Plumb

George Bacovia
Simbolismul este un curent literar apărut în Franța,ca o reacție împotriva romantismului,a
naturalismului și a poporanismului. Acest curent literar a fost teoretizat în 1886 de către Jean Moreas în
articolul-manifest „Le Symbolisme”.
În literatura română,simbolismul s-a manifestat în trei etape.Prima dintre ele a fost cea a
teoretizării,în care Alexandru Macedonski menționează articolul „Logica poeziei” în cadrul cenaclului
literar „Literatorul”și afirmă că „Arta versurilor nu este nici mai mult nici mai puțin decât arta
muzicii”.În acest fel,el evidenția concepția lui Paul Verlaine care spunea că„Muzica e înainte de toate”.
Etapa experimentală a simbolismului românesc a vizat activitatea lui Ovid Denssusianu la revista
„Viața nouă” ,în care arată ca în literatura noastră,simbolismul reprezintă o mișcare de protest împotriva
semănătorismului și poporanismului.
Cea de a treia etapă a fost cea realizărilor,în care George Bacovia,alături de Dimitrie Anghel, Ștefan
Petică sau Ion Minulescu pun în evidență principiile estetice ale simbolismului în poeziile acestora.
Simbolismul românesc preia trăsăturile curentului european, dar se caracterizează prin accentuarea
dimensiunii psihologice și a dimensiunii estetice, prin rafinamentul discursului liric. Simbolul, sugestia,
muzicalitatea și cromatica creează o atmosferă specific simbolistă, așa cum anticipă Alexandru
Macedonski: „…muzică, imagine și culoare-singura poezie adevărată”.
Poezia „Plumb” a fost publicată în volumul omonim, în anul 1916, pentru care este considerată artă
poetică, fiind reprezentativă prin viziunea despre lume și prin mijloacele de expresie artistică.
Starea sufletească marcată de viața grea a poetului,dar și vizita acestuia în 1900 la cavoul
Sturzeștilor din Bacau reprezină sursele de inspirație ale poetului.Acesta a fost profund impresionat de
sicriele și florile de plumb care dădeau o nota stranie interiorului cavoului familiei Sturdza.
Arta poetica este alcătuită din două catrene cu măsură de zece silabe,rimă îmbrățișată,cu ritm ce
variază între iambic,amfibrahic și peonic.
Dacă în prima strofă predomină planul exterior,în cea de a doua predomină cel interior.
Poezia se încadrează în estetica simbolistă prin cultivarea simbolurilor și a corespondențelor, prin
cromatică,muzicalitate și prin dramatismul trăirii. Opera poetică bacoviană marchează o fază târzie a
simbolismului, făcând trecerea spre modernism.
O primă trăsătură a poeziei simboliste o reprezintă corespondențele dintre elementele universului
concret, acestea fiind cimitirul, cavoul, sicriele, coroanele cu flori de plumb,dar și realitatea interioară a
ființei care trăiește suferința pierderii iubirii, a ființei aflate sub semnul tragicului existențial care
percepe lumea într-o continuă dezintegrare. De aceea, natura exterioară este un cadru teatral, artificial,
un decor care circumscrie spații ale dezagregării continue a ființei.
O altă trăsătură simbolistă surprinsă pe tot parcursul discursului liric este muzicalitatea.Sugestia
muzicală în crearea unei atmosfere sumbre este realizată prin diferite procedee.
 La nivel fonetic, cuvântul „plumb” este alcătuit din patru consoane și o vocală închisă, care, repetat,
creează o sonoritate surdă, grea, apăsătoare. La nivel morfologic, folosirea verbelor la imperfect
sugerează monotonia, generând o muzicalitate specifică. La nivel lexical, repetiția în diverse forme
sugerează o sonoritate aparte, iar construcțiile sintactice paralele și propozițiile coordonate accentuează
acest aspect. De asemenea, aglomerarea de consoane stridente creează efecte eufonice iritante:
„scârțâiau”, „frig”, „strig”.
Tema este specifică unei arte poetice, și anume, condiția poetului într-o societate lipsită de aspirații,
condiție marcată de singurătate, de imposibilitatea comunicării și a evadării și de moartea iubirii.
