Sfântul Clement Romanul

(92- 101)

A fost al 4-lea episcop al Romei. După Sf. Petru, Lin (68-80) și Anaclet (80-92) a urmat Clement
Romanul (92-101).
În vremea Sf. Clement (Papă la Roma) s-a ivit o mare revoltă în comunitatea creștină din Corint.
Biserica din Roma, prin Clement, a trimis o scrisoare, îndemnându-i pe corinteni la pace, prin
trimiterea la tradiția primită de la Apostoli.
Din Epistola sa către Corinteni reiese că el cunoștea foarte bine Vechiul Testament, Legea, Psalmii,
Profeții etc. Ceea ce poate însemna că era un iudeu elenist, convertit la creștinism.
Prima informație despre Clement provine de la Hegesip, care îi atribuie Scrisoarea I către
Corinteni (Esusebiu, Istoria Bisericească, 4,22,1). Sf. Irineu scrie în Adversus haereses: „După
Anenclet, în al treilea loc, după fericiții Apostoli, primește episcopatul (la Roma) Clement, care
văzuse pe fericiții Apostoli, se apropiase de ei și avea predica lor în urechi și tradiția înaintea
ochilor”.
Scriitorii contemporani nu vorbesc de o moarte a sa martirică. Mai târziu apar „Actele martirice ale
Sf. Clement” din care reise că a fost martirizat, întrucât făcuse numeroase convertiri între membrii
aristocrației romane.
În scrisoarea lui Dionisie al Corintului către episcopul Soter la Romei se face mențiune despre
scrisoarea lui Clement către Corinteni. Deci, un episcop al Corintului confirmă existența lui Clement
și a scrisorii sale spre anul 170.

Opera

1. Scrisoarea I către Corinteni

2. Scrisoarea a II către Corinteni (neautentică).
La acestea s-au adăugat unele aprocrife:

Prima Scrisoare este autentică, cea de-a doua este neautentică și reprezintă o predică (cea mai veche
omilie creștină).

Scrisoarea I este trimisă de Clement în numele Bisericii din Roma către Biserica din Corint:
„Biserica lui Dumnezeucea care peregrinează (care locuiește vremelnic) la Roma, către Biserica
lui Dumnezeu cea care peregrinează la Corint, celor numiți sfinți în voința lui Dumnezeu prin
Domnul nostru Iisus Hristos”.

Comunitatea din Corint.

Biserica din Corint este una dintre vechile comunități creștine întemeiate de Sf. Pavel.
Cu o delicatețe rară Clement scrie Corintenilor:
Medicamentul împotriva pizmei este, deci, pocăința. Trufiei tinerilor creștini turbulenți de la Corint,
Sf. Clement îi opune smerenia lui Hristos. Reliefează rolul pocăinței în cazul tulburărilor din Corint.
Smerenia și supunerea prin ascultare sunt remediile pentru reinstaurarea ordinei și bunei înțelegeri în
comunitate.

Doctrina
Despre învierea morților.
a) Alternanța din zi și noapte ne demonstrează învierea;
b) Analogia cu sămânța care este semănată în pământ și aduce roadă multă;
c) Legenda păsării phoenix. Sensul legendei este că reînnoirea vieții nu e posibilă fără moarte. Ea
moare ca să trăiască.
1. Dumnezeu Tatăl, Hristos Fiul și Sfântul Duh.
Dumnezeu e Tatăl, Creatorul și Proniatorul a toate.
Hristos e înfățișat frecvent,
Iisus ne-a adus mântuirea vărsând sângele Său pentru noi.
„Oare nu avem noi un singur Dumnezeu, un singur Hristos, un singur Duh al harului
revărsat peste noi și o singură chemare în Hristos?”.

