LIMBA ROMÂNĂ ÎN GIMNAZIU, ÎNTRE TRADIȚIONAL ȘI

MODERN

-Articol de specialitate-

NUME/PRENUME - COSCARU MARIA-SIMONA

UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT –Școala Gimnazială NICOLAE IORGA,

Pângărați, Neamț

Stăpânirea temeinică şi folosirea corectă a limbii române constituie nu numai o

necesitate (ea înlesneşte tuturor cetăţenilor ţării participarea la activitatea şi viaţa socială,
accesul la cultură), dar şi o datorie, limba fiind– aşa cum se ştie –una dintre caracteristicile
esenţiale, definitorii ale istoriei unui popor.
Ca limbă maternă, limba română se însuşeşte spontan din primii ani de viaţă, în cadrul
convieţuirii sociale, în relaţiile dintre copii şi adulţi, practica reprezentând – prin urmare –
faza iniţială a învăţării limbii. Ulterior, perfecţionarea folosirii ei se realizează prin contribuţii
numeroase şi variate, dintre care cea mai substanţială este aceea a şcolii. Limba – instrument
de cunoaştere dar şi mijloc de comunicare – slujeşte la transmiterea şi însuşirea cunoştinţelor
teoretice şi practice din domeniul diverselor discipline, ca şi la exercitarea influenţelor
educative, deci la formarea profilului moral, la modelarea tinerelor generaţii. Prin implicarea
sa în întregul proces instructiv-educativ, limba vorbită de copii la intrarea lor în şcoală se
îmbogăţeşte şi se mlădiază considerabil, îşi sporeşte capacitatea de a exprima adecvat si
nuanțat orice conţinut de idei, capătă vigoare şi expresivitate, copiii devenind tot mai
conştienţi de valoarea funcţiilor ei.Utilizarea unor metode tradiţionale îmbinate cu metode
moderne duce la rezultate superioare faţă de cele obţinute doar prin aplicarea unor metode şi
tehnici de lucru tradiţionale.
Studiul limbii duce în mod firesc la crearea posibilităţilor dezvoltării plenare a
copiilor, le deschide acestora perspectiva unei vieţi spirituale bogate. Omul care nu are
cuvinte, nu are idei. Limbaj sărac înseamnă gândire săracă şi confuză, o simţire săracă şi lipsa
capacității creatoare. Predarea limbii române în şcoală, în învăţământul gimnazial, dezvoltă
gustul pentru literatură, formează la elevi posibilitatea de a stabili criterii ferme de selectare a
valorilor, formarea unui cititor de literatură capabil să manifeste un interes viu pentru
cunoaşterea şi însuşirea limbii şi literaturii naţionale.
În prezent, în sistemul de instruire are loc reorientarea valorilor. Orientarea valorilor
învăţământului nu înseamnă achiziţionarea cunoştinţelor şi nici posedarea cunoştinţelor, ci
formarea capacităţii de autoinstruire în cadrul activităţii de învăţare, a capacităţii de
autoschimbare şi autodezvoltare. Aceasta presupune schimbarea principială a viziunii asupra
procesului de învăţământ. Conştientizarea specificului activităţii de instruire în cadrul noilor
valori ale învăţământului este corelată, în primul rând, cu metodele active şi metodologiile
învăţării.
Fiecare metodă sau sistem de metode pe parcursul existenţei lor au suportat schimbări
esenţiale, atât la nivelul formei, cât şi la cel al conţinutului în corespundere cu noile orientări
de dezvoltare a sistemelor educaţionale, cu nivelul cunoştinţelor şi competenţelor elevilor,
progresul teoriei şi practicii pedagogice. Graţie dinamicii sale, metodologia instruirii este
deschisă cercetărilor, experimentelor, inovaţiilor şi creativităţii pedagogilor. Schimbările
progresiste, care se produc în sistemele educaţionale, au servit drept factor important la
dezvoltarea metodologiei şi metodelor de instruire. Unele din ele, nefiind eficiente, au fost
excluse şi, mai mult, nu se folosesc în procesul de învăţământ, altele au preluat noi calităţi şi
au devenit bază a noilor tehnologii educaţionale. Acest proces se observă şi astăzi,
caracterizându-se, totodată, prin transformari profunde. Direcţiile principale ale modernizării
metodelor de învăţare sunt corelate cu dezvoltarea sistemului de învăţământ în ansamblu:
schimbarea radicală a paradigmei educaţionale, rolul crescând al ştiinţei şi tehnicii în
