Capitolul 1 – Introducere in cursul de politici industriale pentru

IMM-uri

Cuprins Capitolul 1:
1. Interventia statului in economie;
2. Rolul de manager al statului;
3. Exemple de obiective pentru interventia statului in economie.

Interventia statului in economie

In mod traditional se disting doua aspecte ale interventiei statului: primul se

refera la componenta sociala (familie, sanatate, solidaritate s.a.), iar al doilea, la
interventia economica. Aceste doua tipuri de actiune statala nu sunt total independente,
modificarea raportului dintre ele realizandu-se in raport cu atitudinea adoptata fata de
problemele economice.
Unii autori considera ca o “politica publica reprezinta un ansamblu de masuri
luate de catre o autoritate legala si responsabila care vizeaza imbunatatirea conditiilor de
viata ale cetatenilor sau conceperea unor masuri de stimulare a cresterii economice. Ea
prevede, in general, o concertare a diferitilor actori si o corelare a invatamintelor trase
din experientele lor institutionale si personale. Ea poate lua deseori forma
reglementarilor sau stimulentelor care determina “mediul social si economic”. Se poate
considera ca “interventie economica a statului” si “politica economica” sunt considerate
interschimbabile, pornind de la procesele si practicile care pot explica necesitatea si
modalitatile interventiei. Astfel, interventia constituie rezultatul unor procese generale
ale formarii politicii economice. In acelasi timp este recunoscuta si existenta anumitor
imperfectiuni ale interventiei statale, precum si faptul ca, uneori, programele
guvernamentale pot actiona mai putin eficient. In principal, slabiciunile activitatii statale
tin de faptul ca interventia consta in schimbari care sunt de multe ori impracticabile, de
dificultatea de a stabili clar obiectivele politicii guvernamentale, birocratia care insoteste
activitatea guvernului etc. Mai mult, cei care evidentiaza slaba eficienta a interventiei
stastale sustin ca statul serveste interesele grupurilor puternice ale societatii precum si
intereselor private ale politicienilor si birocratilor.

Rolul de manager al statului

Economistii americani P. Samuelson si W. Nordhaus trateaza atat functiile

economice ale statului cat si functiile economice esentiale pe care si le asuma statul intr-
o economie mixta moderna:
1. Stabilirea cadrului legal care sa asigure reglarea economiei de piata. Este de
remarcat evolutia continua a acestui cadru legal care conditioneaza
comportamentul economic;
2. Interventii asupra alocarii de resurse in scopul de a ameliora eficienta economica;
3. Stabilirea de programe pentru imbunatatirea repartizarii veniturilor;
4. Stabilizarea economiei cu ajutorul politicilor economice. Stabilizarea economiei
constituie functia economica cea mai recenta asumata de statele occidentale.

In aceasta abordare se porneste de la premisa ca economia de piata este inerent

instabila si comportamentul public vizeaza instrumente de politica economica utilizate
pentru a promova stabilitatea macroeconomica. Altfel spus, lasate liber, pietele tind sa
se departeze de echilibru fiind necesara interventia permanenta a statului pentru
restabilirea echilibrului. Exista si opinia care contesta caracterul instabil al economiei
private si care sustine ca, in buna masura, somajul si inflatia se datoreaza erorilor de
politica economica. In abordarea alternativa, lasate liber pietele tind spre echilibru iar
interventia statului provoaca dezechilibre.
 Rolul de manager al economiei cu scopuri explicite si certe s-a dezvoltat dupa
al doilea razboi mondial, functia managementului economic fiind destul de noua. Din
punctul de vedere al naturii efectelor lor asupra sistemului economic, modalitatile de
interventie publica se pot clasifica astfel:
1. Interventii incitative (organizarea pietelor, promovarea concurentei si controlul
monopolurilor; corectarea externalitatilor; coordonarea anumitor comportamente
ale agentilor economici);
2. Interventii productive (productia publica si concurenta cu sectorul privat,
productia publica de monopol, comenzi publice, furnizarea de bunuri colective);
3. Interventii redistributive (formarea de venituri si asigurarea echitatii,
redistribuirea de venituri prim impozite directe si transferuri).

Economiile moderne se confrunta periodic cu inflatie, somaj, stagnare

economica, deficite ale balantei comerciale si ale balantei de plati etc. Aceste
dezechilibre macroeconomice produc pierderi de bunastare pentru agentii economici, iar
aceste situatii impun exercitarea functiei de stabilizare economica a statului, astfel incat
politicile economice adecvate sa conduca la reducerea inflatiei, diminuarea somajului si
relansarea economica. Conform lui Nicholas Kaldor, obiectivele politicilor
macroeconomice ar trebui sa formeze un “patrulater magic”, astfel:
1. Cresterea economica;
2. Asigurarea locurilor de munca – reducerea somajului;
3. Stabilitatea preturilor – controlul inflatiei;
4. Echilibrul extern – echilibrul balantei de plati.

Am mentionat “patrulaterul magic” deoarece, de multe ori, obiectivele

guvernantilor de politica industriala sunt corelate cu indicatori macroeconomici precum
productivitate, rata somajului, competitivitate externa sau rata de participare (sau de
ocupare) a fortei de munca.

Capitolul 2: Selectivitate versus neutralitate a politicii industriale

Cuprins Capitolul 2:
1. Abordarea orizontala sau neutra a politicii industriale;
2. Abordarea selectiva a politicii industriale;
3. Evidente empirice pentru justificarea utilizarii politicii industriale;
4. Argumente pro si contra utilizarii politicii industriale.

Scopul politicii industriale este de a oferi instrumente pentru corectarea

esecurilor de piata in timp ce politica concurentiala ofera mijloace prin care sa asigure
ca mecanismele pietei nu sunt alterate de comportamente anticompetitive.

 Viziunea selectiva a politicii industriale

La prima vedere pare a fi o contradictie intre intre principiile care

fundamenteaza o politica industriala si politica concurentiala. In practica, aceasta opinie
poate fi motivata de faptul ca mai multe interventii guvernamentale care sunt catalogate
de politica industriala nu sunt in contradictie cu cele ale politicii concurentiale. Totusi,
unul din instrumentele politicii industriale - de creare, sprijinire, suport si protectiea
"campionilor nationali" (inclusiv crearea de noi firme sau industrii) este evident in
contradictie cu politica concurentiala. Increderea in campionii nationali este motivata de
mai multe ipoteze. O ipoteza este aceeea ca singura, initiativa privata este insuficienta
pentru dezvoltarea de noi sectoare care se pot dovedi foarte profitabile si este necesar
sprijinul temporar al guvernului pentru a grabi dezvoltarea si diversificarea sectoarelor.
 Un alt argument in favoarea campionilor nationali este ca marimea firmei (sau
industriei) si cota de piata reprezinta sursele principale de productivitate si crestere
economica si nationalitatea companiei are un impact asupra contributiilor la buget in
tarile in care isi desfasoara activitatea, precum cresterea competentelor fortei de munca
sau generarea de activitati complementare precum achizitia unor input-uri de la furnizorii
locali, in special de la IMM-urile locale.