Sfântul Duh e pomenit de câteva ori, însă nu în cadrul relației trinitare. Duhul e puterea
sfințitoare a lui Dumnezeu în lume; prin Sfântul Duh vorbesc aleșii lui Dumnezeu; proorocii,
apostolii, slujitori ai harului, învățători; a dat îndrăzneală apostolilor pentru predicarea
Cuvântului lui Dumnezeu; Scriptura este opera Duhului Sfânt.
2. Ecleziologia
Scopul urmărit de Clement este păstrarea unității Bisericii din Corint: „Să se păstreze întregul
nostru trup în Iisus Hristos, în care a fost așezat” (cap. 38, 1).
Corintenii se revoltă contra ierarhiei bisericești, tocmai pentru că nu știau originea preoției și
a ierarhiei. Preoția a apărut ca o necesitate de a sluji la vreme cele ale evlaviei.: „Dumnezeu a
rânduit ca proaducerile și slujirile sacre (τὰς προσφορὰς καὶ λιτoυργὶας) să fie săvârșite la
vreme și ceasuri cuvenite. Acești săvârșitori sunt: arhiereul, preoții și leviții: arhiereului i s-
au dat sarcini proprii, preoților li s-a rânduit locul propriu, iar leviților (diaconilor) li s-au
stabilit slujiri proprii. Omul laic este legat de porunci referitoare la omul laic” (40,5).
Preoția - subliniază Clement - vine de la aposoli, apostolii vin de la Hristos, iar Hristos de la
Dumnezeu.
Clement propune și măsuri de îndreptare:
a) cei vinovați să se supună preoților, făcând pocăință;
b) să practice virtuțile, mai ales virtutea dragostei;
c) să plece unde le va indica Biserica.
 Sf. IGNATIE TEOFORUL
+107

Se pare că era iudeu de origine, poate sirian de limbă greacă. Nu avea cetățenie romană,
întrucât a fost aruncat la fiare.
Informația că ar fi fost copilul ținut în brațe de Mântuitorul când le vorbea ucenicilor
despre întâietate (Matei XVIII, 4) provine de la Simeon Metafrastul și se bazează pe
cognomenul Teoforul (Θεοφὸρος – purtător de Dumnezeu; sau Θεὸφορος – purtat de
Dumnezeu).
HARTA CĂLĂTORIILOR MISIONARE -AP. PAVEL
E posibil ca Sf. Ignatie să fi cunoscut în copilăria sa pe Ap. Petru și Pavel , care veneau din
când în când la Antiohia. Dacă Petru a fost primul episcop de Antiohia, iar Ignatie al doilea, e
posibil ca Sf. Ignatie să-l fi cunoscut pe Sf. Petru. Se pare însă că Sf. Ignatie l-a înlocuit pe
Episcopul Evodiu.

ANTIOHIA
Sf. Ignatie a fost episcop al Antiohiei, unul din cele mai vechi centre creștine, unde a apărut și
numele de creștin. Sf. Ignatie a fost condamnat pe timpul împăratului Traian. După
martirologul Colbertin, Sf. Ignatie ar fi fost condamnat de însuși împăratul Traian în expediția
contra armenilor și parților. Traian a ajuns în Orient în anul 107.
Motivele nu se cunosc. A fost condamnat să fie dus la Roma și aruncat la fiare. Începe ultima
etapă din viața sa, care corespunde dorinței sale de a-și vărsa sângele pentru Hristos. A fost
condus spre Roma de 10 soldați.
Traseul Antiohia- Seleucia Siriei – pe apă spre Filadelfia – Smirna popas mai îndelung.
Bisericiile vecine ale Efesului – Magneziei – Traliei trimit delegații ca să-l salute. Delegația
Efesului a fost cea mai numeroasă (episcopul Onisim, diaconul Burrus și alți delegați: Crocus,
Exullus și Fronton. Magnezia: episcopul Damas, preoții Basus și Apoloniu, pe diaconul
Zotion. Biserica Traliei pe episcopul Polib. La Smirna Sf. Ignatie a fost oaspetele Sf. Policarp,
episcopul Smirnei.
A fost martirizat 20 decembrie, în anul 107, la sfârșitul serbărilor de 123 de zile organizate de
Traian în cinstea victoriei repurtate asupra dacilor.
Opera: 7 epistole scrise în drumul către Roma: către Efeseni, Magnezieni, Tralieni, Romani,
Smirneni, Filadelfieni și către Policarp.
În epistolele adresate comunităților din Efes, Magnezia, Tralia, Filadelfia și Smirna, care se
aseamănă între ele, se insistă asupra ascultării și supunerii față de ierarhie. Credincioșii sunt
rugați să nu întreprindă nimic fără episcopi și preoți: „Fără episcop nu este îngăduit nici a
boteza, nici a face agape” (ep. către Smirneni, VIII);
Să respecte pe episcopi, preoți și diaconi, fără ei nu există Biserică: „De asemenea, toți să-i
respecte pe diaconi ca pe Iisus Hristos, să-l respecte și pe episcop, care este chip al Tatălui, iar
pe preoți ca pe sobor al lui Dumnezeu și ca adunare a Apostolilor . Fără aceștia nu se poate
vorbi de Biserică”. (ep. către Tralieni, III)
Nimeni să nu facă ceva din ce aparține Bisericii. Acea euharistie să fie socotită bună, care este
făcută de episcop sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit.
Unde se vede episcopul, acolo să fie și mulțimea credincioșilor, după cum unde este Hristos,
acolo este și Biserica catolică (universală). (Ep. către Smirneni, VIII).
Sf. Ignatie îi îndeamnă pe credincioși să se ferească de ereziile iudaizante și de docheți. Primii
negau divinitatea lui Hristos, ceilalți credeau că Mântuitorul a avut un trup aparent.

