15 decembrie 2013 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Data: 15 decembrie 2013

Text: Matei 16:21 – 20:34
Titlu: Călătorind cu Isus şi ucenicii în drumul spre Ierusalim
Vorbitor: Filip Fărăgău

I.  Introducere  

Continuăm să stăm lângă Evanghelia după Matei şi sper că nu doar stăm lângă ea, ci ne mişcăm şi,
mai ales, ne lăsăm inimile mişcate pentru a trăi adevărurile descoperite. În ultimele săptămâni am
avut privilegiul de a sta lângă învăţăturile Mântuitorului nostru şi de a observa modul Său de viaţă,
pentru a-I putea urma exemplul. Şi deşi nu cred că putem într-un mod riguros să împărţim cartea în
două jumătăţi, cred că într-un fel am putea spune că ne aflăm pe la jumătate şi aş vrea să observăm o
schimbare de accent, care începe cam în cap.16.

Dacă ar fi să găsim un verset care ar rezuma cel mai bine prima parte din Matei, cred că acesta este
Matei 4:23: Isus străbătea toată Galilea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia
Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod.

Am stat lângă Predica de pe Munte, care reprezintă într-un fel esenţa învăţăturii lui Dumnezeu, esenţa
Evangheliei Împărăţiei. Am văzut de asemenea în următoarele capitole puterea lui Isus. Isus care
avea putere împotriva păcatului, avea putere împotriva bolilor, avea putere împotriva morţii.
Începând din cap.16 apare o a treia temă, textul devine mult mai personal. Isus vorbeşte mai mult
despre Sine, despre ceea ce Îl aşteaptă. Isus stă mai mult timp cu ucenicii Săi, îi adună lângă El şi le
dă învăţăturile importante, finale, într-un fel; am putea spune că ceea ce urmează este corespondentul
discuţiei din camera de sus din Ioan, de la Cina cea de Taină, acel moment în care Isus stă mai mult
timp cu ucenicii şi le relevă planurile Sale. Tonul devine mai personal şi vezi într-un fel frământările
lui Isus, inima Lui, mai ales ştiind că ultima etapă a lucrării Sale Îl aşteaptă.

II.  Călătoria  spre  Ierusalim    

V-aş invita să luăm parte la călătoria pe care Isus şi ucenicii o fac înspre Ierusalim. De fapt cred că
aceasta este principala schimbare în text. La un moment dat, în drumul Său, Isus îşi anunţă ucenicii
că o ia spre Ierusalim: destinaţia Lui devine Ierusalimul. Dacă vă veţi uita în Evanghelii, veţi vedea
că aproape fiecare Evanghelie marchează această schimbare de direcţie: orientarea lui Isus spre
Ierusalim. În Matei, această schimbare de direcţie se întâmplă în cap.16 începând cu versetul 21:

De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să
pătimească mult din partea bătrânilor şi din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea
cărturarilor, că are să fie omorât şi că a treia zi are să învie.

Acest verset marchează momentul în care Isus intră în ultima etapă a lucrării Sale. Şi dacă vă veţi uita
în celelalte Evanghelii, veţi vedea şi acolo punctat acest lucru. Luca, spre exemplu, în v.51 din cap.9
ne spune: Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat la cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să
meargă la Ierusalim.

Şi Marcu prezintă acest moment creând un cadru mai larg al acestei hotărâri a lui Isus de a merge la
Ierusalim în Marcu cap.10:32-34: Ei, adică Isus şi ucenicii, erau pe drum şi se suiau la Ierusalim; şi
Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburaţi şi mergeau îngroziţi după El. Isus a luat iarăşi la El
pe cei doisprezece şi a început să le vorbească despre lucrurile care aveau să I se întâmple.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-
ro.org sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org

1
15 decembrie 2013 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

„Iată”, a zis El, „ne suim la Ierusalim şi Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de
seamă şi a cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâinile neamurilor, care-şi vor bate
joc de El, Îl vor bate cu nuiele, Îl vor scuipa şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia.”