 Viziunea neutra a politicii industriale

Cei care considera ca "politica concurentiala este cea mai buna politica
industriala" sustin ca o rivalitate intensa intre firme si amenintarea constanta a posibilelor
firme inovative care pot intra pe piata reprezinta un motor mult mai bun pentru cresterea
economica decat politicile industriale birocratice cautatoare de rente si conduse de
interese personale. Aceasta viziune este sustinuta de dovezi privind esecurile mari
suferite de unii campioni nationali, care pot fi deseori descrisi ca fiind rezultate ale
deciziilor economice irationale luate de guverne politizate. In practica, crearea
campionilor nationali care detin multa putere de piata, iar guvernele prefera sa
influenteze procesul prin interventii de politica industriala pentru a preveni achizitia
campionului national de catre o firma cu capital strain.
Situatii recente au aratat tensiunea dintre politica industriala si concurentiala,
cand mai multe guverne din Europa si-au aratat ingrijorarea privind sectoarele sensibile
politicului precum bancile si energia si au incercat sa creeze sau sa protejeze campionii
nationali.
Cateva evidente empirice pro sau contra politicii industriale si politicii
concurentiale sunt:
- Cazul sprijinirii campionilor nationali este putin argumentat de evidente
empirice ale literaturii economice. Pe de-o parte, viziunea ca marimea aduce avantaje
competitive decisive este amestecata cu dovezile ca fuziunile realizate ridica semne de
intrebare privind abilitatea guvernelor de a alege eficient castigatorii. Acestea reprezinta
argumente cu privire la faptul ca guvernul - ca entitate publica - nu ar trebui lasat singur
sa aleaga campionii dintr-un sector sau industrie, ca alternativa la alegerile private. Pe
de alta parte nu exista dovezi ca companiile cu capital strain genereaza mai putine
beneficii catre tarile de acasa, relativ la tarile unde sunt detinute companiile considerate
campioane.
- Situatia protejarii campionilor existenti este de asemenea slab argumentat. Mai
multe cercetari sugereaza ca o parte mare a productivitatii sporeste din realocari intre
firme, de la cele mai putin eficiente catre cele mai productive si ca multe inovatii provin
de la firmele noi care intra intr-o piata, asa ca protejarea sistematica a unor firme este
foarte probabil sa incetineasca cresterea, atat in tarile dezvoltate cat si in cele aflate in
curs de dezvoltare.
- Existenta unor externalitati pozitive induse de unele sectoare economice cu
economii ridicate de scara si efecte de aglomerare au fost documentate empiric. In
particular, externalitatiile informationale par a fi puternice in tarile aflate in curs de
dezvoltare, deoarece acolo este un grad ridicat de incertitudine privind succesul unor noi
sectoare, care poate deteriora astfel initiativa privata. Politicile guvernamentale care
incurajeaza noile activitati ar putea ajuta agentii privati sa invete care sectoare sunt
promitatoare si pot grabi dezvoltarea si diversificarea. Evidentele sugereaza ca politicile
industriale eficiente ar trebui tintite catre dezvoltarea de noi activitati mai degraba decat
sprijinirea unor campioni nationali bine stabiliti.
- Ca toate interventiile guvernamentale, politica industriala este cautatoare de
renta. Evidenta comportamentului de cautare a rentei implica ca guvernele ar trebui sa
favorizeze instrumentele care nu transfera putere unor companii individuale si ar trebui
orientata spre instrumente de interventie cat mai neutre.
- Politica concurentiala poate sustine mai multe aspecte care sunt de obiecei
mentionate in politica industriala. Competitia intensa conduce la iesirea firmelor
ineficiente si la rationalizarea productiei fara nevoia unui guvern care sa sprijine unele
industrii. Poate limita preturile ridicate utilizate de catre firmele straine care detin putere
de piata si faciliteaza astfel intrarea in sectoarele dominante a unui numar mic de firme;
- aceste doua efecte sunt foarte relevante in tarile aflate in curs de dezvoltare.
Competitia stimuleaza firmele sa fie mai productive prin eficientizarea deciziilor de
management, iar in unele situatii sa sporeasca initiativa de inovare.
- Exista foarte putina contradictie intre o politica industriala bine definita si o
politica concurentiala bine definita. Pot aparea unele tensiuni privind retetele aplicate in
cazul fuziunilor unor companii, dar si in aceasta situatie se poate gasi un compromis
convenabil.

Argumente pro cat si contra interventiei industriale

Companiile sunt semnificativ influentate de deciziile sectorului public si

aproape toate tarile industrializate incearca intr-o anumita masura sa creeze cel mai bun
mediu de afaceri pentru promovarea performantei industriale, luand in considerare
structura specifica a industriei si problemele specifice la care trebuie sa faca fata. Masuri
strict liberale sau interventioniste de politica industriala nu exista in realitate. O tara
moderna industrializata este prea complexa pentru a utiliza o asemenea abordare
simplista. Intr-o tara industrializata, legislatia afecteaza industria si exista provocari de
nivel economic si industrial la care trebuie identificate solutii. In realitate, o politica
industriala va fi un mix intre cele doua. Aceasta este si situatia Uniunii Europene in care
fiecare stat membru are o politica industriala particularizata desi exista caracteristici
comune.
 Capitolul 3. Clasificarea politicilor industriale

Cuprins Capitolul 3:
1. Clasificarea politicilor industriale;
2. Tintirea unor obiective prin politici industriale;
3. Politici industriale dedicate industriilor in declin si celor orientate spre viitor.

"Se spune adesea despre politica industriala ca ea protejeaza competitia si nu

competitorii individuali. Politicile care sprjina acest concept promoveaza bunastarea
consumatorului, alegerea si eficienta. Cat de mult intra in conflict politica industriala cu
acestea? Politica industriala [selectiva] creeaza sau favorizeaza campionii nationali;
totusi isi propune sa aibe acelasi scop si sa produca mai mult din acelasi beneficiu pentru
piata."

Politicile industriale pot fi clasificate in:

1. Politici active care tintesc structurile si performantele industriei, fiind reprezentate
de programele comunitare de cercetare, de directivele de liberalizare etc.;
2. Politicile negative sunt destinate corectarii esecurilor pietei si urmaresc inlaturarea
barierelor de pe piata, cum ar fi interzicerea abuzului de pozitie dominanta si diminuarea
obstacolelor comerciale;
3. Politici orizontale, reprezinta o abordare neutra si vizeaza toate sectoarele
industriale, cum ar fi: o piata concurentiala, promovarea IMM-urilor sau inlaturarea
barierelor administrative;
4. Politicile verticale sau sectoriale, tintesc selectiv anumite sectoare, cum sunt:
industria otelului, telecomunicatiile, constructiile de nave, constructiile auto etc. avand ca
scop fie protejarea, fie restructurarea acestora.

 Pe scurt, guvernele pot adopta politicile industriale din mai multe motive printre
care:
1. Sa corecteze esecurile pietei;
2. Sa stimuleze dezvoltarea economica;
3. Sa includa aspecte strategice mai cuprinzatoare.

Exista aspecte de stimulare a concurentei in arhitectura unei politici industriale:

1. Imbunatatirea competitivitatii industriei locale;
2. Stimularea unei directii inovative;
3. Dezvoltarea unor industrii mai intensive in cunostinte.
Desi pot fi urmarite obiectivele mentionate mai sus, totusi nu este obligatoriu
ca politica industriala sa sprijine campionii nationali. Atat politica concurentiala cat si
politica industriala orizontala au ca obiectiv maximizarea bunastarii consumatorului.