Sf. Ignatie cunoaște valoarea Sf. taine pentru mântuire. Euharistia este Sfânta Taină prin
care ne împărtășim cu trupul și sângele Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, sub înfățișarea pâini și a vinului. Susține prezența reală a lui Hristos în Sf.
Euharistie.(Romani VII.
Ierarhia – instituție divină / trei trepte episcop, preot și diacon.
Învățătura despre Biserică: înființată prin moartea lui Hristos, este unică. Hristos este capul
Bisericii, iar credincioșii membrele.
Conducătorul Bisercii văzute este episcopul. Prin Biserică dobândim mântuirea
 SFÂNTUL POLICARP
(c.60 –c.155)

Sfântul Policarp este unul dintre Părinții apostolici care au cunoscut pe Sfinții Apostoli sau pe
urmașii acestora.
Mărturii despre el avem în epistola Sf. Ignatie către Policarp: „…lui Policarp episcopul
smirnenilor…” O altă informație avem chiar în epistola Sf. Policarp către Filipeni; din martiriul Sf.
Policarp; Sf Irineu de Lyon, Tertulian, Eusebiu, Fericitul Ieronim și Patriarhul Fotie.
În anul 156 a fost martirizat și el spune că a slujit lui Hristos 86 de ani. Deci putem crede ca s-a
născut în Efes în jurul anului 70. Sf. Irineu l-a cunoscut personal și spune că Policarp vorbea de
legăturile pe care le-a avut cu Sf. Ioan Evanghelistul (exilat în insula Patmos, nu departe de Smirna
și Efes) și cu ceilalți ucenici care l-au văzut pe Domnul.
Părinții lui erau creștini și deci a fost botezat de mic, de aici și preoția lui îndelungată.
Sf Irineu povestește în Istoria Bisericească, V, 20 despre societatea lui Policarp, despre felul cum
ținea discursurile sale, despere loc, despre felul său de viață și înfățișarea trupului său.
În anul 155 călătorește la Roma unde îi va combate pe eretici. Episcopul Romei Anicet (154-166) îl
va primi cu mare cinste, și îl invită să slujească Sf. Liturghie, îi dă întâietate la potir.
Discută despre data serbării Paștelui. În Răsărit se serba la 14 Nisan, odată cu paștile iudeilor, iar în
ziua de 16 Nisan se serbau Paștile Învierii, în orice zi ar fi căzut. Biserica din Roma serba Paștile
totdeauna Duminica. Discuția nu a avut rezultat.
Policarp spunea că a primit tradiția acestei serbări de la Sf. Ioan Evanghelistul, Papa Anicet spunea
că a primit tradiția de la Sf. Ap. Petru (tradiția iaoneică și cea petrină). Au concluzionat că fiecare
Biserică trebuie să serbeze Paștile după propria tradiție.
După călătoria la Roma a izbucnit o persecuție în Asia declanșată de împăratul Antonin Piul, căreia
la 23 februarie 156 îi cad pradă Sf. Policarp împreună cu alți 11 ucenici.
Opera. Epistola către Filipeni. Epistola are 14 capitole. Îndeamnă la supunere față de Hristos;
îndeamnă la dreptate; înșiră datoriile diferitelor categorii sociale, cum să se poarte bărbații cu
soțiile; femeile să umble în credință; dă sfaturi diaconilor și preoților; îndeamnă la rugăciune
pentru conducători și autorități; Adevăruri de credință atacate de gnostici, Hristos s-a întrupat
pentru mântuirea noastră; cine zice că nu e înviere și judecata viitoare, acela e fiul lui Satan.
Vorbind despre ierarhia bisericească Sf. Policarp amintește de treapta diaconului și a
preotului. Probabil că nu amintește de episcop și pentru că la acea dată în localitatea Filipi nu
exista un scaun episcopal.