„POPA TANDA” DE IOAN SLAVICI

Ioan Slavici, prozator prin excelență se încadrează perioadei marilor clasici, opera sa având și trăsături
ale realismului prin personajele reprezentative pentru spațiul în care trăiesc. Opera „Popa Tanda” a fost
introdusă în volumul „Novele din popor”. Nuvela este o specie a genului epic în proză, de întindere
medie, cu un singur fir narativ, cu un conflict bine determinat, cu personaje având caractere deja
formate şi în care accentul cade pe definirea protagonistului.

În primul rând, elementele specifice nuvelei se redau prin organizarea textului, coordonate. Nuvela este
structurată pe toate momentele subiectului şi presupune o acţiune simplă. Expoziţiunea prezintă
portretul părintelui Trandafir, timpul şi spaţiul. Intriga se constituie din conflictul dintre săteni şi Popa
Tanda, ce accentuează conflictul interior dezvoltat în desfăşurarea acţiunii prin încercările acestuia de a-i
face pe oameni să muncească. Punctul culminant constă în schimbarea sărăcenenilor prin exemplul
personal al preotului, deznodământul relevând prezentarea acestuia la bătrâneţe alături de familie. Cele
două coordonate ale textului sunt bine determinate la nivelul discursului: acţiunea se petrece vara, „Pe
valea Seacă este un sat pe care oamenii îl numesc Sărăceni. Un sat Sărăceni pe o vale seacă: mai rău nu
poate să sune însămnarea unui loc”.

În al doilea rând, elementele specifice nuvelei se înfățișează prin enunțarea epică, prezența personajelor
realiste. Fiind o nuvelă realistă, naratorul omniscient relatează la persoana a III-a, obiectiv, însă el
intervine, ironizând faptele personajelor sale, accentuând astfel aspectul moral al nuvelei. Personajele
sunt reprezentative pentru categoria socială; personajele nuvelei sunt: Popa Tanda - personaj principal,
eponim; sătenii – personaj secundar, colectiv; Marcu Florii Cucului, familia preotului – personaje
episodice. Popa Tanda, personajul principal apare în toate momentele subiectului, evoluează
transformându-şi comportamentul prin intermediul personajului mediator – sătenii. Naratorul îl prezintă
direct încă de la început „om bun; a învăţat multă carte”. Ironizându-l, naratorul precizează: „Este cam
greu la vorbă, cam aspru la judecată; prea de-a dreptul, prea verde făţiş”. Personajele indică schimbările
de comportament ale părintelui Trandafir, exclamând la început: „Popa e omul dracului!”, dar în final îşi
schimbă atitudinea: „Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!”. Prin nume, personajul
se caracterizează indirect, porecla de Popa Tanda fiindu-i dată de săteni, naratorul precizând: „a ajuns ca
ciuma. Dar mai rău decât toate este una: după atâta tândălitură, oamenii i-au pus numele Popa
Tanda”.Din punct de vedere al modurilor de expunere, domină naraţiunea, completată de pauze
descriptive detaliate, iar monologul redă introspecția personajului.

În concluzie, opera „Popa Tanda” de Ioan Slavici aparţine speciei literare – nuvelă prin accentuarea
evoluţiei personajului şi nu a acţiunii propriu-zise, cu un singur fir narativ.
CARACTERIZARE DE PERSONAJ - NUVELĂ

„POPA TANDA” DE IOAN SLAVICI

Ioan Slavici, prozator prin excelență se încadrează perioadei marilor clasici, opera sa având și trăsături
ale realismului prin personajele reprezentative pentru spațiul în care trăiesc. Opera „Popa Tanda” a fost
introdusă în volumul „Novele din popor”. Nuvela este o specie a genului epic în proză, de întindere
medie, cu un singur fir narativ, cu un conflict bine determinat, cu personaje având caractere deja
formate şi în care accentul cade pe definirea protagonistului.

În primul rând, instanţele comunicării narative sunt specifice, astfel, autorul își exprimă indirect
sentimentele, iar naratorul omniscient relatează totul la persoana a III-a, obiectivă, însă el intervine,
ironizând faptele personajelor sale accentuând astfel aspectul moral al nuvelei. Personajele sunt
reprezentative pentru categoria socială; personajele nuvelei sunt: Popa Tanda - personaj principal,
eponim; sătenii – personaj secundar, colectiv; Marcu Florii Cucului, familia preotului – personaje
episodice. Popa Tanda, personajul principal apare în toate momentele subiectului, evoluează
transformându-şi comportamentul prin intermediul personajului mediator – sătenii. Naratorul îl prezintă
direct încă de la început „om bun; a învăţat multă carte”. Ironizându-l, naratorul precizează: „Este cam
greu la vorbă, cam aspru la judecată; prea de-a dreptul, prea verde făţiş”. Prin autocaracterizare, însuşi
personajul, în replicile dialogate se prezintă în timpul istoriei, în monologul interior: „câtă vreme vor fi
sărăcenenii leneşi, ei vor rămânea săraci şi eu flămând!”, apoi îi ironizează: „Măi, dar isteţ om mai eşti
tu! Şi prin vârful casei ai ferestre”. Personajele indică schimbările de comportament ale părintelui
Trandafir, exclamând la început: „Popa e omul dracului!”, dar în final îşi schimbă atitudinea: „Ţine-l,
Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!”.

În al doilea rând, personajul este prezentat indirect, prin comportament, gesturi şi fapte, în momente –
limită, de maximă tensiune, întâlnirea cu sătenii transformându-l într-un om ce poate disimula,
ironizându-i pe sărăceneni. Dovedeşte o energie ieşită din comun şi tenacitate în atingerea scopurilor
propuse, îşi începe acţiunea prin predici, apoi apelează la sfat, la batjocură şi ocară,. Este privit cu
îngăduinţă, iar apoi cu ostilitate. Îşi dă seama că singurul mijloc este exemplul personal, influenţându-i
cu tenacitate, evoluând de la toleranţă la ostilitate şi apoi la acceptare. Popa Tanda trăieşte un conflict
interior cu sine, cu lumea şi cu destinul, frământările sale sufleteşti, intensitatea conflictului fiind redată
din intrigă până în deznodământ. Introspecţia are rolul de a dezvălui caracterul meditativ al personajului,
care îşi analizează, prin monologul interior, toate gesturile şi gândurile. Prin nume, personajul se
caracterizează indirect, porecla de Popa Tanda fiindu-i dată de săteni, naratorul precizând: „a ajuns ca
ciuma. Dar mai rău decât toate este una: după atâta tândălitură, oamenii i-au pus numele Popa Tanda”.

În concluzie, opera „Popa Tanda” de Ioan Slavici aparţine speciei literare – nuvelă prin accentuarea
evoluţiei personajului şi nu a acţiunii propriu-zise, cu un singur fir narativ.