Exemple de utilizarea unei politici industriale

Esecurile pietei sunt vizibile atunci cand functionarea pietei libere tinde
catre o crestere economica mai redusa, relativ la o situatie de crestere economica mai
ridicata. Esecurile pietei pot fi cauzate de exemplu de costuri fixe ridicate pentru intrarea
dintr-o piata, externalitati sau asimetrie de informatie. Un exemplu cunoscut este acela
de exeternalitati pozitive generate de Cercetare&Dezvoltare. Externalitatile apar atunci
cand actiunile unei parti afecteaza o parte terta care nu sunt masurate intr-o anumita piata.
In exemplul cu Cercetarea&Dezvoltarea, utilizarea cunostintelor de catre o parte nu
opreste utilizarea simultana de catre alta parte, fiind o externalitate pozitiva pentru cea
din urma. Poate fi dificil de prevenit pentru ca altii sa utilizeze la randul lor beneficiile
Cercetarii&Dezvoltarii rezultate in ciuda patentelor si legii de “copy-right”. Agentii
economici privati sunt preocupati de a suporta costurile de cercetare pana la punctul in
care pot recupera beneficiile private. De aceea, beneficiile private sunt mai mici decat
beneficiile totale deoarece vor beneficia si altii de Cercetarea&Dezvoltarea respectiva.
Asta inseamna ca va fi investit prea putin in cercetare comparativ cu punctul optimal din
punctul de vedere al pietei nationale. Acestea ar putea fi niste argumente pentru care o
tara ar putea promova o politica industriala care sa sprijine Cercetarea&Dezvoltarea. In
literatura economica se accepta teoria avantajului comparativ al unei natiuni sau regiuni
in special deoarece ramane un avantaj relativ constant, cel putin pe termen scurt.
Termenul scurt este cea mai des utilizata perioada in analiza economica.
Totusi, avantajele comparative nu sunt statice, iar pentru unele surse ale
acestora se asteapta ca ele sa fie modificate prin utilizarea politicii industriale in avantaje
competitive strategice pe termen lung. Unele avantaje comparative depind de resursele
naturale - cum este productia de masline din Grecia - dar altele depind de actiunea
omului, asa cum este exemplul dat de multe ori in literatura cazul industriei producatoare
de calculatoare din Sillicon Valley sau industria auto din Japonia. Mai multi economisti
considera ca interventia guvernului prin intermediul unei politici industriale si/sau alte
politici economice poate afecta performanta industriei, respectiv pot fi create un mediu
economic competitiv. Altfel spus, pietele competitive stimuleaza industrii competitive
care pot conduce la avantaje competitive. Printre factorii care se considera a fi de
importanta in crearea avantajului competitiv se includ: canalele de transmisie a
cunostintelor dintre Universitati si industrie, siguranta de la locul de munca, standardele
de mediu, politici antitrust si acces la capital pentru scopuri inovative.

Politici industriale destinate industriilor in declin si cele orientate

strategic catre viitor

Ca alternativa a mentinerii avantajului comparativ pentru o tara sau regiune pe

termen scurt, exista ajustarile structurale care pot reprezenta un proces dificil si
"dureros". De exemplu, daca intr-o economie pietele sunt concurentiale si functioneaza,
prin fortele pietei pot fi inchise unele intreprinderi mari intr-un timp foarte scurt,
generand o rata ridicata a somajului in regiunea respectiva. Clientii si investitorii isi pot
pierde increderea in abilitatea sectorului de a obtine o renta, care poate duce la o reducere
mai mare a capacitatii de productie din industria respectiva. Si datorita generarii de
incertitudine despre unde este punctul de echilibru al pietei si ce valoare adaugata va fi
generata in viitor intr-un sector care este influentat deja de recesiune va fi foarte dificila
atragerea de noi investitii. La acestea se adauga costurile "dureroase" cu privire la somaj
si la costurile sociale generate de reducerea capacitatii de productie.
Aceste costuri pot fi de importanta vitala pentru o regiune/tara care este
dependenta de un singur sector, care poate la randul ei sa treaca printr-o perioada de
recesiune. In acest caz se apeleaza la politica industriala pentru a reduce costurile totale
de ajustare. Scopul utilizarii acestei politici este de a facilita restructurarea
intreprinderilor si de a reduce somajul si de a reorienta factorii de productie catre alte
sectoare mai prospere; de a crea locuri de munca sau investitii pentru a mentine
competitiva industria respectiva si pentru atragerea de noi companii in alte sectoare
pentru a diversifica structura industriala din regiunea respectiva.
Cei care sprjina politicile industriale active sunt numiti uneori
“interventionisti” si cei care se impotrivesc masurilor interventioniste sunt denumiti
“liberali” datorita increderii in piata libera. Tarile isi pierd avantajele lor competitive in
anumite activitati dar le castiga in altele. Liberalii considera ca singurul scop al
guvernului ar trebui sa fie crearea unei legislatii si mediu economice stabile, astfel ca
avantajele competitive sa apara in acele sectoare unde conditiile pietei sunt mai
favorabile. Liberalii nu considera ca guvernul ar trebui sa invervina in favorizarea unui
sau mai multor sectoare specifice, deoarece guvernele nu au informatiile necesare in
"alegerea campionilor" si considera ca nu exista un motiv pentru care sectorul public ar
fi mai bun in alegerea sectoarelor in care sa se formeze avantajele competitive de maine.
 Capitolul 4. Implementarea politicii industriale

Cuprins Capitolul 4:
1. “Retete” cu privire la proiectarea politicilor industriale;
2. Principii si observatii practice legate de arhitectura politicilor industriale;
3. Perspective istorice ale implementarii politicilor industriale.

