CUPRINS

-8 9 1/20

3
FRAGMENTE CRITICE
Eugen SIMION
B. Fundoianu (I)
B. Fundoianu (I)

-
CULTURĂ ȘI ȘTIINȚĂ
Viorel BARBU
Modelarea matematică în economie; performanțe și limite
Mathematical Modeling in Economics; Performance and Limits

-
A GÂNDI EUROPA
Piotr MAZURKIEWICZ
La responsabilité de l’académicien dans le monde postmoderne
Responsabilitatea academicianului în lumea postmodernă

-
SCRISORI DIN PARIS
Virgil TĂNASE
Camus, romanul, drumul Crucii
Camus, the Novel, the Way of the Cross

-
COMENTARII
Simona MODREANU
Anamorfoze ficționale
Fictional Anamorphoses

-
Paul CERNAT
Bacovia și Arghezi: un binom poetic
Bacovia and Arghezi: a Poetic Binomial
-
Simona ANTOFI
Despre povești, mituri și lumi din cuvinte – Bogdan Suceavă, Miruna, o poveste
About Stories, Myths and Worlds from Words – Bogdan Suceavă, Miruna, a story

-
Moșe IDEL, Jean-Jacques ASKENASY
Moses Gaster, contribuțiile unui cărturar român evreu
în formarea statului Român și Evreu
Moses Gaster, the Contributions of a Romanian Jewish Scholar
in the Formation of the Romanian and Jewish nations

-
Mihăiță STROE
Tânărul Agârbiceanu și o cronică transilvană
The Young Agârbiceanu and a Transylvanian Chronicle

-
SIMPOZION „NEAGOE BASARAB” (1512-1521)
Calinic ARGEȘEANUL
Contemporanii de spirit ai Sfântului Neagoe Basarab
Spiritual Contemporaries of Saint Neagoe Basarab

-
Dan ZAMFIRESCU
Neagoe Basarab
Neagoe Basarab

-
CULTURĂ ȘI ECONOMIE
Napoleon POP, Valeriu IOAN-FRANC
Noua strategie europeană de politică monetară
The New European Monetary Policy Strategy
 Fragmente critice
EUGEN SIMION
Academia Română, președintele Secției de Filologie și Literatură,
directorul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”
Romanian Academy, President of the Philology and Literature Section,
Director of the “G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory
e-mail: eugen.simion@fnsa.ro

B. Fundoianu (I)

Prima partea a acestui studiu discută locul lui B. Fundoianu în literatura română interbelică. În
general, acest autor reușește să scape tenativelor de clasare a criticii literare, negăsindu-și locul nici
printre tradiționaliștii puri, nici printre moderniștii extremiști. Dovedește de tânăr și confirmă și
mai târziu o rară putere de imaginație a ideilor, unealtă care-l ajută să se orienteze între curentele și
mișcările timpului său. Inflențat de marii simboliști și de reinventarea naturii din textele lui Francis
Jammes, Fundoianu dă, în 1930, volumul Priveliști, poeme existențialiste în limba română, atinse
stilistic de influențele lirice dinspre Arghezi și Bacovia.
Abstr ac t

Cuvinte-cheie: Fundoianu, tradiționalism, modernism, simbolism, natură

The first part of this study discusses B. Fundoianu's place in interwar Romanian literature. Often this
author manages to escape the literary criticism cassification attempts, finding his place neither among
the pure traditionalists nor among the extremist modernists. From young age and even later on, he
confirms a powerfull ideatic imagination, a tool that helps him orient himself between the currents
and movements of his time. Influenced by the great symbolists and the reinvention of nature in the
texts of Francis Jammes, Fundoianu publishes, in 1930, the volume Priveliști, existentialist poems
written in Romanian, stylistically touched by the lyrical influences from Arghezi and Bacovia.

Keywords: Fundoianu, traditionalism, modernism, symbolism, nature

Critica literară a ezitat și ezită și azi, am tradiționaliștilor în succesiunea lui Ion

impresia, să-i găsească lui B. Fundoianu un
loc sigur într-un curent literar interbelic.
Lovinescu îl trece – în Istoria din 1937
– printre poeții „extremiști”, situându-l
între Ion Vinea și Ilarie Voronca, în timp
ce G. Călinescu îl fixează în gruparea
Pillat și în vecinătatea lui Ilarie Voronca,
Radu Gyr, D. Ciurezu și Zaharia Stancu...
Dar tot el avertizează în Istoria din 1941
că, în fapt, autorul Priveliștilor nu-i un
veritabil tradiționalist și că, în genere,
tradiționaliștii interbelici – proveniți din

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 3


rândurile simboliștilor – nu sunt în afara
modernismului. „În realitate – notează cri-
ticul – tradiționalismul reprezintă o formă
de modernism”, observație ce, trebuie spus,
se verifică în cazul lui Fundoianu, ca și acela
al lui Ion Vinea, după ce acesta părăsește
programul avangardei. O opinie asemănă-
toare în privința tradiționalismului postsă-
mănătorist are, ne amintim, și Ion Pillat în
eseurile sale. Argumentul lui Călinescu este
mai solid, dincolo de ideologie, și anume
că poezia agrestă veche privește câmpul
„prin conceptul de natură, percepându-l
prin tablouri”, în timp ce tradiționaliștii ce
evadează din simbolism au păstrat „obișnu-
ința de a îmbrățișa universul” în totalitatea
și varietatea lui. Remarcă, iarăși, corectă.
Dovadă că ei aduc în poezia bucolică o
viziune baudelairiană, cum ar fi interesul
pentru formele nepoetice, degradate ale
universului rural. Din acest punct de vedere,
și concluzia pe care o trage criticul asupra
tradiționalismului poeziei lui Fundoianu
este justă și expresivă: „un patetism olfactiv
și tactil, o îmbătare de exaltațiile vitale [...]
o capacitate extraordinară de a se bucura de
prezența materiei”.
Caracterizarea făcută de Lovinescu este
succintă (în șapte rânduri!) și pur tematică:
poezia din Priveliști n-ar avea nicio legătură
cu suprarealismul (și, ne putem întreba,
dacă este așa, în ce măsură mai poate fi
plasată atunci în sfera „poeziei extremis-
te”?), substanța ei este tradițională („rurală
am putea spune”) și „numai accentul și
notația, cu influențe de altfel argheziene,
sunt moderniste”. Caracterizare sumară,
insuficientă pentru a putea defini nota
originală a lirismului. Cât despre accentul
arghezian al versurilor (acceptat de cei mai
mulți dintre comentatorii lui Fundoianu), el
este respins categoric de G. Călinescu: „ar-
ghezianismul [...] e inexistent, poetul fiind
înrudit sufletește cu Pillat și Ilarie Voronca”.
4 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
EUGEN SIMION
O judecată critică discutabilă, începând cu
ideea că arghezianismul reprezintă doar (sau
în primul rând) o stare de suflet, nu și – cum
credem – o viziune originală asupra lumii,
un mod de a construi metafora și poemul,
în fine, un stil și o metafizică...
Sunt și alte puncte de reper. Comentatorii
lui vechi și noi au descoperit noi modele și
noi alianțe poetice. Ov.S. Crohmălniceanu
remarcă – nu fără motivație – expresionis-
mul poeziei lui Fundoianu (cu trimiteri la
pânzele lui Kokoschka și la poemele lui Trak
și Heim), Ion Pop descoperă în Priveliști
ecouri din versurile lui Rimbaud, în fine,
Mircea Martin pune în valoare (într-un
studiu amplu din 1978) relațiile poetului
cu simboliștii (Bacovia, Minulescu) și
nuanțează conceptul de naturism de care
vorbesc unii comentatori. N-au fost igno-
rate, se înțelege, legăturile lui Fundoianu cu
mișcarea de avangardă, legături – trebuie
precizat – mai mult afective decât esteti-
ce. Tradiționalismul modern invocat mai
înainte nu se potrivește deloc – tematic
și formal – cu picto-poezia, constructivis-
mul, sintetismul și suprarealismul cultivat
de tinerii „extremiști” de care amintește
Lovinescu. Trecând peste alte filiații posi-
bile, să reținem faptul că Fundoianu, spirit
anxios, la curent cu mișcarea de idei din
timpul său (vezi articolele din Imagini și
cărți) nu-și găsește locul nici printre tra-
diționaliștii puri, nici printre moderniștii
extremiști. Este un spirit liber, suspicios față
de literatura oficializată (și aici se întâlnește
cu prietenii săi avangardiști), citește pe
Baudelaire, Rimbaud și Mallarmé – prefe-
ratul său dintre francezi –, comentează în
două rânduri pe Francis Jammes și crede că,
pe urmele lui Rousseau, acesta a reinventat
natura, creând, astfel, o nouă sensibilitate
poetică. Fundoianu o laudă și face poetului
de la Orthez un portret în care regăsim,
cred, și note personale:
B. Fundoianu (I)

„Jammes e un pustnic, dar cu mult sen-

zualism. Dacă aș putea afla cândva coliba
în care au trăit Daphnis și Chloe aș intra în
ea cu același respect cu care calc în poezia
lui Jammes. Întâlnești numai sentimente
care sunt elegii și emoții care sunt psalmi.
Poți bănui în el viața de din­colo, cum poți
mirosi când dormi în fânul umed altceva
decât câmpul și stelele care cad. Jammes nu e
un orășan, pentru care peisajul e o doctorie.
Nu e un romantic care opune vieții urâte de
fiecare zi imagina altei lumi. Jam­mes trăiește
în Orthez, lângă vițelul pe care l-a văzut
când îl duceau la abator. [...] Dar sufletul
lui Jammes are consistența amurgului, când
focuri vinete ard prin podgorii cu țâțele pli-
ne de must. Jammes e un rustic și un maniac;
îi plac casele bătrânești cu fucsii în ferestre
sparte. Din ruine se ridică suflul celor care
au locuit, risipit în piatră, în crescută bălă­
rie și în estampele spălăcite din zid. Jammes
trăiește în trecut, ca într-un prezent evocat
de lectură și risipit din tămâia cuvintelor,
ca din cădelnițare. Prietenul cel mai bun al Reținem faptul că Fundoianu, spirit
lui Francis Jammes nu e Vielé Griffin și nu e anxios, la curent cu mișcarea de idei
Albert Samain: e Jean-Jacques Rousseau. Și din timpul său (vezi articolele din
iubita lui, când nu e Virginia, din romanul Imagini și cărți) nu-și găsește locul
lui Bernardin, e Madame de Warens.”
Atâta fervoare, atâta bucurie a spiritului nici printre tradiționaliștii puri,
trădează o afinitate profundă și, în mod nici printre moderniștii extremiști.
sigur, recunoașterea unui model poetic. Este un spirit liber, suspicios
Cu toate acestea, Fundoianu nu-i un spirit față de literatura oficializată (și
patriarhal și, citindu-i versurile și artico-
lele (acide, tăgăduitoare, uneori vexante,
aici se întâlnește cu prietenii săi
profund nedrepte), observăm repede că avangardiști), citește pe Baudelaire,
el este un existențialist aproape mistic, un Rimbaud și Mallarmé – preferatul
spirit agitat, anxios, sincronic cu veacul său. său dintre francezi –, comentează
Citește, după cum s-a văzut, pe poeții fran- în două rânduri pe Francis Jammes
cezi și își pune probleme de „poetică”, fiind
de părere că Verlaine este, prin scepticismul și crede că, pe urmele lui Rousseau,
său, „părintele adevăratei decadențe a poezi- acesta a reinventat natura, creând,
ei”. O decadență pe care autorul Priveliștilor astfel, o nouă sensibilitate poetică
o consideră un fenomen capital pentru că
ea îngroapă retorica de tip clasicist. Îi place

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 5


lirica lui Adrian Maniu pentru că ea suprimă
prestigiul divinității în poezie. O poezie,
zice el, „tristă și tuberculoasă”. Admiră pe
Minulescu și-l numește „clopotarul” simbo-
lismului românesc. „Plecat ca un vechi boier,
Minulescu s-a reîntors din Paris proaspăt,
plin de poezia celor noi de necesitatea
altor senzații, de invenția altor ținuturi.”
Minulescianismul, conchide admiratorul
lui, a fost o necesitate și a rămas o constan-
ță în poezia românească prin imaginația și
umorul ei inteligent. Ceea ce este o realitate.
Fundoianu are înaintea altor critici intuiția
geniului poetic al lui Bacovia și, în „Rampa”
din 1921 publică un articol în stilul său
metaforic mobil și oximoronic, numindu-l
un poet al agoniei: „o tăcere care mucegăiește
lucrurile; un cenușiu ca de torente, ce se rup
Din lecturile sale ne dăm seama
că nu are o clară preferință pentru
o școală literară. Nu-i sigur un
fan al romantismului, nu-i place
idilicul peisagist Alecsandri și
sunt semne că nici Coșbuc nu
este, cu lirica lui sărbătorească,
pe gustul său. Citează în mai
multe rânduri, cu venerație, pe
Eminescu și dedică câteva articole
encomiastice despre Arghezi, dar,
ca să fim drepți, nu are intuiția
lor ca poeți fundamentali în
spațiul european. De altfel, se
cunoaște rezerva lui, greșită, față
de literatura română, în genere,
numind-o colonie a literaturii
franceze
6 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
EUGEN SIMION
din munți cu cenuși și plante”. Bacovia ar
suferi de „acromatopie și vede numai violet”.
Locul lui în poezia europeană ar fi în rând
cu Verlaine și Rodenbach.
Curios, după ce se arată încântat de
toamnele cenușii și obosite, maladive ale lui
Bacovia, Fundoianu admiră pe Anghel, poet
al florilor, înzestrat cu „memoria văzului și a
mirosului”. Concluzia: „un curios romantic
rătăcit în veac; aproape un demodat; de ace-
ea poate a suferit; de aceea poate s-a sinucis”.
Nu-i rău spus. Dar nici nu-i spus esențialul
despre Anghel-crizantemă, Anghel-trandafir,
Anghel-lalea, Anghel-măghiran care, în
imaginația lui Fundoianu, se întrupează în
fiecare floare pe care o înfățișează. Nu-i rău
spus, repet, dar am impresia că nu-i spus
esențialul despre acest poet care reprezintă
ramura prerafaelită a simbolismului româ-
nesc. Din Macedonski reține Noapte de mai
și se întreabă, retoric și bizar, cum de a putut
ieși o capodoperă lirică dintr-un „material
așa de prost”?! Întrebare fără sens. Poezia
bună iese din orice și de oriunde. Poeții
moderniști au construit o întreagă poetică
în jurul acestei idei.
Idealul artistic al eseistului Fundoianu
este, am notat deja, Mallarmé, poet al cu-
vintelor. Și cum Creangă al nostru este și
el un artist care știe să învârtă bine în frază
cuvintele și să le umple de sensuri, eseistul
nu ezită să facă o comparație (desigur pre-
meditat scandaloasă) între cei doi scriitori.
Comparația dintre Après-midi d’un Faune și
Harap-Alb este excesivă, admite autorul care
o face, „dar – se scuză el –, dacă n-ar fi așa,
am alege-o?”. O interogație suprarealistă.
Raționalul B. Fundoianu, admiratorul lui
Rémy de Gourmont, nu ezită s-o pună,
dând o vagă sugestie despre modul lui de a
construi metafora în poezie...
Dând aceste exemple, ne putem face o
idee despre modelul liric pentru care optează
autorul Priveliștilor? Și da și nu. Mai ales nu.
B. Fundoianu (I)

Din lecturile sale ne dăm seama că nu are o

clară preferință pentru o școală literară. Nu-i
sigur un fan al romantismului, nu-i place
idilicul peisagist Alecsandri și sunt semne
că nici Coșbuc nu este, cu lirica lui sărbăto-
rească, pe gustul său. Citează în mai multe
rânduri, cu venerație, pe Eminescu și dedică
câteva articole encomiastice despre Arghezi,
dar, ca să fim drepți, nu are intuiția lor ca
poeți fundamentali în spațiul european. De
altfel, se cunoaște rezerva lui, greșită, față
de literatura română, în genere, numind-o
colonie a literaturii franceze. Au produs la
vremea lor un mare scandal de presă ideile
din prefața la Imagini și cărți din Franța
(1922): „literatura noastră a fost un simplu
parazitism [...] ca literatură personală nu
putem interesa pe nimeni [...] nu aducem
culturii generale nicio contribuție și niciun
folos [...] nu putem interesa pe nimeni”
etc. Judecăți injuste, idei de un negativism
excesiv, comparabile – în timp – cu acelea
ale lui Eugen Ionescu în Nu (1934), cu deo- *
sebirea că, în cartea din urmă, tânărul eseist Tradiționalismul său este un mod de a
se contrazice cu mare fervoare, el însuși, în recupera în poezie universul rustic pe care
interiorul aceleiași confesiuni, cu gândul modernitatea (cel puțin modernitatea
că, în fond, critica literară este neserioasă românească prin Lovinescu și scriitorii
pentru că ea poate dovedi că o operă literară avangardei) îl ignoră. Îi plac simboliștii – cel
este, în același timp, și bună și rea din punct mai mult, s-a văzut, Verlaine. Crede că, odată
de vedere estetic. Depinde de abilitatea și cu el, se prăbușesc în poezie toate iluziile
puterea de imaginație a celui care scrie clasicismului („simbolismul, în Franța, a gă-
despre ea. Fundoianu nu este însă un spirit sit poezia într-o tragică agonie: forma, prea
ludic, el are convingeri ferme, și fermitatea perfectă, nu mai spunea nimic; conținutul
nihilismului său strivește adevărul despre resemnat să copieze realitatea repugna; a fost
literatura în care începe să scrie. Argumentul marele merit al simbolismului introducerea
cel mai puternic pe care îl putem aduce îm- în artă a idealismului”)? Decadența poeziei
potriva negaționismului său disproporționat ar începe cu îndemnul de a suci gâtul reto-
este că, dintre toate scrierile lui Fundoianu ricii. Decadența sau reinventarea poeziei,
(în românește sau franțuzește), cea care a cultivarea negativității, reformarea forme-
rezistat cel mai mult și ne face să vorbim lor, inspectarea neauzitului, nevăzutului,
după o sută de ani despre ea este cărticica nemirositului... cum cerea Rimbaud? Încă
de poeme Priveliști din 1930. Să mai spun o dată, triumful scepticismului și, inerent,
în ce limbă au fost scrise aceste admirabile prăbușirea lucrurilor naive din poezie sau un
poeme existențialiste? moment fast în care poezia își schimbă stilul

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 7


și își lărgește considerabil aria de cuprindere
a lucrurilor din afară, fără a ține seama de
ideologia din spatele lor?! Să ne amintim ce
scrie Baudelaire (adevăratul creator al mo-
dernității lirice!) despre relația dintre progres
și poezie, două entități care, atunci când se
întâlnesc, se ceartă, zice el. Dacă suntem
de acord cu acest punct de vedere, atunci
discuția dintre tradiționalism și modernism
nu poate fi decât o ceartă ideologică, nu o
confruntare estetică. Arta învinge totdeauna
ideologicul, scrie undeva și Lovinescu...
Revenind la Fundoianu și la Priveliștile
sale: materia primară a poeziei sale este
târgul provincial, care este în realitate o
anticipare sau o prelungire a câmpului. În
el trăiește, fără conflicte, o populație cu
religii, profesiuni și mentalități diferite. Un
mic târg semirural, cu case vechi și ghirlande
de flori, cu bătrâni ce urmăresc de la feres-
trele lor întunecate mișcarea lentă a uliței și
merg seara la sinagogă să se roage. Pe uliță
trec dimineața, în drum spre pășune, vaci
swițeriene și care trase de boi domoli. Seara,
spectacolul se repetă în ritmuri mai lente.
Poetul prinde toate aceste elemente ale unei
vieți patriarhale în Priveliștile scrise în vers
alexandrin, strecurând în ele anxietățile sale.
Așa se face că peisajul său este, cu adevărat,
expresia unei stări de suflet, nu o fotografie a
realului. Faptul acesta se vede de la început
și este, până la un punct, justificat de autor
în prefața volumului dedicată lui Claude
Sernet, intitulată Câteva cuvinte pădurețe.
Ea merită să fie citită cu atenție pentru că,
aici, Fundoianu – care are în genere talent
eseistic și are și imaginația ideilor – încearcă
să concentreze opiniile sale despre poezia
pe care o face încă de la vârsta de 14 ani.
Confesiunea (căci despre o confesiune cu
accente dramatice este vorba!) debutează cu
o propoziție consternantă pentru cititorul
care se pregătește tocmai să-i deschidă vo-
lumul: „Volumul de față aparține unui poet
8 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
EUGEN SIMION
mort, în vârstă de 24 de ani, prin anul 1923”.
Mod de a-l avertiza că priveliștile sunt scrise
între 1917 și 1923 și că autorul, în 1923,
pleacă din țară, „se pierde prin continent”,
adică în Franța. Putem înțelege și că autorul
pleacă și din limba română. N-a plecat de
tot (a continuat să publice articole în limba
poemelor de acum), dar, odată pierdut prin
continent, cum zice, și-a scris poemele și
eseurile filosofice în limba franceză.
Schimbând limba, și-a schimbat identita-
tea, cum declară mai târziu Cioran? Nu re-
iese limpede din însemnările lui Fundoianu
că a trecut printr-o asemenea dramă, iar de a
cunoscut-o nu face caz de ea. Eseurile publi-
cate la Paris (despre Rimbaud-golanul, Fals
tratat de estetică sau Conștiința dureroasă)
sunt absolut remarcabile prin calitatea
meditației și, repet, calitatea imaginației
intelectuale, în timp ce versurile notate în
franceză sunt cu totul irelevante. Sunt doar
corecte, fără culoare și fără acel fior mistic,
fără acel sentiment de exasperare și, totuși,
de bucurie a contemplației lirice pe care le
aflăm în Priveliști. Dovadă că limba poeziei
române rămâne esențială... În prefața citată
mai înainte, Fundoianu folosește un ton de
un profetism sumbru, voind să sugereze că
poemele sale au ieșit dintr-o mare tragedie
de ordin existențial și că moartea de care
vorbește, metaforic, la început încheie o
epocă de adânci frământări interioare și
de convulsii ale unei istorii apocaliptice.
„Mort?” – întreabă el, reluând ideea din
prima propoziție. Iată răspunsul: „Nu, asa-
sinat după toate regulile artei, după o lungă
uremie morală, în care voința lui de a săvârși
și voința lui de a fi s-au luat în lupta crân-
cenă, desfrunzindu-se una pe alta de pene,
de sânge, ca în faimoasele bă­tălii de cocoși,
în Flandra. Celui căzut, cu gura în țărână,
i-am supraviețuit eu. Nu-i încă momentul
să hotărăsc dacă sunt eu mortul, sau dacă eu
asasinul.” Această mărturisire este, la prima
B. Fundoianu (I)
vedere, un fragment din literatură, o figură
de stil dezvoltată. Când o raportăm însă
la biografia de mai târziu a poetului ars de
naziști în cuptoarele de la Auschwitz, frazele
acestea exaltat profetice încep să sugereze
altceva, și anume presimțirea unui destin
tragic pe care, din nefericire, Fundoianu
l-a avut. Deocamdată își pregătește pentru
tipar Priveliștile scrise în vremea războiului
(primul război, desigur) și, dincolo de dis-
perarea pe care și-o asumă, nu-și ascunde
ambiția ca versul său plin, masiv, concret să
dea poemului „o singulară putere interioară,
sporită de ambiția și vocația de-a da limbei
un fel de sonoritate surdă, abruptă, un ecou
de metal, de glonț de pușcă, în locul râsului
unui prund de mărgăritar lins de pahar de
cristal”.
Exceptând propoziția de la sfârșit
(obscură), trebuie spus că Fundoianu își
definește corect stilul poeziei sale și că
ambiția lui s-a împlinit. Versul lui este,
într-adevăr, plin, masiv, fluent, fără excese
coloristice și cu puține jocuri de cuvinte. Cu
imagini ce se repetă programatic, priveliștea
Eseurile publicate la Paris sunt
absolut remarcabile prin calitatea
meditației și calitatea imaginației
intelectuale, în timp ce versurile
notate în franceză sunt cu totul
irelevante. Sunt doar corecte, fără
culoare și fără acel fior mistic, fără
acel sentiment de exasperare și,
totuși, de bucurie a contemplației
lirice pe care le aflăm în Priveliști.
Dovadă că limba poeziei române
rămâne esențială...
pe care o descrie (un cuvânt nu tocmai
potrivit pentru Fundoianu) este o pânză
enormă în care subiectivitatea autorului
este totdeauna prezentă. O subiectivitate
încărcată, teribil de angoasată, mesianică,
plină de profeții – cum am precizat deja
– întunecate. Acest substrat al discursului
liric constituie originalitatea și forța lirică
a unor poeme care, la suprafața lor, reiau
elementele poeziei tradiționale. Fundoianu
aspiră să facă, așa cum mărturisește, o poezie
metafizică și mesianică în care să includă
și forțele oarbe ale materiei și hazardul,
accidentele vieții curente. Cu o vorbă pe
care o ia de la Rimbaud, el vrea, pe scurt,
să îngroape Binele și Răul, adică valorile
gândirii maniheistice. Căci, iată, ce scrie
el despre acest univers în care lucrurile se
amestecă și ce speranțe (metafizice) își leagă
de poezie:
„Poezie! Câtă nădejde am pus în tine;
câtă certitudine oarbă, cât mesianism! Am
crezut că în adevăr poți libera și răspunde
acolo unde metafizica și morala și-au tras
de multă vreme obloanele. Te credeam
singura metodă valabilă de cunoaștere,
singura rațiune a ființei de-a per­s evera
în ființă. În poem, cu o lupă măritoare în
ochi, deslușeam atent miile de revoluții,
miile de aberații ste­lare. Numai în poem,
lumea ireală, pe care o traversăm ca fanto-
me, părea că ia o formă, că devine materie
vie. Numai în poem, produs îndelung de
calcul și hazard, hazardul se resorbea ca un
fir de ață într-o rană. Omul se dezbrăca de
întâmplător, de capriciu, de generația spon­
tană și proiecta în afară de dânsul o lume
văzută sub specie aeterni. Paradisul terestru
era în idee. Ideea era centrul și sâmburul
poemului. Pe vremea aceea eram gol și nu
mă știam gol. Șarpele nu-mi arătase încă,
cu degetul lui gingaș, în ce colț de rechizită
se afla decorul vopsit recent, cu arborul
Binelui și-al Răului.”
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 9
 EUGEN SIMION

Să reținem din această splendidă confesi-

une (esențială pentru programul literar, etic
și filosofic al lui Fundoianu) definiția pe care
o dă versului său (o reiau aici pentru că este
memorabilă pentru un poet care se situează,
singur, între hazardul cultivat de amicii săi
suprarealiști și calculul – raționamentul,
meșteșugul liricii vechi: poemul „produs
îndelung de calcul și hazard, hazardul [ce
se resoarbe] ca un fir de ață într-o rană”.
Încă o dată: o definiție ce trebuie s-o ținem
minte. Ea explică alianța dintre o tematică
tradiționalistă și o notație oximoronică,
fracturată, modernă din aceste Priveliști în
care curg râuri ascunse de obscurități și de
inteligente clasicități voluntare...
Mai reținem din programul liric al admi-
ratorului lui Verlaine, Mallarmé și Francis
Jammes: credința lui, de pildă, că sonoritatea
surdă, masivă a versului se poate obține în Și, dacă cercetăm bine versurile din Priveliști,
limba română dând prioritate vocabularului observăm că unele acorduri și culori vin de
slav, în defavoarea celui latin (socotit inapt la aceiași simboliști, începând cu dorința
pentru poezie). Disociere bizară! Cine spune poetului de a înnoi limbajul liric, de a se
că vocabularul latin este, în limba română, lepăda de cuvintele tocite, obosite și de a
inapt pentru poezie și, mai ales, când și cine a aduce în poem elemente de viață socotite
dovedit această disociere? Și putem întreba nepoetice, cum ar fi: vaci, balegă și altele din
în continuare: ce mare poet a confirmat până realitatea inestetică, tragi-grotescă.
acum această distincție? Întrebări sortite să Așa procedează Fundoianu în Priveliști și,
nu aibă răspuns. Cioran (ca să-l citez din în această privință, el se desparte nu numai
nou) scrie undeva că limba franceză (o limbă de Alecsandri și Coșbuc, dar și de Ion Pillat,
în care elementele latine sunt structurale, peisagistul. Mai este ceva: Fundoianu nu re-
majoritare) este epuizată, rigidă „o limbă cunoaște funcția socială a poeziei, socotind
de cadavre”. Asta nu l-a împiedicat însă că poezia adevărată este doar o „forță obscu-
să-i dea strălucire în eseurile sale morale. ră care-l precede pe om, care-l urmează”... O
Trecem! O idee discutabilă este și aceea dacă observație ce contrariază opinia curentă, dar
Bacovia, Minulescu și Arghezi au fost sau care are o justificare metafizică. Și, ca să-și
nu simboliști la începuturile lor. Fundoianu încheie confesiunea ce cumulează cam toate
crede că nu și, în genere, simbolismul n-a ideile sale despre această minciună care spu-
existat, la noi, niciodată, „decât ca steag și ne adevărul (poezia), Fundoianu reia propo-
obiect de revoltă”. Evident, se înșală. Toți ziția cu care începuse: tipărește Priveliști „ca
poeții citați reprezintă, în felul lor, o ramură să [le] ucid a doua oară, să lichidez un trecut
a simbolismului românesc și chiar un poet ca de care aș voi să-mi fie mai multă rușine”. Nu
Tzara, care aruncă în aer arsenalul poeziei, spune însă de ce ar fi trebuie să se rușineze
debutează în Simbolul ca poet neosimbolist. și de ce n-a ars poemele pentru a scăpa de

10 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

B. Fundoianu (I)
rușinea de a le fi scris. Răspunsul indirect
este că ele spun ceva despre ambițiile mari
ale autorului care vrea să readucă metafizica
în poem și să-i dea, întocmai ca înțeleptul de
la Orthez, „puterea mistică a lui Baudelaire”
și forța detonatoare a lirismului rimbaldian.
Vom vedea de îndată dacă a reușit. Sigur este
că până a ajunge la aceste modele asumate
intelectual, Fundoianu a cunoscut și s-a lăsat
influențat de doi din marii poeți români din
timpul său, Arghezi și Bacovia. Priveliștile
sale, scrise între 1917 și 1923 și revăzute
stilistic înainte de a le aduna într-o carte
(1930), trec, agitate, prin aceste teritorii
lirice.
* aflăm? Aflăm că „liniștea pe rana luminii
De la Bacovia preia tema, obsedantă, a
tristeților provinciale și a singurătății cos-
mice a individului într-un spațiu în care nu
se petrece nimic esențial în afara automa-
tismelor unei vieți mediocre. De la Arghezi
învață o anumită agresivitate și culoare a
versului care încearcă să evite clișeele poeziei
anterioare. Contemporan cu Tristan Tzara
și prieten cu avangardiștii care voiau să im-
pună o picto-poezie, abandonând subiectele
și stilurile clasice ale poeziei, Fundoianu
prinde știința și gustul de a schimba radical
metafora, instrumentul esențial al poeziei,
introducând în compoziția ei un element de
referință brutal concret, neașteptat și pro-
vocator. Metafora nu mai este, ca în poezia
clasică, distinsă, „frumoasă”, nici înaltă,
solemnă, mitică, deschisă spre absolutul
și sublimitățile spiritului, cum o găsim la
romantici, metafora coboară programatic
în brutalitățile realului și caută (și, evident,
dacă insistă, găsește) alianțe imposibile,
insolite, oximoronice. Dintre formele re-
torice, oximoronul este, de altfel, preferat de
constructiviștii, suprarealiștii noștri. Ilarie
Voronca, dintre ei, este cel mai inventiv în
această privință. Imagismul său se bazează
tocmai pe această tehnică a concretizării
brutale, provocatoare a metaforei. Pornind
de la acest procedeu, s-a vorbit de metafora
concretă, cultivată intens de suprarealiști,
care ia locul în poem metaforei mitice cul-
tivate intens de romantici. Mai temperat și
atent să nu diminueze prea mult puterea de
comunicare a versului, autorul Priveliștilor
limitează hazardul în favoarea calculului,
cum am văzut că spune. Cu alte cuvinte,
insolitul, bizarul, ilogicul, absurdul nu reu-
șesc să suprime, cum se întâmplă de regulă
în poemul de tip suprarealist, raționalul,
firescul, relația logică din versurile sale.
Citim poemul liminar din Priveliști și ce
pune sare”, că pianul din interiorul casei
„a căzut pe labe [precum] cel din urmă
ren”, că afară vremea își „sparge șopârlele
în clește” și, percepând aceste stranii
fenomene, sufletul poetului („de pene cu
liniște în cioc”), „sufletul de pâslă” aude
sunetele misterioase ale oceanului „ca pi-
ane de întuneric”. Mai departe aflăm că în
„ficatul lumii izvoarele sunt reci” și că „în
zăpada de tăcere” corbii împletesc nu se știe
ce. Între atâtea lucruri ciudate, dăm peste
un vers emblematic. El sugerează statutul
existențial al poetului: „copilul piele-roșă
bătut la cur de albi”. O primă imagine a
singurătății și discriminării artistului într-o
lume în care urâtul, grotescul și, în genere,
negativitățile se cheamă și se găsesc ca în
corespondențele simboliste. În fine, după
ce vizitează acest univers oximoronic și-l
reconstituie într-un limbaj strident, nu
totdeauna inteligibil și nu de puține ori
artificial prin imagismul lui disproporți-
onat, Fundoianu calmează versurile și dă
cuvintelor un sens mai clar, introducând în
scenariul din Paradă (este titlul poemului
de început) un discurs mesianic în stilul
eminescian din Mureșanu și Rugăciunea
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 11

unui dac și, poate, din Psalmii arghezieni.
Oricum, discursul este coerent, cu o notă
gravă, sugerând o mare revoltă obscură, o
demonie abia strunită și o dorință aprigă
de reinventare a lumii:
„Mi-ar trebui potopul să schimbe-obrazul lumii din interiorul acestui univers al lucrurilor
și focul să înjunghie statornicia-n rău.
Cădeți, imperii! iată că s-au ivit nebunii,
să strângă în poeme crâmpeiele de hău.
Poate-am greșit, Părinte, când ți-am cântat natura
cuminte și curată ca-n paradisul vechi;
erau în mine forța, schimbarea, setea, ura –
și sângele în mine mă trage de urechi.
Era în mine ceea ce sparge ca să nască,
în mine-un demon care ședea pe continent,
cu-o față care plânge și una care cască,
în mine năzuința de-a deveni dement.”
Sunt versuri pline, „frumoase” la modul
baudelairian, marcând starea de spirit a
poetului profund existențialist, filosofic
vorbind, care este în tot ce scrie încă din
această fază B. Fundoianu. Paradă – poe-
mul, repet, care prefațează temele și stilul
din Priveliști – este urmat de opt secvențe
dintr-un ciclu numit Herța. Sunt cele mai
coerente, mai expresive și, estetic vorbind,
cele mai bune din volum. Pe cel mai original
și mai profund Fundoianu îl aflăm aici. El
simplifică și ordonează mai bine metafora
concretă și lasă să respire liber imaginația
sa lirică într-un spațiu în care bucolicul se
unește cu urâtul decadenților reprezentat
în acest târg uitat de lume de lucrurile
mucegăite și de inerțiile unei ciudate patri-
arhalități. Herța este, în fapt, țara imaginară
a poetului, spațiul său de securitate sau
ceea ce în limbajul geocriticii se cheamă
locul personal, geniul locului. În viziune
romantică, el pare un paradis ros de timp și
uitat de istorie. Poetul îl evocă cu nostalgie,
12 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
EUGEN SIMION
dar nu-i ignoră discrepanțele, liniștea care
mucegăiește în lucruri, amestecul bizar de
rural și un urban deja îmbătrânit, ruinat.
Totul este privit de un spirit elegiac dublat
de un spirit atent la tragicul pitoresc și, cum
remarcă G. Călinescu, la „exalațiile vitale”
ce mor. O temă, evident, bacoviană căreia
Fundoianu îi dă o viziune cosmică:
„În târg miroase a ploaie, a toamnă și a fân.
Vântul nisip aduce, fierbinte, în plămân,
și fetele așteaptă în ulița murdară
tăcerea care cade în fiecare seară,
și factorul, cu gluga pe cap, greoi și surd.
Căruțe fugărite de ploaie au trecut,
și liniștea în lucruri de mult mucegăiește.
În case oameni simpli vorbesc pe ovreiește.
Gâște, cu pantofi galbeni, vin lent după-un zaplaz;
auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz,
cum învechește frunza în clopote de-aramă –
auzi tăcerea lungă și gri care e toamnă
și diligența care vine din Dorohoi.
Pustiu, din șes, se urcă cirezile de boi,
și cum mugesc, cu capul întors, de parc-ar suge –
cu ochii roșii, târgul, cuprins de spaimă, muge.”
Acest peisaj memorabil se repetă și este
trecut prin culorile și disperările mai tuturor
anotimpurilor. Fundoianu este, prioritar,
un poet al toamnei și într-un articol din
„Rampa” (1922) face o mică teorie (previ-
zibilă, de altfel) despre starea de suflet pe
care o provoacă anotimpurile. Impresioniștii
(Monet) studiază și comunică prin limba-
jul culorilor evoluția luminii în funcție de
anotimp și orele zilei. Fundoianu încearcă să
prindă simbolistica acestei rotiri irepresibile
în culorile și muzica versurilor:
„Ce poet – întreabă el –, în ce veac și în ce
țară, n-a cântat ofilirea frunzei galbene, n-a
cântat iluzia sau dragostea legată de ruina
frunzei, ca de-o aparență meschină, ca de-
un simbol? Peisajul de toamnă, singurul e
B. Fundoianu (I)
mai intens și totuși mai fugace, împreună
nădejdea cea nouă din arătură cu bucuria
belșugului din vii, cu tristețea celei dintâi
des­frunziri, cu spaima celor dintâi corbi.
Toamna nu e un anotimp stabil, e un rezumat
al celorlalte trei. Așa plaja nu e un deșert, ci
un rezumat de deșert și de mare. Poetul verei
trebuie să fie un pictor; peisajul cere relief.
Poetul toamnei e un cerșetor de impresii;
e mâna întinsă care așteaptă pomana unei
frunze; e un cimpoi care așteaptă, pe găuri,
degetele și vântul. Toamna porun­cește o
stare de suflet, pretinsă și muzicală, cu atât
mai intensă, cu cât e mai strâmtă.”
În Herța, toamna este citită prin micile
ei dezastre vegetale, prin tăcerile din ce în
ce mai grele, prin „ploile ce fac să putre-
zească frunzele și zidurile leproase unse cu
baligă”. Din peisaj nu lipsesc, nici de data
aceasta, materiile degradate, urâte, animalele
dizgrațiate, în genere, de peisagiștii noștri,
natura în stare de explozie sau de extincție
și nu ocolește în tablou nici mizeriile vieții
comune: „porcii [care] mănâncă iarba prin
șinele de fier”, „boii urâți și teferi” ce se scar-
pină dimineața de stâlpii de telegraf, bivolii
grei care, venind de la păscut, „calcă-n asfalt,
se culcă, se pișă / cu coarnele-n văzduh, ca
la-nceput”, șopârlele ce se prăjesc pe sticle
sparte și, din nou, boii (animale preferate de
poet) care „ling ploaia din cer în arătură”. În
peisajul acesta bogat în elemente eterogene,
inestetice, reapar bivolii negri pe drum și
boii leneși ce se mișcă greoi pe ulițele aces-
tui „târg ticălos” – cum îi zice poetul – în
care civilizațiile, timpurile și oamenii s-au
amestecat și care putrezește încet, încet,
înconjurat de o natură cu „străzi sparte de
ploi, de vite și de care”...
Toate acestea și încă multe altele, vin,
revin și relaționează, într-o viziune reticu-
lară, într-un peisaj construit cu migală, cu
un excepțional simț al realului și, de bună
seamă, cu o imaginație surprinzătoare
Paradă – poemul, repet, care
prefațează temele și stilul din
Priveliști – este urmat de opt
secvențe dintr-un ciclu numit
Herța. Sunt cele mai coerente, mai
expresive și, estetic vorbind, cele mai
bune din volum. Pe cel mai original
și mai profund Fundoianu îl aflăm
aici. El simplifică și ordonează mai
bine metafora concretă și lasă să
respire liber imaginația sa lirică
într-un spațiu în care bucolicul
se unește cu urâtul decadenților
reprezentat în acest târg uitat
de lume de lucrurile mucegăite
și de inerțiile unei ciudate
patriarhalități
prin capacitatea ei de a asocia lucruri ce se
iubesc ca apa cu focul. Fundoianu reușește
să le împace și să le folosească printr-o
abilă și curajoasă retorică a oximoronului,
cum am precizat deja. Ele circulă de la un
poem la altul, în alte figurații lirice, dând
impresia la lectură că autorul desenează, la
infinit, aceeași natură veche, cu luminile
și umbrele ei, cu momentele ei de liniște
și de explozie vegetală. Alecsandri alcă-
tuiește, în Pasteluri, un album cu picturi
statice, urmărind cronologia anotimpurilor.
Coșbuc observă viața rustică obișnuită în
cadrul unei naturi, în genere, frumoase,
sărbătorești, chiar și atunci când ea este
lovită de furtuni sălbatice (cultivate, de-
opotrivă, de poet pentru frumusețea lor
primordială!), în fine, Ion Pillat pictează
o natură lirică, estetică, muzicală, putem
spune, însoțită în subsolul discursului de
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 13
 EUGEN SIMION

anotimpurilor: „E-așa de calmă ora în suflet

și-n coline – scrie el într-un moment de
contemplație calmă – / că sângele naturii
continuă în sine / și țărâna arată continuă în
noi”. Moment relativ fast, într-o toamnă în
care lumina este „sălbatică și rea”, iar omul
care umblă prin ea este mediocru. În alt
poem (Țara), omul ce trece prin peisajul
puternic antropomizat al lui Fundoianu
este „un măscărici urât”. În Lui Taliarh –
unul dintre cele mai frumoase poeme din
cartea Priveliștilor – o Ileană care, într-o
toamnă bacoviană, nu știe să facă și altceva
decât să mulgă vaca și să doarmă „cu porcii
de tărâțe”. Vorbe nedeslușite, poet goliardic
în notă acut existențialistă:

„Boii urâți și teferi s-au limpezit în șes,

melancolia surâzătoare a poetului care con-
templă trecerea timpului și ritmurile încete
ale colinelor de la Miorcani și Florica (patria
lui imaginară). Originalitatea Priveliștilor
stă în faptul că, dincolo de stilul colorat și
turbulent, paradoxal al autorului, în ele se
face simțită la tot pasul prezența unei sen-
sibilități angoasate care răstoarnă sensurile
contemplării naturii. Natura, în imaginația
lui, nu există ca să fie transpusă în artă, există
ca să justifice destinul, starea de spirit, dispe-
rările și stările absconse, arhetipale ale unui
poet care vrea să cuprindă tot și să cunoască
tot ceea ce vede. Cu alte cuvinte, peisajul său
este, înainte de orice, o mărturie și o creație
a subiectivității. Natura devine, în această
interpretare, un discurs liric care nu caută
în ea esteticul, ci semnificativul, complexi-
tatea și ambiguitatea lucrurilor, indiferent
de calitatea lor. „Frumusețea” lor nu poate
fi decât opera omului care scrie și, privind
târgul ticălos, comunică cu el în succesiunea
și au țipat cocoșii târziu și fără sens.
Ileana, care doarme cu porcii de tărâțe,
s-a pus să mulgă vacii lapte stelar din țâțe,
pământului să mulgă răcoare de cartof.
Toamna bacoviană geme-n ferestre: of –
Prietene, dă-mi mâna și taci; așa, dă-mi mâna
Privește curtea, porcii, și, râcâind țărâna,
cocoșii albi. Privește: sufletul meu e trist.
O, Taliarh, acuma, ca și-n trecut, exist,
și beau din vinul ăsta, și beau din cupa asta.
Vechilul tot nu știe ce albă-i e nevasta,
Ileana tot nu știe decât să mulgă vaci –
și via să-și înnoade azurul pe araci.
Vino; să stăm de vorbă cât ne mai ține vrerea;
ca mâne, peste inimi, va izbuti tăcerea,
și n-om vedea prin geamuri, tineri și zgomotoși,
amurgul care-aleargă după cireadă, roș.
Ca mâne, toamna iară se va mări prin grâne,
și vinul toamnei poate nu-1 vom mai bea. Ca mâne,
poate s-or duce boii cu ochi de râu în știri,
să tragă cu urechea la noile-ncolțiri.
Și-atuncea, la braț, umbre, nu vom mai ști de toate;
poate-am să uit nevasta și vinul acru; poate...
Ei, poate la ospețe nu vei mai fi monarh.
E toamnă. Bea cotnarul din cupă, Taliarh.”

14 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

B. Fundoianu (I)
În versuri se vede bine cu ce dibăcie
amestecă poetul miturile și lucrurile în
pastelul său care, aici, seamănă într-adevăr
cu o pânză de Chagall. O pictură în care
azurul (adică fantasticul, miraculosul) se
întâlnește cu realul sordid. Lui Taliarh este
una dintre toamnele pe care Fundoianu le-a
evocat și le-a corupt – putem spune – prin
stilul său paradoxal de frumos. Un stil care,
după cum se observă, face în așa fel încât
azurul și tristețea, amurgul și „vrerea” se
întâlnesc în același discurs cu porcii urâți
și teferi și cu laptele stelar din țâțele vacii.
Această varietate de planuri, situații și
lucruri eterogene derutează o clipă, dar ele
seduc în cele din urmă pe lectorul mirat
să descopere că evocarea unui târg amărât,
programatic inestetic, reprodus în culori
bălțate, este, în realitate, punctul de plecare
pentru o lirică de o vădită originalitate. Ce
surprinde întâi este, repet, limbajul poe-
melor cu totul deosebit prin agresivitățile,
negativitățile lui expresioniste în lirismul
bucolic al peisagiștilor români. Un limbaj
în care domină, cum am spus, concretețea
frapantă a metaforei, asociată cu tendința
de a percepe natura din unghi antropomor-
fic. O textură pe care imagiștii români din
cercurile avangardei (Voronca, în primul
rând) o folosesc sistematic. Înainte (de
prin 1917) sau concomitent cu autorul
Restriștilor, Fundoianu vorbește de „un-
ghiuri de mireasmă”, de „bolovani de soare”,
de „țâța dimineții”, de amurguri „căzute pe
jos de somn”, de moartea ce „adoarme cu
coatele pe șină” sau de „tăcerea udă [care]
s-a culcat pe spate” și de vara care s-a retras
din peisaj „cu ochii limpezi și cu țâțe pline”
(Provincia). În fine, materializarea și antro-
pomorfizarea imaginii poetice coboară și în
zone mai abstracte, cum ar fi vremea care „în
jilț adoarme bătrânește” și, din nou, vara
ce umblă la marginea unui lac încălțată în
„pantofi de atlas”. Un procedeu curajos de a
uni noțiuni din sfere semantice total deose-
bite. Procedeu care colorează și înviorează
prin ineditul lui versul. El poate deveni însă
lesnicios și artificial.
Poet autentic, cu intuiții bune, Fundoianu
stăpânește cu autoritate metoda. Imagismul
lui nu depășește decât rareori limitele unei
irealități acceptabile și nu cade în stridențe
și vulgarități... Mai este ceva, esențial, în
această tehnică ce desființează granițele
dintre noțiuni și armonizează contrastele,
confuzionează domeniile și forțează clasifi-
cările clasice, logice, și anume: el sugerează că
nimic nu este deplin statornicit, ireversibil
și că universul însuși (universul din afară)
are ambiguități pe care poezia trebuie să
le valorifice. Poemul poate avea, în aceste
circumstanțe, inițiativa, poate și trebuie
să forțeze frontierele logicului, firescului,
clarității, pe scurt: poate tulbura geometriile
realului prin inconformismul limbajului,
sporind astfel pluralismul semantic al ver-
sului. „Umanizarea” elementelor materiale
este unul dintre procedee pentru a ajunge
la această – să-i spunem, forțând puțin lu-
crurile – filosofie a legăturilor primejdioase
dintre ceea ce se vede și ceea ce nu se vede,
dar poate exista. Am dat deja câteva exemple
în acest sens. Mai putem adăuga și altele,
dar este mai util, cred, să depistăm ceea
ce se ascunde în interiorul acestor versuri
de multe ori memorabile (la propriu și la
figurat). Cu ce să începem? Cu imaginea de
ansamblu a Priveliștilor, cu elementele ce
se repetă, se întregesc și colorează peisajul
pe care îl particularizează pe Fundoianu și-l
impun în literatura română (plină de poeți
ai naturii). Să observăm, întâi, că priveliștile
sale au unitate și, evitând descripția seacă,
impun, repet, o stare de suflet/stare de spirit
care, în cazul autorului de care vorbim, este
foarte complexă, cuprinzând în ceea ce am
numit mai sus o filosofie de existență și un
număr de complexe. ■
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 15
 Cultură și știință
VIOREL BARBU
Academia Română, președintele Secției de Științe Matematice
Romanian Academy, President of the Mathematical Sciences Section
e-mail: vb41@uaic.ro

Modelarea matematică
în economie; performanțe și limite

Înainte de 1900, matematica era aproape absentă din teoria economică, dar situația se schimbă în
primele decade ale secolului XX odată cu economia neoclasică.
Abstr ac t

Cuvinte-cheie: economie, matematica, modelare, teorii, Nobel

Before 1900, mathematics was quasi absent in economics, but the situation changed in the first
decades of the twentieth century with the neoclassical economics.