Pe acest drum spre Ierusalim tema morţii şi învierii Sale devine tot mai frecventă în dialogul dintre
Isus şi ucenicii Săi. Şi v-aş invita aşadar să mergem împreună cu ei şi din când în când să ne oprim pe
acest drum spre Ierusalim şi să vedem modul în care Isus le vorbeşte ucenicilor despre ceea ce Îl
aşteaptă; dar poate mai important, să-i urmărim pe ucenici şi atitudinea lor, să vedem cum inima lor
se transformă pe măsură ce înţeleg menirea şi lucrarea lui Hristos, şi implicit vor înţelege care este
rostul lor pe acest pământ, odată ce Isus se va înălţa la cer.

Această temă a drumului, a unei călătorii importante, o regăsim în multe cărţi din literatură, dar o
regăsim şi în viaţa noastră. Cred că fiecare de aici se poate gândi la un drum important, la o călătorie
importantă pe care a făcut-o. Drumul lui Isus, însă, era unul cu totul şi cu totul special, pentru că era
un drum cu o singură direcţie; nu era drum înapoi pentru El. Ţinta finală era Ierusalimul, dar mai
important era Dealul Golgotei.

Prima oprire la care vă invit să asistăm în acest drum este chiar la începutul său, regăsită în versetul
citat. Isus, ne spunea textul, a început să le spună ucenicilor Săi că trebuie să meargă la Ierusalim,
unde are să pătimească şi aşa mai departe. Reacţia ucenicilor o citim în versetul următor. Petru, mai
curajos între ei, ne spune textul că, Îl ia deoparte pe Isus şi începe să-L mustre.

Acuma noi, privind în retrospectivă, ne gândim: cât tupeu trebuie să ai, să-L iei deoparte pe Fiul lui
Dumnezeu şi să-L mustri. Să-L mustri spunându-I: Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Vorbeşti cu
Dumnezeul cerurilor şi-I spui: Să Te ferească Dumnezeu, Doamne!? De fapt, ne spune textul, Petru
era o unealtă în mâna diavolului. Şi diavolul, aşa cum a făcut-o şi la ispitirea din pustie la începutul
lucrării Sale, acum, la începutul ultimului drum, ar fi vrut să-L oprească pe Isus. Şi, prin Petru, Îl
ispiteşte spunându-I: Nu, Doamne, nu merge pe drumul acesta.

Isus, însă, nu cade în ispită, şi după ce îl mustră pe Petru îşi adună ucenicii la El, în acest popas pe
drumul spre Ierusalim şi le spune un principiu extraordinar de important al Împărăţiei lui Dumnezeu.
Isus le spune aşa în cap.16:24-26: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi
ia crucea şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va
pierde viaţa pentru Mine o va câştiga. Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar
pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?

Cred că aceste cuvinte Isus şi le spunea în primul rând Sieşi. El este Cel care va avea de purtat cea
mai grea cruce dintre toate. El este cel care-Şi va pierde viaţa pentru ceilalţi şi care va renunţa la toate
bogăţiile acestei vieţi, deşi era Domnul şi Creatorul Universului. Va renunţa la toate şi va ajunge să
moară gol, fără nimic, pe un lemn. Dar prin renunţarea şi sacrificiul Său, nu doar că şi-a câştigat
propriul Său suflet, ci al tuturor celor care vor crede în El.

Aşadar, Isus le vorbeşte ucenicilor despre principiul renunţării, al pierderii, al dezlipirii de acest
pământ. Dar aşa cum vom vedea, deşi ei aud ce spune Isus, este o diferenţă între a auzi şi a crede cu
adevărat un lucru, atât de mult încât să fii gata să-l trăieşti. Şi de aceea Isus va trebui să repete din
nou şi din nou, pe drumul spre Ierusalim, acest principiu. Şi aici cred că ne regăsim cu toţii în pielea
ucenicilor: acea oscilaţie în care azi auzim un lucru, mâine falimentăm şi avem nevoie să ne fie
reamintit. Şi Isus, cu blândeţea care-L caracterizează, dar cu fermitate, va face acest lucru. Şi de fapt,
dacă dăm pagina, vom vedea imediat că, doar peste câteva versete, Isus le aduce aminte din nou acest
lucru.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-
ro.org sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org

