Moromeții – relația dintre Moromete și Niculae

Ilie Moromete – țăran mijlocaș din Siliștea-Gumești – are iluzia că familiei sale îi este destinat să
trăiască liniștită, cu cele 14 pogoane primite de el și de Catrina, prin improprietărire. Fire autoritară,
Ilie Moromete este capul unei familii hibride, formate din Catrina (cea de-a doua soție), Paraschiv,
Nilă și Achim (fiii din prima căsătorie), Tita, Ilinca și Niculae – copiii din căsătoria cu Catrina.
Familia este greu de ținut în frâu, având în vedere conflictele ce mocneau între membrii ei, conflicte
gata să explodeze.

Niculae este mezinul familiei, un băiat sensibil, care plânge de câte ori i se adresează o replică
ironică, mai ales când vine din partea tatălui său. Moromete nu pare interesat de soarta mezinului,
pentru el copilul fiind doar cel care trebuie să meargă cu oile.

Niculae își dorește cu ardoare să meargă la școală, în timp ce tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl
ironizeză Altă treabă n-avem noi acum! Ne apucăm să studiem!. Ilie Moromete este convins că
învățătura nu aduce niciun beneficiu. Din păcate, singurul aliat al mezinului este Catrina, care îl
sustțne în aspirațiile sale, intrând în conflict cu Moromete.
Tatăl este un țăran care încearcă să-și păstreze pământul, pentru a-l lăsa intact moștenire copiilor. O
calitate deosebită a personajului este aceea că privește lumea cu ochi pătrunzători și că descoperă
sensuri deosebite în întâmplările cele mai simple. Călătorind la munte ca să vândă cereale, Ilie
Moromete este fascinat de lumea necunoscută și povestește cu încântare tot ce a văzut. Niculae îl
însoțește pe tatăl său în viitoarea călătorie, dar rămâne dezamăgit, deoarece totul i se pare banal și
lipsit de farmec.

Secvența care prezintă serbarea școlară evidențiază stângăcia lui Moromete în relațiile cu fiul sau,

Niculae, dar și dezinteresul acestuia față de dorința mezinului de a continua școala. Amestecat
printre spectatori, Ilie Moromete constată cu surprindere că printre premianți se afla și fiul său,
despre care credea că va rămâne repetent. Copilul nu reușește să recite poezia, pentru că i se face
rău, fiind cuprins de o criză de friguri. Neputincios, Moromete își ia copilul în brațe și-l duce acasă,
fiind stăpânit de stări contradictorii de afecțiune, de teamă și de nesiguranță.

O alta scenă care surprinde relația tată-fiu este aceea în care cei doi stau pe prispa, Niculae cu o
carte, iar Moromete, tăcut, se gândește la mezinul său. La un moment dat, tatăl își întreabă fiul dacă
vrea să-și continue studiile, ceea ce îl face pe copil să creadă că visul i se va împlini. Moromete îi
răspunde, însă, cu duioșie, dar și cu gravitate, că nu are această posibilitate. Scena dezvăluie faptul
că tatăl își dorește să-i îndeplinească dorința, că îl frământă ideea, chiar dacă nu este pentru el o
prioritate.

În cele din urmă, va vinde o parte din pământ și, cu banii obținuți, va plăti taxele de internat pentru
Niculae.
În volumul doi, a cărui acțiune se petrece în anii ’50, după război, Moromete-tatăl trece în plan
secund. În prim-planul romanului se afla Niculae, întors în sat după întreruperea studiilor. Tatăl nu-i
mai plătește școala și îi sugerează să-și caute un post de învățător. Niculae adera la mișcarea
comunistă și devine activist de partid, întâi la raion și apoi la București. Aflăm că facuse studii de
agronomie.

De cate ori revine în sat, are lungi discuții, transformate în aprigi dispute, cu tatăl său. Cei doi se
situează pe poziții ideologice opuse, au mentalități diferite. Bătrânul este conservator, apără
valorile satului tradițional și proprietatea, pe câtă vreme Niculae susține procesul colectivizării. El
își consideră tatăl un obstacol în modernizarea satului, un ultim țăran ce ar trebui să dispară de pe
fața pământului.
Moromete are parte de o agonie lentă, lipsită de măreție. Părăsit de Catrina, bolnav, el moare fără
să aiba pe niciunul din feciorii sai la capatai. Niculae vine la înmormântare și, apoi, la parastasul de
un an al tatălui său. Este cuprins de remușcări pentru atitudinea avută și își visează tatăl într-o
ipostază tipic moromețiană: stând pe podișca din fața casei.

Așadar, reconcilierea dintre tată și fiu este postumă și se produce în plan oniric*. Niculae i se

adresează tatălui, sugerându-i că, de fapt, au aceeași mentalitate: Și eu cred, ca și tine, că binele nu
a pierit niciodată din omenire, dar că trebuie să-l facem pentru toți. Altfel, crezi că meritam să
vedem lumina soarelui?.