Keywords: economics, mathematics, modeling, theories, Nobel

În esență, un model matematic este reprezen-
tarea unui fenomen din realitatea fizică sau
socială în termeni matematici, legile naturale
fiind reprezentate de ecuații matematice.
Procesul de modelare matematică se poate
descrie pe scurt prin următoarele etape: 1.
descrierea exactă a problemelor fizice; 2.
conversia problemei în limbaj matematic;
3. analiza problemei matematice (de regulă,
o ecuație matematică); 4. interpretarea re-
zultatului. Exemplele cele mai semnificative
provin din Fizică și amintim aici dinamica
Newtoniană, teoria matematică a electro-
magnetismului ( J.C. Maxwell), mecanica
cuantică și fizica statistică. De fapt, în pre-
zent Fizica este în întregime matematizată,
iar procesul de matematizare s-a extins la
științele naturii în ansamblul lor și chiar la
științele sociale. Modelele matematice în
economie sunt mai recente, iar înainte de
1900 în teoria economică clasică era foarte
puțină matematică și domina tradiția verba-
lă. Să menționăm însă și două excepții nota-
bile: L. Walras și V. Pareto care formalizează
în termeni matematici, pentru prima oară în
știința economică, problema echilibrului și
preferințele consumatorului. În anii care au
urmat primului război mondial apar, de fapt,
primele modele matematice structurate în
econometrie, iar legile economice sunt pre-
cis formulate în termeni matematici. Agenții
economici și bunurile sunt identificați cu

16 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

Modelarea matematică în economie;
performanțe și limite
vectori n-dimensionali care intră în ecuații
matematice, la început algebrice, iar ulte-
rior în modele mai sofisticate, diferențiale
și stochastice. Conceptul de optimalitate
economică deja prefigurat de Pareto capătă
o semnificație precisă prin introducerea
funcției de utilitate. Tot atunci apar primele
modele matematice de creștere economică
(F. Ramsey 1928) și criterii de optimalitate
în dinamica economică. În această viziune,
economia este vizualizată ca un sistem
matematic controlat, în care variabila de
control (input) – care este reprezentată,
după caz, de elemente ale politicii financiare
sau monetare – este aplicată pentru a realiza
în mod optimal anumite obiective, printre
care și profitul, dar care au în esență în vedere
stabilitatea economică.
Teoria matematică a sistemelor con-
trolate apare în inginerie în anii cincizeci
ai secolului trecut în studiul sistemelor
de reglare automată, a dirijării proceselor
industriale și a zborului spațial. În econo-
metrie, aplicațiile teoriei matematice a sis-
temelor controlate au fost impulsionate de
teoria lui J. Keynes (1883-1946) care pune
în evidență corelațiile existente în politica
economică. Teoria economică Keynesiană,
apărută în anii marii crize economice 1929-
1933 și foarte influentă în deceniile care au
urmat, promovează ideea intervenționistă,
conform căreia instabilitatea economică
și recesiunile pot fi combătute printr-o
politică economică adecvată a guvernului
și a băncii centrale și, mai precis, prin măsuri
fiscale și monetare care să controleze infla-
ția, șomajul și venitul global. ,,Guvernul
trebuie să cheltuiască pentru a ieși din criză
și nu să economisească pentru că vremurile
erau grele”, scria el, formulând astfel esența
teoriei sale care nu numai că era o noutate,
dar venea în contradicție cu principiile eco-
nomiei clasice. Lucrările lui Keynes – care,
curios, nu a fost un partizan al metodelor
matematice – au fost scrise în vechiul stil
economic, dar soluțiile propuse de el erau
ușor de reprezentat în limbaj matematic.
În această viziune, macro-economia era
vizualizată în termenii teoriei matematice a
controlului ca un sistem de tip input-output
cu variabilele de control (input): dobânda
băncii centrale, taxele financiare, investițiile
guvernamentale și volumul masei monetare.
Acestea sunt corelate prin ecuații matemati-
ce cu un număr de variabile (output) printre
care enumerăm: output-ul economic, rata
inflației și rata șomajului. Matematic, un
asemenea model se descrie compact prin
ecuația diferențială
x (t ) = f (t , x(t ), u (t )), t ∈ (0, T ),
unde u este variabila de control (input), iar x
este variabila de stare. Acestui sistem i se aso-
ciază o funcție de cost (pay-off) care urmează
să fie optimizată în funcție de obiectivele
politicii economice. Aceste modele au fost
de mare succes în anii ’60-’70 ai secolului
trecut și sunt folosite și astăzi în tratarea
sistemelor macro-economice precum și a
optimizării proceselor economice la nivel
micro-economic. Trebuie să spunem, totuși,
că odată cu declinul teoriei lui Keynes după
1970, s-a diminuat în literatura economică
popularitatea și frecvența acestor modele ba-
zate pe teoria controlului optimal. Situația
pare a se fi schimbat însă după criza din
2007-2008, când teoria lui Keynes revine
în economie atât în teorie cât și în politica
guvernelor.
Teoria echilibrului economic a fost
probabil primul mare câmp de succes pentru
metodele matematice, și aceasta este ilus-
trată și de faptul că mai mult de 10 premii
Nobel pentru economie au fost acordate în
a doua jumătate a secolului trecut pentru
contribuții la această problemă. În esență,
echilibrul economic este o stare a economiei
în care câmpul de forțe în piață – respectiv,
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 17

cumpărătorii și vânzătorii – este balansat
prin intermediul prețului. În teoria generală
a echilibrului, acesta intervine când cererea
și oferta unui sistem de bunuri devin egale
printr-un sistem potrivit de prețuri. În teoria
echilibrului competitiv dezvoltată ulterior,
apare o cerință suplimentară care are în
vedere asigurarea profitului. În absența
echilibrului, economia este condamnată
la instabilitate și, în situații extreme, la
haos. O problemă centrală este dacă pentru
marile economii există o stare de echilibru.
Teoreticienii de la începutul secolului al
XIX-lea acceptau aceasta ca un fapt de la
sine înțeles și, de fapt, dădeau credit con-
ceptului așa-numitei ,,mâini invizibile”
definit de Adam Smith și conform căruia
economia ajunge în mod spontan la o stare
de echilibru. Desigur, nu exista niciun ar-
gument științific pentru aceasta și primul
teoretician care propune un model (mate-
matic) pentru problema echilibrului a fost
L. Walras (1875). De fapt, nici modelul lui
Walras nu demonstrează riguros existența
echilibrului macro-economic, dar a deschis
calea unor cercetări profunde asupra echili-
brului economic care culminează cu lucrarea
lui K. Arrow și G. Debreu (1954) în care
se demonstrează matematic existența unui
echilibru competitiv într-o macroeconomie.
Ambii autori au fost ulterior răsplătiți cu
premii Nobel pentru această descoperire
și, mai târziu, și matematicianul J. Nash
care reformulează problema echilibrului în
termenii teoriei jocurilor de n-persoane.
Modelul Arrow & Debreu al teoriei
echilibrului este, prin rigoare și formalism,
unul pur matematic, iar demonstrația exis-
tenței se bazează pe rezultate matematice de
profunzime, cum este teorema de punct fix a
lui Brower-Kakutani utilizată în matematică
pentru a stabili existența soluțiilor ecuațiilor
algebrice neliniare. Totuși, formalizarea
matematică a condus ulterior, și de fapt
18 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
VIOREL BARBU
chiar în procesul publicării, la controverse
aprinse asupra validității științifice a acestei
lucrări. Să semnalăm doar că decizia de
publicare a fost luată în final de către econo-
mistul român Georgescu Roegen, editor la
Econometria pe atunci, deși cei doi referenți
care au analizat lucrarea au opinat pentru
respingere. Realitatea este că vechii econo-
miști și chiar cei mai noi acceptau cu greu
intervenția metodelor matematice într-un
domeniu în care dominau tradiția verbală
și formulările ambigue. Ulterior, modelul
Arrow & Debreu a fost supus unor critici
virulente și din perspectiva adecvării sale la
economiile reale în care apar și alți actori și
motivații economice și care nu îndeplinesc
ipotezele matematice asumate de model.
Cu toate acesta, este vorba aici de un model
econometric de succes care, deși simplificat,
surprinde comportamentul esențial al pieței
economice și introduce rigoare în analiza
fenomenului economic.
Metoda matematică în teoria economică
a fost, în general, apreciată de economiștii
secolului trecut, care considerau că aceasta
oferă economiștilor un limbaj mai evoluat
decât formulările literare și argumentele ver-
bale. În opinia lor, matematica oferă teoriei
economice o anumită aură de modernitate
științifică, pe care multe minți luminate au
îmbrățișat-o. Să spicuim câteva opinii ale
unor laureați Nobel în economie.
• Paul Samuelson: ,,Matematica este
un limbaj și în teoria economică acest limbaj
este câteodată necesar pentru a reprezenta și
rezolva probleme substanțiale.”
• Alfred Marshall: ,,Fiecare problemă
economică, care poate fi cuantificată analitic,
trebuie tratată matematic; matematica a
condus la progrese conceptuale în economie.”
• Robert Solow: ,,Matematica economi-
că este inima infrastructurii teoriei economice
contemporane.”
Să cităm însă și câteva opinii contrare.
Modelarea matematică în economie;
performanțe și limite
Paul Samuelson Alfred Marshall Robert Solow
• John Keynes: ,,O proporție prea mare
a econometriei matematice este mai degrabă
un ghiveci la fel de imprecis ca și ipotezele
inițiale care permit autorului să piardă din
vedere complexitatea și interdependențele
lumii reale.”
• Milton Friedman: ,,Toate ipotezele
sunt nerealiste. Modelele economice trebuie
judecate mai degrabă prin performanțele lor
predictive decât prin relevanța matematică.”
Desigur, este momentul să formulăm și
câteva opinii personale privitoare la rolul
matematicii în teoria economică. Ar trebui
să răspundem mai întâi la întrebarea: este te-
oria economică matematizabilă? Răspunsul
este: parțial da, și aceasta deoarece concep-
tele fundamentale ale teoriilor economice
nu pot fi prezentate riguros și nici înțelese
deplin dacă nu sunt formulate în termeni
matematici. Fără îndoială, partea exactă
a teoriei economice contemporane este
matematica, iar procesul de formalizare
matematică a economiei va continua. Totuși,
rolul matematicii în teoria economică trebu-
ie judecat cu optimism moderat, deoarece
economia nu este o știință exactă așa cum
este cazul Fizicii, de pildă. Dacă modelarea
matematică a fizicii se bazează pe faptul
că toate principiile și fenomenele acestei
științe sunt rezultatul acțiunii a patru câm-
puri fundamentale de forță (gravitațional,
electromagnetic și două la nivel nuclear),
realitatea economică este un câmp de mare
John Keynes Milton Friedman
complexitate încă incomplet cunoscut.
Mai mult decât în științele fizicii, aici este
spațiul potrivit pentru fenomene instabile
și haotice. Să mai semnalăm și faptul că
aplicarea unui model matematic chiar în
științele naturii sau în tehnologie necesită
nu numai o verificare teoretică care este dată
de corectitudinea rezultatului matematic,
ci și de o confirmare experimentală. În ab-
sența acestei ultime etape, modelul rămâne
doar o ipoteză sau speculație teoretică. În
fapt, cele mai multe modele matematice
macro-economice nu au fost verificate prin
testări amănunțite pe realitatea economică și
de aici a provenit și scepticismul economiș-
tilor și este de menționat faptul că ultimul
premiu Nobel pentru economie a fost acor-
dat tocmai pentru această teorie care pune în
centrul cercetării economice experimentul.
Să semnalăm și faptul că până în prezent ma-
tematica utilizată în modelarea proceselor
economice este matematica clasică, care a
permis descrierea fenomenelor fizice, dar
este de așteptat ca să se dezvolte domenii și
teorii matematice noi capabile să descrie mai
exact comportamentul economic.
Desigur, optimizarea matematică este
foarte utilă în tratarea problemelor econo-
mice la nivel de întreprindere, dar și aici
eficiența este limitată deoarece în realitate
cadrele de decizie nu prea au încredere în
asemenea politici economice, preferând
simulări standard sau modele simplificate. ■
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 19
 A gândi Europa
PIOTR MAZURKIEWICZ
Université de Cardinal Stefan Wyszyński, Varsovie – Pologne
Universitatea Cardinal Ștefan Wyszynski, Varșovia – Polonia

La responsabilité
de l’académicien dans
le monde postmoderne
Textul promovează rolul dublu al academicianului, acela de cercetător serios în slujba stiinței pe
care o stăpânește, precum și rolul social, de îndrumător al societății, de indicator al direcțiilor și al
problemelor reale, roluri care fac din omul de știință un creator al civilizației și al culturii.

Cuvinte-cheie: academician, rol, responsabilitate, postmodernism

Abstr ac t

The text promotes the dual role of the academician nowadays: called to be a serious researcher in
the service of the science he masters, as well as the social role, a guide of society, an indicator of
directions and real problems; this roles make the scientist a creator of civilization and of culture.

Keywords: academician, role, responsibility, postmodernism

„Malgré les dures règles de concurrence, l’exercice de la science n’a pas cessé d’être une
question existentielle, une question touchant les entrailles de la personnalité humaine.
Le fait que de nombreux «cultivateurs de la science» l’ont oublié ne change en rien
l’essence même de la question. Ceux qui l’ont oublié forment un grand groupe d’ar-
tisans de la science en confirmant par cela la vérité qu’académicien n’est que celui qui
traite la science comme une vocation de sa vie. (…) Je pense que la différence entre un
travailleur scientifique et l’académicien consiste en ce que le travailleur scientifique
n’est capable que d’exercer son travail tandis que l’académicien sait le contempler”1.

1
M. Heller, Jak być uczonym (Comment être savant), Editions Znak, Cracovie 2009, p. 44.48.

20 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

La responsabilité de l’académicien
dans le monde postmoderne

En réfléchissant sur la vocation de l’acadé- l’humanité. En d’autres termes, il devrait

micien dans le monde contemporain Um- être aussi bien créateur de la civilisation que
berto Eco se réfère au texte de Johann Gott- créateur de la culture.
lieb Fichte Bestimmung des Gelehrten publié
en 1774. D’après Fichte, l’homme savant/ Des pensées semblables, nous les retrou-
philosophe doit veiller sur le développe- vons chez les auteurs qui représentent les na-
ment réel de l’humanité. Par conséquent, tions de l’Europe centrale fort éprouvées par
il devrait primo promouvoir le développe- l’histoire, par le manque de leur propre Etat.
ment de la science, et en particulier dans le Karol Libelt, définissant dans le texte, publié
domaine où il est spécialiste, secundo faire en 1844, l’ethos de l’intelligentsia polonaise
comprendre aux hommes leurs véritables écrit: „La constituent tous ceux qui, ayant
besoins et leur indiquer les moyens de les obtenu une éducation plus soigneuse et plus
satisfaire. Cette fonction, Fichte l’attribue développée après avoir terminés des écoles
en particulier à l’écrivain. „Fichte - com- supérieures et des institutions, se trouvent
mente Thomas Carlyle – appelle l’écrivain à la tête de la nation en tant que savants,
prophète ou – comme il préfère – prêtre, fonctionnaires, enseignants, prêtres, indus-
qui en permanence révèle aux hommes la triels, ceux qui la dirigent vu leur formation
divinité (…). L’écrivain est donc marqué supérieure”4. Ces personnes devraient di-
toujours par un certain trait de sainteté, riger la nation pendant sa migration de la
reconnu ou non par le monde; il est lumière terre de l’esclavage au pays sur les panneaux
du monde, prêtre du monde en lui indi- frontaliers duquel on a inscrit fièrement le
quant la voie dans sa ténébreuse migration mot: „instruit”. Libelt remarque que bien
par le désert du temps, tel une sainte co- que l’on ne puisse pas concilier l’esclavage
lonne de feu”2. „Dans ce cas, la situation avec l’éducation, à côté de l’esclavage social
est claire – écrit Eco – l’académicien, en cependant existe aussi l’esclavage moral. Le
raison de sa vocation, est éducateur de travail consacré à la liberté doit donc aller
l’humanité, précepteur du genre humain, dans deux sens: de la libération aussi bien
homme le plus parfait moralement de son sociale que morale. L’intelligentsia ne sera
époque”3. La vocation de l’académicien capable de remplir cette tâche que lors-
est donc double: il doit être d’une part un qu’elle même sollicitera sa propre liberté et
fonctionnaire qui remplit consciemment la grandeur de son esprit. „Quand tu croîtras
ses devoirs professionnels dans le domaine en esprit, la patrie en croitra aussi. (…) Si tu
des recherches scientifiques organisées et ne t’instruits pas et tu n’illumines pas le
dans celui de l’implémentation de leurs pays par les rayons de génie, s’éteindra sur
résultats, et de l’autre prêtre et prophète lui le jour et la nuit des ténèbres couvrira ce
indiquant les voies du développement de peuple et cette terre que tu appelles ta patrie
2
T. Carlyle, Bohaterowie (Les héros), Editions Zielona Sowa, Cracovie 2006, p. 145; Je suis conscient que les
termes que j’utilise tels que : élite, intelligentsia, intellectuels, savants; philosophes ne sont pas identiques, et qu’en
même temps dans divers milieux culturels ils ont une connotation différente. Mais, vu que les auteurs que je cite
proviennent de diverses traditions linguistiques, je me suis décidé de laisser les notions originales en renonçant
d’essayer d’uniformiser les termes même au prix d’une moindre clarté de l’ensemble du texte.
3
U. Eco, Rakiem. Gorąca wojna i populizm mediów (Marcher comme l’écrevisse. Comme le La guerre fervente et
le populisme des médias), Éditions W.A.B., Varsovie 2007, p. 71.
4
K. Libelt, O miłości ojczyzny (De l’amour de la patrie), Société des Amis des Sciences de Poznań, Poznań 2006,
p. 88.

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 21

 PIOTR MAZURKIEWICZ

et dont tu dis que tu l’aimes. En aimant donc direction spirituelle consiste donc à formu-
raisonnablement la patrie, éclaire ta nation ler des standards de décence et à soutenir le
par l’industrie, la science, la sagesse”5. sens de l’histoire nationale.

La tradition de l’exercice de la direction

spirituelle par les élites intellectuelles est
encore aujourd’hui vive dans la culture
polonaise. Dans cet esprit s’exprimait
par exemple Edmund Wnuk-Lipiński au
Congrès de la Culture polonaise en dé-
cembre 2000: „La direction spirituelle –
parlant le plus simplement possible – est
exercée par ce groupe de personnes qui
formule les standards de droiture ou de dé-
cence dans la vie collective, acceptés sans
contrainte, et même volontiers par une à
tel point importante partie de la société
que ces standards deviennent des normes
sociales influant sur les attitudes et le com-
portement aussi bien des individus que des
groupes sociaux. La seule sanction pour la
violation de ces normes est l’abaissement
de l’auto-appréciation sur l’échelle de la
décence, mais c’est une sanction très dou-
loureuse car on porte atteinte aux normes
considérées comme propres. Les élites spiri-
tuelles jouent encore une autre très impor-
tante fonction, et notamment elles donnent
du sens aux événements importants qui se
passent autour de nous (et souvent avec
notre participation) et influent sur la forme
de ce que les sociologues appellent sens col-
lectif ou, autrement, communauté de sens,
dans le cadre de laquelle existe un accord
relatif aux significations données à diffé-
rents phénomènes du monde social”6. La
Le roi-philosophe et ses courtisans
Si la question des capacités du savant
exerçant les fonctions d’„artisan intellec-
tuel” n’éveille pas de trop sérieux doutes, le
rôle de dirigeant spirituel exerçant „le gou-
vernement des âmes” provoque d’habitude
beaucoup de questions. Elles concernent
aussi bien les prédispositions du savant à
exercer cette fonction que la façon suivant
laquelle il devrait la réaliser. La conviction
ou même l’attente que „les hommes du sa-
voir” devraient jouer dans la direction de la
société, et en particulier dans la politique,
un rôle plus grand que „les gens simples”,
nous la trouvons non seulement chez Pla-
ton, injustement accusé d’avoir des inclinai-
sons totalitaires, ou chez les stoïciens, mais
aussi dans l’ensemble de la tradition d’Au-
guste Comte jusqu’à Karl Mannheim. C.
Wright Mills en réfléchissant sur les types
possibles de relations entre le philosophe et
l’homme politique distingue trois variantes
théoriques7. Tout d’abord, dans la tradition
de la pensée politique reste présent le motif
du roi-philosophe. L’idée de la sagesse qui
siège sur le trône signifie cependant en pra-
tique non pas tellement le couronnement de
la raison, mais d’une personne concrète, re-
connue pour certaines raisons, comme per-
sonnification de la sagesse. Pour différentes
raisons, l’idée de devenir roi-philosophe,

5
Ibidem, p. 86.
6
E. Wnuk-Lipiński, Elity i autorytety współczesności. Kontynuacja czy dekonstrukcja przywództwa duchowego?
(Les élites et les autorités de la contemporanéité. La continuation ou la destruction de la direction spirituelle?) dans:
J. Kurczewska, E. Tarkowska (red.), Spotkania z kulturą. Antoninie Kłoskowskiej w piątą rocznicę śmierci (Les
rencontres avec la culture, à Antonina Kloskowska pour le cinquième anniversaire de sa mort), Institut d’études
politiques de l’Académie polonaise des sciences PAN, Varsovie 2006, p. 239.
7
Cf. C. Wright Mills, Wyobraźnia symboliczna (L’imagination symbolique), Editions scientifiques PWN, Varsovie
2007, p. 280-282.

22 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

La responsabilité de l’académicien
dans le monde postmoderne

Mills la définit tout simplement comme rôle en conservant la probité morale et intel-
bête8. Si l’on essayait de dresser leur liste, on lectuelle, donc aussi la liberté de travail dans
pourrait certainement y mettre aussi bien le domaine des sciences sociales”9. Jouant ce
les expériences historiques, à commencer rôle aujourd’hui, un chercheur individuel
par la défaite de Platon à Syracuse jusqu’au devient uniquement un élément de la bu-
gouvernement peut-être du dernier préten- reaucratie fonctionnellement rationnelle,
dant au rôle de roi-philosophe – Josèphe à tel point concentré sur sa spécialisation
Staline que la conscience que pour faire de afin de ne pas se sentir responsable pour les
la politique sont nécessaires d’autres com- effets de son activité sur l’ensemble de la vie
pétences et non pas seulement le savoir sociale. „Le chercheur social individuel tend
théorique dont disposent les philosophes; à se dépourvoir de son autonomie morale et
aussi bien l’expérience que la personne qui de sa rationalité indépendante, et le rôle de
aime la vérité n’aime pas toujours l’hon- la raison dans les questions humaines com-
nêteté, que la conscience que la politique mence à se limiter au perfectionnement des
comme telle est un espace favorisant la techniques au service de l’administration et
corruption aussi de ceux qui en entamant de la manipulation”10. Mills attire l’attention
l’activité politique avaient l’objectif de réa- sur le piège dans lequel si facilement tombent
liser des œuvres de rénovation morale ; aussi les hommes de la science. „Il est facile aux
bien l’expérience du système communiste consultants de s’imaginer qu’ils sont des
fondé sur „des bases scientifiques” que la philosophes et leurs clients – des souverains
conscience que le savoir humain est impar- illuminés. Mais même si les consultants sont
fait et par conséquent il faut s’y référer avec vraiment des philosophes, ceux qu’ils servent
une grande précaution et modestie. En ter- peuvent ne pas être prédisposés à l’éduca-
minant la liste, il importe de souligner enfin tion. C’est justement pour cette raison entre
le fait que l’idée de „l’aristocratie du talent” autres – écrit Mills – que m’étonne la loyauté
est en contradiction avec la conviction cen- de certains consultants envers les despotes
trale pour les systèmes démocratiques de sans instruction qu’ils servent. C’est, comme
l’égalité des hommes. il semble, une loyauté que n’est en mesure
d’affaiblir ni l’incompétence despotique ni
Le deuxième type possible de lien entre la déraison dogmatique”11.
le philosophe et l’homme politique, c’est
la fonction de conseiller royal. Ce motif, Il n’en résulte pas que l’on ne puisse pas
on peut le lier historiquement à la relation bien exercer la fonction de conseiller royal,
de Platon et de Dionysos, d’Aristote et mais uniquement que les hommes ne le
d’Alexandre de Macédoine ou encore de Vol- font pas bien. L’une des simples réponses
taire et de Catherine II. Mills attire l’atten- à la question pourquoi cela se passe ainsi,
tion sur le fait qu’il „est difficile de jouer ce apporte l’entretien qui devait avoir lieu
8
Cf. ibidem, p. 280.
9
Ibidem, p. 281.
10
Ibidem.
11
Ibidem; Karl Popper considérait Hegel comme premier philosophe au service du régime (prussien). La
philosophie de Hegel – selon lui – a été à tel point motivée politiquement, devenant uniquement „l’apologie de
l’esprit prussien” que l’on ne peut pas la traiter au sérieux (Cf. K.R. Popper, Społeczeństwo otwarte i jego wrogowie,
t. 2, (La société ouverte et ses ennemis) Éditions scientifiques PWN, Varsovie 1993, p. 39-43).

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 23

 PIOTR MAZURKIEWICZ

entre Diogène et Platon. Un jour Platon
rencontra au bord de la mer Diogène man-
geant des lentilles. „Tu ne serais pas obligé
de manger des lentilles, si tu savais plier la
nuque” – remarqua Platon. „Tu ne serais pas
obliger de plier la nuque, si tu savais manger
les lentilles” – il entendit en réponse12. Le
carriérisme et la vénalité des hommes qui
se considèrent intellectuels et qui en réalité
n’exercent qu’un travail intellectuel, c’est
l’une des raisons possibles d’un tel état de
choses. Cependant tous, qui travaillent en se
servant plutôt de la tête que des mains, n’ap-
partiennent pas tout de suite au milieu des
philosophes, des savants ou bien des intellec-
tuels. Il est plus souvent plus justifié dans ce
cas de parler de professionnels/experts qui
ne se concentrent pas dans leur travail à pro-
pager des idées, mais à fournir uniquement
des services intellectuels.13 Ils vivent plutôt
de l’idée que pour l’idée. „Par professionna-
lisme – écrit Edward Said – j’entends traiter
le travail intellectuel comme quelque chose
qui permet de gagner la vie, comme un tra-
vail que l’homme effectue entre neuf et dix-
sept heures en regardant d’un œil la montre
et de l’autre en contrôlant s’il se comporte
bien professionnellement, voire ne dépasse
pas certaines limites, certains schémas ou
limites acceptables, sait se vendre et est pré-
sentable, voire ne porte pas à controverse,
reste apolitique et «objectif»”14. „De telles
activités comme la critique du status quo
existant, le rôle de conscience de la société,
l’aspiration à la vérité sans égard aux consé-
quences n’appartiennent pas au répertoire
des attitudes utiles dans le travail d’un pro-
fessionnel – remarque Frank Furedi. (…)
Avec la professionnalisation progressive, le
travail intellectuel a cessé d’être indépen-
dant et a perdu le potentiel de poser des
questions difficiles à la société. En échange,
il a commencé à exercer des fonctions tech-
nocratiques et de gestion”15. Il est ainsi car
entre l’ethos du professionnaliste/expert
et l’éthos du savant/intellectuel existe une
contradiction inamovible. On peut donc
s’imaginer un chercheur qui joue le rôle
d’expert, mais jamais l’inverse. Car l’expert
peut tout au plus faire semblant d’être philo-
sophe, en se présentant comme „intellectuel
de service” dans l’un des talk-show quotidien
à la télévision ou sur les pages „culturelles”
de sérieux quotidiens. Mais il ne peut pas
être un véritable philosophe car pour l’être
– suivant presque toute la tradition classique
– il faut avoir une attitude désintéressée,
apragmatique envers la vérité et le sentiment
d’indépendance intellectuelle.
On peut se demander comment il est
arrivé que s’est propagée à une échelle si
grande l’attitude d’intellectuel-confor-
miste ou bien – comme les appelle Furedi
– de „penseur domestiqué” et pourquoi elle
domine aujourd’hui – à l’inverse de ce qui
fut de par le passé – dans les milieux de la
gauche intellectuelle16. La description de la
création de cette „nouvelle classe” composée

12
Cette histoire est citée en de nombreuses variantes. Dans l’original il est question de la nécessité de laver les
légumes de façon autonome (Cf. Diogenes Laertios, Żywoty i poglądy słynnych filozofów (La vie et les opinions
des philosophes célèbres), Editions scientifiques PWN, Varsovie 2004, p. 341).
13
Cf. F. Furedi, Gdzie się podziali wszyscy intelektualiści? (Que sont devenus tous les intellectuels?), Państwowy
Instytut Wydawniczy, Varsovie 2008, p. 44.
14
E. Said, Representation of the Intellectual, Vintage, London 1994, p. 55, suivant: F. Furedi, Gdzie się podziali
wszyscy intelektualiści? (Que sont devenus tous les intellectuels) p. 45.
15
F. Furedi, Gdzie się podziali wszyscy intelektualiści? (Que sont devenus tous les intellectuels), p. 45.
16
Cf. ibidem, p. 44-76.

24 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

La responsabilité de l’académicien
dans le monde postmoderne

de personnes „les meilleures et les plus pers- lui – par le conflit sur la ligne internationa-
picaces”, personnes non enracinées dans des listes – nativistes. Nous avons donc „des per-
communautés locales, ni universitaires, nous sonnes de n’importe où”, des personnes qui
donne par exemple Christopher Lasch dans sont en mouvement continu et au moment
„La révolte des élites”17. Particulièrement de sérieux virements se transfèrent dans une
caractéristique, dans le cas de l’élite mérito- autre région du monde où elles trouvent un
cratique, est son dépaysement du milieu aca- travail bien payé, et „des personnes d’ici”,
démique étant la conséquence des liens de ce enracinées dans la communauté locale sur
groupe avec diverses sortes de fondations et lesquelles on peut compter en cas de crise
d’instituts privés de recherche. Il en résulte car elles ne partiront nulle part. Nous avons
que les membres des élites professionnelles donc „le parti de fuite” et „le parti de loyau-
et de gestion fonctionnent le plus souvent té”, le parti de personnes ne pensant qu’à soi
comme fragment d’un groupe du lobby et le parti de personnes sur lesquelles d’autres
auquel ils vendent leur micro-savoir pour peuvent compter car elles sont prêtes à subir
avoir la possibilité de promotion sociale et des sacrifices au nom des liens sociaux sem-
pouvoir échapper au sort des gens simples18. blables aux liens familiaux19.
A cette occasion, ils se libèrent de la charge
de direction éthique, payant cependant le Nous arrivons ainsi à la question dans
prix que constitue la dépendance du monde quel intérêt fonctionnent de telles élites
de la politique et des affaires, voire la perte intellectuelles. La réponse semble relative-
de la liberté académique. ment simple. Car, en théorie, deux variantes
sont seulement possibles: dans leur intérêt
Ivan Krastev remarque qu’actuellement propre, ou bien dans l’intérêt social (la ré-
le déracinement des élites embrasse même alisation du bien commun). Czesław Zna-
l’attitude envers leur propre patrie. Les élites mierowski a fait la distinction de par le passé
bureaucratiques et méritocratiques aspirent entre l’élite de caste, appelée aussi parasite,
aujourd’hui à construire un monde sans et l’élite chevaleresque. La première fonc-
frontières. Cela rend la question de la loyauté tionne dans son propre, égoïstement per-
des élites comme sujet central du discours çu intérêt, tandis que la seconde n’a qu’un
démocratique. L’ancienne différenciation en seul défaut – elle est relativement rare20. Il
gauche et en droite a été remplacée – selon semble cependant que la situation doit se
17
Cf. C. Lasch, Bunt elit (La révolte des élites), Editions Platan, Cracovie 1997.
18
Cf. P. Mazurkiewicz, Inwazja „mądro-głupich”. Krytyka współczesnej kultury z pozycji konserwatysty (L’invasion
des „sages-betes”. La critique de la culture contemporaine du point de vue du conservateur), dans: P. Mazurkiewicz,
S. Sowiński (red.), Religia i konserwatyzm: sprzymierzeńcy czy konkurenci?(La religion et le conservatisme  :
alliés ou concurrents ?), Zakład Narodowy im. Ossolińskich – Wydawnictwo, Wrocław – Varsovie – Cracovie, p.
170-188; R. P. Wierzchosławski, Politeizm aksjologiczny, władza ekspertów a wolność obywateli(Le polythéisme
axiologique, le pouvoir des experts et la liberté des citoyens), dans: A. Gawkowska, P. Gliński, A. Kościański (red.),
Teorie wspólnotowe a praktyka społeczna. Obywatelskość – polityka – lokalność (Les théories communautaires et
la pratique sociale. La citoyenneté – la politique – la localité), Editions IFiS PAN, Varsovie 2005, p. 96-104.
19
Cf. I. Krastev, Gli ultimi giorni dell’Unione. Sulla disintegrazione europea, University of Pennsylvania Press,
Milano 2019, p. 86-87 et 100-107.
20
Cf. P. Załęski, Polityka jako realizacja interesu elity (La politique en tant que réalisation des intérets de l’élite),
dans: B. Kaczmarek (red.), Metafory polityki (Les métaphores de la politique), Maison d’éditions Elipsa, Varsovie
2005, p. 213.

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 25


clore dans la logique zéro-un. Parfois nous
sommes enclins à interpréter nos propres
intérêts de façon primitivement égoïste et
à tendre sans égards à leur réalisation même
aux dépens de l’autre jusqu’à l’exploitation,
la répression et le recours à la violence, mais
nous pouvons les comprendre aussi de fa-
çon tout à fait différente. „Penser à l’intérêt
commun n’est pas en contradiction avec les
intérêts individuels de la personne ni avec
les intérêts spécifiques du groupe comme
quelque chose d’extérieur et d’étranger,
mais nait d’une certaine façon de l’intérêt
propre bien conçu. Celui qui se charge des
intérêts dans le contexte social doit avoir en
vue non seulement les intérêts des autres,
mais aussi l’intérêt de tout le monde”21. Vu
que l’homme est une personne, son intérêt
entendu de façon personnaliste ne se réduit
pas à la forme superficielle et primitive de
l’auto-affirmation égoïste et de l’autoréali-
sation individualiste. Il est dans l’intérêt de
la personne de dépasser les limites de son
propre „moi”, d’apercevoir l’autre homme
et ses besoins et d’entreprendre avec lui la
coopération. L’homme peut avoir des in-
térêts „parasitaires”, réalisés aux dépens des
autres, mais il peut aussi les entendre de fa-
çon personnaliste. L’objectif de la politique
est de protéger la société contre les actions
„parasitaires”, de soutenir l’intérêt commun
et le bien commun dans le cadre de relations
basées sur le principe de réciprocité, étant
la forme élémentaire de justice22. Bernhard
Sutor définit même la politique comme
„art de conciliation responsable des intérêts
contradictoires des groupes humains et des
syndicats dans l’aspiration à assurer à tous
une coexistence supportable basée sur les
21
B. Sutor, Etyka polityczna. Ujęcie całościowe na gruncie chrześcijańskiej nauki społecznej (Ethique politique.
Approche générale à base de l’enseignement social-chrétien), Editions de la Fondation ATK Kontrast, Varsovie
1994, p. 65.
22
Cf. ibidem.
23
Ibidem, p. 66.
26 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
PIOTR MAZURKIEWICZ
rapports de réciprocité”23. Un bon système
de l’Etat et une bonne politique n’exigent
donc pas des membres d’une société unique-
ment de renoncer et de se sacrifier, ne sont
pas fondés sur la conviction utopique que
les hommes sont toujours altruistes, mais
reconnaissent le droit du citoyen à réaliser
ses propres intérêts, offrant en même temps
une conscience tranquille voire la conviction
qu’il peut – aussi du pont de vue moral –
tenter de réaliser ses propres intérêts dans
le cadre de la loi en vigueur. Evidemment
aucun système de l’Etat n’est si bon que la
conscience puisse devenir quelque chose de
superflu. „La tranquillité de la conscience”
ne signifie donc pas que l’homme puisse se
fier, dans la sphère éthique, uniquement au
„guidage extérieur”, mais que la conscience
n’est pas „affaiblie”, comme cela a lieu dans
le cas de système à construction fondamen-
talement mauvaise; que – dans un certain
sens – elle n’est pas nécessaire à l’homme
dans la sphère publique à chaque, même la
moindre décision.
En plus, il importe d’attirer l’attention
sur le fait que, si les élites ont à remplir une
fonction sociale, alors même le fait qu’elles
sont occupées principalement à veiller à
leurs propres intérêts ne signifie pas qu’elles
négligent cette fonction. Car possible est
la situation où l’élite remplit une fonction
sociale et en même temps réalise ses inté-
rêts égoïstes. Bien sûr ce n’est pas une situa-
tion optimale du point de vue des masses,
mais parfois possible à accepter par elles,
vu la relative stabilité du système garantie
par les élites. On peut donc se plaindre du
fonctionnement du système méritocratique
La responsabilité de l’académicien
dans le monde postmoderne

sans chercher de façon décisive à le changer prophète Michée peut nous servir d’exemple.
en rêvant éventuellement d’être admis au Lorsque le roi d’Israël, Achab, décide de
„groupe détenant le pouvoir”. persuader Josaphat, roi de Juda, à faire une
expédition commune contre Ramot de
Galaad, Josaphat désire consulter la parole
Penseur indépendant
de Yahvé. Achab rassemble environ quatre
En théorie, encore un troisième type de cents prophètes qui affirment la justesse de
relation entre le philosophe et l’homme po- la décision prise. Mais l’unanimité du chœur
litique est possible. „Il consiste – écrit Mills de prophètes au lieu de disperser, elle a in-
– à rester indépendant (penseur), à exercer tensifié encore plus les doutes dans le cœur
son propre travail, à choisir ses propres pro- de Josaphat. Il demande est-ce que tous les
blèmes, mais à s’adresser avec les résultats prophètes ont été invités, à quoi il reçoit la
de ce travail aussi bien aux «rois» qu’au réponse: „Il y a encore un homme par qui
«public»”24. L’essence de cette attitude on peut consulter Yahvé, mais je le hais, car
justement est de chercher à garder l’indé- il ne prophétise jamais le bien à mon sujet,
pendance aussi bien par rapport aux élites rien que le mal, c’est Michée fils de Yimla”
du pouvoir/hommes politiques qu’aux élites (Premier Livre des Rois 22,8). Ils envoient
du monde des affaires, et enfin par rapport alors un messager pour chercher Michée
à la société elle-même. Dans ce dernier cas, qui l’avertit: „Voici que les prophètes n’ont
il s’agit de libérer le savant de la nécessité qu’une seule bouche pour parler en faveur
de chercher la popularité vu le risque de le du roi. Tache de parler comme l’un d’eux
réduire au statut de claqueur au service des et prédis le succès.” (Premier Livre des Rois
masses. L’idée de garder les distances de la 22,13). Malgré les menaces du roi, Michée
politique, que Platon a introduite dans la prédit la défaite en ajoutant que la prophétise
tradition européenne en instituant l’Aca- favorable pour le roi n’était que la voix de
démie, est dans un certain sens la condition „l’esprit de mensonge” dans la bouche des
d’exercer la science et non pas uniquement faux prophètes. Les rois malgré cela s’en vont
un artisanat intellectuel 25. à la guerre, mais Achab n’en revient plus.

Il semble que, dans le monde de l’Occi- La fidélité à Yahvé, dans le cas des pro-
dent, il existe aussi une autre qu’académique phètes, était liée à la disposition, en cas de
tradition de distance face au pouvoir poli- besoin, de s’opposer au roi, y compris de se
tique. Il s’agit ici d’une figure particulière charger de toutes les conséquences de cette
du prophète biblique qui jouait un rôle très opposition. Michée s’est trouvé en prison,
important, mais non institutionnel dans la comme Jérémie ou Jean Baptiste. Cette
politique de l’Israël. Il fut messager de Dieu tradition est poursuivie par les Apôtres
qui avait le droit de critiquer le pouvoir royal quand, par exemple, devant le Sanhédrin,
aussi bien quand il s’agissait de la moralité ils constatent qu’il faut plus écouter Dieu
individuelle du monarque (Nathan chez le que les hommes (cf. Actes des Apôtres 4,19),
roi David – Deuxième Livre de Samuel 12), tandis que plus tard font de même les mar-
que ses décisions politiques. L’attitude du tyrs chrétiens.
24
C. Wright Mills, Wyobraźnia symboliczna (L’imagination symbolique), p. 282.
25
Plus à ce sujet dans le chapitre consacré à la place de l’université dans la société.

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 27

 PIOTR MAZURKIEWICZ

Vu que la réalité politique n’assouvira ja- autogestionnaire que nous appelons sciences
mais pleinement les aspirations de l’homme, sociales”28. On peut, bien sûr, poser la ques-
le besoin d’un sage, d’un prophète, d’un tion à quel point est sérieuse la différence
martyr – de quelqu’un qui comme Socrate entre „le service de Dieu” de Socrate et „le
exerce „le service de Dieu”26, étant quelqu’un service de renseignements” proposé par
comme une conscience collective – restera Mills, il semble cependant que cette deu-
toujours présent. En commentant le ver- xième conception serait impensable sans la
set du livre du prophète Jérémie: „Maudit première. Elle maintient que nous avons à
l’homme qui se confie en l’homme, qui fait faire à la société de personnes qui se servent
de la chair son appui et dont le cœur s’écarte de la raison et que lorsque „nous essayons
de Yahvé!” (Livre de Jérémie 17,5), Rein- d’influer sur la valeur de la raison – considé-
hold Niebuhr écrit: „N’ait confiance en rant que notre action ne peut pas être tout à
personne. Chaque homme a ses possibilités, fait inefficace, nous admettons une certaine
mais aussi ses faiblesses. Chaque groupe so- théorie de création de l’histoire; nous ad-
cial historique a à donner son apport unique. mettons que «l’homme» est libre et qu’il
Mais il existe une telle forme de bonté hu- peut par ses efforts rationnels influer sur le
maine qui ne peut pas céder et ne cédera cours de l’histoire. (…) Les hommes ont
pas à la corruption, surtout le jour de son la liberté de créer l’histoire, mais certains
succès. Que le sage détruise les superstitions hommes (les savants) ont beaucoup plus de
du prêtre, et le pauvre maitrise la fierté du cette liberté que les autres”29. Mais est-ce que
sage, mais après doit intervenir un nouveau beaucoup plus de liberté ne signifie pas aussi
prophète pour convaincre le prêtre-roi des beaucoup plus de responsabilité?
pauvres des péchés éternels du genre humain Un chercheur indépendant, c’est donc
auxquels lui aussi est exposé”27. un homme qui a une réelle influence sur
le cours de l’histoire. Il semble qu’à la base
Un rôle semblable, bien qu’à une moindre de cette thèse se trouve la conviction que
échelle et peut-être avec un sentiment de nous retrouvons, par exemple chez Johann
responsabilité plus limité pour la polis, Mills Baptiste Metz, que la science – surtout les
voudrait donner au savant indépendant. sciences sociales – c’est toujours aussi un
„Une telle conception nous impose de nous projet historico-social – projet du moder-
imaginer les sciences sociales comme une nisme européen30. Dans ce sens, elle n’est
sorte de service public de renseignements, tout simplement jamais neutre car elle a
s’occupant des problèmes publics et des été inventée pour transformer le monde.
soucis privés et des tendances structurelles Un chercheur social en tant qu’homme qui
de nos temps étant à leur base, tandis que n’est jamais „en dehors de la société”, est un
les chercheurs sociaux individuels comme homme sans équivoque politique. „Dans
des membres rationnels d’une association la mesure où le chercheur est intéressé par
26
Platon, Obrona Sokratesa (La défense de Socrate), 29d–30b, dans: Platon, Dialogi (Dialogues), Éditions Antyk,
Kęty 1999, t. 1, p. 568-569.
27
R. Niebuhr, Poza tragizmem. Eseje o chrześcijańskiej interpretacji historii (En dehors du tragique. Essais sur
l’interprétation chrétienne de l’histoire), Editions Znak, Cracovie 1985, p. 88.
28
C. Wright Mills, Wyobraźnia symboliczna (Imagination symbolique), p. 282.
29
Ibidem.
30
J. B. Metz, Teologia wobec cierpienia (La théologie face à la souffrance), Editions WAM, Cracovie 2008, p. 195.

28 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

La responsabilité de l’académicien
dans le monde postmoderne

l’éducation libérale, ou libératrice – écrit
Mills – son rôle public a deux objectifs. Ce
qu’il doit faire pour l’individu, c’est trans-
former ses soucis et ses tracas personnels
en problèmes sociaux et en questions in-
fluençables par l’activité de la raison – son
objectif est d’aider l’individu afin qu’il de-
vienne un homme autodidacte, car ce n’est
qu’alors qu’il peut être raisonnable et libre.
Ce qu’il doit faire pour la société, c’est lut-
ter contre toutes ces forces qui détruisent le
public authentique et créent une société de
masse – ou bien pour formuler cet objectif
positivement - aider à construire et à soigner
un public qui se développe lui-même. Ce
n’est qu’alors que la société pourrait être
raisonnable et libre”31.
Cependant un regard réfléchi sur le cours
de l’histoire ne mène pas à une constata-
tion optimiste. „Où est l’intelligentsia – de-
mande Mills – qui mène un grand discours
du monde de l’Occident et dont le travail
intellectuel a une influence sur les partis et le
public et a de l’importance pour les grandes
décisions de nos temps? Où sont les mass
médias qui ouvriraient la porte pour ac-
cueillir de telles personnes? Qui parmi ceux
qui dirigent un Etat bipartite et sa cruelle
machine militaire reste sensible à ce qui se
passe dans le monde du savoir, de la raison
et de la sensibilité? Pourquoi un intellect
libre est tellement séparé des décisions du
pouvoir? Pourquoi parmi les hommes du
pouvoir domine actuellement une si grande parmi les élites fonctionnelles, a des raisons
et irresponsable ignorance?”32. Il est ainsi multiples. On peut citer, parmi elles, la crise
parce que les vrais publicistes, journalistes des sciences humaines elles-mêmes face à la
et prosateurs ont été remplacés par des „gri-
bouilleurs” et des „bousilleurs” ( Johann
Gottlieb Fichte)33, parce que nous avons à
faire à „la trahison des scolastiques” ( Julien
Benda), à „la révolte des élites” (Christopher
Lasch), à l’invasion „des sages-imbéciles”
( José Ortega y Gasset); parce que le débat
public a été dominé par „le mensonge des
journalistes” et par „la banalité prétentieuse
qui passe pour des sciences sociales”34. Car la
spécificité de nos temps, c’est la domination
de toute élite par des personnes au sens clas-
sique du terme médiocres. Cela concerne
aussi dans une certaine mesure la Pologne
libre. „D’une façon générale (…) – écrit
Wnuk-Lipiński – les anciennes autorités
morales ont été remplacées par des experts
et des spécialistes, la nation s’est scindé en
groupes d’intérêts concurrentiels. Les di-
lemmes existentiels dont se nourrissait l’art
de haut vol, ont cédé la place à la publicité
omniprésente, disant comment vivre, et à
la nouvelle rectitude politique, définissant
les espaces du débat public, auquel le scepti-
cisme – étant l’un des traits caractéristiques
de la culture européenne – ne doit pas avoir
accès. Sur l’étal national, la décence s’est dé-
valorisée et la débrouillardise est devenue
plus chère”35.
Le service public ou
la carrière individuelle?
La domination de la médiocrité, aussi

31
C. Wright Mills, Wyobraźnia symboliczna (Imagination symbolique), p. 289.
32
Ibidem, p. 285.
33
Cf. T. Carlyle, Bohaterowie (Les héros), p. 145.
34
C. Wright Mills, Wyobraźnia symboliczna (Imagination symbolique), p. 286.
35
E. Wnuk-Lipiński, Elity i autorytety współczesności. Kontynuacja czy dekonstrukcja przywództwa duchowego?
(Elites et autorités de la contemporanéité. Continuation ou destruction de la direction spirituelle) p. 240.