Viziunea despre lume este sumbră, fără speranță de salvare și de un tragism asumat cu luciditate.
Tema se dezvoltă prin motive lirice cu valoare de simbol care aparțin câmpului semantic al
„morții”,precum plumbul, cavoul, sicriele, somnul, vântul, frigul.
Astfel, prima secvență lirică, constituită din primul catren, prezintă ipostaza eului poetic ca a unui
solitar, a unui prizonier al unei lumi ca un imens cimitir în care tot ce are viață este mineralizat,chiar și
florile care ar fi putut aduce o pată de culoare în decorul funerar devin „de plumb”. Cavoul este un
spațiu al claustrării, al singurătății, un ultim refugiu al ființei. Repetarea simbolului „plumb” în poziții
simetrice, într-un decor mineralizat, rece, sugerează iminenta amenințare a morții.
Cel de-al doilea catren constituie a doua secvență lirică a poeziei care dezvăluie cauza stării
sufletești a eului liric, moartea iubirii care sugerează pierderea ultimei speranțe de salvare.
Exteriorizarea spaimei de neamt se face printr-un strigăt disperat, element modernist, dar salvarea nu
este posibilă, deoarece „aripile de plumb” sugerează un zbor în jos, alunecarea spre moarte.
Compoziția poeziei este specific simbolistă, fiind axată pe simbolul „plumb” ce reprezintă motivul
compozițional central, regăsit de șase ori, în poziții simetrice în cele opt versuri ale poeziei,devenind
astfel un laitmotiv.
Semnificațiile laitmotivului „plumb” se construiesc pe baza corespondențelor dintre planul uman
subiectiv și cel concret,al realității exterioare.Simbolul se asociază cu diferite senzații tactile,cum ar fi
răceală sau apăsare sufletească,cromatice,precum griul care se asociază cu cenușiul existențial și lipsa
oricărei perspective.De asemenea, după afirmația lui Bacovia, „Plumbul ars este galben, Sufletul ars e
galben…Galbenul este culoarea deznădejdii”. Maleabilitatea metalului sugerează labilitatea psihică, iar
toxicitatea, efectul nociv asupra „sufletului ars”.
În compoziția poeziei,este utilizat principiul simetriei, specific esteticii simboliste,realizat prin
repetarea simetrică a simbolului „plumb”, prin paralelism sintactic, procedeu prin care strofele sunt
construite după același tipar, prin diverse forme ale repetiției,precum verbul „a dormi” și laitmotivul
„stam singur”.
Prima strofă prezintă lumea exterioară ca o proiecție a stării interioare, pe baza corespondenței,
cadrul spațial este sugerat printr-o enumerație de elemente ale decorului funerar care anticipează
moartea: metafora „sicrie de plumb”, oximoronul „ flori de plumb”, inversiunea „funerar veștmânt”.
Atmosfera capată greutatea apăsătoare a plumbului, iar ființa solitară se retrage în spațiul închis al
cavoului, simbol al izolării.
A doua strofă este construită pe principiul simetriei, cu prima secvență prin plasarea în topică inversă
a verbului „a dormi”. Versul inițial dezvăluie cauza stărilor sufletești de tristețe, de disperare, deoarece
ființa însingurată asistă neputincioasă la moartea sentimentului iubirii. Epitetul „întors” sugerează
imposibilitatea recuperării sentimentului, ceea ce generează o trăire de un intens dramatism: „am început
să-l strig”. Simbolul „aripile de plumb” accentuează ideea poetică a neputinței de salvare, starea
sufletească dominantă fiind angoasa. Prezența punctelor de suspensie plasate simetric în cele două
catrene intensifică trairile eului poetic.
Așadar, prin atmosferă, prin teme și motive, prin muzicalitate, sugestie, simbol și corespondențe, prin
prezentarea stărilor sufletești de angoasă și vid sufletesc, poezia „Plumb” se încadrează în simbolism,
realizând trecerea spre modernitate.Ca specie literară „Plumb” este o elegie pe tema singurătății,ce
exprimă imposibilitatea eului liric de a depăși starea de neliniște,devenind un inadaptat ce se izolează de
lume ,asemenea unui mort dintr-un cavou.