).

În Dictionarul geografic al județului Prahova, apar primele mărturisiri despre numele orașului
Ploiești în 1897, si anume că numele orașului ar proveni de la ploaie:

„Căci odată fiind înconjurat de păduri mari ce mergeau din partea de nord-vest a urbei și se
continuau până la Carpați, cantitatea de ploaie a fost și este mare”

În anul 1928, Leonida S. Georgescu în lucrarea “Orașul Ploiești sau Plaieșii”, propune o variantă
inedită: în vremurile uitate, orașul s-ar fi numit Plaieși si nu Ploiești, întrucât aici s-ar fi aflat un
post permanent al plăieșilor lui Mihai Viteazul păzind granița spre Transilvania. Însă această
variantă este mai puțin crezută de oameni, și în cele din urmă plauzibilă devine teoria lui Nicolae
Iorga. Acesta spunea că numele orașului ar veni de la un strămoș comun, acel Moș Ploae – de
care povesteam mai sus, ciobanul care și-a adus copii si oile in Codrul Vlasiei. În sprijinul
acestei teorii, N. Iorga aduce multe alte analogii cu formarea multor localități din țară, și în cele
din urmă face publice cele mai vechi mențiuni în care se regăsește scris “Ploești” si nu Ploiești.

Bibliografie

http://www.cain.ro/istoria-orasului-ploiesti/

S-ar putea să vă placă și