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 29

 PIOTR MAZURKIEWICZ

pression de la technique et de l’économie. Une autre raison de la propagation de la

„Les sciences humaines sont actuellement
sur le terrain de l’université en retraite”36
– écrit Metz. „Ces sciences se trouvent
sous une pression de plus en plus grande
de l’adaptation aux sciences naturelles et
à ses méthodes. (…) De même les sciences
humaines semblent de moins en moins inté-
ressées par le fondement subjectif du savoir.
Du point de vue théorétique et scientifique,
aussi pour elles, dans leur «athéisme mé-
thodologique», parler de l’homme, du su-
jet et de sa liberté, devient de plus en plus
déjà seulement de l’anthropomorphisme.
(…) De même dans les sciences humaines,
on a plus volontiers confiance en la théorie
des systèmes, d’après laquelle aucun sujet
n’existe, mais uniquement des systèmes
autoréférentiels où règne non pas une sub-
jective spontanéité de l’esprit (quelle idée
de l’ancienne Europe!), mais des sauts évo-
lutifs sans sujets. Les sciences humaines,
dans une mesure de plus en plus grande, se
présentent elles-mêmes comme des sciences
d’informations organisées par la cyberné-
tique et comme des sciences orientées de
façon déconstructiviste utilisant le code. Au
lieu de découvrir et de perpétuer de façon
herméneutique – comme manifestations
de liberté subjective de communication –
les domaines concernant le monde de la vie
auxquels en premier lieu ils se rapportent
– la langue, l’histoire, l’éducation, l’art, la
religion – elles les dépersonnalisent de façon
intentionnelle”37.
médiocrité parmi les élites fonctionnelles
est que l’intelligentsia se transforme en
une nouvelle classe moyenne. Cela est lié
en partie à l’abandon conscient de l’éthos
traditionnel de l’intelligentsia ou bien aussi
de „ l’ancienne classe moyenne” et de miser
sur l’aspiration à la carrière individuelle, aux
promotions, à la consommation et au succès
de marché. Le logo de la nouvelle, „maniable
de l’extérieur” classe moyenne, n’est plus
le mot „service”, mais „carrière”38. „Notre
époque – écrit Michał Heller – s’est com-
mercialisée (…) exercer la science aussi. Il ne
s’agit pas seulement du fait que la science
s’est trouvée, plus que dans les époques pré-
cédentes, au service de la grande politique et
du grand capital; il s’agit avant tout du fait
que le scientifique, pour se maintenir à la
surface, doit traiter son savoir et ses capacités
comme marchandise dépendante des droits
du marché”39. Cela est lié aussi au change-
ment de critères de cooptation au groupe
ainsi défini. Parmi les traits permettant de
faire carrière, à coté de tout un nombre
de compétences appréciées socialement,
peuvent se trouver aussi des capacités consi-
dérées en général comme éthiquement blâ-
mables, telles que la ruse, l’intransigeance,
le manque de scrupules, l’arrogance envers
les plus faibles et la serviabilité envers les
plus forts40. Enfin, un savant apprécié et pro-
mu est celui qui sait organiser de l’argent
pour le développement de son institution
académique. A la conviction exprimée par

36
J. B. Metz, Teologia wobec cierpienia (La théologie face à la souffrance), p. 199.
37
Ibidem, p. 197-198.
38
Cf. B. W. Mach, Między służbą a karierą: uwagi o społecznych funkcjach inteligencji polskiej (Entre le service et
la carrière: remarques sur les fonctions sociales de l’intelligentsia polonaise), dans: B.W. Mach, E. Wnuk-Lipiński
(red.), O życiu publicznym, kulturze i innych sprawach (De la vie publique, de la culture et des autres affaires),
Collegium Civitas, Instiytut des études politiques, Varsovie 2007, p. 303.
39
M. Heller, Jak być uczonym (Comment être savant), p. 44.
40
Cf. P. Załęski, Polityka jako realizacja interesu elity (La politique en tant que réalisation de l’intérêt des élites),
p. 210.

30 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

La responsabilité de l’académicien
dans le monde postmoderne
Fichte, qu’un savant ce doit être un homme
le plus parfait moralement de son époque,
est opposée ici l’opinion que la conception
de l’élite comme d’un groupe de personnes
estimables moralement c’est uniquement
l’idéologie de ce groupe. Tandis que ceux
qui comptent dans la société, on peut les
définir aussi bien comme élite que coterie41.
Apparait enfin le problème de la présence
dans les milieux universitaires de ladite dé-
cence politique. „La politique de décence
politique – écrit Roger Scruton – a laissé
des conséquences considérables dans la vie
académique des Etats-Unis, accueillies par
les uns avec joie, par les autres fermement
condamnées. La décence politique sert dans
les universités non seulement à contrôler la
langue et les attitudes de la cadre d’ensei-
gnants, mais aussi à accélérer ou à ruiner les
carrières fondées sur des prémisses qui, selon
de nombreuses personnes, ont peu de com-
mun avec les acquisitions académiques”42.
Cette forme d’inquisition laïque, comme
l’appellent certains, rend difficile la liberté
d’entretiens entre les académiciens et favo-
rise la propagation d’attitudes conformistes.
Hannah Arendt attirait l’attention sur le fait
que la condition de connaitre la vérité c’est la
liberté de l’entretien. „Si quelqu’un veut voir
le monde et l’éprouver tel qu’il est «en véri-
té», il ne peut le faire qu’en le comprenant
comme quelque chose qui est commun pour
beaucoup de personnes, qui se trouve entre
eux, qui les sépare et les unit, se présentant
à chacun d’une autre façon et permettant
d’être saisi seulement dans la mesure où les
41
Cf. C. W. Mills, Wyobraźnia symboliczna (Imagination symbolique), Editions scientifiques PWN, Varsovie
2007, p. 313.
42
R. Scruton, Słownik myśli politycznej (Dictionnaire de la pensée politique), Zysk i S-ka Editions, Poznań 2002,
p. 287.
43
H. Arendt, Polityka jako obietnica (La politique en tant que promesse), Prószyński i S-ka, Varsovie 2007, p. 156.
44
Jean Paul II, Homélie prononcée pendant la Messe sainte, Olsztyn, 6 juin 1991., dans: Œuvres complètes, t. 9,
Homélies et discours des pèlerinages – Europe, Editions M, Cracovie 2008, p. 513.
hommes peuvent en parler, échanger leurs
opinions et partager leurs points de vue”43.
La décence politique, en tant que l’une des
façons de l’entrée de la politique sur le terrain
de l’université, limite considérablement cette
liberté d’entretien. „La liberté de la parole”
(Cyprian Kamil Norwid), la liberté d’expri-
mer publiquement ses opinions est un grand
bien social, mais n’assure pas encore la liberté
de la parole. „La liberté de parler ne donne
pas beaucoup si la parole exprimée n’est pas
libre. Si elle est entravée par l’égocentrisme,
le mensonge, la ruse, et peut-être même par la
haine ou le mépris envers les autres — envers
ceux par exemple qui ont une autre nationa-
lité, religion ou d’autres opinions. Peu servira
de parler et d’écrire si la parole sera utilisée
non pas pour chercher la vérité, exprimer la
vérité et la partager, mais uniquement pour
vaincre dans la discussion et défendre son
point de vue — peut-être justement erro-
né”44. Le manque donc de la liberté de la pa-
role, étant la condition d’un entretien libre et
de la liberté intérieure du savant, constituant
la condition de penser librement, semblent
être réciproquement conjugués.
La liberté politique
et la liberté académique
En réfléchissant sur la genèse de la
conception européenne de la liberté acadé-
mique, Hannah Arendt la lie étroitement à
la contestation de la politique par le philo-
sophe. „Platon, père de la philosophie poli-
tique de l’Occident – écrit Arendt – avait
essayé, de diverses manières, de s’opposer à
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 31
 PIOTR MAZURKIEWICZ

la polis et à son entendement de la liberté, en
créant une théorie politique où les normes
provenaient non pas de la politique, mais de
la philosophie. Il l’a fait en formulant une
constitution très détaillée dont les lois ré-
pondaient aux idées accessibles uniquement
au philosophe, et influant sur le souverain
dont il s’attendait qu’il introduirait de telles
lois – cette tentative le couta presque la li-
berté et la vie. La fondation de l’Académie
fut une suivante tentative de ce genre. Cet
acte s’opposait à la polis parce qu’il séparait
l’Académie de la sphère politique bien qu’en
même temps il fut réalisé dans l’esprit de la
spécifique gréco-athénienne (conception)
de l’espace politique – d’autant plus que
l’essentiel de l’Académie c’étaient les entre-
tiens des hommes entre eux. Ainsi, à côté
de l’espace de liberté politique, vit le jour
un nouvel espace de liberté qui survécut de
nos jours comme liberté des universités et
liberté académique”45. En d’autres termes,
Platon essayait, recourant à tous les moyens
possibles, d’influer sur la politique, en pra-
tiquant lui-même les trois variantes présen-
tées auparavant par Mills, paradoxalement
cependant sa plus grande acquisition poli-
tique fut d’inventer la liberté académique,
voire libérer le philosophe de l’obligation de
s’occuper de la politique. „L’espace libre de
l’Académie devait être un substitut à droits
égaux du marché, agora, espace central de li-
berté dans polis. Pour qu’une telle institution
puisse avoir du succès, ces peu nombreux
devaient exiger que leur activité, leurs entre-
tiens, soient libérés des activités de polis de
la même façon que les citoyens d’Athènes
ont été libérés de toutes les activités liées à
gagner leur vie. Ils devaient se libérer de la
politique au sens grec pour obtenir la liberté
dans l’espace académique comme le citoyen
devait se libérer des nécessités vitales pour
être libre pour la politique”46. En d’autres
termes, lorsque nous nous demandons com-
ment on entendait primairement la liberté
académique et quelles conditions devaient
être remplies pour qu’un groupe de per-
sonnes puisse effectivement s’adonner à la
science, voire à la connaissance de la vérité,
nous rencontrons le fait de la libération de
la politique, du devoir de s’occuper de la po-
litique ainsi que de penser aux besoins de
la politique47. Platon pouvait certainement
s’attendre qu’un jour l’Académie gagnera
polis et qu’elle pourra y diriger. „L’unique,
important effet de ses successeurs, et futurs
philosophes, fut cependant que l’Académie
garantissait à ces peu nombreux un espace
institutionnalisé de liberté et que cette liber-
té dès le début était entendue en opposition
à la liberté sur le marché. Au monde d’opi-
nions fausses et du discours trompeur devait
être opposé le monde de la vérité et de la pa-
role conforme à la vérité, et à l’art de la rhé-
torique – l’enseignement de la dialectique.
Dans notre conception de la liberté acadé-
mique – écrit Arendt – jusqu’aujourd’hui a
survécu non pas l’espoir de Platon de diriger
polis de l’Académie ou la vision de la philoso-
phie qui forme la politique, mais l’abandon
de polis, a-politia, voire l’indifférence envers
la politique”48.

45
H. Arendt, Polityka jako obietnica (La politique en tant que promesse), p. 158-159.
46
Ibidem, p. 159.
47
Nous rencontrons une tendance pareille au XIIe siècle lorsque les universités qui s’organisaient demandaient
à Rome de leur accorder l’autonomie face aux autorités locales (Cf. A. Vauchez, A. Paravicini Bagliani, Rozwój
uniwersytetów i teologii scholastycznej (Le développement des universités et de la théologie scolastique), dans:
J.M. Mayer, C. et L. Pietri, A. Vauchez, M. Venard, J. Kłoczowski (red.) Historia chrześcijaństwa (L’histoire du
christianisme), t. 5, Editions Krupski i S-ka, Varsovie 2001, p. 660).
48
H. Arendt, Polityka jako obietnica (La politique en tant que promesse), p. 160-161.

32 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

La responsabilité de l’académicien
dans le monde postmoderne

Il semble qu’il importe aujourd’hui de
rappeler ces sources de Platon sur la liber-
té académique. La condition de s’occuper
réellement de la science et non pas unique-
ment d’exercer un artisanat de l’esprit est
une façon de tourner le dos au monde de
la politique et de l’économie. Les liens de
l’université avec l’économie ne se réduisent
pas uniquement à recevoir des commandes
ou des subventions et à transformer les pro-
fesseurs en „entrepreneurs académiques”49.
Les grandes sommes d’argent condition-
nées par l’utilité des recherches sur le mar-
ché – remarque Alasdair MacIntyre – font
que la façon du fonctionnement de l’uni-
versité change complètement. „Les univer-
sités de recherches au début du vingt-et-
unième siècle ce sont des corporations d’af-
faires qui prospèrent très bien, profitent des
subsides sous forme d’allègements fiscaux
et manifestent toutes les ambitions avides
de telles corporations”50. Ces universités
deviennent plus riches, et en même temps
– suivant la logique perfide du marché – de
plus en plus couteuses car elles essayent de
„tirer” du marché tant d’argent qu’il est
possible. Elles deviennent donc pour les
autres universités un modèle négatif mais
attirant à imiter.
L’encouragement à tourner le dos au
monde de la politique et de l’économie,
dont parle MacIntyre, n’est pas équivalent
à l’encouragement à se distancer du monde
et de ses besoins, mais des demandes qui
peuvent être adressées aux hommes de la
science par les hommes politiques et les
hommes d’affaires dont le but unique se-
rait la réalisation des intérêts de ces groupes.
Car il n’est pas possible de penser librement
sur commande. Il n’est pas possible de pen-
ser librement lorsque penser n’est pas dans
une certaine mesure désintéressée, lorsque
„la sensibilité pour la vérité est toujours à
nouveau remplacée par la sensibilité pour
les intérêts”51. C’est la raison de souligner
le conflit d’intérêts presque inévitable qui
a lieu là où la science s’approche trop du
monde des affaires52. Le maintien d’institu-
tions servant à penser qui ne sont définies
par aucun besoin systémique est en quelque
sorte une condition de l’existence d’une so-
ciété libre53. Bien sûr cela ne concerne pas
les instituts de recherche uniquement pro-
fessionnels qui furent créés sur commande
du monde des affaires et de la politique en
tant que leurs institutions de service. Proba-
blement ils ont aussi leur rôle à jouer dans
le développement de la civilisation. Mais, le
milieu académique, pour qu’il puisse jouer
son rôle correctement, il a besoin d’une ap-
proche plus désintéressée aussi bien de la
part de la politique que de l’économie.
Le paysage après
les „orgies d’optimisme”
Dans le texte mentionné au début, Eco
fait appel à la pensée de Fichte uniquement
pour marquer le changement fondamental
dans la perception du rôle du chercheur, du

49
S. Krimsky, Nauka skorumpowana? (La science corrompue?), Państwowy Instytut Wydawniczy, Varsovie 2006,
p. 332.
50
A. MacIntyre, A. MacIntyre, God – Philosophy – Universities. A Selective History of the Catholic Philosophical
Tradition, p. 174.
51
Benoît XVI, Allocution pour la rencontre avec les étudiants de l'Université "La Sapienza" de Rome, 17.01.2008, http://
www.vatican.va/content/benedict-xvi/fr/speeches/2008/january/documents/hf_ben-xvi_spe_20080117_la-
sapienza.html (15.12.2020).
52
Cf. S. Krimsky, Nauka skorumpowana? (La science corrompue?), p. 191-243.
53
Cf. R. Spaemann, Kroki poza siebie (Les pas en dehors de soi), p. 25.

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 33


savant, qui a eu lieu entre les années 1794 et
2004. Car si Fichte – d’après Eco – voulait
donner aux hommes une sorte de certitude
platonicienne quant à la valeur du projet
réalisé par les hommes politiques, un autre
auteur, italien, mentionné par l’écrivain, –
Norberto Bobbio – estime que c’est juste-
ment l’aspiration à la sagesse prophétique
qui est une sorte de nouvelle „trahison des
prêtres”, dont la vocation en ces nouveaux
temps est d’éveiller la méfiance. „La tâche
des hommes de la culture est aujourd’hui
– écrit Bobbio – plus que jamais de semer
des doutes et non pas de cueillir des certi-
tudes”54.
Le devoir de l’intellectualiste n’est pas
seulement de créer des idées mais aussi d’être
guide dans „les processus de renouveau qui
se déroulent”. Comment concilier cepen-
dant le fait que l’intellectualiste devrait être
un homme engagé et en même temps „qu’il
ne devrait pas accompagner la révolution
à la flute”55? La proposition de Bobbio est
exprimée en termes caractéristiques pour
lui. Il devrait être un homme „au-dessus de
la société”: „Ni de l’un ni de l’autre côté, et
en même temps de l’un et de l’autre côté”56.
Ne pas se prononcer de façon univoque ni de
l’un ni de l’autre côté doit permettre à l’in-
tellectualiste de garder une distance critique
par rapport aux événements historiques et
la possibilité de profiter réellement de la li-
berté de la parole. L’intellectualiste devrait
donc être quelqu’un du genre de Grillon
Jacassant (Norberto Bobbio) se distinguant
dans la société par un pessimisme raison-
54
Cyt.: U. Eco, Rakiem. Gorąca wojna i populizm mediów (Marcher comme l’écrevisse. Guerre fervente et
populisme des médias), p. 72.
55
U. Eco, Rakiem. Gorąca wojna i populizm mediów (Marcher comme l’écrevisse. Guerre fervente et populisme
des médias), p. 78.
56
Ibidem.
57
Cf. ibidem, p. 80-81.
58
Ibidem, p. 79-80.
59
Ibidem, p. 79.
34 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
PIOTR MAZURKIEWICZ
nable, quelqu’un du genre de Baron Grim-
peur aux Arbres (Italo Calvino) participant
à la vie publique de la hauteur des arbres.
Demeurer sur les arbres devrait lui garantir
une distance critique par rapport aux évé-
nements historiques et en même temps une
vaste perspective57.
La tâche de l’intellectualiste appartenant
au „parti des hommes de la culture”, apoli-
tique, c’est le devoir absolu de médiation
critique, consistant à montrer non pas tel-
lement aux adversaires que principalement à
tous les alliés les contradictions qui existent
dans leurs propres pensées et actions. Sa mis-
sion est d’éveiller des doutes et de provo-
quer des crises, mais principalement dans
son propre parti. „L’intellectualiste joue une
fonction critique et non pas de propagande
seulement (ou avant tout) lorsqu’il sait par-
ler contre son propre parti. L’intellectualiste
devrait provoquer des doutes principale-
ment chez ceux du coté desquels il s’engage.
(…) Le premier devoir de l’intellectualiste
– écrit Eco – est de parler contre la partie
du coté de laquelle il s’est prononcé même
au prix d’être fusillé au premier coup des
représailles”58. En d’autres termes, il ne faut
pas être intellectualiste pour répéter sans ré-
flexion ce que disent les autres. Au contraire,
être „paon des nations et perroquet” (Cy-
prian Kamil Norwid), ou participer aux
„orgies d’optimisme” (Umberto Eco) est
signe de crise intellectuelle et de séduction
des élites par les masses passives. „Les intel-
lectualistes – ajoute Eco – ne surmontent
pas les crises, ils les provoquent”59.
La responsabilité de l’académicien
dans le monde postmoderne

On peut cependant poser la question permanence au risque d’une catastrophe,

est-ce qu’aujourd’hui cette mission de
semer le doute reste toujours actuelle et
est-ce que sa réalisation demande toujours
encore du courage civil? Est-ce qu’éveiller
la méfiance envers les faits avérés à l’époque
du relativisme général cognitif et éthique
c’est la meilleure façon de remplir son de-
voir de fonction critique? Est-ce que porter
atteinte à la stabilité des derniers points
constants dans le monde qui court autour
de nous comme un fou, est un comporte-
ment responsable? „Si je voulais caracté-
riser l’actuel état des choses – écrit Jean
Baudrillard – je dirais que c’est l’état après
l’orgie. L’orgie – ce sont tous ces moments
explosifs de la modernité, la libération dans
tous les domaines. Tous les objectifs de la
libération sont déjà derrière nous; ce qui
pourrait être libéré – a été libéré. L’effet
pratique de la libération qui a en fin de
compte épuisé tous les buts, déclarant et
gagnant la guerre à toutes les restrictions,
est que nous nous mouvons maintenant
dans le vide”60. Non seulement nous de-
meurons dans le vide, dans un monde dé-
pourvu de si univoques signes ainsi que de
freins quelconques, mais par nécessité nous
nous mouvons dans ce monde, exposés en
peut-être, définitive.
La désintégration du monde commun, la
perte de points communs de repère, le fait
que l’approche ironique des acquisitions des
générations passées n’exige pas aujourd’hui
même d’un minimum de courage ni même
pas d’une lueur minimale d’intellect, c’est
en grande mesure le mérite des hommes de
science, surtout des sciences sociales qui
détruisent tout autour d’eux sans contenir
leurs passions. Il semble que nous sommes
aujourd’hui au point critique de la civili-
sation occidentale, que nous avons atteint
le point of no return, comme les aviateurs
appellent le point après le dépassement du-
quel le retour à la base n’est plus possible.
Certains n’ont pas de doute que c’est l’effet
inévitable du processus entamé par un pré-
jugé, défini de façon diverse par divers au-
teurs, préjugé existant de façon immanente
dans la philosophie continentale du siècle
des Lumières. „Car l’esprit des Lumières ne
s’est jamais illuminé”61 – écrit Metz.
Dans l’encyclique Spe salvi Benoit XVI
entreprend une plus longue polémique
avec le préjugé des Lumières, en se deman-
dant que faut-il faire concrètement pour
que le progrès ne s’avère pas – comme le

60
J. Baudrillard, La transparence du Mal: essai sur les phénomènes extrêmes, Galilée, Paris 1990, p. 4.
61
J. B. Metz, Teologia wobec cierpienia (La théologie face à la souffrance), p. 196; „Il existe aussi un préjugé des
Lumières qui constitue la base de son essence et la définit: ce préjugé fondamental des Lumières, c’est un préjugé aux
préjugés en général et par cela une mise en tutelle de la tradition. (…) Surmonter tous les préjugés, ce postulat général
des Lumières s’avérera lui-même un préjugé et ce n’est que sa révision qui ouvrira la voie à une juste compréhension
de la finitude qui règne non seulement sur notre être humain, mais aussi sur notre conscience historique. (...) Ce
qui se présente dans l’idée de l’auto-construction absolue de la raison comme limitant le préjugé appartient au
fait à la réalité historique” (H.-G. Gadamer, Prawda i metoda (La vérité et la méthode), Editions scientifiques
PWN, Varsovie 2004, p. 373.380.382); „Le principe antiautoritaire doit enfin se transformer en son antithèse,
en instance opposée à la raison: enlève tout ce qui par soi-même constitue un lien, et ainsi permet de gouverner
de façon souveraine et décréter d’après ses propres besoins ce qui est obligatoire, et manipuler à sa guise. (…) Avec
la formalisation de la raison la théorie elle-même, si elle veut être quelque chose de plus qu’un signe de méthode
neutre, devient une notion incompréhensible, et penser passe pour sensé uniquement à condition de se dépourvoir
de sens. Mis au service de la méthode de production régnante le siècle des Lumières, tendant à compromettre l’ordre
– maintenant déjà répressif – mène lui-même à sa défaite” (M. Horkheimer, T.W. Adorno, Dialektyka oświecenia
(La dialectique des Lumières). Editions de la critique politique, Varsovie 2010, p. 96-97).

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 35

 PIOTR MAZURKIEWICZ

prédisait Adorno – „un progrès de lance- de façon inquiétante. Puisque la vérité n’a
pierre à méga-bombe”62. Au centre se pose aucune sanction transcendantale et est uni-
la question sur la vérité qui n’est pas seule- quement notre propre construction, repo-
ment le produit de la raison humaine, sur sant sur le terrain bourbeux des principes
la vérité absolue. „La conséquence défini- préliminaires improuvables, alors primo
tive et logique de la vérité qui n’a pas de – elle peut être facilement déconstruite, et
référence à la vérité absolue ou à l’autorité secundo – elle peut être remplacée par une
absolue – écrit Wnuk-Lipiński en analysant autre construction plus commode, mieux
le contexte empirique de la transformation adaptée à nos visions de vie réussie”63. L’in-
polonaise – c’est le nihilisme cognitif, et à tégrisme et le fondamentalisme d’une part
l’occasion – aussi moral. Dans le discours et l’anomie et le nihilisme moral de l’autre,
public, la vérité relativisée devient une opi- ce sont – d’après Wnuk-Lipiński – deux les
nion. Chaque opinion, donc chaque «vé- plus sérieuses menaces pour la vie sociale en
rité» a ses prêtres et ses clowns, et comme Pologne (bien que peut-être pas seulement
les autorités médiatrices se sont usées ou en Pologne), étant au fait fruit du scepti-
ont subi une déconstruction, les «vérités» cisme nihiliste. Il en résulte que, comme
particulières ne subissent ni synthèse ni en- nous le lisons dans la „Déclaration de Paris”:
richissement réciproque. En fin de compte, „Nos universités sont devenues des acteurs
nous observons un phénomène paradoxal: moteurs de destruction culturelle. Une
l’apparition de nombreuses, impéné- culture du déni de soi s’est installée”64.
trables réciproquement «vérités», voire
Le scepticisme
en d’autres termes – diverses orthodoxies
à l’époque du nihilisme
doctrinales, adoptant parfois la forme inté-
griste ou fondamentaliste. Nous observons Quelle est donc aujourd’hui la mission
en même temps aussi des processus d’ano- du philosophe? Si, comme pensait Fichte, il
mie et de nihilisme moral qui se propagent doit sauvegarder le réel développement de
62
„Si au progrès technique ne correspond pas un progrès dans la formation éthique de l'homme, dans la croissance
de l'homme intérieur – écrit Benoit XVI - alors ce n'est pas un progrès, mais une menace pour l'homme et pour le
monde. (…) Oui, la raison est le grand don de Dieu à l'homme, et la victoire de la raison sur l'irrationalité est aussi
un but de la foi chrétienne. Mais quand la raison domine-t-elle vraiment? (…) La raison du pouvoir et du faire
est-elle déjà la raison intégrale? Si, pour être progrès, le progrès a besoin de la croissance morale de l'humanité,
alors la raison du pouvoir et du faire doit pareillement, de manière urgente, être complétée, grâce à l'ouverture de
la raison aux forces salvifiques de la foi, au discernement entre bien et mal. C'est seulement ainsi qu'elle devient une
raison vraiment humaine. Elle ne devient humaine que si elle est en mesure d'indiquer la route à la volonté, et elle
n'est capable de cela que si elle regarde au-delà d'elle-même. Dans le cas contraire, la situation de l'homme, dans le
déséquilibre entre capacité matérielle et manque de jugement du cœur, devient une menace pour lui et pour tout le
créé. Ainsi, dans le domaine de la liberté, il faut se rappeler que la liberté humaine requiert toujours le concours de
différentes libertés. Ce concours ne peut toutefois pas réussir s'il n'est pas déterminé par un intrinsèque critère de
mesure commun, qui est le fondement et le but de notre liberté. Exprimons-le maintenant de manière très simple:
l'homme a besoin de Dieu, autrement, il reste privé d'espérance. (…) C'est pourquoi la raison a besoin de la foi pour
arriver à être totalement elle-même: raison et foi ont besoin l'une de l'autre pour réaliser leur véritable nature et leur
mission” (Benoit XVI, Spe salvi, 22-23, http://www.vatican.va/content/benedict-xvi/fr/encyclicals/documents/
hf_ben-xvi_enc_20071130_spe-salvi.html).
63
E. Wnuk-Lipiński, Elity i autorytety współczesności. Kontynuacja czy dekonstrukcja przywództwa duchowego?
(Les élites et les autorités de la contemporénaité) p. 244.
64
La Déclaration de Paris „Une Europe en laquelle nous pouvons croire”, 14.10.2017, https://thetrueeurope.eu/
une-europe-en-laquelle-nous-pouvons-croire/ (14.12.2020).

36 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

La responsabilité de l’académicien
dans le monde postmoderne

l’humanité et le favoriser, si parallèlement

à l’exercice solide et honnête de sa profes-

© Alina Bianca Bălan

sion, il doit être enseignant de l’humanité
et éducateur du genre humain, l’homme
le plus parfait moralement de son époque,
il est peut-être déjà venu le temps – vu la
crise que subit la culture européenne – de
valoriser le besoin de personnes capables de
jouer le rôle d’autorités, de guides spirituels
de l’humanité, de personnes qui se posent
des exigences morales, qui réellement re-
cherchent la vérité, et non pas seulement
l’approbation sociale?

En réfléchissant sur la mission de l’intel-

ligentsia polonaise, Teresa Bogucka écrit:
„De tous les objectifs de l’intelligentsia res-
teront certainement ceux que remplissait Piotr Mazurkiewicz, la Seminarul internaţional
"Penser L'Europe", ediţia a XVII-a
son corps – l’élite spirituelle et créatrice.
Aux temps de la sujétion on attendait plu- l’époque dans laquelle nous vivons actuel-
tôt qu’elle créera des mythes réconfortants, lement. C’est au fait un temps normal en
indiquera les buts échauffant l’imagination comparaison à l’anomalie de l’époque du
et des idées stimulantes. Tout cela l’intel- communisme, et aussi un temps extraor-
ligentsia transformait en taches, devoirs et dinaire vu la condition de la culture eu-
missions. A une époque normale, l’intel- ropéenne à laquelle – après la chute des
lectualiste est plutôt appelé à détruire les barrières politiques – nous participons
stéréotypes de penser, à ébranler les mythes pleinement. La destruction des anciens
collectifs, à la description, à l’analyse, à la stéréotypes de penser et l’ébranlement
réflexion”65. Il semble que l’auteur définit des anciens mythes collectifs à l’époque
bien les devoirs de l’intelligentsia, cepen- où presque tout a déjà été ébranlé, semble
dant reste problématique le diagnostic de une tache trop modestement définie66. „Le
65
T. Bugucka, Nieuchronna normalność (La normalité inévitable), Gazeta Wyborcza, 28-29 novembre 1992,
suivant: S. Mocek, Elita dziennikarska jako inteligencja. Przegląd problematyki i propozycje badawcze (L’élite des
journalistes en tant qu’intelligentsia. Revue des problèmes et des propositions de recherche), dans: J. Kurczewska,
E. Tarkowska (red.), Spotkania z kulturą. Antoninie Kłoskowskiej w piątą rocznicę śmierci (Rencontre avec la
culture. A Antonina Kloskowska à l’occasion du cinquième anniversaire de sa mort), p. 283.
66
„Dans la démocratie, voire quand gouverne la majorité, on ne peut pas toujours se limiter à la description, à l’analyse
et à la réflexion. Parfois il faut aller plus loin, jusqu’à l’expression active de la contestation et de la désobéissance
civique légitime démocratiquement. La réflexion basée sur les valeurs change alors en activité fondée sur les valeurs,
en activité en faveur des autres et par les autres. «C’est justement l’esprit de contestation morale – écrit Dariusz
Gawin – qui constitue la base de l’attitude de l’intelligentsia. De même que la simple aptitude à se distancer des
assurances que, voilà, nous vivons dans un nouveau monde fantastique. On n’est pas intelligent parce qu’on possède
un diplôme de l’école supérieure, ou bien parce qu’on paie les impôts de premier ou de deuxième niveau, mais parce
qu’on vit de telle et non pas autre façon donnant témoignage de certaines valeurs»” (S. Mocek, Elita dziennikarska
jako inteligencja. Przegląd problematyki i propozycje badawcze (L’élite des journalistes en tant qu’intelligentsia.
Revue des problèmes et des propositions de recherche), p. 283-284).

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 37


paradoxe – écrivait Daniel Bell en carac-
térisant «notre» époque – consiste en ce
que dans les milieux libéraux l’hétérodoxie
même est devenue conformiste et impose ce
conformisme sous l’étendard antinomique.
Dans son embrouillement, elle est le pos-
tulat d’abandonner l’ordre moral commu-
nément reconnu”67. Bien que cela sonne
paradoxalement, le nihilisme est devenu
aujourd’hui au sein des élites académiques
presqu’un dogme obligatoire qui rend dif-
ficile ou presque tout à fait impossible le
libre débat universitaire au sujet de ce que
la raison peut connaitre avec certitude. La
certitude dogmatique des sceptiques ap-
parents, la forte conviction que toutes les
autres options sauf leur propre ne devraient
pas du tout être admises au débat public,
constitue l’un des principaux défis devant
lesquels se trouve l’homme qui non seu-
lement veut travailler intellectuellement,
mais aussi exercer au sein de la société une
fonction intellectuelle68.
En quoi donc peut consister le scepti-
cisme à l’époque du nihilisme ? Est-ce que
le savant ne devrait-il pas avoir pour tâche
de provoquer la crise parmi ceux du côté
desquels il s’est prononcé, donc des académi-
ciens? Semer des doutes parmi ceux qui ont
douté déjà en tout sauf en leur propre doute?
Est-ce qu’une partie de la vocation de l’in-
tellectuel d’aujourd’hui n’est pas d’éveiller
la méfiance envers la justesse rationnelle du
doute général, de saper la foi irrationnelle en
l’union de la sagesse, du courage et du rela-
tivisme, de tirer de l’état d’aplomb arrogant
dans lequel se trouve une grande partie des
élites méritocratiques contemporaines, ou
67
D. Bell, Kulturowe sprzeczności kapitalizmu (Les contradictions culturelles du capitalisme), Editions scientifiques
PWN, Varsovie 1994, p. 27.
68
Cf. U. Eco, Rakiem. Gorąca wojna i populizm mediów (La guerre fervente et le populisme des médias), p. 75-76.
69
J. B. Metz, Teologia wobec cierpienia (La théologie de la souffrance), p. 190.
38 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
PIOTR MAZURKIEWICZ
en d’autres termes : de critiquer le scepti-
cisme dépourvu d’esprit critique?
Il semble donc qu’aujourd’hui les in-
tellectualistes ont le devoir aussi bien de
détruire les mythes nihilistes, qui dominent
au sein des élites intellectuelles, que d’être
des guides spirituels à l’époque où ces élites
mêmes se sont libérées en grande mesure
du poids de direction responsable. Evidem-
ment, on ne peut plus exercer cette fonc-
tion de manière précritique, oubliant les
épreuves douloureuses du XXe siècle. Jo-
hann Baptiste Metz se sert dans ce contexte
du terme memoria passionis, qui indique le
devoir de garder la mémoire des souffrances
des autres. „Le savoir d’exprimer la vérité,
et par cela l’universalisme de cette raison
sensibilisé à la souffrance, on peut – selon
Metz – (…) les lier sans difficulté à l’état
acquis de l’autonomie du comportement
éthique si l’on sort du principe que l’auto-
nomie et l’émancipation ne signifient pas
un refus abstrait d’obéissance, une pure
négation de toute autorité, mais que l’on
ne peut gagner sa dignité humaine qu’en
reconnaissant l’autorité, et notamment en
reconnaissant l’autorité des souffrants. Le
respect pour «la souffrance historiquement
accumulée» rend la raison «écoutante»
de façon qui ne peut pas être exprimée par
l’abstraite opposition « de l’autorité et de
la connaissance» (…)”69.
La certitude totale de même que le doute
total ce ne sont pas des attitudes dignes de
l’homme, et en même temps ces deux dis-
positions, comme nous l’enseigne l’histoire,
peuvent être parfois très dangereuses. ■
 Scrisori din Paris
VIRGIL TĂNASE
Scriitor
Writer

Camus
romanul, drumul Crucii

Acest text, urmărind parcursul biografic și scriitoricesc al lui Albert Camus, pledează pentru un
model ideal al romancierului, care e obligat mereu să țintească mai sus, depășindu-și reușitele pre-
cedente fără a se repeta și fără a-și dori cu orice preț recunoașterea din sânul tagmei.
Abstr ac t

Cuvinte-cheie: Camus, romancier, destin

This text, following the biographical and writing path of Albert Camus, advocates an ideal model
of the novelist, who is always obliged to aim higher, overcoming his previous successes without
repeating himself and without wanting recognition at all costs.

Keywords: Camus, novelist, destiny

Ceea ce ni se pare azi o succesiune de izbânzi
literare, care i-au adus o notorietate pe mă-
sura entuziasmului, mereu mai amplu, al ci-
titorilor săi, a fost, pentru Albert Camus, un
drum al Crucii. Asupra căruia n-ar merita,
poate, să ne oprim azi, amintind angoasele
celui care l-a străbătut, dacă el n-ar fi, până
la urmă, cel al fiecărui autor de romane –
cel puțin al celor care au o idee suficient de
înaltă despre meseria lor încât, nemulțu-
mindu-se să-și mărginească dăruirea la un
simplu mod de a-și câștiga pâinea de toate
zilele, fac din literatură temeiul existenței
lor. Din speța acestora din urmă, Camus
refuză să devină unul din acei negustori de
hârtie imprimată care povestesc în fiecare
an – adesea, într-un ritm chiar și mai alert!
– aceeași istorie altfel înveștită, implicând
în hora unor circumstanțe diferite perso-
naje care, aidoma delicvenților urmăriți
de poliție, își modifică identitatea fără a-și
schimba năravul, și care par cioburile de
sticlă colorată ale unui aceluiași caleidoscop
înlăuntrul căruia, sucit cu o treime de învâr-
titură, numai imaginea se schimbă. Pentru
Camus, romanul este un fel de a orândui
lumea după o noimă în măsură să croiască
un drum drept, cinstit, rațional. Și la ce bun

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 39


să mai tai unul, alăturea cu șleaul, când cele
deja instituite sunt mulțumitoare?
Existența romancierului devine dintr-o
dată dificilă. Dificilă și primejdioasă, ca în
acele jocuri care n-au nevoie de partener și
unde trebuie, de fiecare dată, să adaugi o
piesă peste cele deja înălțate fără ca edificiul
să se năruie, fiecare reușită făcând și mai
anevoioasă mișcarea următoare. Ori dintru
început, sau aproape, și fără să-și dea seama,
Camus construiește o făptură narativă pe
care n-o mai poate depăși.
În mai 1940, la douăzeci și șapte de ani,
Camus termină un roman de dimensiuni
reduse, scris la Alger, unde trăiește în con-
diții foarte modeste împreună cu mama sa,
femeie de serviciu, aproape analfabetă, al
cărei soț, tatăl scriitorului, murise pe front în
octombrie 1914, la numai un an de la nașterea
acestui al doilea copil. După multe ezitări, își
intitulează textul L’Etranger [Străinul]. Nu
e convins că va reuși să-l publice vreodată. Îl
încredințează, printre alții, puțini, lui Pascal
Pia al cărui principal colaborator fusese când
acesta era redactorul șef al unuia din ziarele
de la Alger, acum interzis. Prin intermediul
acestuia, revenit în Franța unde este unul din
principalii inițiatori ai presei clandestine,
manuscrisul ajunge la André Malraux. Deja
celebru după ce obținuse, în 1933, premiul
Goncourt pentru La Condition humaine
[Condiția umană]. Malraux are un cuvânt
greu pe lângă cel mai important editor fran-
cez, Gaston Gallimard. Malraux e categoric:
L’Etranger este o carte importantă. Editura
Gallimard publică romanul în 1942 cu un
tiraj de 4000 de exemplare. Repede epuizat,
tirajul e reînnoit.
Încurajat de succesul neașteptat al cărții
sale, fulgerător și indiscutabil, pe care nu-l
umbrește disprețul unor intelectuali pari-
zieni mondeni, sclifosiți până și-n gândire,
Camus lucrează la un nou roman. Prietenul
său Emmanuel Roblès îi povestise suferințele
40 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
VIRGIL TĂNASE
soției sale. În 1941, la Tiemcen, în vestul
Algeriei, unde se afla, izbucnise o epidemie
de tifos exantematic. Molipsită, aceasta
fusese internată într-un lagăr sanitar păzit
de soldați senegalezi. Bolnavii erau osândiți
să moară singuri, departe de familiile lor, în
condiții mizerabile care le sporeau chinul.
Unii încercau să evadeze cu riscul, dacă nu
erau împușcați de gardieni, să-și molipsească
familia și pe cei de care s-ar fi apropiat. Alții
încercau să forțeze cordonul sanitar ca să
pătrundă în lagăr, vrând să fie alături de cei
dragi, puțin păsându-le că astfel își puneau
în primejdie viața. Contaminați și așteptând
o moarte care li se părea inevitabilă – soția
lui Emmanuel Roblès s-a numărat printre
supraviețuitori –, unii renunțau la orice
bunăcuviință în timp ce alții, cu ultimele
forțe, încercau să ușureze suferințele celor
din jur. Unii păstrau până la ultima suflare
nădejdea că se vor vindeca. Alții, pradă unei
totale deznădejdi, huleau și blestemau cerul
și pământul.
Tot atunci, cel de-al doilea război mondi-
al, în toi în acel moment, părea că reproduce
aceeași schemă: oameni nevinovați erau
uciși cu miile, cu zecile de mii, la întâmplare,
pe front sau în bombardamentele care nu
cruțau populațiile civile, victime absurde
ale unei conflagrații pe care n-o doriseră dar
care molipsise lumea întreagă, și ale unei
ocupații străine pe care francezii erau nevoiți
s-o îndure și de care nu puteau nădăjdui să
se descotorosească decât riscându-și viața.
Albert Camus e și el, la rândul lui, pe de o
parte despărțit de soția sa, rămasă în Algeria,
dincolo de linia infranșisabilă a frontului și,
pe de alta, cu moartea deasupra capului nu
numai datorită tuberculozei, pe care venise
să și-o trateze în Franța și căreia, pe atunci,
încă nu i se găsise leac, dar și pentru că se
număra printre cei care, sfidând autoritățile
de ocupație germană, participau la activități
clandestine sancționate cu pedeapsa capitală.
Camus, romanul, drumul Crucii

Cum să nu consideri că, una peste alta, acesta

este modelul existenței noastre pe pământ,
întemnițați într-o condiție absurdă din
punctul nostru de vedere, toți condamnați
la moarte, așteptând angoasați executarea
sentinței care ne seceră la întâmplare?
Este subiectului romanului la care lucrează
Camus în timpul celui de-al doilea război
când, după ce nu reușise, respins pe motiv de
boală, să se înroleze, își pune viața în primejdie
ca rezistent, redactor al celui mai important
jurnal ilegal din timpul ocupației germane,
o îndeletnicire care i-a dus pe mulți din ca-
marazii săi în fața plutonului de execuție. La
sfârșitul războiului, romanul e terminat dar
Camus nu-l consideră împlinit. Revede, co-
rectează, rescrie fără să fie mulțumit de rezul-
tat. Cedând, împotriva voii lui, insistențelor
editorului care îi avansase sume importante,
La Peste [Ciuma] apare în iunie 1947.
Și cu asta gata! Ce mai poate fi adăugat,
esențial, celor deja spuse, deja scrise?
Modelului existențial pe care l-a înfățișat
i se poate da o pospăială care să-l facă mai
strălucitor. El poate fi îmbrăcat în haine mai
lucii din punct de vedere literar dar, de fapt,
el e perfect, global. Alegoria e desăvârșită:
oamenii își trăiesc viața într-o lume închisă,
fiecare așteptând o moarte căreia nu i se
poate sustrage și ale cărei lovituri sunt arbi-
trare, anapoda, neașteptate, fără noimă…,
o moarte, care nu ne cruță azi decât ca să
ne lovească mâine, întemnițați în această
condiție fără să știm măcar de ce, de cine…
Punct final.
E de la sine înțeles că, dacă-și ia vocația în
serios și refuză să umple tejghelele librăriilor
cu duplicate, romancierul rânduiește tocul și
penița, închide penarul, înșurubează capacul
călimării și se duce să-și caute rostul în altă
parte. Camus nu mai are, practic, nimic de
spus. Nimic esențial.
Romancierului i se substituie un drama-
turg, un eseist, un jurnalist și, pe de altă parte,

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 41


un activist politic unanim hulit. Dreapta îi
reproșează că propăvăduiește distrugerea
societății capitaliste despre care nu se sfiește
să spună că este urâtă și monstruoasă și ale
cărei nedreptăți sociale sunt strigătoare
la cer. Stânga nu-i poate ierta ditirambele
împotriva totalitarismului sovietic care, în
numele societății mai echitabile pe care a
instituit-o, a suprimat libertatea de cuget
fără de care omul nu mai e om. Dușmănit
deopotrivă de partizanii Algeriei franceze,
cărora li se pare că pacifismul lui – naiv,
trebuie s-o recunoaștem
–avantajează „teroriștii”
care luptă pentru inde-
pendență – cu mijloace
detestabile, trebuie s-o
recunoaștem, masacrând
populațiile civile și perpe-
trând atentate oarbe. La
rândul lor, independen-
tiștii arabi care, fără s-o
mărturisească deschis,
tind spre o purificare
etnică, sunt stânjeniți
atunci când cineva cu
autoritatea lui Camus ia
apărarea sutelor de mii
de „albi săraci”, sutelor de
mii de algerieni de origine
europeană care, aidoma
mamei lui, își duc viața
de azi pe mâine, trăiesc la
fel de mizerabil ca arabii, la fel de exploatați
de instituțiile coloniale. Stabiliți aici de
generații, aceștia au dreptul să considere
că acest pământ este și al lor și nu pot fi
azvârliți peste bord fără ca această cumplită
nedreptate să nu compromită dintru înce-
put soluția, oricare ar fi ea, menită să pună
capăt conflictului.
Pe tărâm literar, Camus este la fel de
contestat. Autorii tradiționali îl tratează cu
un dispreț abia disimulat, considerând că
42 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
VIRGIL TĂNASE
L’Etranger urmează un itinerar deschis deja
de Kafka pe care tânărul Camus nu-l depă-
șește. La Peste, un roman mai puțin novator,
nu-i convinge de talentul unui prozator a
cărui estetică vag „modernistă” o contestă
pe a lor. Pe de altă parte, la Paris, unde Joyce
publicase Ulysse în 1922 și Nathalie Sarraute
Tropismes în 1939, cei care se pregătesc să
născocească Noul roman – pe care îl impun
cu greu în anii ’50, tirajele lor rămânând
multă vreme confidențiale – socotesc, pe
bună dreptate, că un autor atât de repede
și de ușor adoptat de
publicul larg nu poate
aparține tagmei lor de
înnoitori ai literaturii.
Lui Camus puțin îi
pasă de atacurile, une-
ori de-o surprinzătoare
violență, atât literare
cât și politice, a căror
țintă este. Romancier
prin vocație, această
îndeletnicire, pe care o
consideră menirea vieții
sale, este și rezultatul
unei alegeri personale
ambițioase făcută atunci
când, rupându-se de cei
în mijlocul cărora se
născuse, intra în lumea
privilegiaților. Își promise-
se atunci să facă auzită vocea celor cărora
nimeni nu le dă cuvântul și al căror mesager
ar vrea să fie. Din păcate pentru el, ultimul
său roman a într-atât spus tot ce era de spus
încât un altul e, dacă nu imposibil, cel puțin
foarte ipotetic.
Timp de aproape doisprezece ani,
Carnetele și corespondența lui Camus sunt
pline de indicații care fac dovada dorinței
de a scrie un nou roman și a neputinței
de-a o face. E cuprins de îndoieli chinui-
toare, pe care notorietatea și recunoașterea
Camus, romanul, drumul Crucii
internațională nu le spulberă. Poate că, de
fapt, nu e și nici n-a fost vreodată ceea ce se
cheamă un romancier, își spune Camus. Nu
este decât „un artist care creează mituri în
măsură să răspundă propriilor sale pasiuni
și angoase”. Punct.
Oricât de important ar fi succesul de
librărie și oricât de însemnate satisfacțiile
pe care i le aduce, La Chute, [Căderea], un
text de dimensiunile unei nuvele publicat în
1956, nu este, pentru Camus, decât confir-
marea unui eșec: nu e nici pe departe ceea
ce ar fi vrut să scrie. Aceste câteva zeci de
pagini nu-i îngăduie să se măsoare cu autorii
pe care îi admiră: Tolstoi – al cărui portret
îl are pe masa lui de lucru – și Dostoievski,
ale căror romane trebuie să fie ținta oricui
se avântă pe drumul anevoios al creației
literare. Ambiția oricărui romancier demn
de acest nume, mărturisește Camus unuia
din prietenii săi, este să scrie Război și pace.
Ne putem întreba de ce această frescă a
unei epoci în care războaiele napoleoniene
implică destinele individuale în cel, mai
vast, al unei Europe în plină convulsie,
este, pentru Camus, „cel mai mare roman”?
Oare nu pentru că personajele și peripețiile
născocite se înscriu în Istorie, în Istoria ade-
vărată, viața fiecărui individ repercutând în
neînsemnarea ei soarta neștiută a întregii
omeniri? îndemnați să vedem imensitatea
mării în fiecare din picăturile pe care le
împroșcăm când ne scăldăm la mal. Menirea
romancierului nu este, poate, de a născoci
situații exemplare, de a propune metafore
ale existenței și de a „crea mituri” – activități
meritorii dar de-o altă anvergură – ci pur și
simplu de a descrie viața oamenilor, auten-
tici sau fictivi, nu contează, dar implicați,
conștient sau nu, în mișcarea tectonică sau
eruptivă a lumii reale.
De ani de zile, printre multele note pri-
vind acest roman pe care Camus nici măcar
nu-l poate începe, notând idei și elaborând
planuri deîndată abandonate, găsim ici și
colo, răzlețe, însemnări privind familia sa,
rude sau prieteni ai acestora. Aceștia sunt oa-
meni simpli, care se nasc, iubesc și mor fără
măcar să-și dea seama că în cea mai neînsem-
nată fărâmitură a vieții lor atât de derizorii
se manifestă forțe colosale și de neînțeles, un
fel de gravitație istorică misterioasă care i-a
mânat cu miile din Europa în Africa de nord,
care a declanșat războaie înspăimântătoare,
care împinge mulțimi imense către destinații
necunoscute, aidoma unui torent care te ia
și te duce după logica pantei și în vâltoarea
căruia fiecare trebuie să-și găsească propriul
rost, propria lui morală de catastrofă, propria
lui mântuire.
La începutul anului 1959 Camus se duce
la Alger unde mama lui, deja în vârstă, e la
spital, în așteptarea unei intervenții chi-
rurgicale. O găsește liniștită, îndurând, ca
întotdeauna, „cu blândețe” loviturile vieții.
Nu citește pentru că nu știe să citească. Nu
tricotează și nu coase pentru că degetele îi
sunt deformate de artroză. Aproape surdă,
în urma unei boli din copilărie, nu vorbește
cu nimeni. Poate că nici nu gândește. Stă.
Camus e mereu, ceasuri întregi, la căpătâiul
ei. Îi ascultă tăcerea. Înțelege acum, dintr-o
dată, că romanul pe care îl caută de atâta
vreme este cel al acestor oameni simpli, să-
raci, modești „pe care nici ziarele nici radioul
nici noile tehnici nu i-au vătămat”. Ei nu fac
istoria dar sunt carnea și sângele ei.
Camus profită că e la Alger ca să strângă
documente privind familia sa. Se duce
pentru prima dată la Ouled Fayet, locul de
baștină al tatălui său. Răscolește arhivele de
stat și adună informații din ziarele vechi,
păstrate la Biblioteca municipală. Citește
cărți referitoare la epoca de început a coloni-
zării când, cu nădejdea unei vieți mai bune,
strămoșii lui au venit aici de peste mare, din
Franța și din Spania. Ascultă ce-i istorisesc
cei care i-au cunoscut părinții și rudele.
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 43

Când pe 28 aprilie 1959 Camus se întoar-
ce la Lourmarin, în casa pe care a cumpărat-o
în toamna dinainte, Camus știe că acum, în
sfârșit, poate începe romanul pe care de atâta
vreme râvnește să-l scrie. E atât de încântat
încât, ieșindu-și, prudent, din muțenia pe
care și-o impune privind proiectele sale,
mărturisește câtorva prieteni apropiați că
lucrează la un nou roman, pe care toată
lumea îl așteaptă de aproape cincisprezece
ani. Aflăm din corespondența lui Camus
că, la mijlocul lui mai este, în sfârșit, pentru
prima dată, mulțumit de ce se naște, văzând
cu ochii, sub condeiul lui, primele capitole
ale noului său roman, Le Premier Homme
[Omul dintâi]. Este istoria celor care, mo-
dești și neștiuți, duc pe umerii lor societățile
așa cum marea, neschimbată, e în valurile pe
care le vedem afișându-și coamele de spumă
continuu reînnoite. Acest roman ar putea fi
o scrisoare, o lungă, foarte lungă scrisoare
adresată mamei sale despre care cititorul nu
va afla decât la sfârșitul cărții că nu știe să
citească. De fapt, Camus nu e încă hotărât
cu privire la forma în care ar trebui să-și
înveșmânte narația. Se mulțumește să scrie,
bucuros, fără să se preocupe de arhitectura
propriu zisă a cărții. Ezită în ceea ce privește
44 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
VIRGIL TĂNASE
Casa lui Camus la Lourmarin
numele personajelor menite să ascundă oa-
meni care au existat cu adevărat, sub care se
ascunde el însuși. Le Premier Homme va fi un
roman în mare parte autobiografic. Camus
scrie, șterge, face însemnări și adăugiri în
marginea paginilor.
Sărbătorește Anul nou, 1960, la
Lourmarin cu soția și copiii veniți de la Paris,
pe care-i conduce, pe 2 ianuarie, la gara de la
Avignon. Pe 3, prietenii săi Michel și Janine
Gallimard, care se întorc la Paris cu mașina,
îi propun să-l ia cu ei. Pleacă spre sfârșitul
dimineții, prânzesc la Orange, stau peste
noapte într-un hotel de lângă Macon. În
dimineața zilei de 4 ianuarie 1960 pornesc
mai departe spre Paris. Camus, care a lăsat
cheia casei de la Lourmarin Dnei Ginette,
femeia de menaj, spunându-i că nu va lipsi
decât o săptămână, a luat totuși cu el, într-o
valijoară găsită intactă după accident, cele
o sută patruzeci de pagini ale noului său
roman rămas neterminat.
Autorul de romane care vrea să se măsoare
cu Tolstoi trebuie nu numai să se încumete
să pornească pe acest drum al Crucii ci și să
capete învoirea și sprijinul Proniei.
Le Premier homme va fi publicat ca atare
în 1994. ■
 Comentarii
SIMONA MODREANU
Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași
Faculty of Letters, “Alexandru Ioan Cuza” University of Iași
e-mail: simona.modreanu@gmail.com

Anamorfoze
ficționale

Autoficțiunea este una dintre cele mai vii și fertile zone ale literaturii actuale. Noțiunea scapă
unei definiții rigide, dar este legată de refuzul unui autor de a se supune normelor autobiografiei,
jurnalului, sau romanului realist și de a accepta constrângerile transparenței. Autoficțiunea se
îmbogățește prin fiecare particularizare semnificativă, după cum o demonstrează, între mulți alții,
autori ca Cioran, Julio Cortázar, sau Maxime Roussy.

