Aerogelul

Andreescu Alexandru-Mihai

Introducere
Aerogelurile sunt o clasă specială de materiale poroase obținute prin uscarea în condiții
supracritice a unui gel umed. Metoda de preparare conferă aerogelului proprietăți speciale:
porozitate și omogenitate ridicată, volum al porilor foarte mare, densitate extrem de scăzută și
suprafață specifică foarte mare. Aerogelul a fost pentru prima oară obținut de chimistul american
Steven S. Kistler, în 1931. El prepară un hidrogel de SiO2 (hidrogelul este un gel ce conține apă)
utilizând reacția dintre silicatul de sodiu și acidul clorhidric. Obținerea hidrogelului de SiO2 este
urmată de eliminarea ionilor de clor și sodiu după care apa conținută în porii gelului este
schimbată cu etanol (procesul de deshidratare este unul lent). În cele din urmă alcogelul (gel ce
conține un alcool) de SiO2 este adus la temperatura și presiunea necesară pentru ca etanolul
lichid să ajungă în condiții supracritice. În starea supracritică etanolul se va comporta precum un
gaz, fără a exercita asupra porilor materialului forțe de tensiune superficială. Odată etanolul
eliminat se obține o structură cu o densitate extrem de mică, numit aerogel (gel ce conține doar
aer). Prepararea aerogelurilor prin această metoda s-a dovedit a fi foarte dificilă, lucru care
împreună cu imposibilitatea la acel moment, de a cunoaște cu adevărat proprietățile speciale ale
acestui tip de material a condus la neglijarea cercetărilor în acest domeniu pentru aproape trei
decenii. Aerogelurile au revenit în atenția comunității științifice odată cu descoperirea în anii 60'
a unei noi metode de obținere a gelurilor de SiO2, eliminându-se în acest fel dificultățile
întâmpinate în metoda lui Kistler. Prima aplicație a aerogelurilor este în domeniul detectoarelor
utilizate în fizică energiilor înalte (detectoarele Cerenkov).

Metoda de preparare sol-gel

Teichner și echipa sa au înlocuit silicatul de sodiu utilizat de Kistler cu un alcoxisilane
(tetrametil-ortosilicate, TMOS). TMOS este dizolvat în metanol de înaltă puritate după care se
adaugă cantitatea de apă potrivită pentru pornirea reacțiilor de hidroliză și condensare. Fără un
catalizator reacțiile se desfășoara foarte lent, motiv pentru care mediul de reacție trebuie să
conțină un acid sau o bază.

Utilizări
Specialiștii consideră că potențialul materialului este aproape nelimitat, fiind de părere că s-ar
putea găsi aplicații ale acestuia în majoritatea domeniilor și activităților umane. Pentru că
absoarbe complet radiațiile infraroșii, el va permite construirea unor clădiri sau incinte care să
permita accesul luminii solare în interiorul lor, fără a tolera însă și schimbările termice. Inserarea
unui strat de aerogel în pereții exteriori ai caselor și în compoziția geamurilor ferestrelor, ne va
scăpa atât de căldura toridă a verii și de frigul sezonului rece, cât și de la aparatura electrocasnică
mare consumatoare de energie electrică, așa cum sunt toate aparatele de aer condiționat. Dacă
suntem puțin mai îndrăzneți, putem să ne gândim chiar că montarea unui acoperiș transparent ce
permite pătrunderea întregului spectru de lumină fără vreun pic de căldură va reprezenta un salt
uriaș din punct de vedere al eficienței energetice.
Aplicațiile aerogelului sunt infinite, cercetătorii au descoperit că el poate fi folosit și pentru
fabricarea rachetelor de tenis, dar datorită modificării prin adaos de sulf sau seleniu, cu ajutorul
aergelului pot fi evitate chiar catastrofe ecologice. De exemplu, urmările dezastruoase ale unor
deversări accidentale de produse petroliere în apele mărilor și oceanelor ar putea fi cu succes
anulate, prin exploatarea uriașei capacități a aerogelului de a absoarbe metale grele, de tipul
mercurului, din mediul acvatic. Particule de aerogel răspândite pe râuri și lacuri ar avea
capacitatea de a atrage metalele grele din ape și, deci, de a curăța mediul. Chimistul american
Mercouri Lonatzidis a dovedit acest lucru, demonstrând că particulele de aerogel au adus o
soluție infectată cu mercur, de la 645 părți mercur la un milion părți apă, la doar 0.04 părți
mercur pentru un milion părți de apă, o agresivitate similară prezintă aerogelul și în cazul
mediilor încărcate cu plumb, cadmiu și sulf.
NASA folosește deja aerogelul pentru izolarea termică a costumelor astronauților, un strat de 18
mm din material asigurând protecția împotriva frigului la temperaturi de până la minus 150 grade
Celsius.
Un material absolut fantastic, acesta este aerogelul, un strat de numai 8 mm poate asigura
supraviețuirea în fața exploziei a unui kilogram de dinamită și a unui șoc termic ce degajează o
căldură de peste 1000 grade Celsius. Procesat prin metode speciale, aerogelul poate fi utilizat și
pentru desalinizarea apei de mare. Dacă mai adăugăm că este un bun conductor de electricitate și
că este capabil să înmagazineze energie solară precum celulele fotovoltaice, înțelegem că
aerogelul se prezintă chimiștilor și inginerilor precum un material al viitorului.