Nu exista o regula stabilita in ceea ce priveste modul in care ar trebui sa fie

realizata proiectarea, coordonarea si implementarea unei politici industriale. Situatiile de
reusita ale unor politici au rezultat din exemple istorice, institutii, specificul regional,
calitatea si cantitatea resurselor naturale si alti factori. Aceasta inseamna ca nu exista o
simpla "reteta" pentru succesul politicii industriale. In schimb, istoria economica arata
ca in timp ce este important de invatat din experientele altor tari, fiecare tara trebuie sa
experimenteze si sa invete in mod individual ce sa faca atunci cand isi stabileste propriile
politici industriale. Totusi, unii autori au oferit cateva sfaturi generale despre cum sa se
proiecteze si cum sa se implementeze in mod eficient politica industriala. Aceasta se
refera la doua aspecte principale ale proceselor de elaborare a politicilor industriale:
- cum sa construiasca o structura institutionala capabila sa implementeze politicile;
- si cum sa se gestioneze relatia delicata cu sectorul privat.
Pot fi sintetizate doua principii strategice generale care ar trebui sa
serveasca drept ghid pentru implementarea eficienta a politicii industriale. In primul
rand, initiativele statului trebuie sa fie pro-active, selective si orientate pe termen lung,
mai degraba decat pentru niste interese temporare pe termen scurt. Aici apare problema
de a "selecta cu atentie castigatorii" si de a elimina "invinsii" intr-o perioada de timp. In
aceasta abordare, guvernul trebuie sa caute in mod pro-activ solutii pentru a face fata
problemelor cu care se confrunta industria si pentru a imbunatati sprijinul guvernamental
astfel ca intreprinderile sa se transforme in activitati mai productive si cu valoare
adaugata mai ridicata. Al doilea principiu strategic este legat de interconexiunea
procesului de dezvoltare industriala si procesul de transformare structurala, precum si
necesitatea de a crea o viziune comuna pentru actiunea colectiva. Autorii sustin ca
aliantele dintre sectorul public si cel privat sunt un mijloc de a indeplini acest obiectiv
important. Astfel de structuri permit schimbul de informatii si actiuni colective, dar
exclude posibilitatea ca statul sa fie "captat" de interese private.
Devlin and Moguillansky (2011) au realizat o lista cu principii si cu aspectele
cheie pentru luat in considerare atunci cand se proiecteaza o politica industriala. Ca si
principii, autorii fac referire la:
- Responsabilitatea politicilor industriale sa revina ministerelor si agentiilor care sunt
abilitate sa construiasca si sa le implementeze. Nu poate fi impusa o responsabilitate
unor institutii care nu pot crea sau realiza o astfel de misiune.
- Promovarea unei gandiri si abordari strategice pe termen mediu si lung asupra
politicii industriale. Este evidentiata importanta de a permite ministerelor si a
agentiilor care le implementeaza suficient timp pentru a elabora si a pune in aplicare
o politica industriala. La fel ca si guvernele, unitatile birocratice pot fi prinse intr-o
mentalitate pe termen scurt care descurajeaza gandirea strategica si actiunea atenta.
- Fiecare zona prioritara sau activitate din cadrul unei strategii ar trebui sa aiba cel
putin o agentie de implementare dedicata. Desi apare problema coordonarii eficace,
politica industriala necesita unitati specializate dedicate gestionarii si supravegherii
unui program de politica industriala.
- Cu cat strategia este mai structurata si mai specifica, cu atat este mai mare necesitatea
unei coordonari intre ministere si agentii si cu atat este mai probabil ca o coordonare
de la nivel centralizat sa nu fie suficienta. Coordonarea unui program de politica
industriala este o sarcina dificila in practica, insa punerea in aplicare a acesteia poate
fi facilitata prin stabilirea unui mandat clar si a unei ierarhii de functii pentru fiecare
agentie implicata.
- Pentru ca strategiile pe termen mediu si lung sa fie eficiente, angajatii din sectorul
public trebuie sa fie profesionisti, orientati spre cariera si nepolitizati. S-a constatat
pe scara larga ca birocratia competenta si meritocratica reprezinta un punct de sprijin
pentru succesul politicii industriale. Este nevoie de recrutare competitiva, salariul si
conditiile de munca sa fie peste medie, pregatirea intensiva pe tot parcursul vietii si
promovarea prin merit.
- Eficacitatea programelor si a instrumentelor este strans legata de modul in care este
gestionat procesul de elaborare a politicilor industriale. Politicile industriale
functionale pot fi elaborate fara consultari publice. Cu toate acestea, politicile
selective influenteaza sectorul privat si este nevoie de consultari public-private.
- Eficacitatea strategiilor depinde de evaluarea obiectiva a punerii lor in aplicare si a
impactului acestora asupra obiectivelor stabilite. Acest principiu se refera la
necesitatea de a experimenta o politica si, daca nu functioneaza in mod eficace,
regandit modul in care politica este structurata. Acest lucru subliniaza capacitatea de
evaluare independenta a politicilor industriale. Costurile de oportunitate reprezinta o
problema importanta atunci cand resursele sunt rare.
- Riscul “capturarii” guvernului poate fi redus la minim daca utilizarea aliantelor
structurale public-private reprezinta o diversitate de interese, cu reguli bine stabilite
pentru transparenta, evaluate si implementate de o birocratie cu angajati profesionisti.
Este importanta nevoia de evaluari independente si obiective clare, de un nivel ridicat
de tranparenta si de o birocratie remunerata corespunzator.

Perspective istorice privind implementarea politicilor industriale

Literatura de specialitate privind politica industriala a gasit un teren fertil

pentru discutii pornind de la experienta acumulata in Asia de Est si America Latina. Dupa
cel de-al doilea razboi mondial, economiile latino-americane au fost mai bine pozitionate
decat economiile din Asia de Est, datorita sectoarelor industriale mai dezvoltate decat
cele din Asia de Est. Cu toate acestea, in numai trei decenii, economiile importante din
Asia de Est precum Republica Coreea, provincia Taiwan din China, Singapore si Hong
Kong au reusit sa acumuleze capital atit de rapid, incit acestea s-au industrializat si s-au
alaturat celor mai avansate economii din lume. Tarile din America Latina au avut doar o
crestere economica modesta, conducand la stagnare si dezindustrializare prematura.
Politicile publice si politica industriala in special au fost identificate ca fiind factorii
cheie care au stat la baza acestor traiectorii de crestere divergente. Politicile din Asia de
Est au impulsionat acumularea rapida de capital sub forma de instalatii, echipamente,
infrastructuri, capitalul uman si Cercetare&Dezvoltare.
Autorii din scoala economica neoclasica au atribuit succesul din Asia de Est
unei interventii limitate de stat si politicilor industriale functionale ce au condus la
crearea unui mediu de afaceri favorabil prin formarea capitalului uman, investitii in
infrastructura si stabilitate macroeconomica. Politicile din Asia de Est au urmarit in
esenta "obtinerea de preturi corecte", ceea ce inseamna ca au evitat in mare parte
distorsionarea preturilor pietei (prin controale ale preturilor, subventii sau alte interventii
selective). Politicile implementate in Asia de Est au permis astfel pietei sa semnalizeze
corect alocarea resurselor. In economiile latino-americane s-a intamplat opusul, unde
guvernele au intervenit in functionarea pietei, distorsionand astfel preturile de pe piata si
acordandu-le protectia excesiva firmelor nationale. Spre deosebire de acestea, politicile
industriale selective din America Latina au avut de multe ori un comportament de cautare
a rentei, care a condus in cele din urma a dus la alocarea ineficienta a resurselor si la
rezultate industriale nesatisfacatoare. In plus, s-a sustinut ca interferenta statului a fost
realizata atat de arbitrar incat intarzierile si documentele excesive legate de birocratie,
controale si proceduri au impiedicat investitiile autentice ale antreprenorilor.
Alti economisti au incercat sa justifice succesul industrial semnificativ al
Republicii Coreea ca fiind rezultatul unei politici industriale selective ce a fost bine
conceputa strategic si bine gestionata operational. Explicatiile au fost legate de
modernizarea tehnologica, sustinerea exporturilor si introducerea unor standarde clare
de performanta pentru companiile beneficiare de la sprijinul statului. Legat de experienta
Republicii Coreea este utilizata expresia "a face preturi gresite" cu referire la faptul ca
guvernul a incercat sa denatureze intentionat preturile de pe piata pentru a sprijini
industrializarea. Doua preturi au fost vizate in mod special: ratele dobanzilor pe termen
lung si cursul de schimb valutar. Ratele preferentiale ale dobanzilor pe termen lung au
redus constrangerile de finantare ale sectoarelor si firmelor tintite si astfel au stimulat
investitiile. Aceste stimulente selective au orientat in final procesul de schimbare
structurala spre industrii ce au maximizat cresterea si oportunitatile de investitii si au
stimulat acumularea de capital. Tintirea cursului de schimb valutar a avut ca efect
ieftinirea produselor exportate pe piete internationale, ce a condus la cresterea cererii
pentru aceste produse, la cresterea exporturilor si apoi la cresterea economica.

Capitolul 5. Politici industriale pentru economii cu

venituri scazute si medii

Cuprins Capitolul 5:
1. Politici industriale destinate economiilor cu un nivel scazut al venitului;
2. Politici industriale destinate economiilor cu un nivel mediu al venitului.