Cuvinte-cheie: autoficțiune, identitate, alteritate, adevăr, niveluri de realitate

Abstr ac t

Autofiction is one of the most vivid and fertile areas of current literature. The notion escapes a
rigid definition, but is related to an author's refusal to submit to the rules of the autobiography,
journal, or realistic novel and to accept the constraints of transparency. Autofiction is enriched
by each significant particularization, as demonstrated, among many others, by authors such as
Cioran, Julio Cortázar, or Maxime Roussy.

Keywords: autofiction, identity, alterity, truth, levels of reality

Poate părea neverosimilă, la o primă vede- la text, la realitate și la cititor, circumscrise

re, o apropiere între un gânditor precum
Cioran, un scriitor-teoretician precum
argentinianul Julio Cortázar și un tânăr
romancier canadian ca Maxime Roussy.
Greu de găsit personalități, stiluri, opere
mai diferite și totuși, modurile lor de abor-
dare a unor chestiuni ce țin de raportarea
problematicii autoficțiunii și identității, sunt
întrucâtva similare, suficient cât să fi trezit
aceste considerații.
Concepte dense și fertile, la întretăierea
singularului și colectivului, a conștientu-
lui și a subconștientului, autoficțiunea și
identitatea aduc în prim plan elemente ce

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 45


presupun o reflecție cuprinzătoare despre
reprezentare, apartenență, sine, celălalt,
recunoaștere, (re)construcție, conformita-
te și diferențiere. Citindu-i cu aceste chei
la îndemână, se deschid și ușile parcelelor
hermeneutice în care au fost „cazați” cei trei
autori: nihilism subversiv și contemplare
ironică a unei lumi în derivă, realism magic și
lumi paralele, respectiv proză pentru tineret,
cinică și amară, tratând deriva contempora-
nă cu mijloacele secolului 21. În fond, pe toți
îi macină aceeași „supărare” pe închiderea
în cuvânt și monovalență, aceeași nevoie de
distanțare de sine printr-un joc cu ipseitățile,
același disconfort vital, același dezgust de
consumerismul sălbatic și abrutizant, de
senzaționalismul mediatic, de abdicări de
tot felul, același echivoc în raporturile cu
sine și cu cititorul, aceeași trăire exasperată
a unui eu prea îngust, anamorfotic, instabil
și fragmentar. Destabilizante apropieri, inso-
lite și năucitoare uneori, dar mai proaspete
și mai autentice decât asocierile și filiațiile
obișnuite până la sațietate. La fel ca în pătrun-
zătoarea povestire filosofică a lui Attar, din
secolul al XII-lea, călătorului – prin cărți, în
cazul nostru – atașat cu înverșunare de grile
și patternuri de lectură, o deschidere liberă
și impertinentă îi poate părea incoerentă,
descurajantă chiar, dar riscul face parte din
construcția unei noi armonii, în care răsună,
poate, mai limpede suflul originar.
În ce-l privește pe Cioran, întreaga sa
operă este o formă de mărturie. Și atunci, ne
putem legitim întreba care e locul Caietelor
sale în substanța acesteia ? Convingerea
noastră e că Cioran nu a scris niciodată un
jurnal, sau, mai degrabă, ar trebui definit un
nou subgen diaristic, devreme ce lucrările
sale sunt o provocare pentru orice amator
de clasificări și etichete lămuritoare. Nu
există reguli de compoziție sau vreun pact
1
Cioran, Cahiers 1957-1972, Paris, Gallimard, 1997, p. 52 (traducerile din acest volum ne aparțin).
46 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
SIMONA MODREANU
de scriitură și sinceritate, care să distingă
Caietele de celelalte texte ale sale, iar lui îi
repugna până și ideea de a ține un jurnal,
căci acesta „E doar filosofie coborâtă la
nivel de calendar intim.”1 Ce-i drept, prin
comparație cu operele publicate antum,
aceste circa o mie de pagini reprezintă mai
întâi un atelier literar, cumva asemănător
cu al lui Gide, un caiet de exerciții în care
aceeași formulă este uneori reluată și lucrată
de trei-patru ori înainte de a ajunge la forma
concisă și percutantă pe care o regăsim în
volumele sale. Dincolo de aceasta, Caietele
prezintă însă câteva elemente caracteristice
unui jurnal tradițional: scriitura e fragmen-
tată, dispusă în raport cu anumite indicații
cronologice (aflăm că este vorba de perioada
1957-1972), subiectul care se exprimă acolo
se desemnează pe el însuși prin eu etc. Dar
este, oare, relevant să ne întrebăm dacă acest
jurnal seamănă cu Cioran și dacă da, prin ce
anume ? Și are vreun rost să o facem, când
celelalte texte publicate ale sale reiau aproa-
pe identic pasaje întregi din aceste Caiete ?
Unii scriu jurnale pentru a-și da jos masca,
fie ea socială sau livrescă. E gradul lor suprem
de intimitate cu ei înșiși. Dar Cioran nu este
niciodată cu adevărat intim cu sine în Caiete,
deși nu și-a frecventat decât propriile obsesii.
Dovada – în fine, o dovadă – ar fi absența
remarcabilă și remarcată, din aceste pagini, a
celei care l-a însoțit o viață întreagă, Simone
Boué, partenera mai mult decât discretă
într-o poveste de iubire de cincizeci de ani.
Absente sunt și celelalte figuri feminine care
i-au traversat efemer existența și despre care,
după moartea sa, au început să se prefire
unele indiscreții. Ce mai rămâne intim în-
tr-un jurnal din care ai alungat orice urmă
de viață afectivă ? E adevărat că, într-un gest
de pudoare, probabil, pe mai multe dintre
coperțile celor 34 de caiete găsite de Simone
Anamorfoze ficționale

apare mențiunea „à détruire” („a se distruge”),

apăsat subliniată... Desigur, nu ar fi primul
paradox cioranian. Din clipa în care începi să
scrii, prezența unui destinatar, a unui lector
implicit este de netăgăduit. Nu scrii pentru
tine, sau nu exclusiv, deși Cioran susține con-
trariul : „Nu scriu decât pentru a mă elibera
de crizele mele de obidă. – Nu e plăcut pentru
cititori. Dar nu scriu ca să fiu citit.”2
Există, totuși, un soi de complicitate afec-
tivă și dincolo de moarte. Gânditorul umple
caiete întregi pe care le sortește distrugerii
(dar fără a o face el însuși în timpul vieții) și
pe care le lasă moștenire Simonei, tovarășa
lui prezentă dar transparentă, care decide să-i
ignore dorința, devenind astfel, cumva, coau-
tor. Până atunci, ea nu făcuse decât să-i scrie la
mașină manuscrisele, permițându-și din când sinceritate” 4.  Unii, precum Gide, sau
în când mici remarci (de care el ținea rareori Mauriac sau chiar Green, au afirmat că
cont, de altfel) ; pentru prima și ultima dată, adevăratul lor jurnal se găsea în romanele
ea alege în locul lui. Cine a cunoscut-o cât de lor și că erau mult mai aproape de adevăr
puțin pe Simone Boué știe că nu este absolut în ficțiune. Dar Cioran nu are acest recurs.
deloc vorba de o foame subită de notorietate Nu există mai multă ficțiune în operele
din partea unei „văduve abuzive”. Dimpotrivă, sale decât autoficțiune în Caiete. Această
a fost, poate, forma cea mai frumoasă de a-și divulgare a intimității, devenită obicei și
lua rămas bun de la omul iubit, dovedindu-i, regulă în secolul al XX-lea, se datorează în
fie și postum, că l-a cunoscut și pătruns mai parte exhibiționismului înconjurător și în
bine decât oricine. Căci ea a înțeles că în acea parte faptului că individul simte tot mai
mențiune imperativă, „à détruire”, se ascunde acut nevoia să-și afirme identitatea. A ține
esența unei vieți petrecute într-o lungă reflecție un jurnal înseamnă a găsi un spațiu de pro-
asupra suicidului și într-o permanentă cedare tecție și supraviețuire a universului personal.
în fața farmecelor tulburi ale existenței. Căci Or, Cioran scrie îndeosebi pentru a nu-și
în afara incriminărilor, cârcotelilor savante și pune capăt zilelor și pentru a da curs liber
a altor execuții ale lumii și ale lui Dumnezeu, identităților sale polifonice.
așa-zisul jurnal al lui Cioran ne dezvăluie în Dar de ce citea fără răgaz, devreme ce
primul rând un om bolnav fizic și un cititor nu acorda acestei îndeletniciri vreo virtute
bulimic. „Am citit prea mult...”, se plânge el. salutară ? „Dacă citesc atât de mult, o fac cu
„Lectura mi-a devorat mintea”3. speranța de a găsi într-o zi o singurătate mai
Jurnalul este, în principiu, o scrii- mare decât a mea”,5 schițează el o explicație.
tură a eu-lui și „o mare desfășurare de De fapt, Cioran citește pentru a încerca
2
Ibidem, p. 236.
3
Ibidem, p. 33.
4
Julien Green, Oeuvres complètes, Paris, Gallimard, Pléiade, tome IV, 1975, p. 828.
5
Cioran, Cahiers, p. 592.

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 47


să-și epuizeze sinele instabil și incurabil,
pentru a fixa (deși e greu de spus dacă chiar
și-o dorește) locul acestui eu care alunecă în
diversele instanțe exterioare în care curge :
„Eu, eu, eu – ce oboseală!”6. În fond, e un joc
pierdut dintru început cu acest eu pe care nu-l
va cunoaște nicicând în profunzime, pentru
că rana fracturii absolute nu va fi niciodată
vindecată. „Celălalt nu există”, scrie peremp-
toriu autorul, în Lacrimi și sfinți, oferindu-ne
explicit lectura dificultății acceptării alteri-
tății, și dându-ne de înțeles că aceasta este o
mască, în sensul nietzschean al termenului,
de diferență, de opoziție ca deghizare pe care
o îmbracă pudoarea unui zeu.
Am mai pomenit și cu alte ocazii de
rolul important al portăresei, personaj
cheie pentru Cioran, un fel de model al
alterității triumfătoare, de Big Brother
familiar și constrângător, totodată cerber
și gardă de corp, un concentrat de empatie,
supraveghere, protecție, sentiment de pro-
prietate. O portăreasă tradițională nu are
doar conștiința fermă a propriei identități,
dar se mai și identifică (chiar de manieră
conflictuală uneori) cu cele ale locatarilor
’săi’, de soarta cărora se simte responsabilă.
Cioran dezvoltă o adevărată fascinație
pentru această ființă, care trăiește totul la
modul personal, care se atașează, bodogăneș-
te și ocrotește, rămânând totuși o persoană
ale cărei curiozitate vulgară și autoritarism
intruziv îl perturbă profund. Mai mult încă,
figura portăresei se transformă, la Cioran, în
prototipul anti-diaristului : „A ține un jurnal
înseamnă să căpeți obiceiuri de portăreasă, să
remarci toate fleacurile, să te oprești la ele, să
acorzi prea mare importanță lucrurilor care
ți se întâmplă, să neglijezi esențialul, să devii
6
Ibidem, p. 134.
7
Ibidem, p. 434.
8
Ibidem, p. 990.
9
Ibidem, p. 743.
10
Ibidem, p.93.
48 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
SIMONA MODREANU
scriitor în cel mai prost sens al cuvîntului.”7
Din fericire, el nu va adopta niciodată acel eu
de portăreasă, dacă lăsăm deoparte acuitatea
observației și plăcerea pe care o resimte adesea
de a „înțepa” slăbiciunile contemporanilor
săi. Ambivalentă, deci, imaginea portăresei,
așa cum sunt practic toate ideile și persona-
jele ce străbat opera cioraniană.
De fapt, distorsiunea gândirii inerente
punerii în cuvinte este ocolită, în măsura po-
sibilului, prin fulgurația scriiturii fragmen-
tare și prin frecventa utilizare a paradoxului.
Cioran pare să fi găsit o rețetă ce constă în
„a ști să dozezi banalitatea și paradoxul,
la aceasta se reduce arta fragmentului”8.
Doar gândirea discontinuă, așadar, în care
cuvintele se lovesc între ele, ajunge să confere
o părelnicie de intensitate reală și de viață
la ceea ce altfel înțepenește într-o expresie
unică. Această propensiune pare înnăscută,
aproape fiziologică : „Nu am resimțit vreo-
dată un imbold într-un sens anume fără a
încerca imboldul contrar aproape în același
timp. Într-atât e de mare la mine grija... de
obiectivitate”9, ricanează el.
Și atunci, se refugiază în cuvânt. Cuvântul
este, pentru Cioran, locul în care iluzia
accesibilității și a dialogului cu celălalt
atinge gradul cel mai înalt, până la marginea
nerostirii. Căci laconismul aforismelor sau al
notațiilor fragmentare îl rătăcește pe cititor
încă mai mult decât pesimismul exprimat.
Funcția terapeutică a scriiturii e însă cu sens
unic ; autorul își găsește, poate, limanul,
dar cititorul rămâne flămând. „E înscris
în destinul meu să nu mă realizez decât pe
jumătate. Totul este trunchiat în mine: felul
meu de a fi, ca și felul meu de a scrie. Un om
al fragmentelor.”10
Anamorfoze ficționale
Caietele nu sunt un jurnal-confident,
eul care vorbește acolo e tot atât de străin,
tot atât de „metec” față de sine ca și față de
starea civilă, „căci ideile mele mă exclud”11,
recunoaște autorul cu amărăciune. Acest
eu al unei biografii descărnate este cumva
abstract și inactual precum eul aforismului,
singurul lucru cu adevărat intim care este
evocat fără încetare fiind suferința, atât de
generalizată, încât întâlnește răul universal,
desprinzându-se din chingile individuale.
Cioran suferea în fiecare clipă, și asta din fra-
gedă copilărie: reumatisme, rinite, gastrite,
sciatică, agorafobie și alte neajunsuri făceau
ca existența sa în întregime să se învârtă în
jurul catastrofei. Însă celălalt eu nu era nicio-
dată prea departe : voiosul comesean, amator
de năzbâtii și poante, simpatic și amabil, îi
făcea pe cunoscuți să se simtă cumva stin-
gheri când era vorba de a suprapune această
imagine peste cea a nenumăratelor dureri
detaliate în textele sale. Cum e posibil să râzi
și să plângi în același timp? Acest dolorism
afișat în scris, această groază de primăvară,
de căldură, de frig, de oameni, dublată de
o ființă delicată, incredibil de generoasă,
modestă și nostimă îi zăpăcea mai pe toți.
Singurul punct comun: stilul ucigaș, tonic și
jubilatoriu, precizia aproape clinică a obser-
vației psihologice, sentințele istorice valabile
și astăzi (nu cele nefericite, conjuncturale),
decorticarea mizeriilor sale și ale umanității.
Un alt unghi de abordare face posibilă
concentrarea asupra imaginilor de identitate
trimise înapoi de societate sau de mediul în-
conjurător, deoarece convențiile și reflexiile
externe sunt, de asemenea, motoare autofic-
ționale puternice. Integrarea, întrebarea, res-
pingerea, ascunderea sunt toate modalități
de a citi o viziune despre sine. Aici, din nou,
11
Ibidem, p .90.
12
Cioran, Sfârtecare, trad. Vlad Russo, București, Humanitas, p. 46.
13
Cioran, Căderea în timp, trad. de Irina Mavrodin, București, Humanitas, 1994, 2021, p.6.
14
Cioran, Cahiers, p. 177.
cei trei scriitori se își pun sub lupă identitatea
în moduri originale, stabilind de fapt tipo-
logii diferite de jocuri neliniștitoare, uneori
chiar sadice cu cititorul.
Cioran este amuzat sau fals scandalizat
de ceea ce cred contemporanii săi despre el.
Pesimist, nihilist, ateu, cinic și atâtea alte
etichete alunecă pe lângă negația sa revigo-
rantă și blasfemiile sale tonice. El însuși le
confirmă și le infirmă de suficiente ori cât să
ne inducă acea salutară, chiar dacă incon-
fortabilă lipsă permanentă de certitudini,
conștiința absenței capacității noastre totali-
zante, necesitatea unei permanente puneri la
îndoială. De altfel, în Caiete, îl citează la un
moment dat pe Constantin Noica, potrivită
căruia „de la mine nu înveți, ci dezînveți”
(p. 988). Înălțimea autoficțiunii cioraniene
este atinsă probabil în exercițiile sale de
defascinație în care pretinde că se îndoiește
de propria sa judecată despre sine, o volută
paradoxală care îl atrage în derizoriu și îl
avertizează pe cititor împotriva oricărei her-
meneutice abuzive : „Sunt oare un sceptic?
Sunt un flagelant? – N-o voi ști niciodată
și e cu atât mai bine”12, refuzându-și orice
afirmare a unei identități ce poate fi cernută:
„Nu suntem cu adevărat noi înșine decât
atunci când, față în față cu sinele, nu coin-
cidem cu nimic, nici măcar cu singularitatea
noastră.”13 E un alt mod de a spune că există
un tipar identitar, la înălțimea căruia nu a
reușit să se ridice: „Sunt ani de zile de când
mă aflu constant mai prejos de mine!”14
Imaginea ideală despre sine îl bântuie
însă, fără ca el să se decidă să se apropie de
ea altfel decât prin personalitățile pe care
le admiră, precum Henri Michaux, Samuel
Beckett, Paul Valet, Benjamin Fondane
etc., într-o escaladare explicativă răsturnată
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 49

a propriului eu, spre a ascunde sinceritatea
mărturisirii. Lucru pe care, de altfel, îl con-
firmă în Caiete: „Să nu scriu despre autorii
cu care am afinități. E indecent. Ar însemna
să vorbesc despre mine în chip abia mascat.
Dar acest joc nu păcălește pe nimeni.”15
Drept e că scrierea într-o limbă venită de
altundeva decât din sângele său îi oferă și un
spațiu de rătăcire suplimentară, în care eul
său se poate pierde în voie. Funcțiile acestuia
nu sunt ușor de determinat, căci în loc să fie
unitar și să reacționeze coerent, eul cioranian
este scindat, el însuși locatar precar al unei
contradicții cu sine:
„17 ianuarie 1958
Acum câteva zile... Mă pregăteam să ies când
m-am privit în oglindă ca să-mi aranjez fula-
rul. Și deodată, o spaimă inexprimabilă : cine
este bărbatul ăsta ? Imposibil să mă recunosc.
Degeaba îmi identificam pardesiul, fularul,
pălăria, nu știam cine eram; căci nu eram eu.”
Și ceva mai departe, pe 24 februarie 1960:
„Astăzi, în timp ce-mi scriam numele pe un
formular, a fost ca și când l-aș fi scris pentru
prima dată, ca și când nu l-aș fi recunoscut.
Ziua, anul nașterii mele, totul mi se părea
nou și inexplicabil, fără nici o legătură cu
mine. Psihiatrii numesc asta sentiment de
stranietate. (...) Prostrat, nedumerit, scârbit
în fața revelației de a fi sine însuși.”16
Eul devine toposul negativității universa-
le și un hiatus se adâncește în sânul subiec-
tivității. Acest eu care dorea cu disperare să
șteargă orice distanță dintre Eul suprem și
sine, se regăsește în vecinătatea incofortabilă
a neantului, non-esența care îl împiedică și să
15
Ibidem, p. 497.
16
Ibidem, pp. 16, 51.
17
Ibidem, p.494.
18
Ibidem, p.236.
19
Ibidem, p.78.
20
Ibidem, p.459.
50 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
SIMONA MODREANU
se posede în propria sa plenitudine. Ipostază
infinit ironică, cea a experierii neantului prin
metafizica prezenței la sine: „8 aprilie 1967.
Ziua mea de naștere. Să trecem peste asta.”17
Acest vid nu va fi niciodată plin. Prizonier
al unei absențe și absent din ceea ce ar trebui
să fie identitatea sa, Cioran știe că nedetermi-
narea este lotul său vital și că orice tentativă
de identificare cu sine, asumată de cuvânt,
nu va face decât să adâncească prăpastia.
Că Dumnezeu este absent din sufletul lui
și parusia imposibilă, mai treacă-meargă, dar
ca propriul discurs să îl trădeze și să-l silească
să coincidă doar cu intervalul reprezintă o
condamnare la dislocare și ruină a unității
interioare. Ce ar mai fi de adăugat când un
om se rezumă pe sine în această constatare
incurabilă : „Mă aștept”...18
Și totuși, ființa aceasta arsă de vie, „omul
de la ultimul etaj, omul de sub streașină”19,
cum singur se definește, este subiectul unei
autoficțiuni, căci se confundă cu ideile sale
și își inoculează acest cancer generalizat, de-
venind un caz excepțional de autointoxicare:
„Sunt surprins să văd în ce măsură am fost
influențat de ideile mele. Mi se pare că abia
acum le înțeleg cu adevărat […] Am devenit
propriul meu discipol.”20 Deoarece, mai
mult decât lectura altor texte, lectura de sine
reprezintă adevărata răvășire, atunci când
controlul îți scapă progresiv până la disoluția
în scriitura sinelui. Punct esențial, căci deși
a adoptat o civilizație care a avut dintotdea-
una cultul limbii frumoase, Cioran nu i-a
atribuit niciodată acesteia vreo întâietate de
ordin ideologic, și nici scriiturii ca atare vreo
autoritate cvasi-religioasă asupra lumii. Mai
puțin scriiturii de sine, acelui strigăt visceral
Anamorfoze ficționale
trăit în și prin cuvânt, cu forța unei epifanii.
Dar poate că doar unul, Acela, are dreptul să
spună cu îndreptățirea identității absolute:
„Eu sunt cel cel sunt”.
Dacă o ascultăm însă pe Marguerite
Yourcenar, vom auzi că orice om care a trăit
aventura umană sunt eu, orice ființă care
deschide ochii își multiplică punerile în abis
ale sinelui prin variile proiecții și întruchipări
pe care le încearcă este emblematică pentru
omenire. Pentru Cioran, aceasta ar fi o
fragmentare conștientă, aproape biologică,
a ego-ului, care găsește o unitate paradoxală în
oglinda celuilalt, în adoptarea, sub forma unui
portret, a unui obicei străin, pe care subcon-
știentul îl recunoaște ca fiind propriu. În ceea
ce îl privește pe Maxime Roussy (despre al
cărui tulburător roman Un înger care plânge
am avut ocazia să mai scriem, nu vom relua
povestea), proiecția sa asupra ego-ului este na-
rativă; recurgerea la o identitate fictivă nu este
nouă în literatură, dar inedită este dizolvarea
acestei identități fictive, abia stabilită, într-o
identitate virtuală, care estompează complet
urmele. La fel ca în faimoasa parabolă a lui
Zhuāng Zhōu despre înțeleptul care visează
că este un fluture și, la trezire, se întreabă dacă
nu cumva un fluture a visat că este Zhuāng
Zhōu. În felul lor, fiecare dintre acești scriitori
pune la îndoială percepția realității și, prin
urmare, a identității noastre personale. De
multe ori, autoficțiunea poate fi o ieșire de
urgență la îndemână.
Maxime Roussy nu se străduiește prea
mult să ascundă sforile de manipulator na-
rativ pe care le trage în spatele păpușilor sale
dezarmate. Dacă Cioran nu respectă pactul
autobiografic, Roussy își bate joc de pactul
romanului clasic, potrivit căruia cititorul ar
trebui să fie scufundat, de la primul rând,
într-o lume ficțională logică, susținută într-un
cadru dat. Cu toate acestea, scriitura brutală
și scenele scabroase sau de groază gratuite,
semănate prin cele două principale romane
Maxime Roussy
ale sale – Un înger care plânge (2000) și Tatăl
meu e o fantomă (2001) - sunt mai mult o
serie video de flash-uri cinice și de jocuri
ucigașe autoficționale (autorul fiind, de altfel,
dovedit ca delincvent sexual și încarcerat în
2017) decât un univers fictiv coeziv. Și nu
fiindcă i-ar lipsi talentul sau știința scrisului!
Stilul usturător și caustic al lui Roussy se
adaptează la această nouă cultură pe care
textele o ilustrează și care nu este neapărat
mai rea decât cea în care au strălucit Cioran
sau Cortázar, cu excepția faptului că totul este
aici o chestiune de conexiuni și că perturbă
în același timp autoreprezentarea, relația cu
celălalt, relația cu spațiul și timpul. Dar mai
ales și mai presus de toate, relația cu sine:
identități multiple apar aproape în mod
natural - Marie Saint-Aubain anunță de jur
împrejur că se va sinucide, fără ca acest lucru
să trezească cuiva vreo emoție reală, ceea ce,
brusc, o aruncă în pragul îndoielii existenți-
ale. Cine este ea? Cine vorbește? Cine spune
eu? O adolescentă normală într-un mediu
contemporan inofensiv, ori un membru al
unei familii dezaxate, care își spală picioarele
într-o soluție acidă înainte de a intra în casă
(pentru a ucide germenii, desigur, chiar dacă,
accesoriu, aceasta înseamnă mutilarea pielii și
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 51

a degetelor), este ea iubita unui alcoolic dro-
gat, care o împinge la sinucidere, ori, potrivit
finalului sfâșietor, un înger care plânge pentru
că nu vrea să moară? La fel și Mina, eroina din
Tatăl meu e o fantomă care, în timp ce omul
care a creat-o pe computer îi dezvăluie că este
o invenție, strigă din toată inima ei virtuală:
„Dar eu exist!"21. Inventatorul își modifică
propriul cod genetic, astfel încât să poată
„coborî” în lumea Minei, mai precis într-una
din lumile ei, pentru că ea trăiește milioane
de vieți diferite pe milioane de computere
diferite, unde utilizatorii o modifică neîncetat
interacționând cu ea. În cazul acesta, iden-
titățile multiple sunt toate virtuale, în afară
de sursă, Mina, care este și reală și aspirată în
propriul său joc. Mai năucitor încă e faptul că
specialiștii în informatică și sociologii ne spun
că acest tip de hibrid va deveni o realitate mai
curând decât ne-am putea imagina...
La Roussy, tinerii explorează diverse
identități virtuale, mai multe avatare, pentru
a-l identifica pe cel mai bine recunoscut și
apreciat, pentru a-l privilegia ulterior, dar
și pentru a trăi „cuantic” în această logică
a terțului inclus pe care doar acceptarea
existenței mai multor niveluri de realitate o
permite. Acest lucru le oferă posibilitatea de
a se „irealiza” în fapte sau povești imaginare,
știind că doar una dintre aceste identități
ar trebui să fie reală, celelalte fiind măști.
Și totuși, nu mai este posibil să identificăm
ceea ce Paul Ricoeur numește „identitate
narativă”22, așa cum o dovedește ieșirea
nedumeritoare din cărțile lui Roussy, de-
oarece nicio identitate nu este percepută ca
fiind mai „autentică” decât alta... După cum
nici Șotronul lui Cortazar nu spune, până
la urmă, dacă vreuna din pistele de lectură
este mai „adevărată” decât alta.
Așadar, prin mijloacele de expresie și
instrumentele specifice imaginației, Cioran,
21
Maxime Roussy, Mon père est un fantôme, Montréal, Les Intouchables, 2001, p. 346.
22
Paul Ricoeur, Soi-même comme un autre, Paris, Seuil, 1990, p. 137.
52 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
SIMONA MODREANU
Cortázar sau Roussy desfășoară o experiență
similară de autoficțiune pentru a respinge ideea
unui adevăr univoc și a-și revendica fractura.
Aici regăsim perspectiva lui Philippe Lejeune,
Gérard Genette și Vincent Colonna, pentru
care „auto-ficțiunea” se referă la o ficțiune a
sinelui, cu alte cuvinte, la o proiecție a autoru-
lui în situații imaginare. Doar că la Cioran nu
este vorba de povești inventate, ci mai degrabă
de o aventură pronominală, textuală prin
urmare, în care eu este spintecat după bunul
plac sau ascuns în spatele altor instanțe (extra)
discursive - el, noi, rareori tu. Subiectul pe care
autoficțiunea îl expune și îl reînvie din cenușă
este un subiect fragmentat și fragmentar, de-
construit chiar în construcția sa, afirmându-se
și descompunându-se în aceeași mișcare.
Realitatea este plastică, modulabilă, pli-
abilă, ne spun fizicianul și eseistul Basarab
Nicolescu, dar și filosoful Gilles Deleuze.
Ceea ce înseamnă că suntem parte a acestei
realități, o schimbăm constant prin gându-
rile, sentimentele, acțiunile noastre, o pliem.
Cu alte cuvinte, suntem pe deplin respon-
sabili pentru ceea ce este această realitate,
atât exterioară cât și interioară pentru noi.
Prin urmare, e perfect viabilă o abordare a
celor trei scriitori (între mulți alții, desigur)
în această perspectivă cuantică, care ni se
pare mai potrivită, conform căreia întreaga
Realitate este doar o oscilație perpetuă
între actualizare și potențializare. Oamenii
de știință și epistemologii contemporani
împărtășesc această convingere: nu există o
realitate absolută. Heisenberg, de pildă, în
acord cu Husserl, Heidegger, Gadamer sau
Cassirer, a afirmat constant că este necesar
să suprimăm distincția tranșantă și artificială
între Subiect și Obiect, că ar trebui să punem
capăt referinței privilegiate la exterioritatea
lumii materiale și că singura modalitate
posibilă de abordare a sensului realității este
Anamorfoze ficționale

de a accepta o viziune care nu este binară, așa

cum cere logica clasică, ci ternară și multiplă,
conceptul de „niveluri de realitate” fiind
esențial pentru înțelegerea unui fenomen
atât de complex. De fapt, nivelurile de rea-
litate sunt generate de ruperea de simetrie
introdusă de timp, în afara căruia orice
construcție identitară este de neconceput.
Iar aici poate interveni fericit conceptul
de pliu, elaborat de Gilles Deleuze, pornind
de la filosofia lui Leibniz, pentru a argu-
menta unitatea manifestărilor artistice ale
Barocului, curent în care filosoful francez
vede „epoca pliului care merge înspre infinit”,
concept care îi permite însă mai cu seamă
redefinirea naturii subiectului, a obiectului și Julio Cortázar
a relațiilor lor reciproce. Este vorba așadar de
încă o variantă a gândirii multiplului, unde are nevoie de el însuși pentru a ajunge să fie
acesta nu este ceva ce are mai multe părți, ci mai mult decât un roman. Adică, în strategia
ceva „pliat în multe feluri”23. sa compozițională, Șotron își împletește fi-
Iată-l, în acest sens, pe Julio Cortázar, care rele distrugerii sale ca roman, așa cum face
scrie romanul Șotron în 1963 și îl concepe barocul, arta care folosește regula pentru a
ca și când nu ar fi ferm și rigid, ci flexibil și o contesta. Barocul colectează fragmentele
maleabil, ca o pânză. Teoria pliurilor permi- descompunerii pentru a construi altceva,
te o infinitate a lucrării în lectură, văzută ca spiritul său rezidând în ideea de transforma-
o pliere, căci, aidoma unui „rizom”, Șotron re perpetuă a unui model clasic preexistent.
are mai multe intrări. Fiecare capitol poate Potrivit lui Cortázar, cartea sa nu este un „an-
fi un punct de plecare, romanul poate fi citit ti-roman”, deoarece nu țintește spre distru-
în orice ordine și semnifică diferit la fiecare gerea romanului, ci dimpotrivă, a fost gândit
lectură, cu fiecare cititor. Ideea de rizom este ca o încercare de a căuta noi deschideri și noi
de altfel strâns legată de cea a barocului, dacă posibilități. Este, potrivit lui, un exercițiu de
ne amintim că, într-un alt volum celebru, „dez-scriere” a romanului, căutând a stabili
alături de Félix Guattari, Deleuze susține că o nouă relație între limbă, operă și cititor.
trebuie să ne întrebăm „cu ce funcționează Cortázar revendică nevoia de un cititor activ
[cartea], în legătură cu ce transmite sau nu și complice25, exact așa cum o face Cioran,
intensități, în ce multiplicități o introduce și practic în același timp, afirmând că detestă
o metamorfozează pe a sa proprie”24. Șotron cititorii pasivi (care citesc „ca o portăreasă”,
23
Gilles Deleuze, Le Pli. Leibniz et le Baroque, Paris, Éditions de Minuit, 1988, p. 26.
24
Félix Guattari și Gilles Deleuze, „Introduction : Rhizome”, în Mille Plateaux - Capitalisme et schizophrénie, Paris,
Éditions de Minuit, 2002, p. 10.
25
„De încercat în schimb un text care să nu capteze interesul cititorului, dar care să-l facă obligatoriu complice
șoptindu-i, pe sub dezinvoltura convențională, alte perspective mai ezoterice. (…) A-l face să fie simultan cu el, căci
lectura va aboli timpul cititorului și îl va transpune în cel al autorului. Astfel, cititorul ar putea ajunge coparticipant
și camarad de suferință care împărtășește experiența trăită de romancier, în același moment și în același fel.” Julio
Cortazar, Șotron, trad. de Tudora Șandu Mehedinți, Iași, Polirom, 2005, pp. 439, 440.

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 53


la fel ca Sybila lui Cortázar…) și că scrie așa
cum o face tocmai pentru a-i cutremura și
a-i smulge din inerția lor, exact așa cum o va
face și Roussy, o jumătate de veac mai târziu.
Julio Cortázar este, oarecum, strămoșul
romanelor interactive de azi. Aruncând în
aer codurile narative tradiționale, Cortázar
a imaginat o carte care poate fi citită în
multe feluri. Fie în mod clasic, fie începând
cu capitolul 73 și continuând citirea în or-
dinea indicată la sfârșitul fiecărui capitol,
sau folosind un manual de instrucțiuni
furnizat în preambul. Cititorul este invitat
să sară de la capitol la capitol, așa cum se
sare din căsuță în căsuță la jocul de șotron.
Prins în jocul care aduce cu o vânătoare de
comori, cititorul devine un actor în sofisti-
cata țesătură labirintică. El devine adevăratul
erou al acesteia. O schimbare radicală de
perspectivă adusă de Cortázar prin dublul
său fictiv, Morelli, scriitorul preferat al lui
Horacio, ale cărui teorii literare punctează
ici și acolo, metanarativ, jocul punerii în abis
și al spulberării logicii curente:
„A pătrunde adânc într-o realitate sau într-un
mod posibil al unei realități și a simți cum ceea
ce într-o primă instanță părea absurdul cel mai
cumplit ajunge să capete sens, să se înlănțuie
cu alte forme, absurde sau nu până când din
țesutul divergent (...) se ivește și se conturează
un desen coerent (…). (…) adevăratul și unicul
personaj care mă interesează este cititorul, în
măsura în care ceva din ce scriu ar trebui să
contribuie la transformarea lui, la deplasarea,
surghiunirea, înstrăinarea lui”26, scrie Morelli.
Printr-un joc complex de oglinzi, fiecare
cititor al Șotronului se găsește transfigurat
într-un personaj de roman. În toată flexi-
bilitatea sa, această țesătură permite, prin
limbajul fluid și construirea romanului din
26
Ibidem, pp. 477, 478.
27
Margarita García Flores, „Siete respuestas de Julio Cortazar”, Dana Cortázar, Rayuela, op. BIT., p. 707.
54 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
SIMONA MODREANU
diferite părți independente, o mobilitate
infinită a pliurilor. Cititorul este capabil să
lucreze neîncetat prin crearea și recreerea
mai multor moduri de lectură. Totul pleacă,
desigur, de la insatisfacțiile și nemulțumirile
evocate la început, pe care toți acești scriitori
le resimt ca pe o cămașă de forță în care au
fost introduși de societate și de limitele
limbajului. Într-unul din interviurile sale,
Cortazar o spune explicit :
Personajul din Șotron, cred că toți cititorii
au simțit-o cât se poate de clar, este un om
care nu acceptă lumea civilizației în care a
ajuns, a civilizației iudeo-creștine; el o refuză
în bloc. Are impresia că este ceva în neregulă
undeva și că este necesar să se ajungă la un
fel de explozie totală pentru ca, de acolo, să
pornească pe o altă cale. Să spunem că acesta
ar fi planul metafizic al personajului, dar ceea
ce m-a interesat în egală măsură a fost să caut
o formă de critică a limbajului și de critică a
romanului ca vehicule ale acestor idei, deoa-
rece (...) nu putem contesta nimic dacă nu
avem un limbaj capabil să protesteze. Dacă
folosim un limbaj distorsionat și contaminat
de două mii de ani de civilizație occidentală,
cum l-am putea folosi pentru ceea ce dorim,
devreme ce limba însăși ne trădează? 27
Nu avem scăpare, iar instrumentul pe
care Horacio îl va folosi în această călătorie
va fi tot limbajul, la fel ca celelalte personaje.
Morelli va căuta însă și o altă deschidere spre
realitate, prin roman și limbaj, iar Horacio va
crea jocuri care funcționează ca o încercare
de transformare a realității. Diferitele jocuri
din carte ne prezintă mereu alte semnificații,
pentru a ne face să percepem modul în care
realitatea este fundamental nedeterminată.
Sau determinată de un singur punct de ve-
dere. Funcția asumată de Cortazar prin jocul
Anamorfoze ficționale
de șotron practicat de personajele sale este
aceea de a destabiliza modelul închis al lumii
în care am fost educați și de a ne deschide
ochii spre noi posibilități de integrare în
fluxul realității. Astfel, la un moment dat,
contemplarea unor frunze căzute și reacția
prietenilor săi îi prilejuiesc lui Oliveira, alt
personaj din Clubul elitist al lui Morelli, o
reflecție asupra pliurilor realității și asupra
inflexiunii ca transformare a subiectului în
obiect și invers, aidoma benzii lui Moebius,
cu care adesea l-am asemuit pe Cioran, o
reflecție asupra sufletului care include doar
ceea ce înțelege din punctul său de vedere,
ceea ce face ca întreaga lume să fie doar o
virtualitate actualizată în pliurile sufletului
care o exprimă, neputându-se cuprinde în
totalitate :
Și nu mai e nimic de făcut (…), ai ales calea
asta sau pe cealaltă. Și astfel, omul trăiește
destul de convins că nu-i scapă nimic inte-
resant, până când un junghi fulgerător în
coastă îi arată pentru o secundă, fără să-i
lase din păcate timp să știe ce,
îi arată ființa lui parcelată, pseudopodele-i
neuniforme,
bănuiala că mai departe, acolo unde văd
acum văzduhul limpede,
sau în această nehotărâre, la răspântia opțiunii,
eu însumi, în restul de realitate pe care-l ignor
stau și mă aștept în zadar.28
„Mă aștept”, scria Cioran în ecou…
Și Cortázar, și Cioran, și Roussy sunt
surprinzător de moderni în scrierile lor,
poate chiar dincolo de ce și-au închipuit.
Identitățile fictive pe care le îmbracă, fie
prin personaje ce exprimă puncte de vede-
re divergente, imposibil de asumat unitar,
fie prin pulverizarea pronominală a eu-lui
gramatical, exprimă un tratament distanțat,
28
Julio Cortazar, Șotron, pp. 447, 448.
ironic, parodic, care profită de măștile dis-
cursive pentru a șfichiui în treacăt miturile
distorsionate ale unei civilizații în ruină, care
a denaturat, prin varii utopii contemporane,
relațiile umane și reperele noastre esențiale.
Dublurile - sau „pliurile” - acestor scriitori
sunt tot atâtea încercări de a eluda univoci-
tatea fixată în cuvânt sau în gest, tot atâtea
tentative de cuprindere a totalității.
De la personajele atipice de roman până
la entorsele provocate de Cioran pactului
autobiografic – căci el nu scrie ca să se
mărturisească, ci ca să nu se sinucidă și să
dea frâu liber personalității sale fragmentare
-, literatura se prezintă sub diferite fațete
pentru a da seama de identitățile multiple ale
omului și ale realității. Fie că este vorba de
personaje virtuale din jocuri (online, jocuri
de rol etc.), de ipostazieri enunțiative diverse,
fie de tulburări de personalitate, „dublurile”, ca
expresie sau punere în scenă a sinelui, par a fi
tot atâtea răspunsuri la dilemele identitare. O
identitate recreată, reinventată, multiplicată,
în cazul lui Cortázar sau Roussy, ori dislocată,
mutată, eventual reconstituită prin figuri ale
unor creatori apropiați, în cazul lui Cioran.
Autoficțiunea apare astfel ca un substitut, o
extensie sau o rupere de identitatea biologică.
Suntem atașați de avatarurile noastre, nu nu-
mai pentru că le-am creat, ci pentru că ele ne
oferă această iluzie captivantă de a ne arunca
într-un spațiu de libertate aproape absolută,
pe care cel euclidian și artistotelic din viața de
zi cu zi ne-o interzice. Roussy alege absurdul
capricios și virtualul, Cioran și Cortázar
preferă să se strecoare între limanuri, să se
cunoască în imposibilitatea unei înțelegeri
globale, unitare. Cu ei, suntem simultan „în” și
„în afara” universului personal, de unde un fel
de bi- sau plurilocație și dublare a subiectului.
Dar, probabil că în relația lor cu citito-
rul, acești scriitori sunt cei mai îndrăzneți
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 55
 SIMONA MODREANU

și novatori, deoarece destinatarul textelor, refuzul unui autor de a se supune normelor

departe de a fi elementul pasiv presupus
de operele clasice, devine complice - nu
întotdeauna ideal, ba chiar adesea refrac-
tar, încăpățânat, ezitant - al procesului
de decodificare și un participant activ la
deznodământ, în încercarea de a reduce
vertijul polifonic la un adevăr monologic.
Câți reușesc cu adevărat? Fiecare dintre noi
își poate da, în intimitatea propriei lecturi,
răspunsul.
Prin urmare, autoficțiunea se remarcă
drept una dintre cele mai vii și fertile zone ale
literaturii actuale. Este o noțiune care scapă
unei definiții rigide, dar e limpede legată de
autobiografiei sau romanului realist, de a
accepta constrângerile transparenței, ale
spațiului și timpului, o noțiune îmbogățită
prin fiecare particularizare semnificativă,
precum cele câteva evocate mai sus. Prin au-
tori ca Cioran, Cortázar sau Roussy, alături
de mulți alții, ea ajunge să pună întrebări
inconfortabile literaturii, înlăturând sau nu-
anțând radical înseși noțiunile de realitate,
adevăr și sinceritate. Autoficțiunea pare a
fi subgenul literar cel mai potrivit pentru a
exprima această neîncremenire a identității,
fie ea ontologică sau textuală, percepută tot
mai mult ca un dat structural îmbogățitor. ■

BIBLIOGRAFIE
Ba khtin e , Mi kha ï l ,   L a Poéti q u e d e Guattari, Félix și Deleuze, Gilles, „Introduction:
Dostoïevski, Paris, Seuil, 1970. Rhizome”, în Mille Plateaux - Capitalisme et
Cioran, Cahiers. 1957-1972, Paris, Gallimard, 1997. schizophrénie, Paris, Éditions de Minuit, 2002

Cioran, Œuvres (Sur les cimes du désespoir - Le
Livre des leurres - Des larmes et des saints - Le
Crépuscule des pensées - Bréviaire des vaincus -
Précis de décomposition - Syllogismes de l'amertu-
me - La Tentation d'exister - Histoire et utopie - La
Chute dans le temps - Le Mauvais Démiurge - De
l'inconvénient d'être né - Écartèlement - Exercices
d'admiration - Aveux et anathèmes – Glossaire),
Paris, Gallimard, 1995.
Heisenberg, Werner, Philosophie – Le manuscrit
de 1942, trad. de l’allemand et introduction par
Catherine Chevalley, Paris, Seuil, 1998 [éd.
allemande :1984]
Kaufmann, Jean-Claude, L’invention de soi. Une
théorie de l’identité, Paris, Armand Colin, 2004.
Lejeune, Philippe, Le pacte autobiographique,
Paris, Seuil, 1975.