2
15 decembrie 2013 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

III.  Cine  este  Mesia  şi  cum  să-­‐L  urmăm?  

În cap.17:22, textul ne spune: Pe când stăteau în Galilea, Isus le-a zis: Fiul omului trebuie să fie dat
în mâinile oamenilor. Ei Îl vor omorî, dar a treia zi va învia. De data aceasta nu există un ucenic care
să reacţioneaze cum a făcut-o Petru, ci se lasă tăcerea. Tot ce ni se spune este că ucenicii s-au întristat
foarte mult.

Câteodată mă întreb: Dar de ce s-au întristat? Nu au auzit şi partea cu învierea? Probabil că ei au

rămas blocaţi pe această idee că suferinţa, moartea, Îl va aştepta pe Isus la Ierusalim. Şi înainte să-i
judecăm prea tare, cred că nu ar strica să ne aducem aminte de tiparul mesianic al secolului I, de acel
protret-robot a lui Mesia, care am putea spune că era tipărit şi lipit pe toate gardurile din Ierusalim, în
sec.I.

Oamenii Îl aşteptau pe Mesia, dar aşa cum s-a mai spus în acest loc, era acel Mesia-împărat, un
împărat ca un mare conducător al oamenilor; acel Mesia-erou, care-i va confrunta pe vrăjmaşi, care
va ieşi biruitor asupra lor şi care va aduce pace şi prosperitate peste poporul Israel, peste ţară.

Isus, pentru o vreme, a părut că se încadrează în acest portret-robot. Deşi aducea o învăţătură ciudată
despre Împărăţia lui Dumnezeu, vorbind despre faptul că e mai ferice de cei ce plâng, mai ferice de
cei săraci în duh, mai ferice de cei blânzi, cu toate acestea, El şi-a manifestat puterea vindecând
oameni, înviind morţi, scoţând draci. Isus avea putere.

Însă acum pe final, când ne-am fi aşteptat mai mult ca oricând să-şi asume acest rol de eliberator, de
lider autoritar, El începe să vorbească despre moarte, despre suferinţă, despre prindere, legare,
judecată. Şi cred că nici ucenicilor nu le-a fost uşor să se desprindă de acel şablon mesianic în care
oamenii încercau să-L vâre pe Isus; valorile acestei lumi erau încă lipite de inima lor.

De fapt, întreaga învăţătură a Împărăţiei lui Dumnezeu era exact opusul a ceea ce se promova în acea
vreme. Mesia era un Mesia exact pe dos; mentalitatea oamenilor era una răsturnată. Şi chiar şi
ucenicilor le-a trebuit un timp, au trebuit să stea în şcoala lui Hristos şi să înveţe de la El, să-L
privească, până când să-L poată recunoaşte şi mărturisi ca pe adevăratul Mesia, ca să poată trăi şi să
pună în practică adevăratele valori ale Împărăţiei.

Dar încă nu erau la acel punct. Pentru că pe drumul spre Ierusalim, nu trece mult de la aceste
evenimente şi ucenicii dovedesc din nou că încă mai aveau nevoie să stea lângă Hristos, pentru că ei
Îl întreabă: Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor? Aceasta era frământarea lor. Şi cu răbdare,
dar şi cu fermitate, dacă ne uităm în cap.18, vedem cum Isus le răspunde:

Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu
niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi
cel mai mare în Împărăţia cerurilor. Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă
primeşte pe Mine.

Lor, ucenicilor, le spune: Dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu... pentru că în sufletul lor încă
sălăşluiau valorile lumii acesteia. Aveau nevoie să se întoarcă, aveau nevoie şi ei să dea deoparte ce
era vechi şi să adopte valorile Împărăţiei lui Dumnezeu. Cine este mai mare, aşadar? Cel care se face
ca un copilaş, cel care se smereşte.