Politici industriale pentru economii cu venituri scazute

Este important de mentionat ca unele instrumente de politica industriala sunt

costisitoare, adica guvernele au nevoie de resurse financiare considerabile pentru a le
pune in aplicare. Aceasta, la randul sau, impune capacitate fiscala, respectiv capacitatea
statului de a colecta taxe si impozite la nivelul adecvat. In acest sens, principalul avantaj
al Weiss (2015) este ca distinge instrumentele politicii industriale relevante pentru
diferite tari cu niveluri diferite de venituri.
Tabelul 1
Politici industriale in economiile cu venituri mici
Aria de politica Instrumente
Orientat spre piata Bunuri publice/Servicii
publice
Piata bunurilor si Tarife comerciale, Targuri de informare
serviciilor subventii pentru export, pentru exporturi / targuri
reduceri de taxe, credite specializate, programe de
fiscale, stimulente pentru legatura,
investitii / investitii straine promovarea tarii pentru
directe (ISD) atragere ISD, agentii
pentru promovarea
investitiilor
Piata muncii Impozitul pe salariu, Institute / organizatii de
credite / subventii, burse formare profesionala
de formare profesionala
Piata de capital Credite directionate, Imprumuturi garantate,
subventii la rata dobanzii imprumuturi bancare
pentru dezvoltare
Conditii locale Subventii pentru Zone economice libere
agricultura (ZEL), zone economice
speciale (ZES),
infrastructura, frecventa
modificarilor legislative,
incubatoare de afaceri
Tehnologie Suport pentru transfer
tehnologic, programe de
extensie tehnologica

Pe piata bunurilor si serviciilor, instrumentele de politica industriala orientate

spre piata tintesc cresterea profitabilitatii firmelor din sectorul manufactura. Tarifele
comerciale si subventiile pentru export au fost printre cele mai importante instrumente
utilizate in Asia de Est si America Latina. Desi nu este complet interzisa in cadrul
actualului regim comercial global, utilizarea acestor instrumente este restrictionata sau
descurajata. In prezent sunt recomandate instrumente alternative, cum ar fi scutirile de
taxe vamale si stimulentele fiscale. Printre instrumentele care nu afecteaza in mod direct
preturile se numara achizitiile publice, dar si (mai putin costisitoare si mai putin
controversate) sunt serviciile de asistenta pentru reducerea asimetriilor de informatii
precum organizarea de targuri si alte servicii care faciliteaza investitiile interne si
externe.
In domeniul pietei de capital, creditele directionate si subventiile la rata
dobanzii, precum si bancile de dezvoltare au jucat un rol cheie in strategia de
industrializare a economiilor emergente din Asia de Est. Cu privire la facilitarea unor
conditii locale, zonele economice libere (ZEL) si zonele economice speciale (ZES) sunt
printre cele mai importante instrumente in economiile in curs de dezvoltare si au fost
intens folosite pentru atragerea investitiilor straine directe. Prin ZEL si ZES guvernele
pot oferi firmelor straine o infrastructura de inalta calitate si diverse stimulente fiscale
pentru a compensa dificultati potentiale pe care firmele le-ar putea intampina prin
mutarea in tara lor. In domeniul tehnologiei, avand in vedere nivelul limitat de calificare
si nivelul de resurse financiare disponibile in economiile cu venituri mici, instrumentele
de politica industriala ar trebui sa vizeze facilitarea absorbtiei cunostintelor straine prin
transferul tehnologic.

Tabelul 2
Politici industriale in economiile cu venituri medii
Aria de politica Instrumente
Orientat spre piata Bunuri publice/Servicii
publice
Piata bunurilor si Tarife comerciale, subventii Targuri de informare
serviciilor pentru export, reduceri de pentru exporturi / targuri
taxe, credite fiscale, specializate, programe de
stimulente pentru investitii legatura,
/ investitii straine directe promovarea tarii pentru
(ISD) atragere ISD, agentii
pentru promovarea
investitiilor
 Piata muncii Impozitul pe salariu, credite Institute / organizatii de
/ subventii, burse de formare profesionala
formare profesionala
Piata de capital Credite directionate, Reglementarea sistemului
garantii de imprumut financiar, imprumuturi
acordate de banca de
dezvoltare (primul / al
doilea nivel), fonduri cu
capital de risc
Conditii locale Subventii pentru agricultura Zone economice libere
(ZEL), zone economice
speciale (ZES),
infrastructura, frecventa
modificarilor legislative,
incubatoare de afaceri
Tehnologie Subventii pentru Consortii de cercetare
Cercetare&Dezvoltare, public-private, institute
granturi publice de cercetare,
suport pentru transferul de
tehnologie, programe de
extensie tehnologica

In tabelul 2 observam diferente privind politicile industriale fata de economiile

cu venituri mici, respectiv este adaptata clasificarea anterioara a instrumentelor de
politica industriala la tipul de economie cu venituri medii. Instrumentele de politica
industriala sunt mai costisitoare si mai complexe si sunt recomandate tarilor care
urmaresc sa-si actualizeze strategiile industriale si pentru a mentine dezvoltarea
economica. Aceste instrumente adaptate la economiile cu venituri medii se gasesc in
doua domenii de politica: pietele de capital si tehnologia. Pietele de capital se dezvolta
concomitent cu nivelul de dezvoltare al tarii, permitand guvernelor sa furnizeze capital
de risc pentru proiecte cu un profil de risc ridicat si un potential de crestere ridicat, de
exemplu in proiecte inovatoare in domenii cu tehnologii noi. In mod similar, pe masura
ce firmele acumuleaza cunostinte si experienta, statul devine mai tehnic, guvernele devin
mai capabile de administratie si ofera o serie de stimulente pentru procesul de inovare.
 In domeniul tehnologiei, clasificarea include doua instrumente de politica
bazate pe piata: subventii pentru cercetare si dezvoltare (C&D) si granturi (plati de
resurse financiare pentru avansarea domeniilor tehnologice sau stiintifice promitatoare).
Instrumentele care nu afecteaza in mod direct pietele includ sustinerea cercetarii public-
private prin consortii si institute de cercetare. Experienta din economiile din Asia de Est
este relevanta in acest sens: consortiile de cercetare public-private si institutele de
cercetare, initiate si sprijinite financiar de catre guvern, au creat o puternica baza de
cunostinte, au stabilit o cercetare puternica si o retea de inovare.
 Capitolul 6. Politici industriale
pentru sprijinirea IMM-urilor