Colonna, Vincent, Autofiction et autres mytho- Nicolescu, Basarab, Nous, la particule et le

manies littéraires. Auch : Tristram, 2004. monde, Paris, Le Mail, 1985.

Conversații cu Cioran, București, Humanitas, Nicolescu, Basarab, Qu’est-ce que la Réalité ?,

1993. Montréal, Liber, 2009.
Cortazar, Julio, Șotron, Iași, Polirom, 2005. Ricoeur, Paul, Soi-même comme un autre, Paris,
Seuil, 1990.
Deleuze, Gilles, Le Pli. Leibniz et le Baroque,
Paris, Éditions de Minuit, 1988. Roussy, Maxime, Du sang sur la chair d’une
pomme. Montréal, Les Intouchables, 2000.
García Flores, Margarita, „Siete respuestas de
Julio Cortazar”, Dana Cortázar, Rayuela, op. Roussy, Maxime, Mon père est un fantôme,
BIT., p. 707. Montréal, Les Intouchables, 2001.

56 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

 MIHAI CIMPOI
Critic și istoric literar, membru al Academiei Române
Literary critic and historian, member of the Romanian Academy
e-mail: acadcimpoi@gmail.com

Perpessicius
și cultul adevărului estetic

Studiul de față își propune să urmărească o serie de paralelisme și afinități între doi mari poeți ai
modernității românești: George Bacovia și Tudor Arghezi, investigând deopotrivă compatibilități
lirice și corespondențe biografice sau formative, unele – binecunoscute, altele – mai puțin discutate.

Cuvinte-cheie: simbolism, expresionism, modernism, concretețe, complementaritate.

Abstr ac t

Studiul de față își propune să urmărească o serie de paralelisme și afinități între doi mari poeți ai
modernității românești: George Bacovia și Tudor Arghezi, investigând deopotrivă compatibilități
lirice și corespondențe biografice sau formative, unele – binecunoscute, altele – mai puțin discutate.

Keywords: simbolism, expresionism, modernism, concretism, complementarity.

Ceea ce s-a remarcat, în contemporaneitate
și în posteritate deopotrivă, este originalita-
tea modului critic profesat de Perpessicius,
care include, în afară de talent și erudiție,
asocierea ipostazei statutare de istoriograf
literar cu aceea de arhivar (cineva a zis: ar-
heolog), de scormonitor și ordonator cro-
nologic de documente și manuscrise intrate
în conul de umbră al anonimatului.
Însăși scriitura sa ,,înflorită”, căreia
Vladimir Streinu i-a zis ,,rocochistă”, și felul
de apropiere de operă sunt insolite în cadrul
criticii literare românești.
,,Pentru el, consemnează Eugen Simion,
opera este ceva ce există în afara posibilită-
ților și umorilor criticului și, îndepărtând
păcatul orgoliului, se apropie de ea cu un
sentiment aproape religios. Rareori s-a văzut
un critic care să manifeste o prețuire împinsă
până la evlavie față de cuvântul scris, sinonim
pentru el cu un cuvânt sacru. Opera, mare
sau mică, e semnul unei misterioase forțe
de creație în fața căreia criticul se umilește”
(Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol.
2, București, 1976, pag. 338).
Ceremonialul religios cu care se apropie
de operă sparge tiparul obișnuit al discursu-
lui analitic, presupune o mitizare a obiectu-
lui (operei), un act de timorare și de fascina-
re cu care să întârzie desfășurarea spiritului
critic. Este un comportament evlavios, pudic
de felul aflării dreptcredinciosului în fața
altarului: ,,Lectura este precedată de o lun-
gă pregătire a lecturii, un fel de pronaos în

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 57


care, critic și cititor, trebuie să lepede toate
vanitățile pentru ca, purificați, introduși în
atmosferă, să poată trece dincolo, în spațiul
sacru al operei” (ibidem)
Astfel actul critic se prezintă fără aplica-
rea rigorilor și schemelor hermeneutice cu-
noscute, ci numai ca o comunicare empatică,
presupunând umilință (supunere smerită
față de cel analizat și de opera analizată),
oficiere (în sensul religios semnalat mai sus),
manifestare a subiectivității, adică a proprii-
lor impresii, emoții, a plăcerii barthesiene a
textului. În termenii lui Umberto Eco, am
avea de-a face cu o cooperare textuală, cu o
rescriere a operei, într-o încercare degajată
de a face metaliteratură, text în marginea
textului. Autorul devine Autor Model, iar
cititorul, un Lector Model. Comunicarea
intimă, concreativă între ei nu cunoaște vreo
îngrădire de metodă, de convenție, de exi-
gență excesivă. Chiar dacă detectează vreun
păcat, i se oferă neapărat o posibilitate de
a se izbăvi prin ceremonialul hermeneutic.
Voința formatoare a lui Perpessicius a fost
aceea de a fi poet, dar nu unul din categoria
obișnuită, ci din categoria mai nouă, sincronă
cu cea care se afirma în Europa și anume a ace-
lora care cultivau modul intelectual al Lirei,
al căror reprezentant era la noi Ion Barbu.
Intelectualismul semnatarului volumelor
Scut și targă (1926) și Itinerar sentimental
(1932) nu se punea însă într-un raport opo-
zitiv cu poezia leneșă, tradițională, precum
în cazul Jocului secund, nefiind pornit să im-
pună un program estetic doctrinar de înno-
ire radicală. Moderația, echilibrul, dreapta
cumpănă a fost – în poezie, în critică, în
viața publică – o marcă a personalității lui
Perpessicius, o forma mentis asumată.
Totuși, conformat spiritului epocii, acelui
Geist modelator care nu poate fi evitat de
nici un creator, inhala aerul unei iminente
schimbări a sensibilității, așa cum procedau
și contemporanii săi Arghezii (modelat
58 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
MIHAI CIMPOI
într-un fel nou de Baudelaire), Blaga (îm-
brățișând expresionismul și în genere stilul
nou) și congenerul Barbu (promotorul spiri-
tului științific, identificat în Iluminațiile lui
Rimbaud, al reformatorilor Poe, Moréas și
a lui Eminescu ca ,,om de gândire și studiu
concentrat”).
Filonul intelectual, de o deosebită tenui-
tate, al poeziei lui Perpessicius, se constituie
structural din asimilarea mai multor modali-
tăți stilistice, conform cuprinzătoarei sale cul-
turi literare (observă I. Negoițescu în Istoria
literaturii române, București, 1991, p.181),
și sunt depistabile, la el, tehnicile antichității,
dar și ale simboliștilor străini și autohtoni.
Este, esențialmente, un spectacol sincre-
tic – sintetic și într-un fel intertextualist,
devansând postmodernismul, rezultând
dintr-un mixaj cu adevărat intelectualizat al
genurilor, registrelor, tonalităților, bunăoară
a horațianului carpe diem cu îndemnurile
la pelerinajul spre un departe rimbaldian –
baudelairian și general – simbolist; o înțele-
gere de sentimental și social, de – am preciza
cu felul nostru de azi de a înțelege lucrurile
– senzațional și existențial. E și un amestec
de limbaje, pe care i-l oferea și Brăila natală,
vorbitoare de mai multe graiuri și, bineînțe-
les,, de termeni neaoși și livrești, marinărești
și bibliografici, de sermo vulgaris și stil înalt.
Dăm de o exprimare degajată, conden-
sată sau discursivă, cu trimiteri erudite la
expresiile celebre sau cu folosirea expresiilor
din ,,gazetele din Urbe”. Astfel, sunt invocați
Horațiu cu Postume, postume (,,cum mai trec
anii”), Năvarnica Lycorias și Phylodoce,
Podarul de pe Mureș, ,,soi de Caron”,
,,țărmurile de-a pururi al tristei Proserpe”,
,,Apolon ce se avântă în ore aurorale”, dar
și Măcinul ce scânteiază, Danubiul și balta
înverzită, sau farmecul intim al bibliotecii,
în care surprinde ,,gândindu-mă la tine” și se
încântă ,,de-această locomoțiune minunată\
ce îmi permite să ajung cu bine”.
Perpessicius și cultul adevărului estetic

Intimismul simbolist și livresc e împros-

pătat, glosează și Călinescu în monumentala
Istorie a literaturii române de la origini până
azi, cu o notă nouă și anume cu ,,un clasicism
elegiac de factura Ovid – Catul – Properțiu”
(op.cit, ed. a II-a, București, 1983, p. 852).
,,Melancolia e fără nevroziu, numai ușor
vânată ca o urnă funebră, continuă criticul.
Frigul ținuturilor scitice, mormintele, ceea
ce prin urmare întunecă existența sub soarele
mediteraneean și printre albele coloane, aces-
tea sunt ideile poetice ale elegiacului, clasic în
substanță, nu și un decor. Urâtul de mări ne-
gre și zăpezi, de vântul aspru e ovidian” (ibi-
dem). Urmează un citat ilustrativ: ,,Gazetele
din Urbe au avut dreptate, / Scriind că astăzi
apele vor fi-nghețate./ Ieri, toată noaptea cu
tridentul său, Neptun / Le-a frământat și răs-
colit ca un nebun -/ O! cum gemeau, prin vânt,
plângând cu aspră voce/ Năvarnica Lycorias
și Phylloduce, / Cum alergau de colo – colo
despletite/ Prin valurile de furtună biciuite!
/ Spre ziuă însă crivățul le-a izbăvit / Și cu
suflarea-i rece toate le-a-mpietrit”.
Lovinescu distinge în Scut și targă împleti-
rea experiențelor amoroase cu tragedia războ-
iului și înmuierea suferințelor și a indignării
,,într-un surâs de ironie mai necruțătoare cu
sine decât cu alții”. Primejdia e constatată în
discursivitatea unor lungi poeme ca Gravura
de pe calendar și Mater Dolorosa, iar noutatea
notației, care e meritul autorului, în poeme
scurte ca Pe Calfa – dere, toamna și Călăuza
– Flora stelelor polare și fragmente din alte
câteva. ,,În Itinerar sentimental, apărut în
urmă, conchide istoricul literar, e un ames-
tec de sentimentalism naiv, de amestec de
umor, de erudiție și de intimism discret, nu
fără prozaismul voit al vieții cotidiene” (E.
Lovinescu, Opere II, col. ,,Opere fundamen-
tale”, București, 2015, p. 671).
Vladimir Streinu îi prețuia, într-o cro-
nică din Sburătorul, reacțiunea imediată
la realitatea cruntă a războiului, invocarea

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 59


vitalizatoare a iubitei și mumei, naturale-
țea de expresie, ,,Claviatura de bemoli a
lirismului”, timbrul minor constant, ironie
care, prin calitatea ei intelectuală, a împins
producția autorului până la livresc, nouta-
tea reală a volumului (Scut și targă - n. n. ),
conchizând: ,,Sentimental, subtil, și totuși
ironic și livresc, aceasta este imaginea veri-
dică a dlui Perpessicius” (Vladimir Streinu,
Pagini de critică literară, 5, București, 1977,
p.55).
Că Perpessicius are un profil distinct de-
monstrează cu lux de argumente Constantin
Ciopraga, definindu-l ca ,,un contemplator
rafinat, ca un romantic structural trecut prin
antici”. ,,Sentimentalul” Perpessicius se îm-
parte afectiv între cei vechi și este atras de
moderni, fiind ,,un romantico – simbolist,
pe un fond de clasicitate, balansând între
elegie și meditație” (Constantin Ciopraga,
Amfiteatru cu poeți, Iași, 1995, p. 340).
Citită din perspectiva exegetică a zilei de
azi, poezia lui Perpessicius, denotă în afară
de dimensiunea ei intelectuală și intertextua-
lă, o notă particulară ce-i imprimă moderni-
tatea esențială, dincolo de ceea ce o înscrie în
po(i)etica clasicismului și simbolismului, în
zona de interferență a acestora, de specifică
cooperare a lor într-un efort de asimilare a
modelelor.
E vorba și de o încredințare unui limbaj
care să fie lăsat să se producă în mod autoge-
nerativ, cu de la sine putere în virtutea insta-
lării în asociere involuntară a cuvintelor, în
ceea ce Roland Barthes denumise aventura
posibilă, și nu ,,fabricarea”, întâlnirea dintre
un semn și o intenție. Astfel se explică și în-
găduința arătată infiltrărilor anumitor note
clasiciste, celor pur sentimentale, intimiste,
precum și discursivității ce rezultă din des-
cătușarea imaginarului, pus sub semnul unui
currente calamo.
În întinsul ciclu de Mențiuni critice
(1928-1946), care inserează și cronici de
60 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
MIHAI CIMPOI
întâmpinare la cărțile autorilor importanți și
mai puțin importanți, criticul rămâne același
poet naiv – sentimental, erudit și dotat cu
ironie bonomă, operând, în fapt, o rescriere
lirico-analitică în marginea operelor luate
în dezbatere.
Mențiunile critice și istoriografice, medali-
ile nu prezintă doar un interes bibliografic,
așa cum credea Călinescu și alți critici ai
vremii. Citite în ansamblu azi sine ira et
studio, cu aplicarea unui remember cerut de
valoarea lor intrinsecă, ele se prezintă ca un
spectacol intelectual al unui Cititor model
care întrevede în fiecare autor un Autor mo-
del, chiar dacă acestuia nu-i lipsesc anumite
metehne și valoarea îi este modestă. Oricum,
oricare autor reprezintă Literatura, indife-
rent de gradul lui de reprezentativitate, el
scriind o operă.
Importantă este ceea că Eugen Simion re-
marca drept una din propizițiunile-cheie ale lui
Jean Rousset: înlăturarea distanței ce separă pe
comentator de creator, prin care criticul, tra-
versând opera, se regăsește singur, îmbogățit,
cu sentimentul, totuși, al unei absențe (Timpul
trăirii, timpul mărturisirii, p.466).
Același Eugen Simion (în Scriitori români
de azi), Ion Negoițescu (în Istoria literaturii
române) și Doris Mironescu(în Dicționarul
general al literaturii române, ed. a II-a) arată
înțelegerea adevărată pentru modul hermene-
utic cultivat de Perpessicius. Singurul criteriu
aplicat este, atrage atenția academicianul
Simion, acela al artei, înțeles în determinări
foarte largi: îngăduie, astfel îmbrățișarea po-
eziei ermetice a lui Barbu și a prozei absurde
a lui Urmuz, laolaltă cu proza realistă a lui
Rebreanu și cea fastuos barocă a lui Mateiu
Caragiale; punctele de sprijin teoretic sunt și
ele foarte variate, cel mai des citate Remy de
Gourmont, formula Mențiunilor este aceea
a figurinei impresioniste.
Ion Negoițescu consemnează prezen-
ța mărimilor indiscutabile ale scrisului
Perpessicius și cultul adevărului estetic
contemporan (Ion Barbu, Hortensia Papadat-
Bengescu, Ilarie Voronca, Mateiu Caragiale,
Bacovia, Dinu Nicodim, Adrian Maniu,
Urmuz, despre care a scris ,,pagini care se vor
citi întotdeauna cu plăcere și folos”), faptul
că despre versurile lui Blaga din La cumpăna
apelor ,,nimeni nu ne-a dat o interpretare mai
atrăgătoare”, că nu i-au scăpat nici traducerile
(Divina Comedie semnată de Coșbuc, Saint-
John Perse în versiunea lui Ion Pillat, Kalevala
în aceea a lui Iulian Vesper). ,,Cititorul plin
de har”, care este Perpessicius, cucerește
deopotrivă prin împletirea spiritului uma-
nist, ce se remarcă dincolo de analizele care
luminează multe din obscuritățile poeziei și
meandrele prozei românești interbelice, cu
trimiteri de familiar la literați peste hotare
(Valery Larbaud, Daniel – Rops, se ocupă,
în mod incitant, de clasici ca D. Cantemir
și Caragiale sau de cazuri însoțite, precum
cel al lui A. Spiru – Bacău devenit filosoful
francez sub numele de Albert Spaier, al lui
Ciru Oeconomu, traducătorul lui Baudelaire
de la 1875).
Portretul dens al lui Doris Mironescu
surprinde dimensiunea etică, recunoașterea
,,adevărului” (estetic), nota autoreflexivă,
egala deschidere spre simbolism și naturalism,
imperativul pasiunii sincere în rostire (prin
care îl urmează pe Remy de Gourmand), ase-
mănarea textelor cu niște microeseuri (și nu
cu simple dări de seamă), spectacolul stilistic
remarcabil ,,în care vocabula prețioasă, afo-
rismul, evocarea biografică își găsesc mereu
locul”. Paginile din Mențiuni critice îi apar
portretistului ca adevărate ,,indexuri cuprin-
zătoare ale literaturii interbelice, marcate de
receptivitatea mereu vie a cronicarului față de
formule estetice cât mai variate”. În ele salută
romanul anilor ’20, valul avangardist, simbo-
lismul ca moment important pentru evoluția
literaturii române, scrie cu nostalgie despre
autorii tinereții. Unele texte sunt ,,alegorii
morale, fiziologii ale profesiilor intelectuale,
mici pamflete” (op. cit., pag.252), unele fiind
cronici în lanț (cronica romanelor, cronica
traducerilor).
Mențiunile critice scrise pe parcursul a 18
ani se constituie, repetăm, într-un catalog
istorico – literar de dimensiuni piramidale,
care inserează de-a valma după principiul
dominant al fragmentarismului cronici de în-
tâmpinare, notițe care împacă, după propria
precizare, informația curentă cu sugestia cri-
tică, medalioane jubiliare, portrete (figurine),
caracteriograme, bilanțuri literare (răbojuri)
pe ani, consemnări ale evenimentelor cultu-
rale (comemorări, acordări de premii literare,
comunicări academice), aparițiilor editoriale
(cărți, reviste, ontologii, manuale didactice,
ediții critice, repertorii bibliografice, studii
întinse). Fraza e constant somptuoasă, în-
veșmântată într-o înșirare barocă de figu-
rări metaforice. Iată, de exemplu, cum sunt
prezentate două cărți ale lui Tudor Arghezi:
Florile de mucegai ,,sunt crescute în umbra
temnițelor și din mămolul instinctelor, de o
policromie tot așa de strălucitoare ca și a celor
mai frumoase din ciupercile blestemate, dar
care departe de a învenina, înalță și încântă,
așa cum farmecă orice operă de artă”; Cartea
de jucării e ,,coborâtă ca dintr-un hârzob ce-
resc de Crăciun, odată cu darurile și ca unul
din cele mai minunate (…) Este în darul d-lui
Tudor Arghezi, ca și cum ar fi coborât, în loc
de un simplu brad încărcat de jucării, însăși
constelația Oreonului, cu toate diamantele și
toți clopoțeii lui stelari” (Opere, 18, București,
1983, p. 386-387).
Călinescu semnala ,,estetica larg înțe-
legătoare” ,,o erudiție spre infinitul mic”,
dezorientarea inițială (Cartea facerii lui
Eugen Goga așezată în rândul celor mai
bune romane românești, alături de cele ale
lui Rebreanu, Agârbiceanu, Cezar Petrescu
și Camil Petrescu) și ,,aruncarea într-un er-
metism critic, făcut din ceremonii nesfârșite
și retractări disimulate, din spunere cu multă
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 61

miere și îndulciri cu multă miere, ,,ala încât
respingerea seamănă a laudă” (op. cit., p. 853).
Critica modernistă a poetului modernist
Perpessicius nu-i numită și avangardistă de
Lovinescu, căci are o înțelegere pentru toa-
te formele de poezie. Criticul Sburătorului
se analogizează cu felul de a fi al autorului
Mențiunilor critice, recurgând la poetisme,
la îndulcirile cu miere, pe care o veștezește
Călinescu. ,,Nimic din exclusivismul deschi-
zător de drumuri; un gust pentru noutate și
risc, unit totuși dezarmant cu o bunăvoință
aproape universală. Transparență de apă de
munte; limpede, dar nu și grăbită; cristal
lichid de douăzeci de ani se revarsă lin pe
ogoarele noastre literare, cu o lene îndrăgos-
tită de tot ce reflectă: bolta albastră a cerului,
norii de scamă alburie, sălciile pletoase, iaso-
miile și vâzdoagele” (E. Lovinescu, op. cit., p.
587). Nimic nu-l ostenește valul său amoros
îmbrățișând poezia lui Al. T. Stamatiad,
proza Sărmanului Klopștoc, literatura lui T.
Arghezi. ,,Totul îl încântă. Comprehensiune?
Indulgență? Prietenie? De toate”, conchide
criticul, încheind cu o apreciere în stil me-
taforic: ,,Comentator ideal al poeților, im-
presionist cu erudiție literară, colecționar
de flori presate din toate parcurile poetice,
el a fost sortit să pregătească scama rănilor
tuturor maeștrilor îmbătrâniți și să sufle ușor
în luminița tuturor debutanților” (ibidem).
Adăugăm că paradigmaticul adevăr es-
tetic, al cărui cult îl întreținea, se sprijinea
practic pe înțelegerea criticii ca estetică în
mișcare, ce ține cont și de ceea ce el numește
,,ițele lirismului modern”, de ,,accentele re-
voluționare” care le pun ,,anticipatorii”, de
,,luminile de fulger” ce vin din ,,zarea poeziei
moderniste”, de ,,concertul uriaș de tendințe
și curente care stăpânesc literatura modernă”.
Pe Perpessicius, în care Vladimir Streinu
vedea poate ultimul european, i se potrivește
mai bine decât multora din epocă peruca,
jaboul, mânecuțele de dantelă și fundele de
62 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
MIHAI CIMPOI
sub genunchi, până unde urcă ciorapii de
mătase, ni-l imaginăm azi mai degrabă ca pe
un european îmbrăcat în costum sobru mo-
dern, cu o cravată asortată cu gust la culoarea
acestuia care înlocuiește papionul sau lavaliera
simandicioasă. Gentilomul se manifestă doar
în atitudinea estetă, ceremonioasă față de lite-
ratură, pe care o dorește pătrunsă de spiritul
înnoitor instaurat în tendințele și curentele ce
apar pe continent (cele mai amintite sunt sim-
bolismul, suprarealismul și expresionismul).
Angajarea lui Perpessicius în breasla
eminescologilor a fost de domeniul noro-
cului, după cum spunea exact succesorul
său de drept Petru Creția. Trecuseră deja
câteva decenii de la cele veșnice a autorului
Luceafărului și de la actul de semnificație cul-
turală deosebită de predare a manuscriselor
sale de către Maiorescu Bibliotecii Academiei
Române când apărea o posibilitate, rămasă
anecdotică, de a începe pregătirea unei ediții
integrale și științifice a scrierilor lui Eminescu
care era un imperativ al culturii române.
Editorul Ciornei îi făcea o ofertă profesorului
de liceu de patruzeci și doi de ani și cronicar
literar Dumitru Panaitescu-Perpessicius de
a publica într-un timp restrâns o atare ediție
într-un singur volum în schimbul unui sti-
pendiu de șase luni și al unei case în București.
Perpessicius a reziliat contractul, a renunțat
la apartament și a început lucrul la ediție
sub auspiciile Fundațiilor Regale, condusă
de Alexandru Rosetti.
Petru Creția notează că schimbarea de-
ciziei și renunțarea la folosul material oferit
adus la pregătirea și editarea a șase volume
la Editura Fundațiilor Regale și la Editura
Academiei Române (câte trei la una și la
cealaltă) în perioada dintre 1939 și 1963,
apoi încă a unui volum de Opere alese (în
trei volume cu revizuiri) până la moartea sa
survenită în 1971.
În Testamentul unui eminescolog, de unde
am reținut aceste date informative, se dă și o
Perpessicius și cultul adevărului estetic
înaltă apreciere muncii ciclopice de elaborare
a ediției, ce a ajuns timp de câteva decenii
bune, până prin anul 1999, la șaptesprezece
volume. Au fost săvârșite, prin această dă-
ruire exemplară, două acte editoriale esenți-
ale impuse de însuși modul de a lucra al lui
Eminescu și anume acela de a scrie și a rescrie
la nesfârșit până la ultima formă păstrată: ,,1.
Stabilirea unei riguroase cronologii relative
a versurilor succesive; 2. Stabilirea statutului
fiecărui text și afilierea sa la familia de texte
căreia îi aparține ,,la locul său cronologic” (cf.
Petru Creția, Testamentul unui eminescolog,
ed. a II-a, București, 2015, p.14).
Editorul trebuia să învingă toate dificul-
tățile acestei rețele cu adevărat dedalice de
corecțiuni ale unuia și aceluiași text, care
anticipează și pregătesc versiunea ulterioară,
versiunile de tranziție, adesea doar parțiale,
multe simultane cu textul de bază, reveniri
la formele ulterioare, temporar abandonate,
dezvoltări ale unei teme poetice ducând până
la o radicală desprindere de tema originară
și – precizează Creția ­– ,,până la constituirea
unei unități autonome, rămasă, nu rareori
la stadiul de nebuloasă și risipită printre
manuscrise, încât e greu să iei o decizie care
să-i valideze autonomia și să-i contureze
autonomia” (ibidem, p.16).
Perpessicius a găsit dezlegare acestor greu-
tăți insurmontabile, reproducând versiunile,
stadiile, vârstele aceleiași poezii în desfășurarea
lor, nu comasate arbitrar, alegând metoda cea
mai potrivită, ,,dând în subsol un aparat de va-
riante cumulativ de altfel, imposibil de realizat
fără mutilări de neiertat sau fără o abundență
de detalii care se poate pierde în chip necesar
în ininteligibil” (ibidem, p.17). Era singurul
drum ales cu perspicacitate într-un timp când
toate drumurile de editare a operei eminescie-
ne păreau că se înfundă. Drumuri întrerupte
de pădure, heideggeriene; drumuri dedalice
(de altfel expresia Dedalul manuscriselor a și
fost folosită).
Stabilind bazele ,,tehnice” ale editării
operei eminesciene, Perpessicius a stabilit
și bazele teoretice ale eminescologiei, conti-
nuându-l pe Maiorescu și făcând-o în paralel
cu Ibrăileanu și Călinescu.
În ce constă această întreprindere, de ase-
menea atât de necesară culturii românești,
la o oră a sincronizării cu cea europeană?
Codul deontologic al eminescologului
presupune întreținerea susținută a cultului
său, așa cum se întâmpla în țările civilizate,
așezate cu poeții lor naționali, interpretarea
operei sale sub semnul unității, al organicită-
ții, scrisul lui având valoare în toate registrele
(liric, epic, publicistic, dramatic), respectul
adevărului, desprins de legendă în viață și în
operă, demonstrarea actualității poeziei și
gazetăriei, multe din articolele sale părând a
fi scrise pentru ziua de azi, scoaterea de sub
sigiliul imaginii romantice a poetului ,,scriind
numai sub pasele magnetice ale inspirației”, el
fiind ,,o mare conștiință organizată”, pătrun-
derea farmecului manuscriselor, studiul unei
atât de complexe personalități, surprinse în
mai multe planuri.
Comemorarea a 130 de ani de la naștere și
a 50 de ani de la moarte ne aduce mărturia pe
care i-o facem pentru râvna editorială și exe-
getică cu care ne-a familiarizat cu complexe
personalități a lui Eminescu și cu ,,paginile
sale sacre”, pentru consecvența și erudiția cu
care a urmărit fenomenul cultural românesc
din perioada interbelică, pentru spiritul
înnoitor cu care s-a afiliat simbolismului
păstrând fondul etern al clasicismului. Nu
în ultimul timp îl credeam valoros și actual
pentru că a avut conștiința clară a bineface-
rilor pe care le aduce ,,comerțul nostru cu
celelalte literaturi”, tălmăcirile, din acestea
care, zice el în limbajul său înflorit, urmează
la mică distanță și, ,,pe linii paralele, în salturi
alternate, la fel cu liniile de trăgători, răzbind
prin focul de baraj al relațiilor culturale și al
istoriei”. ■
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 63
 PAUL CERNAT
Universitatea din București, Facultatea de Litere;
Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, Academia Română
University of Bucharest, Faculty of Letters;
“G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, Romanian Academy
e-mail: cernatpaul@gmail.com

Bacovia și Arghezi:
un binom poetic

Studiul de față își propune să urmărească o serie de paralelisme și afinități între doi mari poeți ai
modernității românești: George Bacovia și Tudor Arghezi, investigând deopotrivă compatibilități
lirice și corespondențe biografice sau formative, unele – binecunoscute, altele – mai puțin discutate.

Cuvinte-cheie: simbolism, expresionism, modernism, concretețe, complementaritate

Abstr ac t

The present study aims to follow a series of parallels and affinities between two great poets of
Romanian modernity: George Bacovia and Tudor Arghezi, investigating both lyrical compatibility
and biographical or formative correspondences, some well known, others, less discussed.

Keywords: simbolism, expresionism, modernism, concretism, complementarity

au destule puncte comune. Macedonski

Cîteva paralelisme tipologice și
coincidențe biografice
Câteva coincidențe biografice: Arghezi
s-a născut cu un an și câteva luni înaintea lui
Bacovia (21 mai 1880 față de 4 septembrie
1881; Bacovia a murit pe 22 mai 1957, la o
zi după aniversarea ilustrului său confrate).
Amândoi s-au format la școala simbolismului
decadent și au debutat cam în același timp,
spre sfârșitul secolului 19, în revistele (și sub
auspiciile) lui Al. Macedonski, unde s-au și
întâlnit de altfel (poemul Plumb a fost citit
în cenaclul Literatorului cu Ion Theo printre
auditorii entuziaști), iar validarea lor „cano-
nică” și, mai ales, influența lor în posteritate
1
Cf. Agatha Grigorescu-Bacovia, Bacovia. Viața poetului, Editura pentru Literatură, București, 1962, p. 279.
însuși stabilise succesiunea celor doi, în ar-
ticolul din Făclia, 1 ianuarie 1916: „Venit în
literatură imediat după Ion Theo, azi Tudor
Arghezi, cel care a îndrăznit pe această cale
mult, pentru că înseamnă mult...Bacovia se
înfățișează.. ca un strălucit poet de excepție
în literatura română.” Ambii autori au fost
susținuți, într-o primă fază a afirmării lor, de
poeți (post)simboliști, de publiciști socia-
liști, uneori evrei, și de critici tineri („bătălia”
pentru Arghezi ajungând, totuși, mult mai
repede câștigată, prin validarea din partea
criticii de autoritate). Ambii au fost numiți
„cei mari poeți după Eminescu” de N. D.
Cocea1, de a cărui revistă modern-progresistă

64 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

Bacovia și Arghezi: un binom poetic

(Viața socială) și opțiune politică socialistă și Iorga despre „poezia nouă” autohtonă,
fuseseră apropiați înainte de 1916 (relația incompatibilă (chipurile) cu fondul rural
lui Arghezi cu maestrul pamfletar fiind, dominant. Captată de Bacovia prin filtrul
totuși, infinit mai strânsă - și de durată). În convențiilor simboliste, identitatea lirică
interviul realizat în 1945 pentru Vremea de a târgului moldovenesc de provincie s-a
Vasile Netea, Bacovia afirmă că și-ar fi luat impus cu o autenticitate existențială fără
pseudonimul (Bacăul - „Calea lui Bacchus”, precedent – un „realism” psihic în care
Baco via, în limba latină) din dicționarul lui sentimentul alienării e dublat, în subsidiar,
Hasdeu, „cum cred că va fi făcut Arghezi de o ironie neagră. Prin comparație, Arghezi
cu râul Argeșului” (în cazul celui din urmă, autohtonizează estetismul post-baudelairian
„legenda” indică însă mai degrabă un camu- într-o cheie aproape tradiționalistă, rustică
flaj etnico-onomastic, mama naturală a lui și „gospodărească”. Dacă Bacovia adoptă –
Ion N. Theodorescu fiind servitoarea secuie și consacră la noi – condiția existențială a
germanizată Rozalia Ergezy)2. Atât Bacovia, poeților maudits, în varianta boemei etilice
cât și Arghezi îi au în genealogia lor lirică pe (Poe, Verlaine ș.cl.), Arghezi recuperează –
Eminescu și Macedonski, adversari pe care în cheia negativității moderniste - tradiția
via magna a simbolismului românesc îi va scrierilor bisericești și folclorul balcanic al
îngemăna în chip firesc (un „artist proletar lui Anton Pann (punct în care se întâlnește
cult” precum Ștefan Petică, admirat de cu rivalul său, Ion Barbu). Amândoi au
Bacovia și congener cu el, sintetiza deja la fost, de la începuturi, în răspăr cu sistemul
1900 influența celor doi). Ambii au debutat literar; unul – printr-o inadaptabilitate
editorial târziu (Bacovia – la 35 de ani cu funciară, altul – prin situarea deliberată
Plumb, Arghezi – la 47 de ani cu Cuvinte în afara oricăror grupări (tradiționaliste
potrivite), după o îndelungată prezență în sau moderniste). Potrivit lui Constantin
presa vremii. Temperamentele și formulele Călin, inclusiv „fanii” lor interbelici s-ar fi
lor sunt, desigur, antipodice. Bacovia este grupat pe criterii de afinitate psiho-socială3;
„monocord”, imploziv și depresiv, un poet și, chiar dacă lucrurile nu stau tocmai așa,
al golurilor „discursului sărac”; Arghezi e predilecția retractilului Bacovia pentru mar-
polimorf („insul însutit”) și expansionist, ginal, deviant, periferic, pentru declasarea
poetica sa este, prin excelență, una abunden- urbană, contrastează semnificativ cu spiritul
ței lexicale. Amândoi autohtonizează însă, întreprinzător, constructiv și combativ al
foarte personal, estetismul simbolist, infir- lui Arghezi (Bacovia a încercat, fără mare
mând teoriile organiciste ale unor Ibrăileanu succes, să conducă reviste – Orizonturi
2
Chimia analitică și farmaceutica românească de la începutul de secol XX consemnează două nume: Eugen
Vlahuță și Andrei Bacovescu, tineri savanți, pe atunci, ale căror lucrări mă fac să visez la „Bibliografia generală”
a lui Mircea Horia Simionescu; faptul că Bacovia îi trimisese, în tinerețe, versuri lui Vlahuță, la „Poșta redacției”,
dar acestea s-au... pierdut pe drum mă lasă, o dată în plus, visător. Câteva titluri din bibliografia științifică a celor
doi: „O metodă titrometică indirectă pentru dozarea Cr, Cu, Ni, Co, Zn și Ph.” de A. Bacovescu și E. Vlahuță,
Laboratorul de Chimie Analitică, Universitatea din București. București, Minerva, Inst. de Arte Grafice și Editură,
1909. „Despre separația și caracterizarea peptonelor prin solubilitalta lor în alcool metilic și etilic. Teză pentru
doctorat în farmacie”, decembrie 1914, de Eugen Vlahuță, Șef de lucrări al Laboratorului de chimie analitică al
Universității din București. (Tipografia Curții Regale, F. Göbl & Fii, București, 1914). „Scurte tabele pentru
analisa calitativă, întocmite de farmacistul A. Bacovescu, preparatorul cursului de chimia analitică. Bucuresci (Tip.
Gutenberg, Joseph Göbl), 1901.”
3
Constantin Călin, Dosarul Bacovia III. Triumful unui „marginal”, Editura Babel, Bacău, 2017, pp. 256-280.

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 65


noi, Ateneul literar; Arghezi, în schimb,
a revoluționat, ca puțini alții, publicistica
autohtonă). Amândoi s-au bucurat de pre-
țuirea cercurilor avangardiste, ținându-se
totuși la distanță de ele; și amândoi au fost,
în primii ani ai dictaturii proletariatului,
puși la index ca „decadenți”, fiind recuperați
la vârf (cu diferențele de rigoare) imediat
după moartea lui Stalin.
„Poeți pereche”
În accepția consacrată în anii ’80 de
Nicolae Manolescu, avem de-a face cu doi
„poeți pereche” (Nota Bene, Arghezi și
Bacovia nu apar menționați ca atare în Despre
poezie, unde este brevetată formula – inspi-
rată, probabil, de ideea lui Marcel Raymond
din De la Baudelaire la suprarealism, despre
cele două mari filiere ale liricii franceze
moderne: a „artiștilor” și a „vizionarilor”).
Cei doi sunt legați, freatic, printr-o poetică a
concretului, a imanenței, care depășește atât
simbolismul decadent (din care pornește),
cât și modernismul înalt, metafizic și abs-
tracționist. În virtutea acestei afinități, poeții
generației ’80 se vor revendica prioritar de la
„cei doi mari”, după ce generația lui Nichita
Stănescu și Cezar Baltag se revendicase – în
opoziție cu populismul realist-socialist – de
la stilul înalt, oracular, al liniei L. Blaga-I.
Barbu. Când șaizeciștii l-au recuperat la vârf
pe Bacovia nu au făcut-o pe filiera „poeticii
concretului” (asimilat prozaismului rea-
list-socialist și execrat ca atare), ci pe aceea
a teatralității macabre, a existențialismului
negru sau a estetismului decadent, modulat
afectiv de disonanțele „plânsului materiei”.
Felul în care doi „eretici” ai generației 60:
Leonid Dimov și M. Ivănescu îi continuă ca
sensibilitate este simptomatic; „barochistul”
Dimov e un „obiectualist” fantast și feeric,
4
Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, postf. Paul Cornea, Editura Humanitas, București, 1999,. 185.
66 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
PAUL CERNAT
format la școala lui Arghezi și Ion Barbu,
în vreme ce M. Ivănescu își îmbracă sensi-
bilitatea bacoviană în croiala prozaizantă
a poeziei anglo-americane, pe filiera Eliot-
Pound-Frank O’Hara-John Berryman. O
sinteză Arghezi-Bacvia apare și la unii poeți
de prim-plan ai „generației războiului” din
anii ’40; Ion Caraion, de pildă, e un post-ex-
presionist format la școala lui Arghezi și
Bacovia (pe care i-a comentat strălucit în
eseuri rămase, până azi, de referință), iar Geo
Dumitrescu, Constant Tonegaru, Dimitrie
Stelaru, Ben Corlaciu ș.a. sunt, în alte regis-
tre, „post-bacovieni” și „post-arghezieni”.
În fine, poeții optzeciști se vor grupa fie pe
coordonatele argheziene ale abundenței
lexicale și policromiei imagistice (cei din Aer
cu diamante, îndeosebi), fie pe cele ale mi-
nimalismului imploziv (cei din volumul co-
lectiv Cinci). Revendicarea de la „binomul”
Arghezi-Bacovia e, de altfel, un loc comun
al generației în speță, în opoziție cu filiera
orfică (urmată de șaizeciști) Lucian Blaga-
Ion Barbu. În Postmodernismul românesc,
Mircea Cărtărescu sintetizează eficient acest
(aparent) paradox genealogic: „Arghezi și
Bacovia, antipozi poetici absoluți – retorica
abundenței și retorica litotei – sunt totuși
două drumuri la fel de valabile ale poeziei
românești către postmodernitate.”4
Bacovia nu a apucat, totuși, să ajungă
„central” în timpul vieții, așa cum s-a întâm-
plat cu Arghezi (care a știut să schimbe, în
propriul beneficiu, patronajul politic al lui
Carol II cu acela al lui Gheorghe Gheorghiu-
Dej). E adevărat că, după 1954, amândoi
au fost „reevaluați” – și etatizați oficial ca
mari poeți – pe latura socială a poeziei lor.
Bacovia – ca „simbolist proletar” alienat de
coșmarul existenței burgheze, Arghezi – pe
linia antiboierească din 1907. Peizaje, a
belșugului „cântecelor de țară nouă” sau pe
Bacovia și Arghezi: un binom poetic
compatibilitatea cu „prometeismul” uma-
nismului socialist din sociogonia Cântare
omului. Poetului de la Mărțișor i-a jucat însă
feste, în posteritate, implicarea publicistică
substanțială în favoarea Partidului-stat.
Deși - orice s-ar spune... - Arghezi făcuse
de două ori închisoare în anii „regimului
burghezo-moșieresc” (1919 – Văcărești,
1943 - lagărul de la Tg.-Jiu) și niciodată sub
comunism; în plus, cei șase ani de carantină
de la începuturile stalinizării aveau să fie
compensați, după aceea, prin etatizarea sa ca
„nou poet național”; niciodată un poet ro-
mân nu a avut parte la moarte, ca Arghezi, de
funeralii demne de un șef de stat: se păstrea-
ză și azi înregistrările televizate cu întreaga
conducere a României Socialiste (în frunte
cu noul secretar general Nicolae Ceaușescu)
aliniată, îndoliat, în spatele sicriului, pe bu-
levardele unei Capitale inundate de o mare
de oameni. Chiar dacă aureolată, ea însăși,
de o glorie incipientă și acompaniată de sute
de admiratori, înmormântarea lui Bacovia
a fost, prin comparație, mai mult decât
modestă. Epuizat fizicește, poetul Stanțelor
burgheze era structural incapabil să adere
- altfel decât „minimalist” - la noul regim,
ducând până la sfârșit o existență marginală,
contemplativă și suferindă. Drept urmare,
dacă imaginea lui Arghezi a decontat, pos-
tum, oficializarea (incipientă) din timpul
vieții, marginalitatea a constituit, pentru
Bacovia, lozul câștigător.
În oglinda poeziei
germane moderne
Prima comparație între poezia lui Bacovia
și cea a lui Georg Trakl i-a aparținut, după
cum se știe, criticului (și traducătorului)
de origine germană Oskar Walter Cisek,
într-un articol din Cugetul românesc, an
I, nr. 6, septembrie 1922: „În poeziile lui
Georg Trakl tristețea vieții de soldat, ceața,
frunzele căzute, orașele mici provinciale,
agonia toamnei precum și veșnica favorizare
a câtorva culori ne aduc aminte de un poet
român, pre puțin cunoscut: de Bacovia! Fără
îndoială, Trakl vede mai mare, mai transcen-
dent. Deseori închegarea de motive care la
Bacovia se manifestă ca o încercare vagă, la
Trakl e o înfăptuire covârșitoare. Există înnă
între poeții aceștia o înrudire ce nu se poate
nega, mai cu seamă între poeziile rimate ale
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 67

lui Trakl și versurile poetului român. (...)
pentru Trakl unele momente de deznădejde
cruntă au fost un purgatoriu din care apoi
au răsărit acorduri pline de o frumusețe
incomparabilă, neîntrecută încă. Pământul
tomnatec din el a născut un cer senin, chipu-
rile fantastice au dispărut în fața unei lumi
dumnezeiești și curate. Bacovia a rămas în
întuneric, ca și numele său. Puțini îl cunosc,
puțini știu că valoarea elementelor lirice
din poeziile sale stă deasupra oricărei laude
ieftine retorice. După toate probabilitățile,
Bacovia va rămâne un poet al României,
Trakl e în versurile sale un european, veșnic
viu. Însă în preajma singurătății versurile
celor doi poeți se contopesc câteodată în
noi. E toamnă atunci, amurg și amorțire
dureroasă.”5
În revista amintită Bacovia era, la acel
moment, colaborator constant – chiar în
numărul citat e prezent cu un poem; pare,
oricum, imposibil de crezut că n-a citit textul
lui Cisek. Ce va fi crezut însă despre Trakl?
Îl va fi citit (poate chiar în original: știa bine
germană)? Nu vom ști niciodată: niciun in-
tervievator nu l-a întrebat, și nici un apropiat
al poetului n-a confirmat-o. Cel mai proba-
bil, avem de-a face cu o pură afinitate. De
notat faptul că, în Cugetul românesc, Arghezi
l-a „nășit” literar pe Urmuz și a amorsat o
polemică de cursă lungă cu Nicolae Iorga.
Șapte ani mai târziu, într-un articol în limba
germană din revista brașoveană Klingsor,
Cisek (care a tradus din mai mulți poeți
români contemporani, inclusiv din Bacovia,
texte care fuseseră citite la radio, cu un an
în urmă), își reia afirmațiile din 1922 într-o
argumentație ceva mai strânsă:
„Aici ar trebui amintit în primul rând cel
mai mare visător: G. Bacovia, poetul țârgului
5
Oscar Walter Cisek; Georg Trakl, în Sufletul românesc în artă și literatură, antologie întocmită și comentată de Al.
Oprea, Editura Dacia, Cluj, 1974, pp. 125-128. Pentru un examen cuprinzător al afinităților dintre Bacovia și Trakl
(inclusiv bibliografia acestora), v. Laura Cheie, Obsesia creatoare la Bacovia și Georg Trakl, editura Universității de
Vest, Timișoara, 2014.
68 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
PAUL CERNAT
de provincie, al toamnei și al prăbușirii, cân-
tărețul unei tristeți care se îmbină în modul
cel mai original cu prozaicul și trivialul.
Realitatea morții invadează teritoriul mono-
crom al visului. Bacovia se repetă la nesfârșit,
neluînd în considerare reproșurile care i se
fac (...). Pe bună dreptate a fost comparat cu
Trakl (de cine? tot de Cisek!, n.m.), care a
izbutit să ridice impalpabilul morții îână la
înălțimi vaste, transcedentale, dar dincolo
de acestea poetul austriac atinge câteodată
limpezimea și puritatea unui Hölderlin, ceea
ce nu e cazul lui Bacovia. Și la Trakl frapează
adeseori întrepătrunderea trivialului cu
seninătatea pură și asemeni nenumărate-
lor repetări de imagini în care poetul din
Salzburg distinge lucruri brune și albastre,
în versurile lui Bacovia apar mereu nuanțele
culorii sale preferate: violetul.” În același text
Cisek îl plasează inclusiv valoric pe Bacovia
în imediata proximitate a lui Tudor Arghezi
(și înaintea unor nume ca Vasile Voiculescu,
Ion Pillat, Adrian Maniu, Lucian Blaga,
Ion Vinea, Ștefan I. Nenițescu), subliniind
complementaritatea între caracterul intensiv
al liricii bacoviene și cel extensiv al poeticii
argheziene, prin intermediul afinității cu
expresioniști ca Alfred Doblin. Probabil
pentru prima dată în critica noastră, apare
folosit termenul de realism magic:
„De o tonalitate cu totul deosebită sunt
strofele înghesuite, lucrate ale lui Tudor
Arghezi, a cărui poezie și proză acoperă cea
mai vastă arie în peisajul literaturii române
contemporane. Câteva dintre versurile
sale, de o limpezime cristalină, ar putea sta
lângă cele mai bune ale lui Stefan George și
Paul Valery, prin neoclasicismul care scli-
pește prin luciul lor elegant. Unele poezii
sunt suculente, exuberante, dând senzația
Bacovia și Arghezi: un binom poetic
primitivului și a pământului, pe când altele
întrunesc contrastele cele mai izbitoare.
Arghezi este fără îndoială cel mai puternic
înnoitor al poeziei românești din ultimele
două decenii, un puternic inițiator al unei
mișcări antiromantice, cu toate că multe din
poeziile lui de început se mișcă sub zodii
romantice. El este animatorul unei întregi
generații. Varietatea copleșitoare a poeziei
sale uimește chiar și pe admiratorul cel mai
sincer. Pentru că același om care scrie poezii
clasice este, în treacăt fie spus, autorul unei
proze care accentuează factorul mecanic,
preferă ritmul american ce face o excepție
frapantă în peisajul vieții literare românești.
Câteodată evidențiază în poeziile sale amă-
nuntele până la exces, cărora le alătură viziuni
imense ale unei lumi triviale și tehnicizate.
Arghezi ne amintește adeseori de Doblin sau
Ilya Ehrenburg. Aici se înfăptuiește într-un
sens superior ceea ce s-ar putea numi azi și
„realism magic”, adică fantasticul realității
înconjurătoare, taina lucrurilor privite de
aproape, anatomia lirică, poeticul celei mai
puternice și reci lucidități, al realului. Cu
toate acestea, prin multe din poeziile lui cele
mai bune străbate aroma picantă a brazdei
românești.”6
„Și cei doi mari
parcă se îmbrățișau...”
În 1930, invitat la un festival de poezie de
la Casa Femeii, Bacovia a citit din propriile
poeme alături de Tudor Arghezi (cei doi vor
participa, în următorul deceniu, la mai mul-
te șezători literare cu autografe). Invitat să
repete lectura poeziilor, rostite cu voce prea
stinsă, dispare însă din sală, fără explicații;
să se fi simțit, oare, discriminat în raport cu
confratele său, retragerea inopinată fiind, în
6
Noua lirică românească/Die Neue rumanische Lyrik, Klingsor, nr. 6, 1929.
7
Agatha Grigorescu-Bacovia, op. cit., p. 223.
8
Ibid., p. 270.
fond, un protest prin retractilitate? (o „diva-
gare utilă” din 1956 pare o trimitere țârzie
la acel moment: „Iată ce frumos am prins
sunetul lui Arghezi; mă căuta mai țârziu pe
mine, dar eu eram dispărut...”).7 Versurile
din poemul Cu voi... („Mai bine singuratic
și uitat/Pierdut să te retragi nepăsător”)
rezumă, la urma urmei, o atitudine bacovi-
ană caracteristică: protestul prin retragere
și izolare. Ceva mai țârziu – în luna mai a
anului 1934 - cei devin, ex aequo, laureați
ai Premiului Național de Poezie (premiu
substanțial, în valoare de 100.000 de lei,
împărțit egal celor doi câștigători). În ziua
decernării, Bacovia se îndreaptă sfielnic spre
„Capșa”, unde își dăduse înțâlnire cu Agatha
(care, în memoriile sale, a relatat episodul).
Nu ajunge însă la ceremonia de la Cercul
Militar, perturbând programul oficialită-
ților, iar acasă răspunde mustrărilor soției
într-o manieră dezarmantă: „Când am văzut
atâția comisari și jandarmi... ce să mai intru?
Să trec prin atâtea cordoane?... Și-apoi, ce?
Sunt copil să mă încoroneze cu premiu, ca la
cursul primar, Măria Sa?”8 Dacă e să-i dăm
crezare Agathei, poetul ar fi refuzat să se lase
infantilizat de Vodă, îngrozit fiind, deja, de
spectacolul militarizării și de ideea trecerii
sale prin filtrele de siguranță. Ne aflăm – în
definitiv – într-un moment în care greve-
le muncitorești, tulburările studențești,
scandalurile din jurul Casei Regale, în fine,
asasinatele politice recente (premierul I.G.
Duca fusese ucis de legionari în urmă cu
doar câteva luni) îl expuseseră masiv pe
suveran. Și chiar dacă Regele, informat de
precaritatea situației poetului, îi acordase
medalia „Meritul cultural” clasa a II-a (din
nou a II-a... comuniștii îi vor acorda Clasa
I!) pentru „Litere și Opere literare”, socia-
listului Bacovia nu-i va fi căzut prea bine.
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 69

