Acum, problema principala in privinta prorpietatii, in opinia lui John Locke, este reprezentata de

pamantul insusi, si nu de roadele pamantului sau salbaticiunile ce supravietuiesc pe acesta.

Si proprietatea asupra pamantului este dobandita precum anterior mentionat de catre colegul meu.
Astfel, proprietatea unui om este totalitatea pamantului pe care poate sa il planteze, imbunatateasca,
cultive si sa-i foloseasca roadele.

Munca omului este cea care o delimiteaza de ceea ce este comun, iar acest drept nu va fi invalidat de
altii deoarece prin muncă, acelui pamant I s-a adaugat proprietatea persoanei respective, la care nimeni
nu poate fi indreptatit si care nu poate fi luat fara a aduce un prejudiciu.

Luarea in stapanirea a unei suprafete de pamant prin imbunatatire nu a adus prejudicii altor oameni,
deoarece ramanea destul, chiar mai mult decat puteau folosi cei care nu dobandisera pamant.

Persoana care lasa pentru celalalt atat cat poate folosi, se comporta ca si cum nu a luat nimic, iar restul
persoanelor nu se pot considera vatamate. Un exemplu folosit de John Locke pentru a ilustra acest lucru
este cel al unei persoane care isi potoleste setea dintr-un rau, iar in urma actiunii sale niciunul dintre
oamenii ramasi nu se poate considera vatamat.

Lumea a fost data de Dumnezeu oamenilor harnici si rationali in comun, iar munca pentru a o
imbunatati urma sa reprezinte dreptul persoanelor la ea.

Cel care are la dispozitie la fel de mult pamant precum toti ceilalti si totusi este nemultumit si incearca
sa intervina sau sa revendice in ceea ce a fost deja imbunatatit de munca altuia, de fapt nu doreste
decat sa “profite de pe urma eforturilor altuia”, lucru pe care nu este indreptatit sa il faca.

In cazul “pamantului stapanit in comun” din tarile ce sunt sub o conducere stabilita si care folosesc bani
pentru a face comert, pamantul nu poate fi delimitat sau luat in stapanire fara consimtamantul tuturor
care sunt partasi la proprietatea comuna. Acest lucru se intampla deoarece proprietatea comuna a fost
stabilita in urma unui accord, si anume legea pamantului ce nu trebuie incalcata. Aceasta lege comuna
nu este valabila intregii omeniri ci doar tarii respective.

La inceput, legea sub puterea careia se afla omul era una “in favoarea luarii in stapanire”, in care
Dumnezeu poruncea, iar lipsurile fortau omul sa lucreze, iar aceasta era proprietatea ce nu ii putea fi
luata oriunde si-at fi stabilit-o el. Rezulta din acest fapt ca cultivarea sau cucerirea pamantului este
strans legata cu actiunea de a il avea in stapanire. Mai mult, se poate chiar spune ca una dintre ele o
indreptateste pe cealalta. Astfel, omului fiindu-I poruncit de catre divinitate sa cucereasca pamanutul, a
fost in acelasi timp autorizat sa il ia in stapanire. Prin urmare, stapanirea privata este adusa in mod
necesar de conditiile vietii care impun munca.

Masura proprietatii a fost stabilita de catre natură in intinderea muncii oamenilor si a avantajelor vietii,
in sensul ca munca unei singure persoane nu poate lua in stapanire totul, iar fiecare persoana se poate
bucura doar de o mica parte, lasan loc si celorlati pentru o proprietate la fel de buna si intinsa. Din
aceasta reiese ca granitele proprietatii fiecarui om au fost restranse la cat ar putea el lua in stapanire
singur, fara a il prejudicia pe altul.

Aceasta masura ar putea fi acceptata, dupa opinia autorului, chiar daca lumea pare atat de plina,
deoarece daca o persoana s-ar duce si ar cultiva pamantul in niste tinuturi pustii, precum cele din
America in acea vreme, posesiunile pe care si le-ar putea atribui nu ar fi foarte intinse si nici nu ar
prejudicia restul oamenilor.

Acest lucru este datorat faptului ca intinderea terenului are o valoare foarte mica fara munca, iar cel ce
isi insuseste pamantul prin munca mareste avutul comun al omenirii .

Deci, regula proprietatii cum ca fiecare om ar trebui sa aiba cat poate folosi inca ar mai fi fost valabila in
lume, fara a vatama pe nimeni, daca aparitia banilor si acordul tacit al oamenilor de a le da valoare nu ar
fi infiintat posesiuni mai mari si drepturi asupra lor.

Asadar, dorinta oamenilor de a avea mai mult decat au nevoie a modificat valoarea intrinseca a
lucrurilor- o valoare care depinde numai de utilitatea lor in viata oamenilor. Mai mult, oamenii au fost
de accord ca o bucata de metal galben ce nu se iroseste sau deterioreaza sa valoreze cat o intreaga
gramada de grau.

Daca un bun care era in posesia unei persoane pierea fara sa fie folosit cum se cuvine, spre exemplu
fructele si legumele cultivate putrezeau inainte de a fi consummate, persoana respective incalca legea
comuna a naturii si era pasibil de pedeapsa. Aceasta persoana nu „avea nici un drept asupra acestor
lucruri care depașeau folosul său și serviciile pe care le puteau aduce ele pentru a ii procura bunurile
necesare vietii”

Aceleasi masuri reglementau si posesiunea asupra pamantului astfel ca daca iarba din terenul ingradit
de o persoane putrezea, aceasta parte de pamant se putea socoti ca fiind irosita, deoarece ar fi putut
intra in posesiunea oricui altcuiva. Pe masura ce familiile cresteau, posesiunile lor se mareau odata cu
nevoiile de a le avea, dar totusi nu a existat in mod obisnuit o proprietate stabilita asupra pamantului
pana cand acestia nu au construit orase, si nu au ajuns sa delimiteze granitele teritoriilor oraselor. Mai
mult, prin legi valabile intre ei au stabilit proprietatile tuturor celor din aceeasi societate. Lumea a fost
dată inițial oamenilor în comun, si fara urma de indoiala, munca a dat oamenilor drepturi bine
diferențiate asupra multor părți din ea pentru folosința lor privată.

Astfel, propretatea obtinuta din munca atarna mai greu decat proprietatea comuna asupra pamantului.
Munca este cea care da fiecarui lucru un plus, iar imbunatatirea aceasta este cea mai mare parte din
valoare . Daca ar fi sa se faca o evaluare, 99 din 100 dintre roadele pamantului folositoare vietii omului
trebuie atribuite muncii.

V-am pregatit si o tema de discutie.

Astfel, eu v-am prezentat pe slide viziunile lui Thomas Hobbes si John Locke referitoare la proprietate si
va rog sa va ganditi sis a imi spuneti cu care rezonati mai mult.

Personal, eu sunt de accord cu John Locke, deoarece in viziunea lui Hobbes omul cedeaza toate
drepturile sale statului in schimbul unui sentiment de Securitate, in schimb pentru John Locke omul isi
pastreaza mai multe drepturi inclusive cel al proprietatii proprie sale munci sau libertatea si egalitatea.
Mai mult, mi se pare ca la Hobbes statul are o putere mult prea mare, iar individul isi cedeaza drepturile
statului.
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Teoria%20dreptului%20natural%20%28Partea%20II
%29.pdf

https://www.google.com/search?
q=locke+contract+si+proprietate&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=2ahUKEwjx186334ftAhXMs4sKHX
86DVcQ_AUoAXoECAUQAw&biw=1600&bih=757#imgrc=IJ6VDRt8oaIOTM