Cuprins Capitolul 6:
1. Modalitati de sprijinire a IMM-urilor in functie de tipologia acestora;
2. Sprijinirea IMM-urilor prin fonduri cu capital de risc;
3. Politica industriala la nivel local si regional pentru sprijinirea IMM-urilor.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, o serie de economisti au sustinut ca marile
corporatii nu reprezinta singura sursa semnificativa de inovatie, IMM-urile avand o
contributie importanta. IMM-urile pot fi de incadrate in: IMM-uri de mici dimensiuni si
cu productivitate scazuta denumite "muppets" sau IMM-uri inovatoare denumite
"gazele". Acestea din urma pot avea un avantaj fata de intreprinderile mai mari datorita
organizarii lor agile si cu structuri mai putin birocratice care permit credibilitate si
inovatie. IMM-urile noi mai reprezinta avantajul lipsei de experienta anterioara deoarece
nu sunt fixate in niciun produs sau proces specific, din care genereaza profit, sunt mai
ferme sa adopte sau sa dezvolte noi inovatii. Un tip particular de IMM-uri de tip "spin-
off" reprezinta o mica firma creata de manageri sau agenti economici care parasesc
marile corporatii, universitati sau institute de cercetare. Spin-off-urile au primit o atentie
sporita in SUA datorita stimulului de crestere si dezvoltare pe care l-au oferit in mai
multe locatii, in special in Silicon Valley din California. In tarile avansate, intrarea noilor
IMM-uri in industrie s-a dovedit a fi cruciala pentru succesul politicii industriale. Au
existat situatii in care doar cateva IMM-uri noi au dat un impuls schimbarii structurale
prin modernizarea tehnologiei si inovarea. Cheia pentru factorii de decizie de politica
industriala este de a incerca sa identifice "gazelele", IMM-urile inovatoare descrise mai
sus si sa concentreze resursele pentru a le ajuta sa se imbunatateasca si sa se extinda.
Alternativa la aceasta abordare - o abordare "scatter-gun" la firmele noi - ar implica
intrarea unui numar mare de intreprinderi, din care majoritatea ar urma sa iasa din piata
dupa cativa ani. Interpretarea pentru “scatter-gun” este ca decidentul sa sprijine toate
start-upurile antreprenoriale fara sa tina cont de calitatea lor. In consecinta, o politica
eficienta este cea care se concentreaza pe "gazele" si nu pe "muppets" deoarece acestea
au un potential mai ridicat de a avea un impact pozitiv si semnificativ asupra economiei.
Acest impact ar putea fi realizat prin generarea si / sau desfasurarea tehnologiilor-cheie,
capacitatea de a inova, stimularea potentialului de export si utilizarea fortei de munca cu
inalta calificare.
Desi identificarea unor astfel de intreprinderi cu impact semnificativ nu este o
stiinta perfecta, succesul multor programe de dezvoltare a firmelor si a industriei
reprezinta dovezi ca este intr-adevar posibil sa se identifice intreprinderile cu un impact
pozitiv. Mai mult, chiar si in cazul in care astfel de intreprinderi cu impact puternic se
inchid destul de repede dupa lansare, exista posibilitatea de a reutiliza si recombina in
productie echipamentele de capital, cunostintele, forta de munca calificata si alte forme
de valoare dobandita prin si din alte intreprinderi locale. De exemplu, provincia Taiwan
din China s-a bazat pe un program de politica industriala foarte hotarat, menit sa sprijine
IMM-urile de inalta tehnologie. Dupa 1960, au fost infiintate numeroase organisme de
dezvoltare tehnologica pentru a sustine aceste IMM-uri, inclusiv parcurile stiintifice (in
special Parcul stiintific Hsinchu, al caror chiriasi in 1995 reprezentau 4,2% din productia
provinciei Taiwan si 17,5% din totalul cheltuielilor de C&D). De exemplu, unele
organizatii, cum este si Institutul pentru Cercetare Tehnologica Industriala, au cooperat
in proportie mare cu IMM-urile locale, generand mai multe intreprinderi de tip “spin-
off”, mai ales in domeniul electronicii. Mai multe IMM-uri au avut de castigat datorita
sprijinului prin asistenta, comenzi pentru desfacerea produselor sau alte scheme de
ajutor.
In economiile aflate in curs de dezvoltare, IMM-urile sunt predominant
"muppets". In ciuda productivitatii scazute si adesea a naturii lor informale, aceste firme
constituie, in general, cea mai mare parte a productiei industriale din aceste tari. Aceasta
inseamna, de asemenea, ca reprezinta adesea singura sursa de locuri de munca si venituri
pentru o mare parte a populatiei, in special in zonele rurale. Din acest motiv, multe
guverne au implementat politici care sa sprijine cresterea lor. Guvernul etiopian a pus in
aplicare, de exemplu, un program de sustinere a micro-intreprinderilor si a
intreprinderilor mici, oferindu-le sprijin financiar, contribuind astfel la formalizarea
acestora si a angajatilor (reducand astfel locurile de munca informale). In acest fel,
guvernul se ocupa de unul dintre factorii determinanti ai fenomenului de "lipsa
mijlocului" avand o structura cu un numar mare de microintreprinderi si intreprinderi
mici, cu doar cateva intreprinderi mari si cu mult mai putine intreprinderi mijlocii.
Motivul pentru care firmele prefera sa ramana de dimensiuni foarte reduse este ca sa
ramana informale. Conform unor estimari realizate de Banca Mondiala, lipsa de finantare
este cea mai mare bariera pentru cresterea firmelor si ponderea creditelor acordate IMM-
urilor in creditarea totala in Etiopia este printre cele mai scazute din Africa subsahariana,
reprezentand doar 7% din totalul imprumuturilor. Acest lucru se datoreaza, in principal,
ratelor colaterale deosebit de ridicate necesare obtinerii unui imprumut. In acest sens,
schema de garantare partiala a creditelor oferita de guvern ajuta in continuare IMM-urile
sa acceseze credite. Firmele mari sunt in general intensive in capital, dependente de
import sau orientat spre asamblare de componente importate si sunt adesea afiliate
firmelor straine. IMM-urile utilizeaza o parte considerabila a fortei de munca dar au
niveluri scazute de productivitate. Acest fenomen reflecta o discrepanta a productivitatii
intre firmele mari si cele mici si contribuie la heterogenitatea structurala din cadrul
economiei. Studiile au aratat ca principalele obstacole in calea dezvoltarii firmelor din
acest tip de economii includ lipsa de finantare, forma de organizare in intreprinderi
familiale si preferintele antreprenorilor de a ramane mici si de a evita formalizarea. In
afara de facilitarea accesului la finantare, guvernele pot initia de exemplu crearea unor
legaturi si retele intre firmele mai productive si cele mai putin productive.
 Fonduri cu capital de risc

La niveluri mai mari ale veniturilor unei economii, fondurile de capital de

risc de stat s-au dovedit a fi importante in programele de politica industriala, sustinand
inovatiile care ar putea fi dezvoltate de intreprinderile locale. De exemplu, agentia de
dezvoltare a Irlandei, "Enterprise Ireland", a fost un pionier in utilizarea propriului fond
de capital de risc pentru a sustine intreprinderile inovatoare orientate spre export.
Succesul participatiilor Enterprise Ireland la o serie de start-up-uri de inalta tehnologie a
demonstrat ca a oferit o importanta majora dezvoltarii industriale locale si intentioneaza
sa reorienteze economia Irlandei de la industriile traditionale. In Israel, Biroul Sefului
Stiintific a finantat investitii in numeroase tehnologii noi si a creat o retea industriala
care se considera a fi una dintre cele mai bune exemple din lume. O alta tara care a folosit
foarte creativ modelul de capital de risc de stat este Finlanda. Pana de curand, Finlanda
era o economie bazata pe tehnologii inferiore dar s-a bucurat de un succes remarcabil
datorita unei serii de programe de politica industriala si, in special, datorita fondurilor
publice de capital de risc. Doua astfel de fonduri au jucat, in special, un rol decisiv in
facilitarea transformarii structurale determinate de inovare. Cel mai dinamic este SITRA,
respectiv Fondul national finlandez pentru cercetare si dezvoltare. Infiintat in 1967 ca un
fond de investitii de stat care functiona ca parte a bancii din Finlanda, SITRA a fost
insarcinata cu promovarea inovarii in IMM-uri. Prin participarea la IMM-uri in stadiul
incipient si prin sustinerea unei serii de alte fonduri de capital de risc, SITRA a reusit sa
mobilizeze sume mari de capital in industrie prin inovare. O contributie remarcabila a
fost contributia SITRA la dezvoltarea unei retele locale de inalta tehnologie pentru IMM-
uri, pe care Nokia ulterior se baza in mare masura pe intrari si activitati de
Cercetare&Dezvoltare in ceea ce priveste operatiunile de telefonie mobila.
Celalalt fond de dezvoltare era prin agentia finlandeza de dezvoltare TEKES,
respectiv prin Agentia Finlandeza pentru Finantarea Tehnologiei si Inovarii. TEKES
ofera, de asemenea, sume mari de capital pentru a sprijini IMM-urile inovatoare aflate
in stadiul incipient. Pana in anul 2000, s-a bucurat de o suma de aproximativ 400 de
milioane de euro pentru a sustine activitatile de Cercetare&Dezvoltare si, in general,
pentru instaurarea unei economii bazate pe cunostinte. De exemplu, IMM-urile sustinute
de TEKES pot sa interactioneze cu Nokia, TEKES fiind responsabila pentru co-
finantarea protocolului software pentru standardul de comunicatii mobile digitale GSM
care a lansat Nokia pe scena mondiala.