Constantin Călin e de părere că premierea
ar fi venit „la pachet” cu cea a lui Arghezi
(care l-ar fi „tras în sus” pe Bacovia), dintr-un
calcul tactic al Regelui; publicul avizat era
frustrat că autorul Cuvintelor potrivite rata-
se, sistematic, Premiul Național în favoarea
altor poeți, mult mai modești, iar Carol – în
calitatea sa „rege al culturii” - avea nevoie
de „geniul pamfletar” al celui care se pusese
deja în slujba lui; numai că, incomodat de
aversiunea altui aliat util (N. Iorga, pentru
care Arghezi era inamicul nr. 1), suveranul ar
fi încercat să salveze aparențele premiind doi
autori. Bacovia venea prin urmare să dilueze
amara pilulă argheziană...
În tot cazul, Bacovia nu pare să fi resimțit
un sentiment al inferiorității față de Arghezi
– cel mult, unul al egalității. Din însemnările
intime ale lui Mihail Sadoveanu, aflăm că
poetul Plumbului revendica „indignat”, în
1939, o pensie similară din partea „Casei
Scriitorilor”: „La „Casa Scriitorilor” s-a
vorbit între altele despre nemulțămirile și
reacțiunile scriitorilor români privitoare
la pensiile ce s-au acordat de cătră Casă.
Mulți sunt indignați că au fost categorisiți
cu mult mai prejos decât meritele lor. Între
alții e foarte indignat Eugeniu Boureanul.
E indignat, de asemeni, D. V. Barnovschi.
E mai cu samă indignat G. Bacovia că a
fost socotit mai prejos decât Arghezi sau
Brătescu Voinești.”9 Atitudinea sadoveniană
e concludentă în privința statutului pe care
poetul Bacovia îl avea în epocă, inclusiv față
de Arghezi. O perspectivă insolită asupra
relației interbelice celor doi – care însă,
date fiind circumstanțele evocării, trebuie
luată sub beneficiu de inventar – oferă, în
memoriile sale din exil, și sulfurosul Pamfil
Șeicaru, care avea polițele lui de plătit față
de autorul Florilor de mucigai:
9
Mihail Sadoveanu, Pagini de jurnal și documente inedite, transpunere dactilografică a manuscriselor, ordonare
cronologică: Constantin Mitru, Maia Mitru, Olga Rusu, Machetă, introducere și note: Constantin Ciopraga,
Editura Junimea, Ia;i, 2005, p. 276.
70 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
PAUL CERNAT
„Îmi amintesc de o scenă penibilă, du-
reroasă, în care I. N. Theodorescu a apărut
mai vulgar ca oricând, cârciumar brutal,
lipsit de o sensibilitate revoltătoare. Venise
în vizită la el poetul Bacovia cu soția lui, o
femeie blondă, slabă, sfioasă și gingașă, care
credea în geniul soțului ei. G. Bacovia era așa
cum descrisese Villiers de l'Isle Adam: Sunt
dintre aceia care vin în lume cu o rază de lună
în creier. Străbătea viața ca un somnambul,
complet abulic, străin de tot ce-l înconjura,
închizându-se în carapacea tăcerii spre a nu
auzi larma vieții, care i-ar fi tulburat muzica
tainică a lumii lui interioare. Nu avea tăria să
se intereseze de viață în mod profund și vital;
complet incapabil să facă ceva, deoarece viața
ne obligă să actionăm ca și cum ar fi vrăjmașa
tendințelor noastre spre contemplație. Aveai
impresia, după câteva ore în care asistai - dacă
se poate spune altfel- la monologul tăcerii
lui Bacovia, că își scurge zilele în firicele de
plictiseală, cum spunea Jules Laforgue. El
era într-o stare de indiferență contemplativă,
detașat de tot ce-l înconjura, sufletul lui nu
era decât o oglindă care reflecta pasiv defila-
rea formelor. Soția lui, funcționară, muncea
cu acea uimitoare energie de care numai
femeile sunt capabile când iubesc și admiră,
ca să întrețină căminul, Bacovia neaducând
decât prestigiul numelui. Când am intrat
în salon, Tudor Arghezi, în picioare, făcea
morală lui G. Bacovia, pe care îl învinuia de
lene organizată. Cuvintele se rostogoleau
aspre, rostite cu voința de a răni, de a provoca
reacțiunea poetului. Bacovia tăcea, privea
indiferent, absent; tăcerea lui părea că opune
avalanșei de mustrări a lui Tudor Arghezi
sentimentul inutilei sforțări, certitudinea
că orice țintă nu merită agitația noastră.
Privirea lui blândă, în care indiferența se
revărsa într-o lumină de bunătate, contrasta
Bacovia și Arghezi: un binom poetic
cu privirea cătrănită a lui Arghezi. Adâncit
într-un fotoliu, Bacovia tăcea; alături de el,
ca și când vroia să-l ocrotească, să facă scut
din trupul ei spre a nu-l atinge cuvintele bru-
tale ale lui Arghezi, nevasta lui repeta: Ești
nedrept. Cum să-l înțeleagă lumea comună
când d-ta, poetul Arghezi, nu-l înțelegi și-l
rănești cu vorbele pe care i le spui. Bacovia
este unul din marii poeți, ai recunoscut-o
și d-ta.
- Ei, și dacă este poet, trebuie să fie
trântor, să nu facă nimic?"10
Nu e clar, totuși, dacă Pamfil Șeicaru își
revendică sau nu, în acest pamflet cu adresă
antiargheziană, calitatea de martor ocular al
scenei. Să fi fost, oare, invitat și el, în același
timp, acasă la Arghezi? O „divagare utilă” a
lui Bacovia din 1956 rezumă atitudinea sa
față de fostul director fascizant al Curentului,
devenit între timp voce a exilului antico-
munist: „Pamfilică Șeicaru?... un ticălos, a
șters-o ca un trădător peste hotare.”
În decembrie 1956, Bacovia trăiește, la
Palatul Cantacuzino, apoteoza gloriei sale
țârzii alături de Arghezi. Secvența filmată în
care autorul Versetelor își aprinde, tremură-
tor, țigara de la poetul Cuvintelor potrivite,
aflat alături de el, în prezidiu, are semnifi-
cația unei consubstanțialități simbolice: doi
mari poeți care își aprind țigara unul de la
altul. Într-un articol publicat o săptămână
după aceea, Arghezi își revendică un rol
christic în aducerea la viață a muribundului:
„Pe Bacovia l-am scos din cripta lui Lazăr
săptămâna trecută.”
Prezența poetului de la Mărțișor la sărbă-
torirea de pe 15 decembrie îl impresionează
ațât de mult pe Bacovia încât, întors acasă,
simte nevoia să noteze:
10
Pamfil Șeicaru, Tejgheaua cuvintelor, Editura Carpații, Madrid, 1958, p. 30.
11
Toate citatele din opera bacoviană sunt extrase din George Bacovia, Opere, ediția a doua revizuită și adăugită de
Mircea Coloșenco, Introducere de Eugen Simion, Academia Română, Fundația Națională Pentru Știință și Artă,
București, 2012.
„Arghezi, te iubesc, mă bucură cinstea că ai
venit.”
Cu un adaos la persoana a treia care nu lasă loc
de îndoială asupra identității personajelor:
„Și cei doi mari parcă se îmbrățișau.”
O comparație locativă pune în evidență
diferența frustrantă de statut social:
„Șoseaua Olteniței – Arghezi! Șoseaua
Giurgiului – Bacovia; aici începe comparația
socială...”
„Simțul desenului” și arta naivă
Atât Arghezi, cât și Bacovia au fost și
graficieni cu personalitate. Dacă desenul
arghezian are un caracter stilizat post-im-
presionist, crochiurile moderniste bacoviene
au de regulă un caracter comic, caricatural,
în genul lui Nuni Anestin, contrastând
frapant cu dominanta depresivă a poeziei
sale – o poezie în care Ion Barbu a sesizat,
cu toate rezervele sale, un „remarcabil simț
al desenului”. Autorul Plumbului se ilustra-
se încă din liceu ca atare (fiind premiat la
concursul Tinerimii Române), devenind
mai târziu, pentru scurtă vreme, profesor
suplinitor în materie la Școala Normală de
băieți din Bacău (1925). Oricât ar părea de
curios, Bacovia are și momente argheziene
în poezie, afinitățile venind pe filiera artei
naive; între cele câteva exemple compuse
parcă pentru copii, foarte puțin cunoscuta
„Cine-i mic...”, rămasă prin carnetele lui an-
tebelice, amintește ludicul din Hore: „Cine-i
mic și cine-i mare?/Nimenea nu-i mic sau
mare;/Fiecărui cum îi pare./Tot să cânte,
mi se pare.//Hai-nainte!/Toate, toate sunt
cuvinte./Legănare./Hai încet.../Tot mai în-
cet.../Orișicum,/Graba i-o vibrare.//Hora,
hora...//Este ora/De uitare.”11 ■
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 71
 SIMONA ANTOFI
Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi
„Dunărea de Jos” University, Galaţi
e­mail: simoantofi@yahoo.com

Despre povești, mituri și lumi din

cuvinte – Bogdan Suceavă:
Miruna, o poveste

Formula narativă propusă de Bogdan Suceavă în Miruna, o poveste este reconstitutiv – mitică și se
face din perspectiva timpurilor actuale, a căror secularizare nu afectează, însă, credința în puterea
de creație a cuvintelor. Recuperarea ficțională a unui eșantion reprezentativ din spațiul mitico
– magic al Balcaniei de coloratură românească este programatică și propune, totodată, o nouă
versiune – sprijinită intertextual – a temei povestitorului.
Abstr ac t

Cuvinte-cheie: povestitor, mit, intertext, imaginar

In Miruna, o poveste/Miruna, a Story,  Bogdan Suceavă’s narrative pattern mythically redefines the

writing itself from the point of view of the contemporary reality, without destroying words ‘power
of re-creating the world. The fictional revival of a representative mythical and magical Balkan
space of Romanian extraction functions as a manifesto which inter-textually reloads the theme
of the author.

Keywords: narrator, myth, inter-text, imaginary world

Reacțiile pozitive ale criticilor noștri literari
și studiile dedicate lui Bogdan Suceavă încep
să se adune, de ceva vreme scriitorul și mate-
maticianul ce trăiește în SUA bucurându-se
nu doar de aprecieri binemeritate, am zice,
ci mai ales de abordări serioase, fundamen-
tate pe judecăți de valoare argumentate, si-
tuări oneste în contextul literaturii române
postdecembriste și pe o analiză echilibrată
a romanelor sale. Sanda Cordoș, de pildă,
îl așează într-o companie selectă, alături de
Petru Cimpoeșu, Petre Barbu, Dan Lungu,
Filip Florian, Florin Lăzărescu, Florina Ilis
– de scriitori care reinventează „o Românie
contemporană confuză, înspăimântătoare”
și care, prin transfigurare artistică, „devine
inteligibilă și accesibilă”. Romanele inventa-
riate din această perspectivă – Simion Liftni-
cul, Blazare, Sunt o babă comunistă, Degete
mici, Trimisul nostru special, Cruciada copi-
ilor – la care se adaugă romanul lui Bogdan
Suceavă, Venea din timpul diez, propun, fi-
ecare în felul său, o „deconstrucție a unor
reprezentări atestate de memoria colectivă”.1
Andreea Mironescu analizează, la rândul
ei, schimbările de perspectivă de după 1989,

1
Sanda Cordoș, Lumi din cuvinte. Reprezentări și identități, Cartea românească, 2012.

72 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

Despre povești, mituri și lumi din cuvinte –
Bogdan Suceavă: Miruna, o poveste

oprindu-se la momentul 2000, marcat de

motivația etică a scriiturii romanești („after a
period in which aesthetic literature revailed,
there was a call for a new socially responsible
ethical literature”). Proza tânără, însă, nu se
mai arată a fi în continuare preocupată de
angajamentul social, căci „the narrators are
marginal figures, and the narration makes
use of the negative means of satire”. Și încă
– „in spite of their minimalist aspect, these
novels often propose subtle hermeneutics of
collective representations, drawing attenti-
on to the way in which they are embedded
in the discourses which define the public
sphere”. 2
Într-un studiu publicat în volumul Multi-
cultural Representations. Literature and Dis-
course as Forms of Dialogue, Aspects of Li-
minality in Bogdan Suceavă’s Short Fiction,
Mihai Ion remarcă faptul că Bogdan Suceavă
își elaborează „multe din prozele sale scurte intenției romanului stau alături de asumarea
după rețeta inserției fantasticului, straniului, deschisă a imboldului de a da la lumină o
senzaționalului într-un decor banal”, toate versiune proprie a temei povestitorului și
aceste supape „prin care cotidianul comu- „reconstituirea unui imaginar local dintr-o
nică cu supranaturalul și normalitatea cu zonă a Balcanilor unde tocmai temele locale
bizarul” fiind „zone de manifestare a limi- intraseră de multe ori în rezonanță cu isto-
nalității”.3 ria, iar ambianța secolului XX le stricase.”4
Asociind, așadar, primele două opinii cri- Influxul autobiografic – jurnalul de spital
tice – care așează scriitura literară a lui Bog- al bunicului – povestitor și născocitor de
dan Suceavă în contextul literaturii române povești despre oameni, fapte și mai ales des-
actuale, cu observațiile lui Mihai Ion, axate pre timp – se asociază firesc unor modele de
pe predilecția romancierului pentru zone de reconstrucție a imaginarului identificabile
graniță – între reprezentări posibile ale lumii în Pateric, în Viețile Sfinților, în Alexiade, fa-
în și dincolo de text, adică în memoria colec- bulele lui Esop și Povestea vorbei, a lui Anton
tivă, ne-am oprit asupra romanului Miruna, Pann. Și cu modelul J.R.R. Tolkien – The
o poveste, în a cărui Postfață devoalarea labo- Hobbit – exercițiu magistral de reconstrucție
ratorului de scriitură, clarificarea mizei și a mitico-simbolică a „vechii lumi”.5

2
Andreea Mironescu, A new found social relevance for literature? The case of romanian postcommunist fiction, în
„Diversité et identité culturelle en Europe”, nr. 122/2016, pp. 41 – 42.
3
Mihai Ion, Aspects of Liminality in Bogdan Suceavă’s Short Fiction, în Multicultural Representations. Literature and
Discourse as Forms of Dialogue, Arhipelag XXI Press, Iulian Boldea, Cornel Sigmirean eds., Târgu Mureș, 2016, pp.
442 – 442.
4
Bogdan Suceavă, Miruna, o poveste, Polirom, 2017, p. 162.
5
Idem, p. 164.

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 73

 SIMONA ANTOFI

Ce au în comun toate aceste scrieri în- în toate formele ei, călător, adică, în viață
tre ele, și cu romanul lui Bogdan Suceavă? și în moarte (prin război), lumea aflată la
Statutul de „basm pentru oameni mari”, de intersecția dintre profan și imemorialul mi-
„invenție literară perfectă”.6 Tolkien recurge tico-magic camuflat de elementele naturale
la o recalibrare a schemei narativ-simbolice ce amintesc de relevanța stihialului ca semn
universale a basmului, prin „toată tradiția al prezenței arhaicului în postmodernitate
literară anglo-saxonă din perioada ante- supraviețuiește prin cuvinte.
rioară invaziei normande”.7 Similar, Bog- Povestea-cadru începe cu o firească des-
dan Suceavă se revendică de la un spațiu cindere în satul bunicului a celor doi copii,
imaginar (auto)formant, rămas în stadiul Miruna și naratorul ce spune, și el, o poveste
mitico-magic al unei culturi adânc imer- despre minunatele istorisiri relatate de un
sate în memoria noastră colectivă – Balca- bunic mitic, despre o ascultătoare capabilă să
nia, și caută soluția optimă pentru a face să pătrundă, cu ochii minții, în fascinanta lume
coabiteze, în scriitură, literatura fantastică, sacră care, dincolo de negurile din Valea Rea,
autobiograficul și temele fundamentale ale ține neștirbită în ființă, de veacuri, lucrătura
unui imaginar local care adesea îmblânzi- magică a unui cronotop, sesizabilă doar de
seră, deviaseră sau transformaseră istoria către inițiați. Ceea ce pare a fi copilăria unor
agresivă într-o versiune arhaică a unei istorii copii obișnuiți se transformă, grație dialo-
repetitive. Undeva, pe valea Râului Doam-
nei, afirmă scriitorul, între localitățile Dom-
nești și Nucșoara, „exact în perioada când
satele tradiționale începeau să se stingă”, se
întâmplă lucruri minunate, (re)povestite cu
meșteșug, în baza unui „echilibru literar”
ce se revendică de la experiența personală
a autorului.8
Miruna, o poveste – adică o versiune, din-
tre toate cele posibile, a unui concentrat din
imaginarul balcanic de coloratură româneas-
că, propune o re-lectură retrospectiv-recupe-
ratorie a satului mitic, puternic amprentat
de practici și gesturi magice care încă permit
interferența dintre lumea de dincoace și cea
de dincolo de ceea ce simțurile profane pot
percepe, prezervat în și ca succesiune de po-
vești, ca ipostază atemporală a unei comu-
nități funcționând după reguli imemoriale.
Transfigurată și păstrată ca atare, în ochii
Mirunei – fetița receptacol al istorisirilor
spuse aievea de un bunic cu toate atributele
înțeleptului mitic, experimentator al lumii
6
Ibidem.
7
Idem, p. 165.
8
Idem, p. 167.

74 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

Despre povești, mituri și lumi din cuvinte –
Bogdan Suceavă: Miruna, o poveste
gului dintre bunic și nepoată, într-o inițiere
jucăușă în spectacolul camuflat – epifanic
al formelor sacrului: „Ea a întrebat unde se
vede timpul trecând și atunci bunicul i-a
povestit despre farmecele fiecărui bob de
grâu, pe care se află încrustat în taină chipul
Domnului nostru Iisus Hristos, care odată
însămânțate în pământ poartă în boabele
cele noi taina învierii.”9
Transferul profanului în mitic și îmbi-
barea de mărcile sacrului conturează un joc
inefabil cu timpul, iar Miruna – în copilă-
ria ei aureolată de candoarea întrebărilor
primordiale – reiterează o experiență fun-
damentală de explorare și de cunoaștere a
sensurilor lumii – ale celei văzute și ale celei
nevăzute.
Din perspectiva simbolic – arhaică a pri-
virii albastre a bunicului, privire pe care Mi-
runa o moștenește, istoriile timpului prezent
– „dar de undeva trebuie că se trăgea curiozi-
tatea lui de a ști cum se va sfârși odată pentru
totdeauna câte o istorie a timpului prezent,
ca războiul din Vietnam sau ancheta despre
teroriștii palestinieni de la München, lan-
sarea ultimului sputnic ori lovitura de stat
din nu știu care țară a Americii Centrale.”10
- sunt citite prin grila străveche a bunicului
aflat, se pare, în așteptarea urmașului ales,
demn de a-i continua rostul. Privite din acest
unghi, al menirii unui adevărat rostitor al
istoriilor necesare pentru instruirea întru sa-
cru, cu toate formele lui, a urmașilor dăruiți
cu harul ținerii în ființă a lumii prin cuvânt,
distorsionarea faptelor, realizată în paginile
ziarelor, parcă anume pentru a păcăli timpul,
relevă un alt efect al cuvântului: răstălmă-
cirea, confuzia, adică haosul: „După ce o
vreme a dat glas istoriilor din ziar, Niculae
9
Idem, p. 8.
10
Idem, p. 14.
11
Idem, p. 19.
12
Idem, p. 23.
13
Idem, p. 24.
s-a gândit prima oară că unele dintre ele sunt
minciuni curate. După ce a citit vreme de
câteva luni, în mintea lui a început să în-
colțească bănuiala că jurnalele sunt lucruri
confuze, care aduc adevărul amestecat cu
niște zvonuri, cum sunt cele care se aud în
sat și pe care le scornesc babele care n-au altă
treabă, tot felul de trăsnăi care, după ceva
vreme, se arată a fi minciuni.”11
Tocmai de aceea bunicul, Niculae Berca,
își începe șirul de povestiri cu istorisirea vie-
ții lui Constantin Berca, tatăl său și înteme-
ietorul mitic al acestui neam de povestitori
inițiați. Momentul inaugural – simbolic al
intrării în poveste este unic: „Constantin
Berca a primit actul de proprietate la un ceas
de toamnă darnică în rod, când se așează
legile sub semne noi, ca o erată de ultimă oră
la cărțile vechi de când lumea.”12 Dar, ca în
orice mit, repetabil. Căci fiecare generație se
re-naște, succesiv, întorcându-se la începu-
turile ei sacre și reiterând puterea de logos
a cuvintelor mânuite de părinții fondatori.
Vechiul și noul coexistă sub semnul pen-
dulei care marchează cu exactitate trecerea
timpului, într-o re-întemeiere pusă pe seama
unui erou civilizator chemat, ca în basme ori
în epopei, să reinstaureze ordinea, și a unui
intertext cu grijă ales. În care reverberează
ecouri din Iliada și Odiseea, de pildă, ames-
tecate cu credințe autohtone, precreștine
și creștine, în deplină armonie. Topografia
acestor locuri - și toponimia lor – dau seamă
de o serie de coordonate mitice al căror prin-
cipiu de bază, circularitatea, se regăsește în
forma dealului „turtit ca o sferă”13, Măgura
Bătrână, unde veteranul Constantin Berca
este împroprietărit și de unde, ca dintr-un
nou omphalos, începe re-cosmicizarea.
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 75

Lupta eroului civilizator cu forțele teluri-
ce nezăgăzuite începe cu o confruntare cu
fiarele pădurii, lupii, stăpânii sălbăticiei. Sunt
atât de mulți încât, îngropându-i, Constan-
tin Berca înalță un tumul ritualic, pe măsura
puterilor lui supraumane. Mai mult, Baba
Fira – orologiul din vremuri imemoriale al
celor văzute și nevăzute, profane și sacre ale
satului pierdut între granițele sale naturale și
parcă înghețat în afara istoriei, îi identifică
adevărata natură: „Atunci l-au văzut oame-
nii satului pe Cosntatin Berca așa cum era:
nici pe de-a-ntregul temător de Dumnezeu
și credincios, nici pe de-a-ntregul sălbăti-
ciune adevărată. Era jumătate om, jumătate
fiară și asta i-a făcut pe toți să se gândească
mai bine la rostul lor în munții aceia.”14 Pe
măsură ce legenda omului-lup începe să se
articuleze, alte figuri memorabile ale satu-
lui mitic încep să se ivească dintre ițele unei
narațiuni molcome, desfășurându-se cu o
lentoare menită să restituie, pentru cititor,
tiparul arhetipal al unei situații de discurs
ce aduce față în față un povestitor inițiat cu
un ucenic cândva martor al unei înscenări
fabuloase prin cuvânt, și al unui destin egal
cu soarta micii comunități rurale de la Valea
Rea. Babei Fira – cea care alungă ciuma din
sat cu un descântec de pază, i se alătură, to-
talmente neconflictual, părintele Dimitrie,
la rândul său un cunoscător al practicilor
vrăjitorești, conform unui „manual de magie
albă 15.
Una dintre probele esențiale pe care pro-
tagonistul unui scenariu mitic cu funcție
inițiatică trebuie să le treacă implică inițierea
în Eros. Menită îi este Domnica – o ființă
magică purtătoare a unei mărci onomastice
distinctive: „Mai târziu avea să afle despre
14
Idem, p. 30.
15
Idem, p. 41.
16
Idem, p. 45.
17
Idem, p. 50.
18
Idem, pp. 58 – 59.
76 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
SIMONA ANTOFI
ea că se născuse în noaptea de An Nou și că
nu îmbătrânește decât cu trei anotimpuri
pe an.”16 Călătoria în lumea de dincolo
de aparențe îl poartă pe neofit pe tărâmul
subpământean al Ielelor – călătoria este, și
în cazul lui Constantin Berca, ghidată de
cele trei fete de împărat care îl cunosc și
care îi dezvăluie viitorul: „Aceasta este țara
Subpământurilor Nesfârșite, unde ai să fii
chemat într-o zi ca om viu, să vezi taine pe
care încă nu le-ai văzut și să-ți alegi calea pe
care încă nu ți-ai ales-o. Iar calea aceea nu va
fi împlinită de tine, ci de sânge din sângele
tău, în altă vreme.”17 Lumea aceasta, ascunsă
ochilor profani, ființează, înainte de toate,
prin cuvânt. Povestită, ea prinde contur și,
din nou, rezonează mitic cu alte istorii fa-
buloase despre descendenții unor semizei
ori eroi ordonatori, stăpânitori ai lumii în
totalitatea ei.
Arborele vieții, osia universului, scară de
la pământ la cer și axă a viselor se corelează
fântânii – poartă către miraculoasa lume a
Ielelor, acolo unde legile ființării sunt mai
dense de substanță sacră și mai aproape de
centrul lumii. Arbore întors, fântâna izvo-
răște apă limpede din pământ sec, așa cum
se cuvine când doritorul de apă poartă toate
semnele nefirescului: „Și se mai spune că ai
scos apă din piatră seacă, săpând în loc us-
cat, pe Măgură, iar alții spun că ești atât de
puternic și de sălbatic, încât odată ai omorât
cu mâinile goale un urs din pădure.”18
Călătoria inițiatică a lui Constantin Ber-
ca ascultă de regulile fundamentale ale fiin-
dului și nefiindului care, îngemănate, dau
seama de funcționarea macro și a microcos-
mosului. Preluând și prelucrând modelul
simbolic al rătăcirii mitice al lui Odiseu,
Despre povești, mituri și lumi din cuvinte –
Bogdan Suceavă: Miruna, o poveste
de exemplu, romancierul reiterează istoria
emblematică a cuplului Ulise – Penelopa,
asociindu-i Domnicăi atribute specifice: fe-
meia simte primejdia care-i pândește soțul,
și care îl va lovi în timpul călătoriei lui unde
altundeva decât pe mare, și apoi, în timpul
prinderii și lichidării, de către armată, a gru-
pului de tâlhari conduși de căpetenia Oarță
Aman. Carol I trimite soldați să scotocească
toate ungherele Codrilor Vlăsiei, însă Oar-
ță Aman – sinucigaș sau supraviețuitor, se
mută în poveste.
Istoria repovestită pentru a putea fi pre-
zervată în memoria colectivă prin inter-
mediul Mirunei, următoarea ipostază a
povestitorului mitic, se îmbogă-
țește cu imaginea anti-erou-
lui Elefterie: „Avea ochii
duși în fundul capului
și o privire fixă despre
care Baba Fira spu-
nea că este neîndo-
ielnic semnul celor
care s-au apropiat
de Iele. Constan-
tin Berca văzu în
Elefterie un frate al
său, mai puțin noro-
cos, rătăcit pe pământ,
pierdut pe pământ, alun-
gat din țara aceea minunată
din adâncuri a cărei frumusețe îi
întunecase mințile.”19 Și el văzuse Ielele, dar
ratase efectul magic al revelației. Mai mult,
pare a cumula simbolistica aparentă a ratării
cu neputința exersării funcției de părinte în-
temeietor al neamului de povestitori anume
aleși pentru transmiterea unei istorii despre
esențele arhaice ale unui loc sacru, protejat
de nume – Valea Rea, și ascuns în timp.
Un anume Enache Mâzgău aruncă în
afară informații cu posibile consecințe gra-
19
Idem, p. 80.
20
Idem, p. 89.
ve – adevăratul tată al lui Constantin Berca
ar fi tocmai cufundatul în nebunie Elefte-
rie. Puterea în revers negativ a cuvântului,
prin blestemul pe care Constantin Berca îl
aruncă asupra imprudentului Mâzgău, în-
curcă ițele războiului de țesut al Babei Fira
și bulversează întreaga ordine – văzută și
nevăzută – a lucrurilor: „la câteva zile după
duminica aceea, fără niciun semn dinainte,
Enache Mâzgău fu cuprins de dureri de bur-
tă cumplite, iar după doar câteva săptămâni
burta lui începu să se umfle de sta să plez-
nească. Avea grețuri ca muierile de poartă
copil, era galben la față ca porumbul, picioa-
rele i se subțiaseră și fălcile îi atârnau, în
timp ce burta îi creștea cu câte
un deget în fiecare zi, până
ce s-a făcut așa mare, de
nu mai puteau să-l
scoată din casă.” 20
Ispășindu-și vina
de a fi utilizat în
răspăr puterea de
logos a cuvintelor,
Constantin Berca
rătăcește prin lume
uitându-și limba și
pierzând, așa cum
singur cere drept pe-
deapsă, puterea de a vor-
bi. Așadar, eroul parcurge a
doua lui moarte inițiatică, după
experiența războiului, iar expierea astfel
asumată îi asigură curățarea spirituală și
întoarcerea în simbolica lui Itacă.
Ajutorul Domnicăi, și al bobilor Babei
Fira, ca și al cărților de joc ce traduc în limbaj
inteligibil destinul lui Constantin Berca este
esențial. Întors la Penelopa sa, eroul rătăcitor
preia acele trăsături pe care Odiseu însuși
le validase ca însemne ale perseverenței în
căutarea sensului adevărat al lucrurilor, și
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 77

ale fericitei încheieri a inițieirii: „Domnica
țesea la război o pânză ciudată, fără de cu-
loare, care noaptea se desfăcea singură. Ea a
fost cea dintâi care l-a îmbrățișat, deși abia
l-a cunoscut cu barba aceea și cu chipul ars
de soare.”21 Domnica și Elefterie preiau, la
rândul lor, simbolistica Penelopei și pe cea
a porcarului Eumeu – care îl recunoaște pe
Ulise cel întors în Itaca sub camuflajul pro-
tector al unui cerșetor.
Un alt personaj memorabil al istoriilor
lui Niculae Berca – descendent biologic și
spiritual al patriarhului Constantin Berca și
obligatoriu, ca prezență simbolică, în ecu-
ația constitutivă a unui scenariu și a unui
cronotop mitic, este Gheorghe Vartolomeu.
Și ele vede Ielele, de una se și îndrăgostește,
fatalmente, însă refuză transferul în mitica,
ipotetica țară de cetină și chemarea zânei,
Întors în satul din Valea Rea, și pierzându-și
darul vorbirii, flăcăul rămâne prizonierul
unei povești de iubire ratate și pradă unui
dor ce-și trage seva din mitica Vale a Plân-
gerii, pe care basmul Tinerețe fără bătrânețe
și viață fără de moarte o evocă.
Lucruri ciudate se întâmplă când trupe-
le germane iau în stăpânire satul, în timpul
celui de-al Doilea Razboi Modial. Părintele
Dimitrie așteaptă ca satul să fie izbăvit de
prezența lor, percepută ca demonică, pentru
a-și desăvârși biserica, iar Baba Fira constată
că puterile vizionare ale bobilor au fost în-
nodate. Apele temporar agitate ale istoriei
se vor liniști, iar părintele Dimitrie – care
numără, după cum spun oamenii, 200 de
ani – își poate desăvârși opera. Pe tot par-
cursul construirii bisericii – una de piatră și
zid, mult mai rezistentă decât cea veche, de
lemn – părintele trece printr-un proces de
sfințire, de autopurificare similară unei ieșiri
din materialitate și intrării în impondera-
bilitatea absolută a spiritului: „Era o vreme
21
Idem, p. 102.
22
Idem, p. 107.
78 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
SIMONA ANTOFI
când părintele Dimitrie trăia în apropierea
luminii, văzând ceea ce văd îngerii, hrănin-
du-se cu ceea ce ei se hrăneau, adică cu duh
sfânt. Cât timp a durat ridicarea bisericii din
cărămidă, nu de parte de lacul Învârtita, chi-
pul său a devenit palid, ca de ceară, obrajii
i s-au supt, iar mâinile au început să atingă
aerul cu un foșnet ușor, ca de aripă.”22
Procesul de învestire a Mirunei în funcția
de povestitor cu autoritatea dată de aparte-
nența ei la a treia generație de descendenți
ai părintelui mitic, desfășurat în paralel cu
țeserea istorisirilor de până acum, se înche-
ie cu moartea ritualică a bunicului Niculae
Berca. Învestitura Mirunei este reală și aie-
vea, căci fetița, încercând să își apere bunicul
muribund, intră în dialog cu îngerul poveș-
tii, și asistă la confruntarea dintre acesta și
îngereasa morții.
Odată cu moartea unui povestitor, și
pentru ca următorul povestitor să îi preia
funcția, vârsta de aur a copilăriei apune în
fapt, însă jocul de-a refacerea lumilor miti-
ce continuă, prin Miruna și prin fratele ei,
povestitorul din carte. ■
BIBLIOGRAFIE
Cordoș, Sanda, Lumi din cuvinte. Reprezentări
și identități, Cartea românească, 2012.
Ion, Mihai, Aspects of Liminality in Bogdan
Suceavă’s Short Fiction, în Multicultural Repre-
sentations. Literature and Discourse as Forms of
Dialogue, Arhipelag XXI Press, Iulian Boldea,
Cornel Sigmirean eds., Târgu Mureș, 2016.
Mironescu, Andreea, A new found social rele-
vance for literature? The case of romanian post-
communist fiction, în „Diversité et identité cul-
turelle en Europe”, nr. 122/2016.
Suceavă, Bogdan, Miruna, o poveste, Polirom,
2017.
 MOȘE IDEL
Profesor de filosofie,
Cercetător la Shalom Hartman Institute
Philosopher,
Senior Researcher at the Shalom Hartman Institute

JEAN-JACQUES ASKENASY
Facultatea de Medicină „Sackler”, Universitatea Tel-Aviv, Israel,
membru de onoare al Academiei Române
“Sackler” Faculty of Medicine, Tel Aviv University, Israel,
honorary member of the Romanian Academy
e-mail: ajean@post.tau.ac.il

Moses Gaster,
contribuțiile unui cărturar român evreu
în formarea statului Român și Evreu
Textul reprezintă o succintă invitație la cunoașterea contribuției pe care eruditul Moses Gaster o
aduce culturii române și evreiești. Instruirea sa ca lingvist, poligolot și filosof se adaugă vocației sale
de om politic cu realizări notabile, în ciuda unui destin nu o dată vitreg.
Abstr ac t

Cuvinte-cheie: Moses Gaster, omul politic, cărturar

The text is a brief invitation to learn about the scholar Moses Gaster’s contribution to the Romanian
and Jewish culture. His training as a linguist, polyglot and philosopher adds to his vocation as a
politician with notable achievements, despite a tough destiny.

Keywords: Moses Gaster, politician, scholar

Călinescu spunea: „Oamenii excepționali
sînt plini de surprize și au totdeauna o ne-
cunoscută". Necunoscuta la Moses Gaster
este întrebarea: ce a fost excepțional în
personalitatea sa, realizările culturale sau
politice? Dedicăm expunerea noastră dez-
baterii acestei întrebări.
În istoria culturii române, Moses Gaster
a fost unul dintre cei mai prolifici cercetă-
tori ai limbii și folclorului românesc atât
înainte, cât și după expulzarea sa. Ca urmare
a conferințelor sale despre nerespectarea
drepturilor cetățenești ale evreilor, este
expulzat la vârsta de 29 de ani, de către
Președintele Consiliului de Miniștrii Ion
Brătianu la propunerea lui Dimitrie Sturza.
Ajuns în Anglia, Moses Gaster se impune
în scurt timp ca un eminent lingvist, poliglot
și filosof. Azi, după mai bine de un secol,
contribuțiile sale constituie repere în studiul

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 79

 MOȘE IDEL, JEAN-JACQUES ASKENASY

tezaurului folcloric Român. Continuarea și în toate celelalte limbi pe care le vorbea

studiilor sale în folclorul românesc și englez fluent.
au condus la alegerea sa ca președinte al Colecția sa personală de manuscrise,
Societății Engleze de Folc-Lore. încă existente, atât în librăria Academiei
Române, cât și în British Library din Londra
* și Ryland Library din Manchester, ascund
nenumărate surprize, pe care viitorul le va
În paralel Moses Gaster publică nume- scoate la lumină.
roase studii dedicate diferitelor aspecte În domeniul Iudaismului o mare parte
ale culturii Iudaice: folclorul Bibliei și a activității sale științifice literare, a fost
al sulurilor biblice, literaturii rabinice în retrogradată de uitare. Cu excepția câtor-
special Midraș, folclorul magiei kabalistice va monografii și publicații din România,
și culturii Samaritene bazată pe manus- nu există nimic paralel în limba ebraică
criptele originale din Nablus (astăzi orașul și foarte puține și scurte studii în limba
Șhem din Israel), descifrate de el. Toate engleză.
acestea sunt numai o mică parte a studi-
ilor acestui savant, puse în valoare până
în prezent. Teoriile sale despre originea și
*
istoria Kabalei au fost pînă foarte recent Moses Gaster la vârsta de 73 de ani, în
neglijate, dar pe măsură ce se descoperă anul 1929, la 2 ani după trecerea în nemurire
excepționalele sale cercetări, ele sunt pu- a lui Ion Brătianu a fost numit membru de
blicate în volume atât în limba română cât Onoare al Academiei Române.

80 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

Moses Gaster, contribuțiile unui cărturar român
evreu în formarea statului Român și Evreu
Omul politic Moses Gaster a fost un
luptător pentru drepturile cetățenești ale
evreilor români și sionist. Ca sionist a
inițiat și încurajat emigrarea în Palestina
a unui grup de evrei români din Moinești
în anul 1882, și a contribuit efectiv, la
stabilirea primei „colonii agricole” la sud
de Haifa, numită Samarin, devenită după
cîțiva ani Zichron Yaacov. Această colonie
a declanșat „mișcarea coloniilor evreiești”
în Israel. Lingvistul Moses Gaster, conștient
de importanța majoră a limbii, în crearea
statului unei națiuni, și a impus sistemul de
învățare al limbii ebraice de către coloniști
la venirea lor în Palestina, acțiune care se
cheamă până azi „ulpan”.
A fost ales șef spiritual al comunită-
ților evreiești din Spania, Portugalia și
Anglia, directorul Colegiului Judith Lady
Montefiore din Ramsgate și Președintele
Federației Sioniste a Angliei. Activitatea
sa în scopul creării statului Israel a condus
la alegerea sa ca vicepreședinte a mișcă-
rii Sioniste, președintele fiind Teodor
Herzel. S-a opus categoric la crearea sta-
tului Israel în Uganda și și-a expus vederile
sale politice în zeci de conferințe, ținute
la Universitatea București, Universitatea
Oxford, Colegiul Judaic din Londra, și
la comunitățile rabinice din Spania și
Portugalia.
*
În locuința savantului Moses Gaster
din Londra a fost elaborată declarația
Balfour de către Secretarul de Stat Arthur
James Balfour în prezența Baronului Lionel
Walter Rothschild, a viitorului Președinte
al Israelului Haim Weizmann și Nahum
Sokolow Președintele Organizației sioniste
poloneze. Documentul a fost aprobat de
guvernul britanic la data de 31 octombrie
1917, devenită zi comemorativă în Israel.
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 81
 MOȘE IDEL, JEAN-JACQUES ASKENASY
Savantul român evreu, Moses Gaster
expulzat din patria sa la vârsta de 29 de
ani, rămână in istoria culturii, unul din
pilonii folclorului românesc atât prin
activitatea sa în România cât și în Anglia.
Vasta sa creație se înscrie alături de coloșii
Cantemir, Hasdeu, Iorga și Eliade ca pildă
a omului total, care lasă două enciclopedii
una tipărită și una în manuscris ambele cu
slove de aur. Atașamentul său pentru țara
în care s-a născut, rămâne inscrisă în istoria
culturii Române cu litere de veci.
În ziua de 9 septembrie, am primit o
scrisoare de la academicianul Profesor Dr.
Constantin Popa, distins elev și urmaș al
Școlii de Neurologie Gheorghe Marinescu,
care vine să menționeze adeziunea dascălilor
noștri, savanții Gheorghe Marinescu, Oscar
Sager și Arthur Kreindler, contemporani cu
Moses Gaster, la concepțiile menționate în
Crestomația Română. Scrisoarea deasemeni
scoate în evidență un aspect istoric al contri-
buției savantului Moses Gaster, în definirea
82 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
Națiunii Române ca Stat, prin demonstrarea
latinității limbii ei.
Aș adăuga la această importantă obser-
vație, o ideie, și anume faptul că omul de
cultură Moses Gaster jucând un rol deose-
bit în istoria națiunilor. Pentru România
dovedind latinitatea limbii a contribuit
la definirea Națiunii Române ca Stat, iar
pentru Israel fiind asociat la declarația
Balfour a contribuit la definirea Israelului
ca Stat. Aceste două realizări, îl impune pe
savantul Moses Gaster ca o punte de unire
între România și Israel, fapt care ar trebui
luat în considerație.
În concluzia tuturor celor prezentate,
consider că savantul Moses Gaster și-a căști-
gat dreptul incontestatbil de a face parte din
panteonul științific al României. ■
P.S. Complexitatea problemei identității etnice,
este subiectul cărții care va apare zilele acestea,
intitulată „Oameni și Patrii. Istoriile și geografiile
identității” în editura Polirom.
 MIHĂIȚĂ STROE
Doctorand, Școala de Studii Avansate a Academiei Române;
Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, Academia Română
PhD Student, School of Advanced Studies of the Romanian Academy;
“G. Călinescu” Institute for Literary History and Theory, Romanian Academy
e-mail: st.mihaita@gmail.com

Tânărul Agârbiceanu
și o cronică transilvană*

Prezentul text este conceput ca o postfață pentru utopia Vești de nicăieri a lui William Morris (în
curs de apariție la editura Cosmopoli), publicată în Anglia în foileton în 1889, și în volum în 1890.
Scrierea propune o versiune socialistă imaginară a unei Anglii de secol XXI, gândită de un designer
deja consacrat ca bornă la cotitura spre arta modernă. Crescut în spirit victorian, autorul devine
un fecund activist pentru drepturile muncitorilor, pentru egalitate, mediu și estetica medievală.
Abstr ac t

Cuvinte-cheie: William Morris, Vești de Nicăieri, utopie

This text is conceived as an afterword to William Morris's utopia News from Nowhere (currently
being published by Cosmopoli), published in England in 1890. The writing proposes an imaginary
socialist version of an England of 21st century, conceived by a designer already established as a
milestone in the turn towards modern art. Raised in a Victorian spirit, the author becomes a
prolific activist for workers' rights, equality, ecology and medieval aesthetics.

Keywords: William Morris, News from Nowhere, Utopia

Dintre toți monografii lui Ion Agârbiceanu, că aici, sugerează el, ar fi germenii persoanei
găsim la istoricul literar Dimitrie Vatama- publice interbelice, dar și a operei, cu predi-
niuc, în lucrarea Ion Agârbiceanu (Editura lecțiile ei spre o categorie estetică sau alta, cu
Albatros, 1970), o privire critică proaspătă, tematicile concentrate în muguri de interes
cu reliefarea fericită a sorginții unei opere încă de la „opera” de dinaintea debutului.
adesea marginalizate fără drept de apel, vă- Căci ni se propune chiar mutarea, nu fără
duvită de o lectură asumată, mai cuprinză- argumente, a debutului tânărului artist as-
toare, de integrare a producțiilor literare pe cuns sub pseudonime, la finalul veacului al
conveierul interdependenței (certe în cazul XIX-lea, veac în care-i reperăm nutrienții
acestui autor) dintre istoria socială și cea ideatici și idolii de creație. Râvna cu care
literară. Marele merit al cercetătorului con- istoricul refuză să se oprească la mănunchiul
stă în investigarea mai cu seamă a perioadei de Mărturisiri sau Amintirile deghizate ale
antebelice a biografiei povestitorului, pentru prozatorului, săpând mai adânc în arhivele
* Acest text face parte dintr-un capitol mai amplu al unei teze de doctorat în curs de elaborare, care își propune
să abordeze monografic viața și opera scriitorului ardelean Ion Agârbiceanu.

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 83

 MIHĂIȚĂ STROE

blăjene, în programele școlare, cataloage, te Nicolae Aghirbicean, despre care știam

publicații locale, istorii regionale ș.a. îmbo- că este pădurar, dar care singur se declară
gățesc tabloul unor locuri (Cenade, Blaj), arareori așa, preferând mai ales „econom”
imprimându-le efectul realist de „adâncime”, (agricultor). Aflăm, din căutările lui Vata-
smulgându-le dintr-un pitoresc reducționist maniuc, că Nicolae este printre primii care
și minimalizator. În alte locuri, Vatamaniuc contribuie la o colectă pentru gimnaziul din
devine speculativ și face o hermeneutică a Blaj2, dovedind și o anumită stare materia-
biografiei, întregind cu estimări inteligente lă și deschidere spre mecenat. El trimite și
golurile tranziției sau oscilațiilor traseului publică poezii culese din folclor, sau poate
tânărului scriitor, iar acolo unde nu reușește chiar alcătuite de el, în Foia poporului din
lasă întrebarea deschisă viitorilor cercetători. Sibiu, menționând că ar fi culese de „Iustina
Agârbiceanu, școlăriță”, primul său născut,
dând și versuri purtătoare care trădau o con-
Blajul și familia Agârbiceanu
știință matură și educată a stratificării satu-
El citează, de pildă, o însemnare milita- lui în clase sociale3. Tot de la monograf ne
ră de la 1746 care anunță că „Agârbiceni și parvine și motivul lipsei alfabetizării soției
Boari (numele de familie a mamei scriitoru- sale, Ana din familia Olariu, care locuiește
lui – n.n.) se întâlnesc și în comuna Siclău, „pe hotar”, deci în afara satului, depărta-
din comitatul Arad”1, ca făcând parte din- rea de școală și dificultățile de a ajunge la
tr-un corp militar înființat de Curtea de la ore prefigurând regretele de mai târziu ale
Viena, în 1699, după pacea de la Karlowitz, mamei-povestitor cu sensibilități notabile
împotriva atacurilor turcești. Între acești la suferințele nevoiașilor. Înainte de a pu-
„militari ilirici” sunt consemnați și membri tea participa la muncile agrare, copilul Ion
cu numele Slavici și Borlea, de unde, spune paște vitele petrecând zile întregi în natură,
monograful, descinde Ioan Slavici. Începând care provoacă primele incipituri de medi-
cu 1746, membrii aceste facțiuni militare de- tații minore – material pentru lirica școlă-
vin iobagi. Informația confirmă o mărturisire rească din prima fază.
din anii ‘30 a prozatorului, care istorisește Din Programa Gimnaziului superior,
despre un strămoș „catană” mai mulți ani în Preparandiei, Normei și Școalei de fetițe din
slujba Împăratului Austro-Ungar, dovedind Blasiu pe anul scolastic 1892/3, ne sunt puse
în același timp vechimea familiei și răspândi- la dispoziție indicii noi din perioada de in-
rea ei și dincolo de câmpiile arcului carpatic. struire. Școala din Blaj se ridica la cel mai
Ar rămâne, totuși un semn de întrebare în înalt nivel de pregătire intelectuală în special
dreptul datei de schimbare a numelui din în domeniul istoriei și filologiei, chiar simi-
Boariu în Agârbiceanu, pe care am putea-o lar școlilor străine, nu doar prin prestigiu, ci
plasa, după informațiile prozatorului, un și prin corpul profesoral (dascăli admirabili
secol mai târziu de la conscripția amintită. precum Aron Pumnul, T. Cipariu, S. Băr-
Interesantă ne apare și persoana tatălui nuțiu, I. Micu Moldovan ș.a. ținuseră lecții
scriitorului, consemnat în unele documen- aici). Știm din mărturisirile lui Agârbiceanu
1
Dimitrie Vatamaniuc, Ion Agârbiceanu, București, Editura Albatros, 1970, p. 6, apud. Gh. Ciuhandu, Românii din
Câmpia Aradului de acum două veacuri, Arad, 1940, p 21 (nota), pp. 141-142.
2
Dimitrie Vatamaniuc, op. cit., p. 7, apud. Unirea, IV, nr. 18, 5 mai 1894.
3
Dimitrie Vatamaniuc citează din Foaia poporului, II, nr. 6, 20 februarie/4martie 1894, un grup de versuri:
„Te-aș iubi, badeo, iubi/ Numai maica de n-ar ști/ Că măicuța nu mă lasă/ Să iubesc de orice clasă.”