Oare au priceput ucenicii acest adevăr? Nu trebuie decât să mai dau o pagină, în cap.19, şi vom vedea
că atunci când nişte copii sunt aduşi la Isus ca să fie binecuvântaţi, ucenicii sunt cei care îi ceartă,

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-
ro.org sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org

3
15 decembrie 2013 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

care-i resping. Şi Isus trebuie să le aducă din nou aminte: Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca
aceşti micuţi.

Drumul spre Ierusalim continuă; şi la un moment dat pe drum, pentru a treia oară, textul ne spune că
Isus se opreşte, îi adună la El pe ucenici şi din nou repetă acelaşi lucru, cap.20:17: Pe când Se suia
Isus la Ierusalim, pe drum, a luat deoparte pe cei doisprezece ucenici şi le-a zis: „Iată că ne suim la
Ierusalim şi Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor
osândi la moarte şi Îl vor da în mâinile neamurilor ca să-L batjocorească, să-L bată, să-L
răstignească, dar a treia zi va învia.”

Acum, a treia oară când aud acest lucru, ucenicii din nou reacţionează. De data aceasta ni se pare
incredibil ceea ce spun ei, ceea ce cer. Şi de data asta purtători de cuvânt sunt fiii lui Zebedei, de fapt
mama lor care a îndrăznit să vină la Isus cu o cerere, într-un fel legată de întrebarea: Cine este mai
mare în Împărăţia cerurilor? Ea îi spune lui Isus: Doamne, în Împărăţia Ta aceşti doi fii ai mei să
şadă unul la dreapta şi altul la stânga Ta.

Isus se uită la ei şi cu aceaşi fermitate, dar cu blândeţe, le spune: Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi
paharul pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezat cu botezul cu care am să fiu botezat Eu? Ei imediat
răspund: Putem, Doamne! Şi Isus se uită la ei, şi pentru că ştie că va veni momentul în care într-
adevăr vor putea, şi va veni momentul în care-şi vor da viaţa în slujba Împărăţiei lui Dumnezeu, le
spune că este adevărat, vor putea, dar nu încă. Deocamdată, ei încă aveau gânduri de mărire: care este
mai mare în Împărăţia cerurilor.

Şi înainte să-i judecăm prea aspru pe aceşti doi fii ai lui Zebedei, să ne uităm la cum reacţionează
ceilalţi ucenici, pentru că textul spune că ceilalţi zece, când i-au văzut, s-au mâniat pe ei. Oare de ce
s-au mâniat? Poate că în mintea lor era ceva de genul: „Cum au îndrăznit ei să ceară locurile de frunte
din Împărăţie? Păi, nu e drept! De ce ei şi nu noi?” poate şi-au zis ei.

Şi în aceste momente Isus le repetă încă o dată cel mai valoros principiu al Împărăţiei lui Dumnezeu,
şi le spune aşa: Ştiţi că domnitorii neamurilor domnesc peste ele şi mai marii lor le poruncesc cu
stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru;
şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului nu a venit să I se
slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.

În drumul nostru spre Ierusalim acum suntem chiar la marginea Ierusalimului, deja se vede în
depărtare. Şi pe acest drum iniţiatic pentru ucenici, această şcoală a credinţei, Isus mai face un ultim
gest prin care să le arate de fapt ce înseamnă să slujeşti, să te smereşti.

Doi orbi şedeau lângă drum. Ei au auzit că vine Isus pe acolo şi au început să strige: „Ai milă de noi,
Doamne, Fiul lui David!” Gloata îi certa să tacă. Dar ei mai tare strigau: „Ai milă de noi, Doamne,
Fiul lui David!” Isus i-a auzit, s-a apropiat şi i-a chemat la El şi i-a întrebat: „Ce vreţi să vă fac?”
„Doamne,” i-au zis ei, „să ni se deschidă ochii.” Lui Isus i s-a făcut milă de ei, ne spune textul, s-a
atins de ochii lor şi îndată orbii şi-au căpătat vederea şi au mers după El.