Politica industriala la nivel local

Pana de curand, guvernul de la nivel central a fost considerat ca cea mai

importanta forta a procesului de elaborare si implementare a politicilor industriale. Cu
toate acestea, au fost realizate un numar mare de succese in domeniul politicii industriale
- adica proiectate, finantate, puse in aplicare si monitorizate - la nivel regional, implicand
combinatii ale administratiilor de stat municipale si regionale. In aceasta discutie nu este
exclus guvernul ca si entitate, respectiv poate sprijini programele sau proiectele locale.
Cea mai importanta diferenta intre masurile de politica industriala centrala si locala
consta in intensitatea intreprinderilor sprijinite. In loc sa se concentreze asupra
intreprinderilor mari, accentul pus pe politica industriala locala este, in principal,
promovarea unui sector IMM orientat spre crestere, orientat spre tehnologie, inovare si
orientat spre crestere. Acest obiectiv este important nu doar pentru ocuparea fortei de
munca ci si pentru inovatie. Retelele si subcontractarea in lanturile de aprovizionare si
intreprinderile colective s-au dovedit, de asemenea, a fi importante domenii de
interventie politica la nivel local. Vom prezenta pe scurt cateva modalitati de interventie
ale Republicii Federale Germane, din Italia si din Republica Populara Chineza.
 Capitolul 7. Studii de caz privind tintirea IMM-urilor
in diferite tari

Cuprins capitolul 8:
1. Sprijinirea IMM-urilor in Republica Federala Germania;
2. Sprijinirea IMM-urilor in Italia;
3. Sprijinirea IMM-urilor in Republica Populara Chineza.

Sprijin regional pentru intreprinderile mici si mijlocii

din Republica Federala Germania

Republica Federala Germania a crescut de la distrugerea aproape totala in

1945, devenind o putere industriala si una dintre cele mai importante tari exportatoare
industriale din lume pana in anii 2000. Cheia transformarii sale a fost modalitatea de
abordare a politicii industriale, construita in jurul unui sistem descentralizat de sprijin
regional institutional, care include banci, entitati industriale de Cercetare&Dezvoltare,
institutii de dezvoltare tehnologica, institutii de formare si entitati de dezvoltare a
intreprinderilor. Institutiile guvernamentale regionale denumite “Länder” au fost
deosebit de puternice si motivate sa promoveze procesul de reconstructie si dezvoltare
industriala, finantand intreprinderi si sectoare cheie pe baza unor studii tehnice atente si
previziuni de crestere pentru piata propusa.
Länderul si guvernele locale au contribuit atat la stabilirea si reglementarea
unei game largi de structuri de sprijin care ar putea promova IMM-urile prin utilizarea
tehnologiei, inovarea, modernizarea produselor si a proceselor, cat si dezvoltarea proto-
tip. Aceasta structura institutionala locala densa era critica pentru reaparitia de
“Mittelstand” (IMM-uri), care pentru multe aspecte importante, se afla in centrul
performantei economice post-razboi a Republicii Federale Germania. Ca si in Japonia
si in Italia de dupa razboi, statul republicii germane de atunci a fondat dezvoltarea post-
belica a administratiilor de stat regionale si locale pro-active, capabile sa dezvolte
capacitatea si sa genereze resurse locale pentru a promova redresarea si dezvoltarea de
jos in sus.
Sprijin regional pentru IMM-uri in Italia
Italia este adesea sustinuta ca fiind una dintre tarile care au depus eforturi
considerabile pentru a promova conceptul de politica industriala locala. Dupa cel de-al
doilea razboi mondial, guvernul italian a propus sa sprijine dezvoltarea IMM-urilor prin
numeroase scheme de sprijin financiar. De o importanta deosebita a fost “Fondul
Artizan” datand din 1947, care a oferit imprumuturi de 10 ani la dobanzi reduse pentru
achizitionarea de echipamente si modernizarea atelierelor. In doar 23 de ani (1953-1976)
Fondul Artizan a acordat peste 300.000 de imprumuturi. Cu toate acestea, cea mai mare
parte a acestor imprumuturi (aproape 90%) a fost acordata regiunilor nordice ale tarii,
unde guvernele locale si regionale au stabilit un set foarte eficient de institutii capabile
sa acorde aceste imprumuturi pe baza unei politici industriale. Rezultatul a fost ca
aproape 36% din toate intreprinderile din industria mica din regiunile nordice au primit
unul sau mai multe imprumuturi “artizan” din acea perioada. Intre anii 1951-1971,
Fondul Artizan a extins aproape 172 000 de imprumuturi, in timp ce cresterea numarului
de intreprinderi a insumat 226,700, ceea ce inseamna ca numarul imprumuturilor a
reprezentat aproape 75% din cresterea totala a sectorului. O parte foarte mare a
imprumuturilor a fost acordata pentru echipamentele de capital importate din strainatate,
inclusiv din Statele Unite. Aceste echipamente au condus la imbunatatirea nivelului
tehnologiei locale intr-o perioada scurta de timp.
In 1950, guvernul a stabilit, de asemenea, o schema de imprumut care urma
sa fie administrata prin intermediul “Centralelor Medio-Credito”, care a fost directionata
in mod specific catre intreprinderi mici de productie si inovative. Ca si in cazul Fondului
Artizan, o proportie foarte mare a acestor intreprinderi a accesat aceste imprumuturi.
Dar, din nou, intreprinderile din regiunile nordice au fost principalii beneficiari.
Principalul motiv pentru discrepanta mare in cererile si aprobarile de imprumut intre
nord si sud nu a fost conditiile economice diferite si oportunitatile de afaceri - multe
dintre regiunile nordice din 1945 erau la fel de sarace si devastate ca sudul - ci institutiile
de sprijin regionale si locale, bine finantate, cuprinzatoare si extrem de sofisticate,
instituite de guvernele regionale, provinciale si municipale. Acest nivel inalt de sustinere
a dezvoltarii sectorului intreprinderilor locale - care include in mod esential un sprijin
financiar semnificativ pentru a facilita accesul intreprinderilor locale cheie la cele mai
recente tehnologii de ultima generatie - a contribuit foarte mult la crearea "A treia Italie"
prin cresterea spectaculoasa a IMM-urilor si tehnologia sofisticata.
Un alt exemplu pentru Italia il reprezinta "servizi reali" din nordul Italiei ce
constau in agentii de dezvoltare economica locala pentru a sprijini IMM-urile industriale
orientate spre crestere si grupurile de IMM-uri. Cu un total de 40 de "servizi reali" pana
la mijlocul anilor 1990, o treime din totalul Italiei, regiunile nordice au fost bine plasate
pentru a promova pro-activ transformarile structurale locale si modernizarea industriala.
Doar regiunea Emilia-Romagna a sustinut 15% din totalul italienesc "servizi reali" si a
devenit cunoscuta ca locatia cu IMM-uri bine industrializate si companii intensive in
tehnologie recunoscute la nivel mondial (de ex. Ferrari). Cea mai cunoscuta dintre
"servizi reali" este ERVET (Agentia de Dezvoltare Regionala Emilia-Romagna). Situata
in Bologna, ERVET a oferit un sprijin esential clusterelor industriale din regiune catre
micro-intreprinderi si IMM-uri inovatoare, inclusiv celor care opereaza in raioanele sale
industriale. Prin sprijinul Emilia-Romagna, asigurand sustinerea financiara necesara,
ERVET si-a atins scopul de a construi micro-intreprinderi orientate spre inovare, spre
crestere si dezvoltarea sectorului IMM-urilor. In anii '70, succesul manifest al modelului
Emilian-Romagna a inceput sa serveasca drept model pentru alte guverne regionale din
intreaga lume care doresc sa stabileasca o politica industriala locala.
 Sprijin regional pentru IMM-urile din Republica Populara Chineza
Transformarea structurala remarcabila din Republica Populara Chineza care a
inceput din anii 1980 a fost, de asemenea, rezultatul descentralizarii din anii 1980, care
a deschis calea pro-activa a guvernele locale si oraselor sa introduca o gama larga de
politici industriale combinate ce au condus la transformarea economica. Guvernele
locale erau relativ pro-active si au avut libertatea sa constituie fonduri proprii pentru a
promova o politica industriala locala. Unul dintre factorii importanti a fost experienta in
birocratie a statului chinez. A fost obtinut progresul economic regional, care la randul
sau a stimulat o forma de concurenta inter-regionala mediata de guvernul central pentru
a evita supra-dimensionarea capacitatii. Primele actiuni ale guvernelor locale au fost prin
intermediul “Intreprinderilor de orase si sate” (IOS) care erau detinute de autoritatile
locale si care opereaza sub constrangeri bugetare dure, fiind constranse sa utilizeze cat
mai multa tehnologie de ultima generatie pentru a se extinde. Pana in 1996 au existat
aproximativ 7,6 milioane de IOS industriale in Republica Populara Chineza,
reprezentand probabil una dintre experientele cele mai de succes ale "antreprenoriatului
municipal".
Odata cu trecerea timpului au inceput sa se formeze presiuni interne si externe
pentru privatizarea IOS. Cele mai performante guverne locale s-au departat de experimentul
IOS pentru a incepe construirea de noi industrii de la zero. Cu sprijinul guvernului national,
multe guverne locale au reusit sa construiasca sectoare industriale cu impact mondial,
orientate spre constructia de nave, electronica si inginerie. Poate cel mai bun exemplu de
succes de "dezvoltare locala" a fost in industria automobilelor. Liderii politici erau toti
dornici sa vada aparitia unei industrii interne a automobilelor si la nivel local au fost luate
masuri reale. Orasul Shanghai, in special, a fost pro-activ in dezvoltarea unei industrii majore
de automobile. Oficialii orasului erau implicati in selectarea partenerilor straini, promovand
realizarea unei grupari de IMM-uri capabile sa subcontracteze elemente care necesita un
nivel tehnic ridicat, conforme cu specificatiile si stimularea Cercetarii&Dezvoltarii locale si
a inovarii pentru a imbunatati rapid calitatea.
Capitolul 8 – Politica industriala in Uniunea Europeana