84 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

Tânărul Agârbiceanu și o cronică transilvană

favoritul său fiind întâi N. Gane, pe care-l

înlocuiește ulterior cu Sadoveanu. La soci-
etatea de lectură a școlii, unde e ales, într-o
ședință din 1899, secretar, se citește, pe lângă
clasicii Alecsandri, Vlahuță, Coșbuc, și lirica
lui Eminescu, mărturie a penetrării, la nici
un deceniu după dispariție, a poeziei emi-
nesciene, dincolo de Carpați, în cenaclurile
gimnaziștilor.
Studiile umaniste nu-i ofereau prea mul-
Gimnaziul din Blaj te oportunități acestui tânăr, care nu dispu-
ne de suficiente mijloace materiale pentru
că materiile primilor ani puteau fi neatră-
a face pasul în înalta societate, în cariere
gătoare pentru un copil, în timp ce discipli-
mai liberale, îndreptându-l, spre aproape
nele noi, începând cu clasa a V-a, sunt mai
singura opțiune a fiilor intelectuali de ță-
atractive. E pasionat de istorică, botanică,
rani: studiile teologice la Budapesta. Lipsa
zoologie, stilistică și retorică, de traducerile
cursurilor de literatură și de istorie îi fac
ce se fac din limbile clasice, iar monogra-
studenția anostă, cu refugii temporare în
ful ne asigură că elevul Agârbiceanu obține
logică, psihologie și metafizică. Apar, cam
calificative excelente, în ciuda severității in-
în acest interval, frământările existențiale și
stituției. Surprinzător, prozatorul se arată
marile întrebări în conștiința tânărului, stă-
foarte interesat de geometrie, matematică și
rile contradictorii și raționalismul îl conduc
științele naturii, uimit de deschiderea spre o
spre concluzia unei „ipocrizii religioase” pe
nouă explicație a lumii. Oscilează, în timpul
care o vede în el și în ceilalți, profesori clerici
gimnaziul între nota „eminente” și „bine”,
și consăteni, simte o incompatibilitate între
iar bacalaureatul îl promovează cu „matur
morala creștină, misticismul milenar din
cu eminente”4, după examene de română,
practicile religioase și concepția despre viața
maghiară, latină, greacă, germană și matema-
concretă, naturalistă, brutală specifică lumii
tică. Din aceeași Programă aflăm că elevul cu
țărănești din Ardeal. Știm din Mărturisiri
numele ortografiat „Ion Aghirbicean”, „care
că încă din primul an se gândește să aban-
manifestă predilecție pentru limbi străine și
doneze studiile teologice, însă, finalmente
literatură”, primește un stipendiu din fondul
găsește o anumită liniște în credință. Cât
Șuluțiu5. În timpul gimnaziului superior,
durează această liniște putem deduce din
cu sprijinul profesorului Gavril Precup,
schimbarea direcției spre studiul istoriei și
descoperitorul său, cu care studiază latina
al limbilor clasice imediat după finalizarea
și filosofia, aprofundează „toată literatură
ciclurilor studiilor teologice, dorindu-și să
română”, consultabilă atunci în biblioteca
intre în învățământ. Capitulează la scurtă
vastă a Blajului, moștenire a Școlii Ardele-
vreme, îngrijorat și de întârzierea închegării
ne, trecând „de la Văcărești la Coșbuc, de la
unei familii, acceptând postul modest de
Negruzzi până la Slavici și Vlahuță”6, Kogăl-
cancelist (pedagog) la internatul blăjean.
niceanu, Hasdeu, culegerile lui T. Cipariu,
Se însoară curând cu fiica protopopului de
4
Ibidem., p. 9, apud. Programa…pe anul scholastic 1899/1900, Blaj, 1900, p.83; și Unirea, X, nr.23, 9 iulie 1900.
5
Ibidem., p. 9.
6
Ibidem., p. 10.

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 85


Ocna Mureșului și i se oferă destul de rapid
o parohie în Bucium Șasa, sat minier din
Apuseni. Este de notorietate episodul șe-
derii aici: tânărul face cunoștință cu sărăcia
lucie, viața mizerabilă și populația înrăită
de suferințele prelungite, care-l vor urmări
toată viața, însă îi vor și oferi material epic
inepuizabil. Monograful ne atrage atenția
cu privire la un aspect mai puțin semnalat
anterior: Agârbiceanu, asemeni alor sute
de tineri preoți în situația sa, constrânși de
posibilitatea de a urca social, claustrați în
comunități ermetice paupere, încep să fie
misionari în sensul absolut al cuvântului, în-
deplinind concomitent funcția de învățător,
agronomi și medici, încercând, metaforic,
7
Ibidem., p. 23, citând din Unirea, nr. 27, din 8 iulie 1899 următoarele versuri:
„Pe pământ gluga-și întinde
Și privește dus pe gânduri către bolta înstelată…
Turma paste fericită-n jur la dânsul. Când deodată
Prinde-a tremura bătrânul. De după șerpar își scoate
Fluierul. La gură-l pune și începe. Triste note
De durere și de jale umplu aerul și câmpul
Și vibrând cântarea tristă pe-aripi o poartă vântul.”
86 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
MIHĂIȚĂ STROE
să îndrepte creația căzută a lui Dumnezeu,
să o ridice. Că această activitate de sacrificiu
este sau nu implementarea practică a unui
program (sămănătorist sau poporanist), în
plan uman devine mai puțin important.
Episodul coincide cu începerea publicisticii
sociale (Viața românească), continuată, în
anii de război, în Neamul românesc și Ro-
mânia liberă, apoi în Patria și Transilvania.
Acest statut pe care clericul și-l asumă după
cunoașterea realităților sociale din Ardeal se
va topi și alipi definitiv în vocația scriitoru-
lui realist, la fel și imaginea celor doi Agâr-
biceanu, misionarul și scriitorul, încât, nu
de puține ori, neavând întotdeauna răbdare,
o parte din critică a început să-i confunde.
Antrenamente la umbra
pseudonimului și primele povestiri
Dimitrie Vatamaniuc fixează data de 8
iulie 1899 ca debutul lui Ion Agârbiceanu,
cu poezia Amintiri7 în Unirea din Blaj, sub
semnătura horațiană Alfius, anunțându-ne
că cel care debuta „bătrânește”, cu amintiri,
era un elev de clasa a VIII-a din Blaj, care nu
părăsise niciodată zona de baștină. Încura-
jat, trimite versuri și la Tribuna, din care i
se publică doar un sonet, întorcându-se și
continuând temeinic câțiva ani colabora-
rea în publicația blăjeană, la care dă poezii
istorice, despre natură, sărăcie, pietate. Pe-
rioada studiilor teologice aduce infuziuni
de motive creștine, dar și extinderi tematice
în elogierea naturii (cântă, de pildă, despre
râuri transilvănene în ritmurile poeziei lui
Coșbuc). Are apariții episodice în Familia și
Tânărul Agârbiceanu și o cronică transilvană
Răvașul, până se convinge de talentul său și
trimite texte dincoace de Carpați, publicând
de câteva ori în Sămănătorul (una dintre
balade, Legendă, e apreciată de Iorga ca fiind
una dintre cele mai bune balade scrise în
limba română8). Aici și ia sfârși cariera de
poet a lui Agârbiceanu, iar monograful nos-
tru, singurul până la anul publicării, pune
o întrebarea care plutea fără a se întrupa,
în mințile multora: de ce se produce acum
și atât de brusc această schimbare? Iar răs-
punsul, ipoteza, care pare temeinică, ne este
oferită tot de Dimitrie Vatamaniuc:
„lucrul se datorește afirmării impetuoase
a lui O. Goga, cu care se întâlnește, încă
de la debut, în publicațiile transilvănean
și îndeosebi în Tribuna literară și Răvașul.
Poezia lui O. Goga, Casa noastă, este din
1903; Noi, din ianuarie 1904; Oltul, din
februarie aceluiași an. Poeziile ofereau un
exemplu prea strălucit ca să nu-și dea seama
că nu putea intra în competiție cu poetul
rășinărean. Să nu pierdem din vedere, pe de
altă parte, că Agârbiceanu compune paralel
și lucrări de proză și după câțiva ani de uce-
nicie literară era în măsură să știe care dintre
modalități convenea mai bine structurii sale
scriitoricești”9.
Vatamaniuc critică metoda de „selecțio-
nare” cu care a operat inițial critica în eva-
luarea operei, prima slăbiciune care s-ar vădi
fiind miopia viziunii, apoi generalizarea și
proiecția particularului pe suprafața între-
gului. Mulți au judecat opera scriitorului ca
pe un platou neted, incapabil de surprize,
pierzând tocmai creșterile și descreșterile,
iar monograful vrea să ne demonstreze că
avem de-a face cu un scriitor care își dă si-
lința tot timpul să se îmbunătățească, pentru
8
Ibidem., p. 28, apud. N. Iorga, Istoria literaturii românești contemporane, II. În căutarea fondului, București, 1934,
p. 119.
9
Ibidem., p. 28.
care opera, citită cronologic, e jurnalul de
bord al unei conștiințe neliniștite în loiali-
tatea ei. Sămănătorismul e respins din start:
scrisul său nu e programatic canalizat într-o
direcție, iar povestirile nu sunt simple scor-
neli puse în slujba unei ideologii, artificiale,
rupte din pura ficțiune, așa cum procedau,
îndemnați de multe ori, adepții curentului
tradiționalist. În schimb, la Agârbiceanu,
primul volum (De la țară), lăudat în fieful
amintit de ideologii revistei lui Iorga, este
o culegere care reunește elemente din uni-
versul familiar al scriitorului și experiențele
proprii. O altfel de carte n-ar fi fost posibilă
la acea dată pentru prozatorul care se mișca
doar în spațiul descoperit până atunci. Toate
povestirile sunt legate de ținutul natal, însă
acțiunea nu rămâne în sat, ci totdeauna la
marginea lui, intrigile sunt plasate în pre-
zent, cum ne-am fi așteptat, ci într-un trecut
nu foarte depărtat, povestitorul având me-
ritul de a procesa artistic istorioare transmi-
se probabil oral. Doar în acest sens, foarte
restrâns, al repovestirii, sau al ornamentării
unor schițe personale în povestiri populare
prelucrate, se poate vorbi de un idilism. Ci-
clul următor de povestiri, din perioada păs-
toririi în Apuseni, arată tocmai contrariul,
și, ca mărturie al fidelității clericului față de
realitățile sociale în producția sa realistă,
vedem ca viziunea asupra satului se schimbă
diametral, în sincron cu biografia. Cântecul
în note romantice al naturii devine inaudibil
sub vuietul surd al mizeriei și neputințelor.
Peisajele montane, incontestabil mai variate
și mai ofertante decât șesul natal, nu produc
tablouri pe măsură, ba descrierile devin și
mai sumare, cum observă Vatamaniuc, lacu-
nare și fără nicio pretenție estetică. Acestui
gen de frugalitate i se alătură un altul, comu-
nitățile nu mai dau eroi în sensul haiducesc,
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 87

precum înainte (drum pe care în parcursese
înspre Sadoveanu), iar evenimentele sunt
târâte înapoi în vatra satului. Și condeiul
scriitorului e mai sărac și nu se mai plimbă
voios pe întinderi mari, ci se condensează,
se strânge în schițe, iar schițele se limitează
la a fi portrete din grafit ale țăranilor, „mâna
scriitorului” cunoscându-se cu precădere în
dimensiunea morală imprimată:
„Avem impresia, nu o dată, că povestitorul ar
urmări ca, prin înfățișarea unor eroi cu grave
deformări morale și fizice și de aceea în sufe-
rință toată viața, să facă cunoscută prezența
în satul moțesc a unor maladii incurabile.
Aceștia erau însă oamenii între care trăia […].
Întâlnim destul de rar scriitori, nu numai
în literatura română, ci și în cea universală,
care să se găsească într-o asemenea situație
[…] Căci povestitorul însuși este erou, deși
adesea fără existență obiectivă în acțiune, și
ne călăuzește prin acest infern”10.
Oamenii necăjiți și luminătorii
Trupul schilodit al eroilor își găsește
explicația în „ereditatea tulbure” a comu-
nității decăzute, în degradarea și în căderea
definitivă în patimi și exploatarea de către
zbirii zilei a contingentului sărăcit de bă-
iești rămași fără muncă. Această poezie a
neputinței, a decrepitudinii, a urâtului și
diformului este „feuda lui Agârbiceanu”,
cum remarcă și Perpessicius în Mențiuni
critice. Dimitrie Vatamaniuc pune pe sea-
ma condițiilor vitrege în care scrie autorul
(timp puțin la lumina lămpii, zi încărcată cu
greutățile și îndatoririle obștești) aceste în-
semnări de peste zi, fără elaborare deosebită,
iar aici are loc despărțirea de „naturaliști”,
care rămân obiectivi, distanți, tranșanți în
raport cu obiectul scrierilor, „afișează răcea-
10
Ibidem., p. 40.
11
Ibidem., p. 41.
88 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
MIHĂIȚĂ STROE
lă spre a crea impresia de documente uma-
ne”11, pe când la cleric se simte apăsarea,
empatia abia reținută, mila. Ne-am putea
gândi că părăsirea mediului sumbru de la
Bucium Șasa pentru cel tihnit, așezat de la
Orlat, animat de oameni „mai ridicați” avea
să producă o nouă întorsătură în viziunea
asupra spațiului rural, mai romantică, însă,
din nou, nu a fost așa. Agârbiceanu persistă
și insistă în realism, înrâurit asupra proble-
mei pământului. Din această perspectivă
îl prevestește pe Slavici, semnalând dilema
existențială a omului agrar. Proletarizarea
înseamnă dezrădăcinare pentru omul tran-
silvănean născut înaintea tranziției, motiv
de emigrare, iar celălalt necaz, războiul, îi
sporește dramele. Moartea soldatului e lip-
sită de trimiteri patriotice și e aruncată în
cel mai lucid cadru social: părinții în vâr-
stă sunt siliți să ducă singuri de-acum gre-
ul muncilor câmpului. Monograful aduce
martor cazul lui Dragomir Morar din Acasă,
întors într-o scurtă permisie de pe front,
care bagă plugul în brazdă în chiar noaptea
sosirii în sat; similar cu Miron Parasca din
Așa de singur, veteran infirm de un picior,
obligat de neputință să nu mai ia parte la
muncile grele, se vede singur, părăsit, în li-
niștea mormântală a satului plecat pe ogoa-
re. Eroi pătați precum Jandarmul vor caută
o validare din partea satului, însurându-se
cu fata gospodarului de frunte, sperând
subconștient să „moștenească” și imaginea
aceluia, însă eșuează. Criza identitară a
omului de la sat este marca de profunzime
a autorului ardelean în această perioadă.
Războiul, văzut ca un măcel inutil, inegal
ca forțe, nedrept pentru societate, încheagă
începutul actelor de protest în proza auto-
rului Arhanghelilor, iar acest protest conso-
lidează fațeta de luminător (Auflklarer) atât
a lui, cât și, prin extensiune, a unei tipologii
Tânărul Agârbiceanu și o cronică transilvană
noi de personaj, pe care-o propune. Această
categorie ar fi cea care, pe bună dreptate, a
atras adesea dezaprobarea și categorisirea
ca „moralizatoare” a unor scrieri. Dimitrie
Vatamaniuc găsește și el că „Povestitorul
își înzestrează însă eroii din această cate-
gorie cu un conținut de viață ale cărui date
sunt culese din ideologie și rămâne, cel mai
adesea, la ele. Scrutarea vieții sufletești este
eludată și eroii rămân, ca personaje, în mar-
ginea – mai departe sau mai aproape – a
emoției estetice”12.
De o bună apreciere se bucură acele po-
vestiri care au eroi „anti-luminători”, aceia
care trebuie să fie repere pentru comunitate
și, în urma unui demers intenționat, nu doar
că nu își duc la îndeplinire obligațiile sociale
sau morale, ci profită de pe urma virtualilor
beneficiari. Popa Man, contrabandist, după
o perioadă de ședere la mănăstire, merge în-
tr-un sat și, manipulând locuitorii pentru a
12
Ibidem., p. 45.
câștiga popularitate, se îmbogățește consi-
derabil de pe urma lor. Păscălierul, cea mai
reușită nuvelă pe această temă din literatura
noastră în opinia monografului, este poves-
tea unui om bogat, nu lipsit de inteligență
și simț practic, care cumpără darul preoției
și devine păstorul comunității; în loc să-și
îndeplinească îndatorirea, devine ghicitor și
prezicător, angrenându-și întreaga familie
într-un teatru burlesc de jecmănire a unei
clientele credule.
Orașul și iubirea
În ceea ce privește spațiul citadin al
prozei ni se arată că autorul nu excelează
niciodată cu adevărat, ci doar își îmbunătă-
țește observația și își extinde cunoștințele.
Metodele sunt adaptate: „orășenii” sunt,
de obicei, veniți de la sat, fără pretenții
notabile de parvenire deși conservă acea
determinare de a munci, de cele mai multe
ori căzând pradă unor iubiri care-i devo-
rează, sau împlinindu-se formal, duc tot la
suferință. Femeile au adesea un ascendent
asupra bărbaților, pe care îi determină să se
angajeze în lupte politice sau să aspire la o
ascensiune socială. Acești orășeni sunt cu
precădere avocați sau funcționari mărunți,
fără putere de decizie semnificativă, care
rămân, în definitiv provinciali. Atenția lui
Agârbiceanu pendulează dinspre figura
politică neînsemnată spre fenomenul po-
liticianist, unde găsește un viespar numai
bun de a fi agitat din punct de vedere epic
și moral.
Tot din rândul scrierilor care se bucură
de prețuire, sunt acelea care au ca temă prin-
cipală sau secundară iubirea, în ipostaza ei
neviciată de cumsecădenie, ci ca produsul
învolburărilor sufletești, care stârnesc cioc-
niri între grupuri și categorii, între caste și
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 89

morala publică. Prelatul lasă deoparte haina
clericală și teza moralistă și e un adevărat
apologet al dragostei trupești atâta timp
cât e însoțit de sinceritate. Eroii părăsesc de
multe ori scenariile realismului, emigrând
romantic, prin deciziile lor nebunești, lu-
ate în rațiunea neomogenă a erosului, în-
spre povestirea populară, baladă, epopee.
Pasiunea nu este cenzurată nici în Faraonii,
roman ilustrativ în această problematică,
propunând în Rusalina, personaj din gru-
pul țiganilor, prototipul omului convins că
destinul lumii e iubirea și că soarta guver-
nează de fapt lumea, nicidecum îngrădirile
și regulile sociale.
În general, Dimitri Vatamaniuc apără
opera lui Ion Agârbiceanu atunci când
navighează printre opiniile mai mult sau
mai puțin tendențioase ale criticii literare.
El consideră că prozatorul e autorul celei
mai bogate tipologii din perimetrul tran-
silvănean, că e atent, atunci când e vorba
de categorii profesionale, de inventarul pro-
fesional al fiecăreia, că sondează teritorii
noi (băieșitul), că e monograful satului de
șes și de munte cu toate particularitățile și
specificitatea fiecăruia, că abordează între-
gul spectru al vârstelor în egală măsură, că
e un umanist rasat și se impune ca cerce-
tătorul demonismului în toate nișele sale.
Răspunde chiar și la acuzație lui Lovinescu
în legătura cu personajele deficitare psiho-
logic, motivând că la Agârbiceanu fondul
sufletesc și trăirile se deduc din acțiunile
fiecăruia și din raportarea la ceilalți pioni de
pe tabla povestirii. La polul celălalt, acceptă
risipa de cuvinte din cauza nerevenirii la
manuscrise și din lipsa reelaborărilor, iar
pentru a reechilibra balanța după acest tur
de forța apologetic, găsim de folos urmă-
toarea constatare:
13
Ibidem., p. 57.
90 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
MIHĂIȚĂ STROE
„Cercetarea lumii povestirilor lui Agâr-
biceanu din perspectiva întregii sale ac-
tivități literare și nu pornind de la câteva
bucăți, fie ele și reprezentative, duce la
constatarea că nu asistăm la o evoluție în
direcția realizării artistice, ci numai la o
lărgire treptată a experienței de viață. […]
Progresele care se realizează nu țin însă
de modificări aduse în structura scrisului
său, ci sunt, mai presus de orice, rezultatul
îndemânării, câștigată într-un îndelung
exercițiu literar”13.
Cronica transilvană
Proza lui Ion Agârbiceanu trece arare-
ori, și fără interes notabil, granița munților
Carpați. În monografia pe care o analizăm,
Dimitrie Vatamaniuc integrează de fiecare
dată axiologic opera prozatorului doar în
acest cadru regional, fără să ne lase senza-
ția că Agârbiceanu ar fi un „provincial” al
literaturii române, valabil numai în limi-
tele geografice natale, ci că, prin temati-
că și prin destin aparține integral acestei
zone. În acest sens, Agârbiceanu ocupă, în
opinia monografului, întâiul loc în mul-
te privințe, depășindu-l în multe privințe
și pe Slavici. Plecând de la ideea acestei
autoizolări tematice se lansează ipoteza
viabilității unei Cronici transilvane lăsa-
tă moștenire. Voluntară sau nu, această, o
cronică a ținutului din interiorul Arcului
Carpatic poate fi identificată dacă se unesc
scrierile de mai mare întindere ale autoru-
lui, dar nu dispuse cronologic, în ordinea
elaborării, ci în funcție de perioadele la
care se face referire.
Agârbiceanu e tentat, cum am văzut,
de ideea frescei sociale, chiar de la „revela-
ția” romanului rusesc, începând redactarea
cronicii înaintea Marii Unirii cu Legii tru-
Tânărul Agârbiceanu și o cronică transilvană
pului și Legea minții, însă ideea continui-
tății neîntrerupte a șirului evenimentelor
sociale a fost cu siguranță definitivată cu
„piesele lipsă” abia în deceniul al cinci-
lea, sub o tăcere forțată de statutul său de
marginalizat cu politețe, cât și de cenzura
vremii. Unitatea scrierilor care ar alcătui
această cronică n-ar fi dată de personaje, ci
de peisajul comun în care se succed eveni-
mentele, în acest caz societatea românească
de peste munți, cu precădere clasa de mij-
loc din orășelul generic ardelenesc. Sub
anonimatul Orașului X folosit se ascunde,
probabil, Sibiul, pe care monograful în
deconspiră prin câteva corespondențe. Nu
imaginea orașului primează, ci strict zona
adiacentă evenimentelor, stăruindu-se pe
perspectiva seminaristului sau studentului
care observă lumea. El vede întâi universul
închis al școlilor la care vin elevi din împre-
jurimi, rețeaua bogat ramificată de gazde
și chirii și urbea într-o curgere monotonă,
întreruptă de venirea unui circ sau de mi-
cile distracții tinerești. Viața mondenă se
învârte în jurul saloanelor, sau a sălilor de
conferință, iarna la patinoare, ori la me-
teoricelor serate care încurajau întâlnirile
tinerilor. Cei care merg în cafenele sau re-
staurante sunt îndeosebi avocați care sunt
așteptați la ușă de o seamă de țărani veniți
cu pricini agrare.
Punctul de fierbere al acestor orășele
este perioada electorală, unde lecturăm o
metamorfoză a întregii societăți, aflate în
fața unui prilej de căpătuire, de îndreptare
a situațiilor sau de plată a vechilor polițe.
Adunările înflăcărate ținute după un anu-
me tipic (așezarea ierarhică a „delegaților”,
cu fruntașii de la oraș pe primele rânduri,
fruntașii de la sate în spate sau pe laturi),
precum și mașinațiunile autorităților aus-
tro-ungare care țin în frâu elanul audien-
ței și al candidaților, creează un context
dramatic complex și unic. Sunt notate
intențiile de ieșire din sfera de influență a
sașilor bogați, de care românii păreau a fi
dependenți financiar și intrarea sub o nouă
stăpânire, cea bancară. În câteva rânduri
autorul semnalează pervertirea orientării
băncilor poporale care acordau sprijin de
la o recoltă la alta țăranilor, înspre un tip
de capitalist speculativ, care caută „împru-
muturile comerciale”. Problema națională
cuprinde aspecte diverse, de la lupta pen-
tru o universitate românească pentru cele
patru milioane de suflete din Ardeal, până
la veșnica exploatarea agricolă a țărănimii,
devenită în timpul războiului o extermi-
nare a populației, pusă în scenă prin tri-
miterea tuturor bărbaților români apți din
mediul rural pe front. Deznaționalizarea e
un proces perfid de lungă durată care ține,
prin diferite tertipuri, pe români departe
de realizarea potențialului și îngreunarea
prezenței lor în cercurile înalte. Alteori,
administrația creează noi și noi obstacole
iar serviciul militar se lungește excesiv. De
pe front sunt aduși prizonieri ruși, puși să
muncească în locul țăranilor transformați
în cătane, iar relațiile de milă dintre văduve-
le satelor și cei captivi consolidează cadrul
umanist al multor povestiri din deceniul
al doilea.
Deceniul al treilea e perioada avântului
tinerilor de la sat în lumea orașului pentru
construirea unei cariere. Ei sunt persoane
tarate interior, fără gânduri mărețe proprii,
căutători ai unui minim confort. Școala su-
feră modificări pentru adaptarea la noile
vremuri iar vechii învățători trec prin noi
frământări. În această perioadă politicul
câștigă mai mult teren, ca urmare a decep-
țiilor din viața autorului. Agârbiceanu în-
cepe să sancționeze literar mai ales derapa-
jele politicianiste cu care și încheie această
cronică transilvană, la finalul deceniului al
patrulea. Ultimele romane dintr-o astfel
de serie ar fi Sectarii, care denunță masca-
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 91

rada aceleiași cangrene sociale cu două fețe
diferite, aparent în conflict, la pachet cu
gazetăria partinică, aservită și polarizată
care, indiferent de ce baricadă ar fi vorba,
folosește aceleași epitete denigratoare, fără
a ezita însă să schimbe tabăra la momentul
prielnic. Imaginea antologică a lui Ilarie
Zopârțan din romanul amintit, gazetarul
talentat în rele, nemanierat și meschin, care
chinuie o întreagă redacție și inventează
știri din orice, e cel care se dovedește a fi
un dezertor ipocrit la schimbarea de regim,
devenind subit „Dr. Ilie Oprescu”. În com-
pletarea schiței acestei Cronici transilvane,
Vatamaniuc dezbate particularitățile eroilor
ei: politicieni, țărani, femei, reluând idei
din volum și ilustrând, cu fragmente din
scrierile prozatorului, tipologiile.
Monograful lasă la final romanul Arhan-
ghelii, scris la Orlat, al patrulea în ordinea
realizării, însă primul publicat în volum.
O scriere atipică, diferită de precedentele
trei (Căsnicia lui Ludovic Petrecu, Povestea
unei vieți și Povestea altei vieți) prin plasa-
rea acțiunii în Munții Apuseni (eveniment
singular), plasat cu patru cinci-decenii îna-
intea momentului elaborării, în epoca de
aur a mineritului. Aflăm din Mărturisiri că
evenimentele sunt fidele unor fapte reale,
povestite de bătrânii supraviețuitori din pe-
rioada păstoririi la Bucium Șasa. Romanul
e trecut inițial cu vederea de G. Călinescu
(criticul revine la el într-un articol din
Contemporanul, nr. 9/1958), și acceptat
de T. Vianu ca verigă pregătitoare apariției
lui Ion. Se remarcă, odată cu depărtarea
temporală de momentul publicării, o creș-
tere a cotei acestuia, ivindu-se perspective
noi: scrierea e o monografie a unei zone, a
unei îndeletniciri, document etnografic,
culegere de folclor (lungul capitol al pe-
trecerii de Paști), și pune în mișcare, într-o
14
Ibidem., p. 135.
92 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
MIHĂIȚĂ STROE
ierarhie socială răsturnată (fruntașii satului
sunt mai puțin influenți decât deținătorii
de băi) fizionomia lui Iosif Rodean (tipo-
logie demoniacă, din familia lăcomiei), pe
care istoricul literar îl consideră cel mai
reușit personaj al lui Agârbiceanu. Nefiind
primul text care abordează tema băieșitu-
lui, având ca precursori și basme populare
(Agheran-Viteazul) și proze ca ale lui Al.
Ciura, meritul Arhanghelilor e cuprinde-
rea lor laolaltă într-o structură complexă,
etajată, destinsă episodic cu o poveste de
dragoste, care dublează mizele narațiunii.
Totodată, „Arhanghelii vine la o jumătate
de veac după Ciocoii vechi și noi ai lui N.
Filimon și la două decenii după Mara lui
I. Slavici, înscriindu-se ca una dintre cele
mai importante realizări ale romanului
românesc”14.
Aportul monografiei scrise de Dimitrie
Vatamaniuc constă în tezaurul de informa-
ții aduse pentru prima parte a vieții auto-
rului ardelean, în cercetarea documentelor
de arhivă și punerea cap la cap a cercetărilor
predecesorilor. Găsește în mod fericit o ex-
plicație, în ascensiunea lui Goga, pentru
trecerea definitivă a autorului ardelean de la
poezie la proză și găsește, ca un fir al Ariad-
nei, continuitatea cronologică a evenimen-
telor din romane și nuvele în reconstituirea
unei Cronici transilvane. Dar nu în ultimul
rând, virtutea cea dintâi, pentru care orice
cercetător al lui Agârbiceanu îi va rămâne
îndatorat, este începerea din acest volum a
unei vaste bibliografii, continuată și defi-
nitivată într-un tom separat de peste 600
de pagini, conținând opera defalcată pe
genuri, inclusiv publicistice, textele critice,
publicistica despre viața și opera lui Agâr-
biceanu, corespondență, traduceri ș.a. până
la anul 1974, despre care vom vorbi, cu un
nou prilej, într-un text separat. ■
 Simpozion „Neagoe Basarab” (1512-1521)

CALINIC ARGEȘEANUL
Afiliere limba română
Afiliere limba engleză
e-mail:

Contemporanii de spirit ai
Sfântului Neagoe Basarab*
Cei 500 de ani trecuți de la mutarea la cele veșnice a voievodului și autorului Neagoe Basarab au
oferit o împrejurare aparte pentru a face lumină asupra vieții și operei sale în contextul cultural,
social, religios și politic al vremurilor sale, în care și alți contemporani de seamă s-au afirmat: Ali
Shir Newai (1441-1501), Pietro Aretino (1492-1556), Mateo Bandello (1485-1561), Francesco
Berni (1497-1535), Ulrich von Hutten (1488-1523), Thomas Murner (1475-1535), Erasmus
de Rotterdam (1469-1536), Niccolò Machiavelli (1465-1527), Nifon al II-lea, Patriarhul
Constantinopolului, Martin Luther, Nicolaus Olahus. Cartea sa de Învățături... este remarcabilă
prin felul în care a țesut înțelepciunea spirituală și a brodat-o pe spectrul social și politic al acelei
perioade, cu o perenă valabilitate și un izvor de echilibru și demnitate, plin de identitate ortodoxă
românească.

Cuvinte-cheie: Neagoe Basarab, Învățăturile..., Niccolò Machiavelli, Nifon II, Patriarhul

Abstr ac t

Constantinopolului, Martin Luther, Nicolaus Olahus, Renașterea

The 500 years that have passed since the move to Heaven of the Saint, voivode and author
Neagoe Basarab offered a special circumstance to shed light on his life and work in the cultural,
social, religious and political context of his time, when other outstanding contemporaries
asserted themselves: Ali Shir Newai (1441-1501), Pietro Aretino (1492-1556), Mateo Bandello
(1485-1561), Francesco Berni (1497-1535), Ulrich von Hutten (1488-1523), Thomas Murner
(1475-1537), Erasmus of Rotterdam (1469-1536), Niccolò Machiavelli (1465-1527), Nifon
II, the Patriarch of Constantinopol, Martin Luther, Nicolaus Olahus. His book of Teachings is
remarkable by the way in which he wove spiritual wisdom, and embroidered it on the social and
political spectrum of that period, with a perennial validity and a source of balance and dignity, full
of Romanian Orthodox identity.

Keywords: Neagoe Basarab, The Teachings, Niccolò Machiavelli, Nifon II, the Patriarch of
Constantinopol, Martin Luther, Nicolaus Olahus, the Renaissance

* Lucrare prezentată în Amfiteatrul Ion Heliade Rădulescu al Bibliotecii Academiei Române, pe data de 22
septembrie 2021, în cadrul simpozionului intitulat: Neagoe Basarab (1512-1521), 500 de ani de la moarte.

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 93

 CALINIC ARGEȘEANUL

La aniversarea a 500 de ani de la mutarea la

ceruri a Sfântului Voievod Neagoe Basarab,
am considerat că a privi personalitatea dom-
nitorului sfânt în lumina epocii sale este un
act binevenit, prin care ni se vor descoperi,
pe deplin calitățile sale.
La trecerea dintr-un secol în altul, aici
fiind vorba despre secolele al XV-lea – al
XVI-lea, în viața culturală a Europei de
atunci se poate aminti sumar, de înteme-
ietoul literaturii ciagatai-turcă, ilustrată
Ali Șir Newai
de poetul Ali Șir Newai (1441-1501); de
poetul prozator Pietro Aretino (1492-
1556), supranumit și flagelul principilor;
de prozatorul Renașterii Matteo Bandello
(1485-1561) care a influențat și pe W.
Shakespeare, precum și pe alți oameni de
cultură din diferite secole.

Volum semnat de Matteo Bandello

Pagină din „Divanul fermecat” Pietro Aretino

94 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

Contemporanii de spirit
ai Sfântului Neagoe Basarab

Asemenea lui Neagoe Vodă Basarab, care Alții, au fost mai longevivi: Thomas
a viețuit pe pământ 39 de ani, mulți dintre Morus (1478-1535), Leonardo da Vinci
intelectualii vremii sale, au trecut la Domnul (1452-1519), Michelangelo (1475-1564),
de tineri. Francesco Berni, poetul renascentist Baldassare Castiglione (1478-1529), poet
italian, la doar 38 de ani, Rafael Sanzio, la 37 italian și om de arme.
de ani, Ulrich von Hutten, la 35 de ani. Acesta
din urmă a fost un umanist german, apropiat
ca timp de viețuire cu Sfântul Neagoe Vodă
Basarab, precum și ca operă importantă în
dialoguri polemice și lucrări ca: Phalarismus
(1517), Fortuna (1519), Febris (1519),
Vadiscus (1520), Arminius (1529).

Thomas Morus Leonardo da Vinci

Francesco Berni

Michelangelo Baldassare Castiglione

Raffael Sanzio Un alt contemporan, am putea spune, o

frăție în cultură, a fost și Thomas Murner
(1475-1537), care a scris și publicat în
perioada aceea: în 1512-Exorcizarea ne-
bunilor, în 1512 - Breasla potlogarilor, în
1515 - Pajiștea nerozilor, în 1533 - Despre
marele nebun luteran!
O altă frățietate din domeniul culturii
în epoca Renașterii, este, de bună seamă și
cu Erasmus din Rotterdam (1466-1536)
care tipărea, cu un an înainte de urcarea
Ulrich von pe tron a lui Neagoe Vodă Basarab în
Hutten
Țara Românească, o celebră lucrare, Laus
Stultitiae („Elogiul nebuniei”, în 1511), fiind
dedicată lui Thomas Morus.
Amintim și de Niccolò Machiavelli
(1469-1527), prozator și dramaturg italian,

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 95


Thomas Murner Erasmus din Rotterdam
istoric și om politic, exponent de prestigiu
al renașterii italiene. Opera lui principală,
publicată în 1513 este Il Principe, reprezen-
tând întâiul tratat de politică modernă din
Italia. Sfântul Neagoe Vodă Basarab a scris
Învățăturile lui Neagoe Vodă Basarab către
fiul său Teodosie, într-o manieră originală
și cu vederi spirituale și duhovnicești, care
în Principele lui Machiavelli lipsesc cu de-
săvârșire. Comparativ, specialiștii au arătat
superioritatea primului tratat de politică
modernă de atunci, Învățăturile lui Neagoe
Vodă Basarab către fiul său Teodosie. Ion D.
Sandu sublinia că: „În aceeași vreme trăieș-
te-n Apus Nicolae Machiavelli, secretarul
Florenței care scrie Il Principe, în care dă sfa-
turi prinților din vremea sa, cum să se poarte.
Iată două cărți din aceeași epocă ce tratează
același subiect și ce deosebire de abordare!
96 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
CALINIC ARGEȘEANUL
Niccolò Machiavelli
Machiavelli ia ca model pe Cezar Borgia,
omul fără morală și scrupule, care-și urmă-
rește cu sânge rece planurile, întrebuințând
toate mijloacele Renașterii: minciuna, vio-
lența, viclenia, otrava și cuțitul. Idealul lui
Machiavelli este prințul Renașterii, liber în
gândire și în acțiunile sale, pe când sfântul
domnitor român, Neagoe Vodă Basarab,
îndeamnă și recomandă pentru posteritate,
credința în Dumnezeu, cultura patristică și
evlavia isihastă, într-un limbaj de un lirism
duhovnicesc, nemaiîntâlnit până atunci.
Două concepții diametral opuse stau față
în față: concepția bizantină, care vede idealul
în întruparea virtuților creștine și concepția
Renașterii care prezintă un model de stăpâ-
nitor, omul Renașterii, care descătușat de
obligațiile morale dă frâu liber pornirilor
sale de dominație.
Machiavelli creează un stil de principe
pentru epoca sa, iar Neagoe Basarab, urmând
tradiția bizantină și românească, depășește
vremea sa, creând un stil pentru toate epocile!
Câtă superioritate în concepția domnului
român și ce universale și eterne sunt prin-
cipiile morale pe care cei dintâi chemați să
le întrupeze sunt conducătorii de popoare!
Neagoe dând cel dintâi exemplu prezen-
tului și viitorului prin viața și domnia sa ca
Voievod al Țării Românești.
Contemporanii de spirit
ai Sfântului Neagoe Basarab
Tot contemporan cu Sfântul Neagoe, a
fost și Nicolaus Olahus (1493-1568), născut
la Sibiu, român de viță veche - rudă cu Iancu
de Hunedoara. Umanist, istoriograf și om
politic de origine românească din Regatul
Ungariei de pe atunci, avea să acceadă la cele
mai înalte funcții politicești și bisericești:
Episcop de Zagreb și Eger, Prinț – Primat al
Ungariei și Cancelar, Guvernator al Ungariei
și Regent, Arhiepiscop de Esztergom
(Strigonium). Se păstrează o scriere din
anul 1535, care ne arată adevărul despre
două dintre cele trei provincii: Moldova,
Țara Românească și Transilvania, ca vrednici
urmași ai dacilor istorici, semnându-se și
Nicolai Olahi adică Nicolae Românul.
În astfel de context istoric, parfum literar
și dibăcie politică, se preumbla prin dum-
brăvile Grădinii Maicii Domnului, Sfântul
Neagoe Vodă Basarab, care, cu nimic mai
prejos decât contemporanii săi din Răsărit
și Apus, a împletit în celebra sa Carte de
Învățătură, înțelepciunea duhov-
nicească, brodată pe spectrul
social politic al vremii sale, cu
o valabilitate perenă și cu izvor
de echilibru și demnitate,
plină de identitate ortodoxă
românească.
Monedă cu
reprezentarea
Împăratului
Filă din „Învăţăturile Împăratului
Vasile Macedoneanul, către fiul său, Leon”
Neagoe Basarab era în văzduhul unei
tradiții și adoptă un stil literar prezent în
cultura timpului său. Putem, așadar, identifi-
ca puncte comune cu operele Occidentului.
Din cultura bizantină, putem vorbi
despre: „Învățăturile Împăratului Vasile
Macedoneanul, către fiul său, Leon” (sec.
al IX-lea), „De administrando imperio”, a
lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul,
„Sfaturi pentru educarea unui principe”,
scrisă de către Manuel al II-lea (1391-1425)
pentru fiul său, viitorul împărat Ioan al VIII-
lea Paleologul.
Poate că este bine să amintim în acest
context și de un alt contemporan, mai
apropiat de anul nașterii domnitorului
basasrab: Martin Luther (1483-1546)
teologul, scriitorul și reformatorul religios,
care a contribuit la crearea limbii literare
germane, deschizând o epocă nouă a litera-
turii moderne.
Putem face o legătură între Sfântul
Neagoe Vodă Basarab și reformatorul
Martin Luther, prin anul 1517, an în care,
la Curtea de Argeș se sfințea
Catedrala ctitorită de Sfântul
Neagoe Basarab, marele
domn cărturar și isihast al
Țării Românești, pe când,
la Wittenberg , în același
an, se afișau cele 95 de teze
care au dus la ruperea de
Biserica Romano-Catolică și
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 97
 CALINIC ARGEȘEANUL

au pus bazele protestantismului în lumea

occidentală.
Cum s-ar putea spune, Martin Luther
combătea folosirea indulgențelor pentru
sprijinirea edificării Catedralei Sfântul Petru
din Roma, una dintre pricinile care au dus
și la plecarea din Biserica Apuseană; în timp
ce în Răsărit, la Argeș, se sfințea, din jertfa
poporului drept credincios, a Sfântului
Neagoe Vodă Basarab și a familiei sale,
Catedrala care zâmbește în razele pline de
har ale Duhului Sfânt, până în zilele noastre.
În Răsăritul Ortodox era o zi de bucurie
duhovnicească!
În Apusul Catolic, o zi de durere sfâ-
șietoare, izvorâtoare de mari nenorociri în
istoria creștinătății!
Așa se întâmplă, în istorie, când în viața
aceasta acordăm cinste mai mult materiei
decât spiritului!
Cumpănirea în toate, este zidirea pe te-
melia înțelepciunii, a iubirii de Dumnezeu
și de semenii noștri.
Se cuvine, pe scurt, să ne aducem amin-
te și despre contemporanii răsăriteni ai
Sfântului Neagoe Vodă Basarab, contem-
poranii care au temeluit la formarea sa căr-
turărească, diplomatică, socială și religioasă,
cu deosebire. Dintre aceștia, îi reamintim
pe: Nifon al II-lea, Patriarhul învățat al
Constantinopolului, care a fost părintele său
duhovnicesc și marele îndrumător în cultura
și practica efectivă a isihasmului athonit.
Ce unică întâlnire, sub razele binefăcătoare
și sfințitoare ale Duhului Sfânt! În aceeași
epocă au viețuit și Gavriil, Protul Sfântului
Munte Athos, personaj hăruit cu harismă
scriitoricească, de pe urma căruia ne-au
rămas mărturii unice în Istoria Universală
și, mai ales, a culturii neamului românesc,
cel mult binecuvântat, Manuil din Corint,
Maxim Brancovici, despot și mitropolit al
Țării Românești. Sfântul Voievod Neagoe
l-a protejat și sprijinit pe ieromonahul

98 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

Contemporanii de spirit
ai Sfântului Neagoe Basarab

Macarie, cu care a lucrat la tipărirea primelor

cărți de cult în limba de cancelarie a Ţării
Românești. Marele domnitor al păcii a ținut
piept puhoiului otoman nu prin arme, ci
prin cultură, diplomație și pungi de aur pen-
tru Întreg Orientul, fiind și ctitor a „Toată
Sfetagora” (Sfântul Munte Athos).
După 59 de ani de la căderea catastrofală
a Imperiului Bizantin, Neagoe Vodă Basarab
avea să ajungă, prin grația lui Dumnezeu,
Domn al Ţării Românești. Rănile neno-
rocirii se vindecau cu greu. La tămăduirea
lor, avea să sprijine sfântul domnitor prin
văzduhul păcii, culturii și zidirii de altare,
lumini prin întunericul lumii de atunci și
de azi.
Sfântul Domnitor al Ţării Românești
Neagoe Vodă Basarab, la 500 de ani de la
începutul călătoriei spre lumea eternă, este
astăzi și aici, în Altarul Științei și Culturii
Academiei Române, privind cu bucurie
pe urmașii săi, care-și amintesc de vremea
lucrării sale, în trecerea atât de scurtă prin
frumusețea acestei lumi văzute!
Se cuvine, cu adevărat, să avem și să citim
Învățăturile lui Neagoe Vodă Basarab către
fiul său Teodosie, și către fiii săi, printre care
suntem și noi.
De aceea s-a găsit cu cale ca la o jumătate
de mileniu de la plecarea sfântului domnitor
Basarab din frumusețea lumii văzute spre
pridvoarele lumii nevăzute, să se tipărească
Învățăturile sale, în limbile română, en-
gleză și greacă veche, cu sprijinul financiar
al Guvernului României, ca un omagiu,
Sfântului Domnitor.
Sfinte Neagoe Vodă Basarab, te rugăm,
veghează asupra noastră! ■

Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 99

 DAN ZAMFIRESCU
Istoric literar, editor, publicist
Literary historian, editor, publicist

Neagoe Basarab

Acest text reprezintă un discurs susținut în Amfiteatrul Ion Heliade Rădulescu al Bibliotecii
Academiei Române, pe data de 22 septembrie 2021, în cadrul simpozionului intitulat: Neagoe
Basarab (1512-1521), 500 de ani de la moarte.

Cuvinte-cheie: Neagoe Basarab, discurs

Abstr ac t

This text represents a speech given in the Ion Heliade Rădulescu Amphitheater of the Library
of the Romanian Academy, on September 22, 2021, during the symposium entitled: Neagoe
Basarab (1512-1521), 500 years since his death.