În acest tablou îi avem pe cei doi orbi, acolo undeva pierduţi în mulţime, probabil marginalizaţi,
stând în praf pe jos, îmbulziţi de gloată. Şi avem gloata, gloata care aici cred că simbolizează valorile
lumii acesteia. Pentru gloată cel mai mare este cel care se impune, cel care domină. Cei bolnavi, cei
săraci, cei slabi, sunt inferiori, sunt marginalizaţi, sunt îndepărtaţi.

Isus, însă, dă deoparte gloata, o împinge deoparte, şi se apropie de cei mai neînsemnaţi, de aceşti doi
orbi care strigau, precum femeia cananeancă în pasajele anterioare: Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-
ro.org sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org

4
15 decembrie 2013 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

David! Şi cred că prin acest gest, Isus le arată ucenicilor ce înseamnă să te smereşti, ce înseamnă să
slujeşti, ce înseamnă să te apropii de cei mai neînsemnaţi, ce înseamnă să nu cauţi să ai întâietate, să-
ţi impui punctul de vedere, ci să valorizezi pe cei mai mici, pe cei mai neînsemnaţi.

Călătoria lui Isus şi a ucenicilor spre Ierusalim, a fost un drum în care ucenicii au trebuit să înveţe
principiile Împărăţiei: lepădarea de sine, slujirea, iertarea, dragostea. Şi deşi nici chiar la răstignire
încă nu au înţeles cu adevărat acest lucru, chiar şi acolo s-au dezis unii din ei de acest Hristos
răstignit, cu aceeaşi blândeţe şi cu fermitate, Isus se apropie, îi recâştigă, şi vedem că până la urmă ei
învaţă această lecţie, dovadă că fiecare dintre ei s-a jertfit pentru Hristosul în care credeau. Şi prin
slujirea lor, valorile Împărăţiei lui Dumnezeu s-au răspândit, astfel încât şi noi, astăzi, am putut şi
putem auzi despre El.

IV.  Concluzii  

Suntem în perioada de Advent a sărbătorii Naşterii Domnului. Şi deşi noi mergem spre Betleem, cred
că din drumul lui Isus spre Ierusalim avem ceva fundamental de învăţat despre esenţa sărbătorii
Crăciunului. Nu are sens să căutăm semnificaţia în jur. Deja cred că toţi ne-am dat seama că de ani de
zile Hristos nu mai are nimic de a face cu sărbătoarea Crăciunului, aşa cum este ea expusă peste tot.

Dacă vrei să înţelegi semnificaţia Crăciunului, intră şi tu în această şcoală a credinţei, acest drum spre
Ierusalim, şi ascultă-L pe Isus cum îţi spune chiar El motivul pentru care a venit pe pământ: Fiul
omului nu a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.

De foarte multe ori Crăciunul este orientat spre noi. Pentru unii este despre ce cadouri vor primi.
Pentru alţii este despre ce cadouri vor oferi. De multe ori poate este chiar despre ce colinzi frumoase
vom mai pregăti şi cât de frumos le vom aranja; sau despre ce predici extraordinare vom spune în
ziua de Crăciun; sau ce frumos vom împodobi sălile noastre.

Dar oare cum ar arăta sărbătoarea dacă am avea în minte motivaţia lui Isus pentru care a venit în
această lume? Faptul că a venit nu să I se slujească, ci El însuşi să slujească şi să-şi dea viaţa pentru
ceilalţi. Cum ar fi dacă în simplitate şi smerenie L-am onora pe El, urmându-i exemplul? Dacă ne-am
investi timpul şi resursele în slujirea celor din jurul nostru, mai ales a celor mai neînsemnaţi şi
neajutoraţi.

Cum ar fi dacă în timpul aparent mai liber al sărbătorilor, deşi noi ni-l aglomerăm aşa de tare, am sta
lângă Evanghelie, ascultând cuvintele lui Hristos, punându-L pe El înaintea noastră – exemplul,
modelul Său – şi L-am ruga să facă din acest verset nu doar un motto, ci o realitate în viaţa noastră?

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-
ro.org sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org