Proprietăți
Densitatea sa este de 800 de ori mai mică decât cea a unei bucăți de sticlă de aceeași mărime.
Aerul repartizat în pori invizibili cu ochiul liber, dar ponderalitatea extrem de redusă sau un
revers: materialul este fragil, astfel că se fărâmă chiar și numai dacă cineva dorește să îl țină între
degete.
Prețul ridicat îl face la momentul actual să fie considerat încă un material inaccesibil și exotic.
Dar, inevitabil, aerogelul va deveni rapid una dintre uneltele de bază ale ecologiștilor și ale
oamenilor în general, după fabricarea sa industrială.
Guinness Book a recunoscut faptul că NASA a creat cel mai ușor material solid, prin contribuția
uriașă a doctorului Steven Jones de la Laboratorul "Jet Propulsion Laboratory" din cadrul
agenției spațiale americane.
Aerogelul constituie o izolație termică bună, deoarece aproape neutralizează cele trei metode de
transfer de căldură: convecția, conducția și radiația. Rezistența la transferul prin conductivitate
este dată de componenta majoritar gazoasă. În special aici se evidențiază aerogelul pe bază de
siliciu (SilicaGel), deoarece siliciul are de asemenea conducția termică mică. Rezistența la
transferul convectiv este dată de faptul că aerul nu circulă în structura materialului, iar dacă
folosim un gel pe bază de carbon, obținem o rezistență mică la transferul radiativ. De aceea cel
mai folosit aerogel pe post de izolator termic este SilicaGelul cu carbon adăugat.
Datorită naturii sale higroscopice, aerogelul este un material extrem de uscat și netratat chimic
este hidrofil, de aceea manevrarea lui este recomandat să fie făcută cu măsuri de protecție a
mâinilor. Totuși, prin tratare chimică poate deveni un material hidrofob, iar dacă tratarea se face
la interiorul materialului acesta devine mai puțin susceptibil degradării decât în cazul în care se
prevede un strat exterior hidrofob. Se topește numai la temperaturi de peste 1200 grade Celsius,
are o conductibilitate apropiată de zero și este considerat materialul solid cu cea mai mică
densitate posibilă, conținând aer în proporție de 99.8%. Un centimetru cub din aerogel cântărește
3 miligrame, puțin mai mult decât aerul, iar dimensiunea totală a golurilor din interiorul său este
similară cu cea a unui teren de fotbal, aproximativ 7000 metri pătrați. În plus, un burete de
aerogel de numai 2 grame poate susține greutatea unei cărămizi de 2.5 kg.
Dacă inginerii s-au gândit să întrebuințeze acest material în izolarea conductelor de petrol și
cizmarii în confecționarea branțurilor pentru încălțăminte, alpinista britanică Anne Parmenter a
escaladat muntele Everest fiind încălțată cu ghete căptușite cu un strat subțire de aerogel;
declarația sa de după expediție a fost: “singura problemă a fost că îmi era foarte cald la picioare,
ceea ce, de fapt, nu este o problemă atunci când ești alpinist”. De asemenea, designerul Hugo
Boss a testat calitățile aerogelului pentru o linie de geci de iarnă, dar acestea au fost rapid retrase
din circulație, deoarece cumpărătorii s-au declarat incomodați de faptul că erau mult prea
călduroase.