societate, evoluţia proceselor democratice etc. creează premise şi condiţii obiective de
transformare a omului. Aceasta, în primul rând, este în legătură cu dinamizarea vieţii sociale,
care presupune prezenţa unei personalităţi constructive, întreprinzătoare şi responsabile.
În legătură cu aceasta şi în baza literaturii studiate şi experienţei pedagogice se
evidenţiază următoarele tendinţe de dezvoltare a metodelor de instruire:
1. Realizarea potenţialului metodelor şi procedeelor de instruire este imposibilă
fără asigurarea participării active a elevilor la procesul instructiv; un rol deosebit în
acest sens revine metodelor active şi interactive: observări personale, cercetări, lucrări
practice etc.
2. Aplicarea preponderentă a metodelor formative de învăţare, care asigură
realizarea posibilităţilor potenţiale ale elevilor în ritm propriu. Jan Piaget. Potenţialul
formativ al metodelor este corelat, în primul rând, cu o asemenea organizare a procesului de
învăţământ în care ar fi loc pentru acţiunile sistematice interconexe, reperând pe eforturile de
personalitate şi de grupuri. Primele sunt legate de lectură, de lucrul cu diferite surse,
observări, autoinstruire etc. Celelalte - de participarea la discuţii, brainstorming, dialog,
activităţi în microgrupuri, cercetări, jocuri didactice etc.
3. Următoarea tendinţă în dezvoltarea metodelor de instruire este legată de
cerinţele crescânde ale societăţii faţă de oamenii cu iniţiativă şi de afaceri, care trebuie
să dispună de cunoştinţe funcţionale, de capacitatea de a le pune în practică etc. În acest
context, învăţarea calitativă corelează cu utilizarea metodelor practice: rezolvarea
situaţiilor problematizate, luarea deciziilor, elaborarea de noi idei, lucrări practice etc.
J.Dowey, referitor la aceasta, menţiona că nevoia socială asigură doar metodologia
intensă a învăţării, care include integral elevul în activitatea operaţională.
1. O direcţie importantă în dezvoltarea metodicii este elaborarea noilor metode şi
procedee de instruire. Aceasta este legată, în primul rând, de dezvoltarea ciberneticii, a
tehnologiilor informaţionale, a însăşi teoriei metodelor.
METODELE ACTIVE îi permit copilului să se implice în activitate, satisfăcându-şi
curiozitatea şi nevoia de acţiune, manifestându-şi creativitatea şi imaginaţia. Elevul observă,
compară, înţelege prin el însuşi sau în colaborare cu alţi colegi. Trece de la rolul pasiv de
receptor al informaţiei oferite de profesor sau de manual, la acela activ în care prin acţiunea
lui senzorială, motorie, intelectuală descoperă diverse aspecte ale realităţii.Există multe
modalităţi de a dinamiza procesul de învăţământ şi de a înlătura conotaţia de dificultate pe
care îl comportă termenul de educaţie şcolară.
Ca şi celelalte cunoştinţe umane şi metodele de predare-învăţare au evoluat, astăzi fiind
preferate cele preponderent interactive, participative şi colaborative, şi deci, centrate pe elev,
în defavoarea celor centrate pe profesor. Centrarea pe elev înseamnă utilizarea cunoaşterii
experienţiale a elevului ca individ şi crearea condiţiilor de împărtăşire a acestei cunoaşteri cu
ceilalţi indivizi care sunt formaţi sau educaţi şi ei potrivit unei experienţe mixte, individuale şi
colective, mărindu-se în acest fel gradul de experienţă colectivă la toţi membrii grupului. Deşi
pare o strategie foarte democrată, onestă din punctul de vedere al educaţiei pentru toţi, există
factori obiectivi care împiedică educaţia prin centrarea pe elev.
 BIBLIOGRAFIE
 Cerghit, Ioan, Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi
strategii, Editura Aramis, Bucureşti, 2002.
 Matei, N.C., Educarea capacităţilor creatoare în procesul de învăţământ, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.
 Pamfil, Alina, Limba şi literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise,
Piteşti, Editura Paralela 45, 2004.
 Piaget, Jean, Psihologie şi pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.