Keywords: Neagoe Basarab, speech

Permiteți-mi să-mi exprim profunda recu-
noștință față de Academia Română de azi și
față de distinșii săi conducători, personalități
ilustre, pentru faptul de a șterge din analele
instituției episodul penibil al respingerii
de la premiul Academiei a ediției din 1970
din Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul
său Theodosie alcătuită de Florica Moisil,
Gheorghe Mihăilă și subsemnatul, fără
îndoială pentru motivul nemărturisit că era
consacrată celei mai profund creștine cărți
a neamului românesc.
După o seamă de momente memorabile
ce au acreditat statutul excepțional al dom-
nului Țării Românești Neagoe Basarab în
istoria românilor și a părții din continentul
european pe care ea s-a desfășurat, precum
și al scrierii sale, evenimente care au debutat
în 1971 la Curtea de Argeș cu o săptămâ-
nă întreagă consacrată lui și au culminat
în 2008 cu hotărârea canonizării sale de
către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, comemorarea de astăzi de către
Academia Română la împlinirea unei ju-
mătăți de mileniu de la urcarea sa în ceata
sfinților înseamnă recunoașterea acestui
statut de către cea mai înaltă autoritate
științifică a țării noastre. Nu pot decât să
mulțumesc Proniei și Dumneavoastră că
la cei 87 de ani ai mei și la exact 60 de ani
de când mi-am asumat strădania pentru
Neagoe Basarab și Învățăturile sale prin
comunicarea prezentată la 15 iunie 1961
la Asociația Slaviștilor, în sala de ședințe a

100 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

Neagoe Basarab
palatului Șuțu din București, îmi este dat să
trăiesc această oră astrală a vieții mele.
Neagoe Basarab a lăsat moștenire acum
o jumătate de mileniu cea mai impunătoare
ctitorie creștină de pe pământul românesc și
din întreg spațiul sud-est european de pe care
Sfânta Sofia bizantină fusese transformată
întâia oară în moschee, după ce Mohamed
II Cuceritorul intrase în ea călare în mai
1453. Domnul Țării Românești dorise,
și prin ceremonia memorabilă a sfințirii
sale, din 15 august 1517, să ofere alor săi și
Creștinătății ortodoxe ajunse sub stăpânirea
Semilunii, un reper în locul celui dispărut
din Bizanțul devenit Istanbul. Și a reușit,
după cum o dovedesc mărturiile vremii și
ale secolelor ce au urmat.
Această moștenire care s-a adăugat celei
lăsate mai ales de Ștefan cel Mare, precum și
de urmașii lor, a generat conștiința locului
și rolului românilor în istoria și civilizația
Europei „de la Atlantic la Urali”. Iar
datorită operei scrise pentru fiul
Theodosie și pentru toți urmașii
săi, noi putem, astăzi, să eva-
luăm mai precis locul nostru
în cultura universală, fără
trufie, dar și fără complex
de inferioritate, când o
așezăm alături de cele mai
celebre creații similare,
strict contemporane, ale
lui Erasmus din Rotterdam
și Niccolò Machiavelli, apar-
ținând miracolului Renașterii
apusene. Dispunem în prezent
de excelente versiuni românești din
aceste creații celebre, așa încât un demers
comparativ a devenit posibil pentru oricine,
și lui îi servește și-i devine chiar îndemn prima
ediție patronată de Academia Română prin
domnul academician Eugen Simion, realiza-
tă de mine cu concursul doamnei profesoare
Ileana Mihăilă și al cercetătorului științific
Mihail-George Hâncu, ediție apărută acum
câteva luni.
După cum m-a informat acad. Eugen
Simion, această ediție a avut ca urmare
imediată hotărârea unei eminente pro-
fesoare din Statele Unite de a se angaja la
traducerea Învățăturilor lui Neagoe Basarab
în cea mai uzitată și prestigioasă limbă de pe
glob, după ce Manuil din Corint a transpus
chiar în epoca lui partea a doua în greaca
bizantină, a doua limbă universală de atunci
a Răsăritului european.
Suntem de aceea îndreptățiți să vedem
în actul de azi al Academiei Române, prin
care culminează prețuirea arătată de poporul
român unuia dintre cei mai mari conducă-
tori și creatori ai săi, un semn prevestitor că
destinul amintirii și operei sale va străbate și
cealaltă jumătate de mileniu. Et ultra!
Dar cea mai mare însemnătate a creației
lui Neagoe Basarab care a avut șansa unui
traducător congenial, rămas anonim,
din slavona universală în care a fost
scrisă, în cea mai desăvârșită
limbă română alături de a căr-
ții Mitropolitului Varlaam
al Moldovei, este fără în-
doială capacitatea ei de a fi
oglinda deplină și fidelă a
identității românești. În
ea ne recunoaștem pentru
prima oară dimensiunile
ființei noastre, de la comu-
niunea cu transcendența la
tăria și înțelepciunea cu care
am înfruntat împrejurările și
provocările istoriei și la acea omenie
specific românească prin însuși termenul
folosit pentru desemnarea ei.
Omagiul adus autorului este de aceea un
gest cu profunde implicații în actualitate.
Prin еl, Academia Română de azi își de-
monstrează pentru încă o dată redobândirea
propriei identități. ■
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 101
 Cultură și economie
NAPOLEON POP
Institutul Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu”, Academia Română
“Costin C. Kirițescu” National Institute for Economic Research, Romanian Academy
e-mail: napoleon_pop@yahoo.com

VALERIU IOAN-FRANC
Institutul Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu”, Academia Română
“Costin C. Kirițescu” National Institute for Economic Research, Romanian Academy
e-mail: cide90@gmail.com

Noua strategie europeană de

politică monetară
Odată cu devenirea României stat membru al Uniunii Europene, Banca Națională a României
și-a luat locul în Sistemul European al Băncilor Centrale, intrând într-un sistem relațional
extins în ceea ce privește influențele și confluențele politicilor monetare din spațiul european și
euroatlantic. Cunoașterea strategiilor Băncii Centrale Europene și, implicit, cea ultimă adusă la
cunoștință publicului în luna iulie 2021, este importantă pentru România din considerentele
caracterului ei de adaptare la o tranziție majoră, în care ceea ce se întâmplă cu adevărat în economie
trebuie de captat cu o mai mare acurateță în decizia de politică monetară și a instrumentelor care o
operaționalizează. În plus, pentru România trebuie avută în vedere și pregătirea ei pentru adoptarea
euro, moneda unică a zonei euro subiect al politicii monetare unice a Băncii Centrale Europene.
Cuvinte-cheie: Monetary Policy; Central Banking and Supply Money; Monetary Economics; Central
European Bank
Abstr ac t

At a time when Romania has become full-fledged state member of the European Union, its
central bank – National Bank of Romania – has become also a member of the European System
of the Central Banks. The new relationship has brought new influences on its monetary policy,
practically in an extensive space of confluence and manifestations of the effects of the stances in
monetary policy implemented by either ECB, or other central banks, from not only Europe but
also even beyond of it. The new strategy of ECB tries to adjust better to what is happening in the
economy, facing an important transition to green economy and digitalization. This transition, as
no other, has to be captured in the analysis and the monetary decisions by improving the statistical
data and the choice in the available instruments meant to conduct the monetary policy. We should
add the Romania is in trend to prepare itself for adopting euro, ECB being responsible for its
sustainability linked with price stability mandate.
Keywords: Monetary Policy; Central Banking and Supply Money; Monetary Economics; Central
European Bank

102 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

Noua strategie europeană de politică monetară
La începutul lunii iulie 2021, Banca
Centrală Europeană (BCE) și-a lansat
noua strategie de politică monetară, un
demers lansat în ianuarie 2020, timp în care
Consiliul guvernatorilor băncii, prin semi-
narii, prezentări și dezbateri au presupus că
nu au lăsat nici o „piatră neîntoarsă” din
ultima strategie pusă în aplicare în 2003.
A trecut o perioadă consistentă de timp,
nu neapărat prin numărul anilor, cât mai
ales prin transformările structurale cunos-
cute de economia Statelor Membre (SM)
ale Uniunii Europene (UE), în general,
și a SM care au fondat și au contribuit la
lărgirea Zonei Euro (ZE)., în special. Prin
importanța ei, politica monetară a BCE este
cuplată la politica monetară a marilor bănci
centrale din lume (FED, Banca Angliei,
Banca Japoniei) și a impactului acesteia
asupra economiei globale, care influențează
economii regionale, inclusiv cea reprezen-
tată de integrarea europeană. Transformările
structurale nu au fost inerțiale, ci au fost
determinate și trecute deja prin efectele a
două crize de mare anvergură, neașteptate
ca impact social pentru secolul XXI: criza
financiară și criza economică post pandemie.
Crizele au fost, însă, diferite ca natură,
complexitate și prin ceea ce au stimulat ca
metode de asanare. Experții din întreaga
lume, după precipitări teoretice și abor-
dări de perspectivă, vorbesc de faptul că
economia globală a cunoscut schimbări
fundamentale, mai ales din punct de vedere
al actorilor și al intereselor acestora care
îi dau formele, dinamica, structurarea și
geopolitica prezentă. Conform datelor din
cadrul unei prezentări susținute de Isabel
Schnabel, membră a bordului executiv al
BCE, la momentul lansării euro odată cu
crearea BCE ca bancă emitentă, existau mai
puțin de jumătate din marile companii de
azi după gradul de capitalizare, importu-
rile contau cu 30% pentru economia ZE
(în prezent 45%), dar, poate cel mai grav
lucru al perioade scurse din anul 2000, a
fost și rămâne îmbătrânirea populației. În
2003, la o 100 de lucrători în ZE, erau 24
de persoane cu vârsta de 65 de ani și peste,
iar în prezent acest raport a ajuns la 32 (vezi
intervenție la virtual Financial Statements
Series, Peterson Institute for International
Economics, Frankfurt am Main, 14 iulie,
2021). Sintetizând, atât în UE, cât și în toată
lumea, s-a asistat la trei tendințe majore în
domeniul macroeconomiei - globalizare,
digitalizare și schimbări demografice –
față de care politica monetară nu poate să
rămână în simplă contemplare, ci trebuie
să țină cont de ele și chiar să le asimileze
efectele în conduita acesteia.
Se afirmă că noua strategie nu se înde-
părtează de la cadrul statuat în anii când
s-a fondat BCE. Schnabel ne asigură că în
politica monetară a BCE mandatul de stabi-
litate a prețurilor va rămâne permanent, dar
nu mai putem omite ceea ce se întâmplă în
economia reală din cauza limitării politicii
monetare numai la instrumentele tradițio-
nale. La momentul anunțului aprobării de
către Consiliul guvernatorilor BCE a noii
strategii de politică monetară se consemna
că s-a adoptat o țintă simetrică a inflației de
2% pe termen mediu (în înțelesul că devierile
negative și pozitive excesive de la acest nivel
sunt de nedorit în mod egal), iar indicatorul
HICP (Harmonised Index of Consumer
Prices) rămâne cel mai indicat instrument de
măsurare a dinamicii prețurilor de consum
cu recomandare includerii în structura aces-
tuia și a efectelor activităților casnice. În plus,
s-a aprobat ca BCE să-și asume și un plan de
acțiune privind modul în care trebuie captate
efectele schimbărilor climatice, astfel ca să se
poată asigura și stabilitatea financiară. Chiar
dacă din anul 2003 multe lucruri privind
independența BCE și a modului în care ea
răspunde pentru politica sa monetară în
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 103
 NAPOLEON POP, VALERIU IOAN-FRANC
fața Parlamentului European s-au schimbat,
ele sunt rezultatul răspunsului cadrului și
conduitei politicii monetare la provocările
începute cu criza euro (2010) și continuă și
în prezent sub impactul efectelor economice
ale crizei pandemiei, departe de a fi depășită.
Criticabilă sau nu, actuala conduită a BCE
cu achiziționarea de active rămâne cea mai
bună până la momentul în care pandemia
va da semne clare de ieșire din scenă, fie
ca gravitate, fie punerea ei sub un control
desăvârșit.
Nici o perioadă, fie cea cuprinsă între
anii 2003-2012, fie cea de la lansarea noului
cadru a politicii monetare la începutul lunii
iulie 2021 și până în prezent nu este scutită
de critici, frământări, recomandări, deși se
afirmă că noua strategie este un produs al
unei largi consultări academice, a experților
independenți în domeniu și populare, ea
servind și influențând practic mediul de
afaceri, viața consumatorilor, intențiile de
investiție, economisirea, plasamentele finan-
ciare etc. Schimbarea de esență, departe de
a fi explicată și teoretizată, este că „natura”
luptei BCE, când vorbim de stabilitatea
generală a prețurilor, a trecut de la inflația
înaltă la prevenirea inflației joase și chiar a
deflației. Această modificare, ca fenomen,
nu a fost prevăzută în vechea strategie a
BCE din 2003, iar complexitatea lui a fost
agravată de atingerea celor mai joase, dacă nu
și negative, dobânzi de politică monetară ale
unor bănci centrale (the lower bound), ceea
ce a determinat constrângeri severe pentru
spațiul unei politici monetare convenționale
(Schnabel, 2021). Chiar și BCE a practicat
o dobândă de 0% la facilitatea de depozit,
punctual în iulie 2012 și permanent din
iunie 2014 încoace.
Să începem cu „începutul”, cu ceea ce
prevede definirea mandatului BCE prin
Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene
(TFUE), versiunea consolidată. Pentru a nu
104 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
exista confuzii, preluăm textele relevante în
limba engleză. Conform articolului 127,
pct. 1 „The primary objective of the European
System of Central Banks (hereinafter referred
to as ‘the ESCB’) shall be to maintain price
stability. Without prejudice to the objective
of price stability, the ESCB shall support the
general economic policies in the Union with
a view to contributing to theachievement of
the objectives of the Union as laid down in
Article 3 of the Treaty on European Union.
The ESCB shall act in accordance with the
principle of an open market economy with
free competition, favouring an efficient
allocation of resources, and in compliance
with the principles set out in Article 119”
(Capitolul 2, Politica Monetară). Cum se
afirmă că BCE este cea mai independentă
bancă centrală, trebuie să evocăm și articolul
130 aflat în același capitol „When exercising
the powers and carrying out the tasks and
duties conferred upon them by the Treaties
and the Statute of the ESCB and of the ECB,
neither the European Central Bank, nor a
national central bank, nor any member of
their decision-making bodies shall seek or take
instructions from Union institutions, bodies,
offices or agencies, from any government of a
Member State or from any other body. The
Union institutions, bodies, offices or agencies
and the governments of the Member States
undertake to respect this principle and not
to seek to influence the members of the deci-
sion-making bodies of the European Central
Bank or of the national central banks in the
performance of their tasks”.
Modul în care este definită indepen-
dența BCE are relevanță și pentru banca
centrală a României, BNR fiind parte a
Sistemului European la Băncilor Centrale
(SEBC) odată cu devenirea României
de SM al UE. Facem această referire din
motivul atacurilor din cele mai diverse
direcții asupra BNR, în condițiile în care,
Noua strategie europeană de politică monetară
conform Rapoartelor de convergență, în
statutul BNR condițiile de independență
impuse de TFUE nu sunt încă îndeplinite
în totalitate, iar unii gândesc că și așa sunt
excesive. Ceea ce este cel mai supărător
lucru, dacă nu și cel mai tulburător, este
dovada că parlamentarii români, prin
intențiile lor de a modifica statutul BNR, au
dat dovadă de necunoașterea prevederilor
TFUE, venind cu propuneri neconforme
față de obligația băncilor centrale ale SM ale
UE de a-și însuși, prin legislația națională,
criteriile de independență, uitând, printre
altele, și de obligația de a consulta BCE,
în condițiile tot ale articolului 127, pct.
4: „The European Central Bank shall be
consulted: on any proposed Union act in its
fields of competence, by national authorities
regarding any draft legislative provision in its
fields of competence, but within the limits and
under the conditions set out by the Council
in accordance with the procedure laid down
in Article 129(4)”. Nimic nu poate fi mai
explicit și mai clar, iar intuiția legislativă
bazată pe necunoașterea cadrului în care
poți să o valorifici, știind, ca om politic, că
România este parte a celui mai important
și cuprinzător tratat economic, a primit
de fiecare dată răspunsul meritat, fie de
la BCE, fie de CCR. De ce? Pentru că
astfel de propuneri aduc atingere și altor
prevederi din TFUE care trebuie încru-
cișate între ele, cum sunt cele privind
dezvoltarea unei economii sociale de piață
echilibrată și competitivă, deschise și bazată
pe concurență, având ca scop angajarea cât
mai deplină a forței de muncă, asigurarea
progresului social și a unui nivel cât mai
înalt de protecție și îmbunătățire a calității
mediului. Dar, pe lângă relevanța defini-
ției independenței BNR, în același cadru
se înscrie și necesitatea cunoașterii noii
strategii de politică monetară a BCE, în
virtutea atât interdependențelor din cadrul
SEBC, cât și a preocupărilor naționale (încă
neconvingătoare!) de pregătirea a adoptării
monedei unice, euro.
Noua strategie de politică monetară a
BCE este construită pe un fundal complicat,
atunci când luăm în considerație detaliile
care o afectează. În ciuda eforturilor de a
se rămâne în mandat, BCE se confruntă cu
provocările unei tendințe în declin a creșterii
economice, legate de incrementele mici în
dinamica productivității muncii și factorul
de îmbătrânire a populație, după cum criza
financiară globală a demonstrat că instru-
mentele de politică monetară tradiționale,
concentrate pe modificarea ratei dobânzii,
au devenit insuficiente în fața valului de
provocării reprezentat de creșterea datoriilor
publice, globalizare, digitalizare, protecția
mediului, orientarea către economia verde,
noul puseu inflaționist încă insuficient
analizat din punct de vedere al cauzelor și
perioadei de manifestare (mai toată lumea
vorbește doare de depășirea efectului de
bază), ca ceva trecător. Există însă analize
care, chestionând schimbările în Curba
Philips, dau ca diagnostic îndreptarea
economiilor spre stagflație.
Ceea ce rămâne constant ca preocupare
declarată este stabilitatea multidimensio-
nală – a prețurilor, financiară, a echilibrului
între diferite rate de dobândă – fără a se
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 105
 NAPOLEON POP, VALERIU IOAN-FRANC
aduce prejudicii unei creșteri economice
sustenabile, sănătoase. Aceste prejudicii
posibile cântăresc tot mai mult în judecata
conduitei politicilor monetare ale băncilor
centrale, iar depășirea lor a relevat rolul
major al independenței lor de acțiune. Ce
poate fi mai elocvent, apropos de indepen-
dența BCE, decât celebra frază a lui Mario
Draghi, pe când era președintele BCE, că,
pentru salvarea euro, va face „whatever it
takes”. Este ceea ce a și făcut înfruntând
critici de abordarea economică, monetară
și politică, nici în prezent stinse. Euro a
fost, totuși, salvat prin instrumentele neor-
todoxe ale politicii monetare cuprinse în
mecanismul de relaxare cantitativă (QE),
practicat de BCE și în prezent. Intenția de
a se acționa pentru stabilitate prețurilor
a BCE, conform mandatului, a prevalat,
dar reușita a însemnat trecerea granițelor
impuse de tratate, respectiv de a nu deveni
un împrumutător de ultimă instanță și de
a nu monetiza deficitele guvernamentale.
De abia lansată, noua strategie de politică
monetară ridică unele întrebări legate în
principal de ideea dacă BCE se întoarce la
teorie și tratate sau rămâne alertă la condi-
țiile de pe teren, cele practice, în manifestare.
Ca urmare, este interesant de văzut dacă
este vorba de o schimbarea a direcției de
politică monetară sau de continuarea ei,
în condițiile în care programul PEPP, de
achiziții de active rămâne valabil până în
2022. Sau, care ar fi impactul/implicațiile
asimilării în politica monetară a măsurilor
de „înverzire” a sistemului financiar urmare
a guvernanței îndreptate spre protecția
socială și a mediului, orientări determinante
concomitent, dar din cauze total diferite.
Noile suprapuneri ridică probleme de fond.
În ce măsură succesul temporar, mult lăudat,
al coordonării dintre și a contribuțiilor
simultane aduse de politicile fiscale și cele
monetare în ieșirea din criza economică
106 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
post-pandemică poate deveni o normalitate?
Vor complica toate acestea atingerea obiecti-
vului relativ restrâns al BCE, cel al stabilității
prețurilor? Christine Lagarde a încercat de
luni de zile să răspundă convingător la toate
aceste probleme și credem că, în fapt, noua
strategie de politică monetară a BCE este
un succes al acesteia, punctul ei de vedere de
finanțist impunându-se pe partea implicării
BCE în menținerea unui curs normal al
economiei din ZE. Din această perspectivă,
ținta simetrică de 2% a inflației în ZE are o
dublă semnificație. Când economia operează
la limita de jos a dobânzilor nominale sau
reale, printr-o politică monetară de forță
se va putea împiedica o osificare a devierii
negative a inflației, după cum trebuie admise
perioade tranzitorii în care inflația va fi puțin
sau moderat peste ținta de 2%. În context,
PEEP are un rol dublu. Primul este de a
stabiliza piața monetară în fața riscului de
a se fragmenta, lichiditatea oferită fiind
neutrală (deocamdată, nu se știe cât de
neutrală va rămâne în condițiile aplicării
criteriilor de reducerea a carbonului). Al
doilea, PEEP va ajuta la închiderea gap-ului
inflației produs de pandemie, ceea ce rămâne
în curs de realizare, confirmând necesitatea
continuării PEEP.
Consiliul guvernatorilor BCE, în raport
cu modul în care fost definită ținta simetrică
de inflație, a confirmat cu tărie că dobânda
de politică monetară rămâne principalul
instrument în calibrarea politicii băncii
centrale a ZE, dar cumpărările de active
și operațiunile de refinanțare pe termen
lung, practicate în ultimul deceniu pentru
a limita efectele generate de dobânzile joase,
rămân parte a kit-ului de instrumente al
BCE, urmând să fie folosite atunci când
condițiile le va impune ca necesare. Prin
această formulare s-a depășit opoziția lui
Jens Widemann, guvernatorul Bundesbank,
care voia să circumscrie relaxarea cantitativă
Noua strategie europeană de politică monetară
unui fapt unic, irepetabil sau de excepție. A
învins Lagarde cu posibila repetabilitate,
atunci când circumstanțele o vor impune cu
necesitate. Se poate constata o flexibilizare
a pozițiilor în raport cu realitățile care nu
mai funcționează după teoriile cunoscute,
practica demonstrând necesitatea unei mai
bogate intuiții de acțiune, deja verificate, sub
rezerva ca rezultatele să nu fi fost prezentate
în mod exagerat din simple motive de extaz.
Unul dintre acesta fiind succesul în coor-
donarea stimulilor fiscali cu cei monetari,
lucru mai puțin observabil în alte vremuri la
fel de tensionate. Cu privire la modificările
subtile (am spune) ale modului de aplicare
a noii strategii de politică monetară a BCE
în anii care urmează, cea mai bună sursă a
explicațiilor rămâne tot Isabel Schnabel,
membră a bordului executiv al BCE,
care, alături de colegul ei Philip Lane, a
avut numeroase prezentări, intervenții și
interviuri cu asociații renumite de presă pe
marginea strategiei. Numeroasele formele
de comunicare, imediat după lansarea noii
strategii, au avut menirea de a clarifica
modificările în interpretarea indicatorilor
cu care operează BCE, în contextul ultimei
crize economice și a comparațiilor utile
cu lecțiile crizei financiare. Poate cea mai
importantă precizare se referă la modul
în care trebuie înțeleasă inflația joasă,
în condițiile schimbărilor structurale din
ultimul deceniu, puțin prevăzute în stra-
tegia BCE din anul 2003. În primul rând,
studiile empirice au arătat faptul că s-au
omis tendințele lente și impactul acestora
in modificarea unor factori structurali,
ca îmbătrânirea populației și a declinului
creșterii în productivitatea munci, ceea ce
a condus la o ofertă de bani (economisiri)
mai mare comparativ cu cerințele reale a
investitorilor marcați de lipsa de încredere
în perspectivele economice.
Ieșirea din impasul dezechilibrului
dobânzilor reale, prin care s-ar fi echilibrat
balanța economisirilor cu cea investițiilor
demonstra că stabilizarea inflației cât mai
apropiată de ținta de 2%, în ZE, necesita
o dobândă reală negativă pe termen scurt.
Concluzia unei presiuni în jos asupra ratei
dobânzii de politică monetară devenise vala-
bilă în cazul celor mai multe țări dezvoltate,
ca efect al dezechilibrului dintre oferta de
bani și necesarul de investiții, la mijloc fiind
lipsa de încredere a mediului de afaceri în
acțiunile de guvernare. Pe acest fundal, s-a
manifestat și o perioadă prelungită de dezin-
flație cu pericolul deflației. Media HICP
în ZE, de la criza financiară încoace, a fost
de numai 1,2%, mult sub ținta de 2% (este
mai mult decât puțin sub acest nivel, cum
spune tratatul) prevăzută în strategia BCE
din 2003. Era de așteptat ca nivelul scăzut
al dobânzilor de referință să pună presiune
pe spațiul de manevră al politicii monetare,
mai ales la un șoc de dezinflație. În lipsa
presiunii amintite, era nevoie să se facă apel
la alte instrumente de acomodare a politicii
monetare, în condițiile în care dobânda
băncii centrale se apropia de nivelul zero:
trecerea chiar la dobânzi reale negative, o
ghidare de perspectivă (forward guidance)
mai subtilă, acomodativă, operațiuni de
refinanțare pe termen lung și cumpărări de
active. Era cel mai bun răspuns al politicii
monetare, în condițiile în care ZE a intrat
în capcana dobânzilor apropiate de zero și a
unei inflații joase greu de resuscitat.
Capcană sau cerc vicios, întrebarea care
rămâne este de ce la măsurile consistente
luate, practic de îmbunătățire a lichidității
sistemului bancar sau chiar a necesarului
guvernelor (OMT, APP, PEPP etc.), reacția
inflației a fost imperceptibilă, măcar în ideea
că ea este un fenomen monetar. În căutarea
factorilor și includerea lor în noua strategie
de politică monetară a BCE au fost identi-
ficate trei domenii de reflecție prin care să
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 107
 NAPOLEON POP, VALERIU IOAN-FRANC
se explice imposibilitatea accelerării inflației
în urma măsurilor de politică monetară
suficient de agresive luate de BCE în ultimii
ani. Primul domeniu face referire la definiția
stabilității prețurilor, al doilea la conduita
politicii monetare în condițiile unei rate
de dobânzi real negative și al treilea, la
includerea unor noi precondiții devenite
importante pentru stabilitatea prețurilor.
Cu privire la definiția stabilității prețu-
rilor, interesul BCE rămâne să operaționa-
lizeze acest obiectiv conform prevederilor
TFUE, cu condiția ca în structura HICP să
se includă efectele acțiunii proprietarilor de
locuințe (owner-occupied housing), sub forma
unui indicator mai cuprinzător, întărindu-i-se
capacitatea de măsură credibilă a inflației în
domeniul imobiliar. Îmbunătățirea structurii
HICP vine să întărească influența coșului
de consum din punct de vedere al compor-
tamentului consumatorului, incluzând-ul
pe cel din piața imobiliară. În condițiile în
care indicatorul pierde din capacitatea de a
capta cheltuielile relevante de consum care,
de regulă, reflectă modificările persistente
în mișcarea prețurilor, el va reflecta erodarea
puterii de cumpărare a cetățenilor, deci
inflație. Propunerea includerii costurilor
achizițiilor de locuințe/case vine să corecteze
această deviere, cu atât mai mult cu cât în
domeniul imobiliar costurile au crescut cu
o dinamică accelerată. În ZE, de la o rată
medie anuală de creștere a respectivelor
costuri de cca. 4%, în ultimii ani, numai în
trimestrul I al anului 2021, această creștere
a fost de 6,2%, cea mai mare din anul 2007
încoace. Prețul locuințelor, ca peste tot în
lume, absorb o mare parte a veniturilor de o
viață a cumpărătorilor, iar dinamica lor fac
tot mai inaccesibilă achiziția unei locuințe
atât pentru generația tânără, cât și pentru o
parte a cetățenilor „întârziați” din diferite
motive pentru o astfel de decizie.
Se apreciază că elaborarea metodologiei
108 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
de includere a costului de achiziție al locuin-
țelor ar trebui să urmeze calea cumpărărilor
de bunuri durabile (ex: autovehicule), iar
referirile la prețul locuințelor noi poate
reflecta mai bine condițiile reale ale pieței
locuințelor, ceea ce metodologiile alternative
aplicate până în prezent nu reușea. Un argu-
ment în plus, puternic de altfel, cu privire la
îmbunătățirea structurii HICP este cel legat
de transmisia monetară, dobânzile băncii
centrale având un impact major asupra
pieței imobiliare, prin costul investițiilor
din domeniul rezidențial făcute de regulă
prin credite. De asemenea, se apreciază că
lucrările antamate cu European Statistical
System, vor duce ca indicatorul HICP să fie
calculat lunar față de estimările trimestriale
de acum, ceea ce înseamnă și o calitate cres-
cută a deliberărilor BCE pe evoluția inflației
în ZE.
Problema supărătoare care îngrijorează,
nu numai în ZE și și în alte SM ale UE, este
că, în actuala situație, băncile comerciale
forțează lucrurile în ceea ce privește costu-
rile creditării. Cazul este valabil și pentru
România, ecartul dintre dobânzile active
la credite și cele pasive la economisiri fiind
din ce în ce mai mare, în detrimentul randa-
mentului depozitelor. Acest lucru implică
o altă presiune inflaționistă pe costurile
bunurilor și serviciilor creditate, recupe-
rarea lor ajungând în final tot în sarcina
consumatorilor de orice fel. Relevant este
faptul că responsabilii de politică monetară
ai BCE confirmă riscul inflaționist peste
nivelul benign (3,2% în septembrie 2021,
cu perspectiva de 3,5% în noiembrie, deja
cu mult peste nivelul cantitativ al stabilității
prețurilor din ZE), ceea ce pune în dubiu,
prin actuala politică de relaxare cantitativă
revenirea rapidă a inflației sub nivelul de 2%.
Informația în sine, coroborată cu ceea ce se
întâmplă în economia americană, europeană
și japoneză (aflate pe un trend deja istoric
Noua strategie europeană de politică monetară
de încetinire), inclusiv perspectiva recentă
a încetinirii creșterii economice în China
(aflată sub șocul colapsului Evergrande,
colosul imobiliar chinez cu datorii mai
mari decât PIB-ul României), vine să-i dea
dreptate lui Roubini care ne vorbește de
o posibilă stagflație prelungită. În opinia
acestuia, unele cauze puse pe seama puseului
inflaționist și judecarea efectului lui final
prin dispariția efectului de bază, uitându-se
de runda a doua – ca distrugerea lanțurilor
de aprovizionare, tensiunile de pe piața
muncii, lipsa cipurilor electronice, limită-
rile în aprovizionarea unor materii prime
rare, creșterea prețurilor la materiile prime
de bază și energie etc. – vor fi trecătoare.
Este adevărat că sunt căutate deja soluții de
remediere de către investitori privați prin
optimizarea digitalizărilor de care au nevoie,
de orice fel. Aceste preocupări vor lua un
timp, cel puțin o decadă de restructurări la
cum evoluează investițiile private în raport
cu reacțiile mediului de afaceri la declarațiile
și promisiunile politice ca și guvernele să
participe cu finanțări corespunzătoare.
Nu întâmplător, Luis de Guindos, vice-
președinte al BCE însărcinat cu scenariile
privind evoluția inflației în ZE, recomandă
„vigilență” în analiza riscului inflaționist,
care s-ar pute să devină permanent față de
credința că ar fi doar unul temporar. Că ne
place sau nu, acesta se opune și intenției de
indexare a pensiilor și salariilor bugetarilor
cu datele de acum, întrucât a acționa pe baza
șocului considerat temporar nu facem decât
să ancorăm așteptările inflaționiste și mai
sus decât sunt în prezent. Dacă adăugăm și
efectele de runda a doua în deplină mani-
festare, reprezentată de transmisia creșterii
costurilor pe lanțurile de producție și ofertă
la consumatori, lucrurile par să fie departe
de optimismul că BCE încă nu trebuie să
acționeze. O a face, dar nu cu bruschețe,
și numai atunci când economia reală va
demonstra că nu mai are nevoie de stimu-
lente monetare. Cele fiscale, din păcate, au
devenit la limita suportabilității, indiferent
de suspendările unor criterii cantitative în
disciplina bugetară (pactul fiscal) cu efecte
asupra creșterii datoriei publice. La nivel
global, datoria publică a ajuns la 300.000
miliarde de dolari la nivel global, cota SUA
fiind „insuficientă” pentru a depăși criza. Este
evident faptul că la astfel de cifre astrono-
mice există preocupări acerbe pentru viitor,
iar în cazul SM ale UE curajul stimulentelor
fiscale fără limite se estompează, iar corelația
cu stimulentele monetare slăbește, înainte
ca să existe siguranța redresării economice
ferme și complete.
Cu privire la conceptul de stabilitate a
prețurilor, se introduce ținta de inflație 2%
simetrică, ceea ce înseamnă că o inflație
anuală de 2% și peste acest prag, comparativ
cu definiția anterioară, care statua că ținta
inflației putea să fie sub 2% sau foarte aproape
de acest prag. Pe lângă faptul, menționează
experții, că definiția anterioară putea fi inter-
pretată ca un prag de netrecut, în prezent,
cu inflația simetrică, se sugerează temerea că
în lupta cu readucerea inflației la nivelul de
2% se propagă, de fapt, așteptări inflaționiste
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 109
 NAPOLEON POP, VALERIU IOAN-FRANC
joase. Totuși, ținta de 2% rămâne un nivel
mai clar definit în noua strategie, fără ambi-
guitatea „de sub sau aproape de”. Referirea
la simetrie trebuie interpretată că devierile
posibile în sus sau în jos de la ținta de 2%
sunt considerate neavenite în egală măsură,
iar corecția are nevoie de politici monetare
cu efect pe termen mediu. Pe termen lung
însă, așteptările inflaționiste par să fie mai
ferm ancorate, urmare a noii definiții a țintei.
Dată fiind situația economică deter-
minată de pandemie, cu impact asupra
transmisiei monetare, precum și faptul că,
de regulă, controlul inflației pe termen scurt
rămâne un demers dificil, se insistă ca BCE
să confirme periodic orientarea și proporțio-
nalitatea răspunsului politicii sale monetare
pe termen mediu. O astfel de comunicare
contribuie la transparență (cu rol de ancoră)
și la cunoașterea dimensiunilor și profunzi-
milor de intervenție în perspectivă ale BCE
(nivelurile lunare a operațiunilor QE), cu
efecte benefice asupra sub-mandatului ei
de stabilitate financiară. Conform opiniei
Consiliului Guvernatorilor al BCE, orien-
tarea pe termen mediu aduce flexibilitatea
necesară în corelarea măsurilor de politică
monetară cu realitățile din economia reală
aflată în fața persistenței unor șocuri care
afectează creșterea economică și șomajul.
Aceeași orientare, face o mai bună legătură
între stabilitatea prețurilor și stabilitatea
financiară și aduce o calitate mai bună în
evaluările de proporționalitate a măsurilor,
astfel ca interdependența dintre cele două
stabilități să funcționeze. Aceste aspecte/
drepturi ale BCE pentru flexibilitate sunt
considerate ca o noutate în consacrarea
noii strategii de politică monetară. Ele
permit o analiză sistematică a beneficiilor
și costurilor politicii monetare pentru a se
evita destabilizarea în așteptările inflațio-
niste și asigurarea sănătății (profitabilității)
sistemului bancar, mai ales în cazul dobânzii
110 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
de politică monetară prea joase. În context,
includerea dinamicii ipotecilor imobiliare
în criteriile de eligibilitate în operațiunile
de refinanțare pe termen lung (TLTRO)
ale BCE a avut ca rol stoparea avansului
prețurilor la locuințe și calmarea creditării
riscante la nivelul băncilor comerciale.
Noua strategie de politică monetară a
BCE, centrată în mare măsură pe găsirea
unui răspuns la conduita monetară a băncii
centrale a ZE în situația dobânzilor cele mai
joase, a necesitat analize profunde în raport
cu ce poate face o bancă centrală. Soluția
deja cunoscută, dar neprecizată într-un
document adecvat și opozabil terților, constă
în trei cerințe pentru a se putea contribui la
stabilizarea macroeconomică: extinderea
pachetului de măsuri (tool-kit-lui) a poli-
ticii monetare, o nouă viziune a funcției
de reacție în designul conduitei monetare
și necesitatea de a se tinde către un mix de
politici macroeconomice diferit față de cel
tradițional. Există studii convingătoare că
extinderea pachetului de măsuri a BCE,
de la criza financiară încoace, a avut efecte
pozitive în stimularea creșterii economice
și a inflației (să nu uităm că vorbim de
etapa temerilor pentru deflație), făcându-se
apel la ghidarea de perspectivă, apoi la cea
acomodativă și TLTRO. Toate acestea au
contribuit la reducerea tensiunilor în rela-
țiile de finanțare a firmelor și populației, ele
fiind eliberate de constrângerile unei politici
monetare adecvate la nivelul cel mai de
jos al dobânzilor. În principiu, subliniază
Schnabel, aplicarea acestui nou pachet de
instrumente a asigurat, pentru ZE, condiții
financiare apropiate de nivelurile istorice
favorabile (deci la dobânzi real pozitive), în
sens larg, și nu există evidențe că inflația nu
ar fi răspuns sistematic la dinamica activită-
ților economice. Ca urmare, orientarea pe
termen mediu cu noul pachet de măsuri nu a
adus impedimente în realizarea mandatului
Noua strategie europeană de politică monetară
BCE, cum se pretinde, pe de o parte, și este
necesar ca acest pachet să nu mai fie catalogat
ca „neconvențional” sau neortodox ca până
acum, pe de altă parte. Funcția de reacție
care determină nivelul dobânzii trebuie să
țină cont de aceste evidențe în funcționarea
pachetului extins de instrumente de politică
monetară.
Din perspectiva acomodării noii strategii
de politică monetară a BCE și pentru situa-
țiile de dobânzi joase, ceea ce nu a fost cazul
pentru cea din anul 2003, cu impact asupra
capacității băncii centrale de a gestiona
șocurile pe partea cererii, concluzia este
că politica fiscală și monetară trebuie să se
completeze reciproc la un alt nivel, ca inci-
dențe, corelație și viteză de răspuns. Studiile
din ultimul deceniu relevă faptul că eșecul
în accelerarea inflației se datorează în prin-
cipal lipsei unui sprijin adecvat din partea
politicii fiscale a guvernelor. Guvernele au
redus investițiile, s-au bazat prea mult pe
ceea ce poate face BCE (care, de fapt, le-a
suplinit atribuțiile pentru dezvoltare), iar
insensibilitatea economiei reale la dobânzile
mici/joase, în condițiile unei cereri scăzute a
redus din eficiența politicii monetare. Există
deja evidențe că o politică fiscală stimulativă
are efecte benefice asupra economiilor chiar
la niveluri joase ale dobânzilor băncilor
centrale, cu semnificația că dacă, în timpuri
normale, ea este circumscrisă regulilor de
stabilizatori automatici, în timpuri de criză
ea trebuie să treacă la o politică anti ciclică
discreționară activă pentru a suplinii căderea
cererii. Noua corelație dintre conduitele
mix-lui de politici – monetară și fiscală –
trebuie să readucă încrederea reciprocă că
fiecare din ele își îndeplinește rolul activ
raportat la condițiile economiei reale,
contribuie la stabilizarea cererii agregate și
evită destabilizarea așteptărilor inflaționiste
pe termen lung. În acest cadru, trebuie
revăzută și stabilitatea prețurilor pe termen
mediu în raport cu stabilitatea financiară
suficient de zdruncinată de criza financiară
globală. Aceasta din urmă comportă riscuri
de contaminare transmisibile cu viteză, la
care trebuie adăugat riscurile financiare ale
adresării schimbărilor climatice, aflate la
ordinea zilei. Ele au impact implicit asupra
stabilității prețurilor, atât prin fizica soluți-
ilor (investiții foarte mari), cât și a perioadei
de tranziție la carbon zero, cea reală fiind cu
mult mai lungă decât angajamentele UE din
programul Green Deal.
Corelația și coroborarea dintre stabi-
litatea prețurilor și stabilitatea financiară
trece prin recunoașterea că riscuri la stabi-
litatea financiară pot fi induse de măsurile
de politică monetară a BCE. Analizele
din domeniu vin să stabilească necesitatea
cuprinderii în noua strategie a unor abor-
dări revizuite privind evaluarea stabilității
prețurilor și a proporțiilor măsurilor în
consecință, rezultând faptul că stabilitatea
financiară a devenit o precondiție a stabi-
lității prețurilor. Concluziile analizelor
relevă necesitatea punerii unui accent mai
substanțial pe mecanismul transmisiei
politicii monetare a BCE, eficientizarea
acestuia prin prisma lichidității contro-
late asigurate cu permanență sistemului
bancar. Observarea cu severitate a riscurilor
asumate legate de evaluarea activelor obiect
al achizițiilor băncii centrale (cu sau fără
amprenta carbonică), are ca scop sesizarea
din timp a acumulărilor de vulnerabilități
financiare (tendințe spre dezechilibrare),
cu implicații asupra riscurilor viitoare în
ce privește creșterea economică și inflație.
Decelarea din timp a recurenței influențelor
reciproce dintre măsurile de politică mone-
tară și efectele ei devine mult mai impor-
tantă. Acest lucru nu înseamnă, precizează
Schnabel, că asigurând un rol proeminent
stabilității financiare, conduita BCE nu va
însemna, cităm din textul original în engleză
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 111
 NAPOLEON POP, VALERIU IOAN-FRANC

că nici „leaning against the wind”, whereby riscurile climatice și o mai bună înțelegere a
monetary policy is systematically tightened impactului macroeconomic al schimbărilor
when systemic risk builds up”, sau „cleaning”, climatice și a politicilor de tranziție spre
whereby monetary policy is systematically economia verde. Alți indicatori care vor fi
loosened when systemic risk materialises”. necesari de raportat pentru a intra în cadrul
Este vorba de aceeași flexibilitate în analiza operațional al politicii monetare sunt cei
considerațiilor de stabilitate financiară din sectorul privat, legați de eligibilitatea
care trebuie să fie consistentă cu orientarea totală sau parțială a garanțiilor la creditare,
strategiei de politică monetară a BCE pe după proporția de riscurilor de amprentă de
termen mediu. carbon în activele celor creditați. Măsurile
În ceea ce privește corelația dintre schim- din strategie, cu luarea în considerare a
bările climatice și stabilitatea prețurilor, schimbărilor climatice, privesc teoretic o
noua strategie se va focaliza pe cunoașterea și mai bună aliniere a cadrului și conduitei
evidențierea cantitativă a schimbărilor struc- politicii monetare a BCE la angajamentele
turale din economiile SM ale ZE, impuse, de Acordului de la Paris.
data aceasta, și de mersul reducerii emisiilor Este de la sine de înțeles că noua strategie
de carbon și a implicațiilor acestora asupra de politică monetară încearcă să capteze mai
inflației și PIB-ului potențial. Se caută, deci, bine realitatea din punct de vedere a situației
găsirea noului echilibrului între dobânzile economice post pandemie pe care trebuie să
reale. Tranziția spre economii carbon o gestioneze, dar și cu direcțiile de orientare/
neutrale are impact asupra elementelor de urgență a restructurărilor de natură să dea
stabilitate macroeconomică, context în care
este necesară cunoașterea modului în care
riscurile și profilul acestora se evidențiază
în bilanțul Eurosistemului. Ca urmare, în
timp ce guvernele și parlamentele au sarcina
prioritară de a acționa în ceea ce privește
gestiunea schimbărilor climatice, BCE,
chiar prin prisma mandatului ei, consideră
necesară mai mult ca oricând încorporarea
considerațiilor climaterice în conduita
politicii ei monetare. Problema de fond
este că riscurile schimbărilor climatice se
materializează deja cu o viteză mai mare
decât cea presupusă inițial, ceea ce ne aten-
ționează asupra faptului că viitorul imediat
are nevoie de o mai mare determinare în
găsirea de soluții, una din ele fiind urgentarea
acțiunilor politice decisive luate în primul
rând la nivel global. La nivelul BCE, capa-
citățile de modelare trebuie să includă date
și construcția unor noi indicatori statistici
de raportare privind amprenta de carbon a
instituțiilor financiare, expunerea acestora la

112 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021

Noua strategie europeană de politică monetară
o nouă sustenabilitate creșterii economice
europene, reprezentate de angajamentele
pentru economia verde și digitalizare.
Recunoașterea impactului acestora supra
stricturării politicii monetare a băncilor
centrale, mai ales a BCE, revine Christinei
Lagarde, cu o bună pregătire de finanțist
în primul rând (fost ministru de finanțe al
Franței, directorul general al FMI) și care,
de la preluarea postului de președinte al
BCE, le-a propagat intens ca necesitate. Pe
parcursul discursurilor sale de susținere a
caracterului mai cuprinzător al elementelor
de analiză (metodologie, indicatori etc.)
care să fundamenteze conduita politicii
monetare a BCE, Lagarde a intrat deseori în
coliziune cu unii din partenerii de serviciu.
Reamintim că Jens Weidmann, membru al
bordului BCE și președintele Bundesbank,
un tradiționalist al disciplinei monetare și
respectării tratatelor, a fost și rămâne încă
principalul oponent. Pentru domnia sa,
situațiile de excepție trebuie să rămână doar
de excepție, poziția acestuia fiind preluată de
Lagarde cu o altă exprimare acceptată, „când
condițiile o vor cere”. Condițiile par să devină
permanente, ceea ce justifică noua strategie.
Acceptând, totuși, un nou normal, poate
chiar ceea ce este considerat ca ceva de
excepție, poate deveni ceea ce va fi normalul,
inclusiv în politica monetară. Mai trebuie să
adăugăm faptul că Lagarde a fost un mare
susținător al facilităților fiscale, încurajând
guvernele să le ducă la limita posibilităților,
eliberate de constrângerile bugetare la a
căror revenire de aplicare a fost prelungită
până în martie 2023. Există un calcul mai
credibil elaborat de BCE legat de optimul
combinației dintre stimulentele monetare
și cele fiscale. Dacă nu se va ține cont de
el în ceea ce privește atingerea unei creșteri
1
În original, textul sună astfel: „With inadequate fiscal policy, monetary policy labours to compensate, creating
damaging economic distortions in the eurozone market”.
economice sustenabile pe termen lung cu
atingerea țintei de inflație, atunci laudele că,
răspunsul combinat al politicilor fiscale și
monetare în lupta cu pandemia și efectele ei
economice au fost unul dintre cele mai bune,
vor rămâne simple declarații politice. Nu
întâmplător Lagarde și echipa atenționează
cu repetiție că încă nu este momentul de a
fi retrase stimulentele fiscale, în ciuda unei
redresări economice în ZE zise robuste.
Temerile guvernelor și intenția lor de a
suprima mai devreme decât ar fi necesar
stimulentele fiscale au cauze obiective, dar
acest lucru ne duce cu gândul la un fel de
politică de austeritate implicită, deja criticată
ca neadecvată după eșecul ei în contextul
asanării crizei financiare precedente. Chiar
vajnicii susținători ai austerității de tip tradi-
țional – reducerea cheltuielilor bugetare și
forțarea blocării veniturilor contribuabililor
– ca Olivier Blanchard și Kenneth Rogoff,
economiști de renume, s-au despărțit de acest
concept cu simpla frază că „de data aceasta
situația este cu totul diferită”. Bercan Begley,
un finanțist cu o experiență îndelungată la
PwC, remarca într-un articol al său recent
publicat în Social Europe ( „The power of
the European Central Bank”, 29 septembrie
2021) că „fără o politică fiscală adecvată,
politica monetară vine în mod laborios să o
compenseze, dar acest lucru este de natură să
creeze distorsiuni economice păgubitoare pe
piețele zonei euro”1. Este exact ceea ce releva
și Lagarde în argumentele ei privind noua
orientare a politicii monetare a BCE, dar
în alte cuvinte.
Principial vorbim de o redresare econo-
mică atipică post primele valuri ale pande-
miei în ZE, care necesită o altă viziune în
politica monetară a BCE, afirma Lagarde
la „ECB Forum on Central Banking”
Numărul 8-9 (406-407) / 2021 ■ 113
 NAPOLEON POP, VALERIU IOAN-FRANC
prin prezentarea intitulată „Beyond the
pandemic: the future of monetary policy"
(Frankfurt am Main, 28 septembrie 2021),
întărind, de altfel, declarațiile video făcute
cu o zi înainte (27 septembrie) în fața
Comitetului pentru afaceri economice
și monetare al Parlamentului European.
Într-adevăr, în ZE și nu numai, se asistă la o
redresare confortabilă, dar tracțiunea ei pe
ciclul economic este întreruptă de gâtuiri
în ofertă de o natură necunoscută până în
prezent. În plus, redresarea pare să inducă
și o inflație rapidă odată cu redeschiderea
economiilor, ceea ce ar ajuta la consolidarea
unor tendințe în restructurările produse deja
de pandemie, cu implicații asupra inflației
viitoare. Deocamdată, în ZE problematica
principală este ieșirea din pericolul deflației,
în condițiile unor dobânzi la niveluri din
cele mai joase, iar Lagarde ne spune că este
posibil. Din această observație, se insistă pe
faptul că puseul inflaționist este trecător,
întrucât revenirea la definiția stabilității
prețurilor la nivelul de 2% simetric are nevoie
de timp, dar și de un mai bun răspuns din
partea politicilor fiscale ale SM. Citându-l
pe John Maynard Keynes, că responsabilii
de politici trebuie „să studieze prezentul în
lumina trecutului pentru a propune pentru
viitor”, Lagarde ne aduce aminte că situația
critică a prezentului urmează unui deceniu
de forțe puternice de dezinflație, care au
perturbat întregul proces inflaționist care
putea fi controlat cu instrumentele de
politică monetară cunoscute. Acest lucru
înseamnă ca inflația să fie readusă sustenabil
la un nivel de 2%, dar acceptând, de data
această, formularea țintei ca simetrică 2%.
Lagarde și Schnabel concluzionează,
pentru această primă etapă de implementare
a noii strategii, că pericolul osificării unei
inflații joase cu impact asupra așteptărilor
de a o menține așa, implică necesitatea unor
reacții de politică monetară în forță sau
114 ■ Numărul 8-9 (406-407) / 2021
persistente, care să adreseze șocurile dezin-
flaționiste. Acest lucru presupune acceptarea
de perioade tranzitorii când rata inflației este
moderat mai mare decât ținta convențională
a stabilității prețurilor. Ancorarea pe termen
mediu a inflației trecând prin definiția de o
rată simetrică de 2%, poate ajuta și la cunoaș-
terea și preîntâmpinarea vulnerabilităților
viitoare în stabilitatea financiară. Nu în
ultimul rând, trebuie conștientizate riscurile
excepționale ale impactului schimbărilor
climatice, via politica monetară, asupra
creșterii economice, a stabilității prețurilor,
avere și bogăție. Rapiditatea schimbărilor
structurale post pandemie impune ca o nouă
evaluare a performanțelor actualei strategii
de politică monetară a BCE să fie reluată
în 2025. Cele câteva precizări privind o
strategie de politică monetară în condițiile
celor mai joase dobânzi nominale, având ca
țintă o inflație simetrică de 2%, cu o funcția
de reacție calibrată pe termen mediu și un
răspuns în forță sau persistent al BCE atunci
când condițiile monetare o cer, structurează
viziunea unui mod de analiză, conduită și
calibrarea a politicii monetare a BCE în
circumstanțe practic cu totul noi. Una din
concluziile cercetărilor pentru această nouă
strategie vine să limpezească și o dispută
sau dilemă în legătură cu interacțiunea
dintre stabilitatea prețurilor și stabilitatea
financiară. Lagarde precizează în ședința
de audiere cu comitetul Parlamentului
European menționat că noua strategie de
politică monetară a BCE „consideră în mod
explicit existența interacțiunii stabilității
prețurilor cu stabilitatea financiară, reflec-
tând credința noastră că fiecare din ele este o
precondiție a celeilalte”. Este o altă credință
a Consiliului guvernatorilor BCE prin care
numai revizuirea strategiei poate răspunde
scopurilor imediate și celor de viitor urmă-
rite în stabilizarea macroeconomiei SM ale
ZE. ■