O genială idee a salvării

Modalitatea de a salva în viaţă un om, o clădire, o biserică, opere de artă, însăşi

natura sau orice este pândit de distrugere, presupune o mare responsabilitate şi
bunăvoinţă, putere financiară, conjunctură de planuri urbanistice şi dragostea de a salva
ceea ce este în primejdie de barbarizare, mai ales.
Pentru a înţelege un fenomen artificial, când e vorba de urbanizare, dacă nu ai
cultură temeinică de specialitate, voinţă puternică şi mai ales un sensibil bun simţ istoric,
prăpădul nu întârzie să se arate.
Tocmai prin anul 1959, când eram elev la Seminarul Teologic din Mănăstirea
Neamţ, am asistat, aproape permanent la demolarea bisericii Sf. Gheorghe din incinta
mare a Mănăstirii.
În vederile mitropolitului Iustin Moisescu, nu se puteau împăca, în aceeaşi ogradă
două monumente din secole depărtate : XIV şi XIX. Aşadar, biserica din sec. XIX trebuia
să dispară pentru că şi aşa fusese pusă fără gândire istorică sau estetică.
Zidul de răsărit al mănăstirii a primit biserica unde se află şi azi. Nimeni nu a
protestat. Se părea un lucru firesc. Şi poate că era. Nu trebuiau alăturate două zidiri din
secole diferite.
Prin anii `60 ai secolului trecut, la Piteşti se punea problema dărâmării bisericii
Sf. Nicolae cu ceas. S-a şi „isprăvit”. Tot planuri urbanistice. Nu ştiu care a fost
atitudinea piteştenilor argeşeni de atunci. Când s-a pus în discuţie şi dărâmarea bisericii
Sf. Gheorghe, biserică domnească din anii 1654-1658, Patriarhul Iustinian prinzând de
veste, la ştirea preotului Marin Branişte, s-a opus vehement. Şi aşa biserica a rămas până
azi.
Nu ştiu dacă arhitecţii lui Ceauşescu au răsfoit arhivele din sec XIX şi vor fi aflat
că şi pe vremea lui Carol I (1866-1914) s-au dărâmat biserici şi chiar mănăstirea
Sărindar, unde este azi Casa Armatei, după cum se spune. Catapeteasma se află în
biserica mare din Rucăr, unde poate fi văzută.
Nici prin gând nu le putea trece celor de pe atunci că anumite biserici ar putea fi
translate, adică trase cu sania prin Bucureşti.
Poate că, din inspiraţia Duhului Sfânt, ajutorul ctitorilor şi luminarea minţii lui
Eugeniu Iordăchescu s-a ajuns la o soluţie extraordinară, aceea a translării unor
monumente istorice şi de arhitectură din Cetatea lui Bucur.
Au trecut peste 30 de ani de când s-a început acea operă de salvare!
L-am cunoscut pe inimosul şi viteazul om de geniu, care a îndrăznit, încurajat de
Dumnezeu şi Patriarhul Iustin, precum şi oamenii de inimă, cu răspundere din vremea
aceea, care au riscat să-şi piardă serviciul şi creditul din partea stăpânirii neiertătoare cu
acei oameni care se aşezau pieziş pe drumul spre comunism cu aură de ateism triumfător.
Din ce in ce, mai puţini dintre noi, azi, îşi mai aduc aminte de prăbuşirile la
pământ ale bisericilor ca Sf. Vineri, Văcăreşti, Enei şi multe altele, iar cei mai mulţi
uităm că multe biserici au fost salvate. Şi vom aminti: Schitul Maicilor, biserica Olari, Sf.
Ilie Rahova, biserica Mănăstirii Mihai Vodă, Biserica Sfântul Gheorghe de pe
Pantelimon, Biserica Sfântul Ştefan – Cuibul cu Barză, biserica Ruşiţa, biserica veche de
la Mănăstirea Râmeţi şi să nu uităm, desigur, Palatul Sinodal de la umbra Mănăstirii
Antim.
Cu marele inginer şi om de suflet, Eugeniu Iordăchescu, am prins a fi prieten,
văzând curajul său ieşit din comun. Ne sfătuiam şi-l încurajam de fiecare dată. Îi
străluceau ochii de bucurie. Era numai voinţă. Fiecare monument salvat era pruncul său,
sufletul său. Nu era de ajuns să procedezi tehnic ci trebuia să lămureşti şi să convingi o
droaie de factori ca să se aprobe aceste epopei în construcţii. Costul era imens. Se puteau
zidi trei biserici dintr-o translare. Dar esenţialul era să salvezi ce era mai preţios din
apucăturile barbare de demolare.
Temerea cea mai mare şi tensiunea fără margini era posibilitatea nenorocită de a
se prăbuşi monumentul care pleca din vatra lui într-un nou loc de dăinuire.
Ştiu câtă grijă şi nopţi nedormite a avut Inginerul Eugeniu Iordăchescu pentru
fiecare monument translat. Ştiu teama neascunsă pentru biserica Mihai Vodă, care a
coborât-o pe un derdeluş spre apa Dâmboviţei. Spunea că-i cea mai mare încercare a
vieţii sale.
Când a pornit-o la drum şi cu Palatul Sinodal, era fericit. Îi radia faţa. Aducea
mulţumiri lui Dumnezeu. Am fost mereu cu acest om ilustru, genial. Lumea era fericită
că se salvează unele biserici. Patriarhul Iustin îşi mai ostoia durerea văzând că se mai
găsesc soluţii pentru tămăduirea rănilor făcute de „victoria socialismului” ce se lăbărţa
peste tot Bucureştiul.
Când se ridica, peste doi metri, din albia râului biserica veche de sute de ani, din
Râmeţi, stăteam uluiţi de uimire şi teamă pe aceeaşi măsură. Episcopul Emilian Birdaş, al
Alba Iuliei era bucuros de o izbândă nevisată. Eugeniu Iordăchescu sălta de fericire iar
călugăriţele cu stareţa Ierusalima chemau pe Dumnezeu şi Sfântul Ghelasie,
arhiepiscopul, în ajutor.
Cartea „Salvatorul monumentelor de arhitectură” este o bucurie şi un act
reparatoriu împotriva ignoranţei şi a uitării. Inginerul Eugeniu Iordăchescu rămâne
ctitorul, de-a pururi, al tuturor monumentelor istorice, religioase şi de arhitectură, salvate
prin translare.
Şi lui Eugeniu Iordăchescu i se cuvine neuitare şi un monument, ca să vorbească
viitorimii despre vitejia sa, mai ales în Bucureştiul ameninţat cu prăbuşirea
monumentelor credinţei noastre strămoşeşti.
Iată-ne în faţa unui om genial!
Căutaţi-l! Vedeţi-l! El există!
Îi mulţumim lui Dumnezeu care l-a ajutat şi din partea noastră iubire, recunoştinţă
şi o plecăciune adâncă!

Calinic,

Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

0216373289