Cuprins Capitolul 8:
 1. Fundamentarea juridica a politicii industriale in Uniunea Europeana;
2. Obiectivele politicii industriale in Uniunea Europeana;
3. Strategia Europa 2020.

Fundamentul juridic al politicii indutriale in U.E.

Politica industriala este inclusa in legislatia UE inca de la Tratatul de la

Maastricht. Aceasta politica este reglementata de codecizie si afecteaza numeroase
aspecte ale politicii de mediu, politica referitoare la piata unica si politica in domeniul
concurentei. Mai multe comunicari adoptate de Comisia Europeana vizeaza, de
asemenea, stabilirea conditiilor favorabile pentru competitivitatea industriala.
De la Tratatul de la Maastricht, articolul 157 din Tratatul CE prevede initiativele
pentru politica industriala prin intermediul carora Comisia poate coordona actiunile
statelor membre. Articolul, care a fost modificat prin Tratatul de la Nisa, este reglementat
de codecizie, conferind Parlamentului rolul de colegislator.

Conceptul de politica industriala in viziunea Uniunii Europene

Politica industriala are caracter orizontal si vizeaza asigurarea conditiilor-

cadru favorabile competitivitatii industriale. Instrumentele sale, care sunt acelea ale
politicii intreprinderilor, vizeaza crearea conditiilor generale in cadrul carora
intreprinzatorii si intreprinderile pot lua initiative si isi pot exploata ideile si
oportunitatile. Politica industriala ar trebui sa ia in considerare necesitatile specifice si
caracteristicile sectoarelor industriale. Numeroase produse, cum ar fi produsele
farmaceutice, produsele chimice si automobilele fac obiectul normelor detaliate specifice
sectoarelor in functie de caracteristicile inerente sau de utilizarea acestora.
 Obiective ale politicii industriale in U.E.:

Politica industriala a U.E. vizeaza sa accelereze adaptarea industriei la

schimbarile structurale, sa incurajeze initiativa, dezvoltarea si cooperarea intre
intreprinderi si sa incurajeze potentialul industrial de inovare, cercetare si dezvoltare
tehnologica. O serie de politici deja bine integrate in politica industriala pot contribui la
obiectivele acesteia:
- o mai mare deschidere a sistemului comercial mondial – si anume deschiderea
pietelor protejate din tarile terte catre producatorii si furnizorii de servicii din U.E..
Posibilitatea de a oferi producatorilor din U.E. un acces mai convenabil la factorii de
productie externi, expunandu-i in acelasi timp la o concurenta suplimentara din partea
tarilor terte ii forteaza sa isi imbunatateasca competitivitatea;
- politicile referitoare la piata unica au in general un impact pozitiv asupra
competitivitatii, in special prin incurajarea liberalizarii pietelor si a armonizarii
normelor;
- politica privind Cercetarea&Dezvoltarea, prin consolidarea bazei de
cunostinte si prin accentul pe tehnologiile auxiliare esentiale;
- politica in domeniul concurentei determina intreprinderile sa isi mareasca
eficienta si le permite sa reziste mai bine pe pietele lor. Aceasta ajuta, de asemenea, la
pregatirea intreprinderilor din UE pentru provocarea de pe pietele din tarile terte;
- politica sociala si de ocupare a fortei de munca, inclusiv formarea profesionala,
au un rol esential, garantand ca promovarea competitivitatii contribuie la punerea
echilibrata in aplicare a strategiilor la nivelul U.E.. Actualizarea constanta a aptitudinilor
si a calitatii lucratorilor sprijina satisfacerea cererii de pe piata muncii si contribuie la
economia bazata pe cunostinte;
 - politica pentru protectia consumatorilor si pentru sanatatea publica reprezinta
conditii prealabile pentru increderea din partea consumatorilor, care este baza pentru o
cerere stabila si in crestere;
- protectia mediului poate necesita restrictionarea sau chiar interzicerea anumitor
factori de productie sau tehnologii, fapt care poate ridica costurile de productie pe termen
scurt. Totusi, pe termen lung, aceasta poate ajuta intreprinderile sa obtina un avantaj
competitiv la nivel mondial si sa creeze noi piete pentru produse si tehnologii curate.

Europa 2020 pe scurt

Domenii Descriptor Initiative Tinte
Crestere Dezvoltarea unei “O Uniune a - Rata de ocupare a
inteligenta economii bazate inovatiei” populatiei
pe cunoastere si “Tineretul in cu varsta de 20-64
inovare miscare “ ani -
“O agenda digitala 75%
pentru Europa “ - Investitii in
cercetare si
dezvoltare - 3% din
PIB
Crestere Promovarea “Europa eficienta - Atingerea tintelor
durabila unei economii in “20/20/20” privind
mai eficiente utilizarea climatul/
in utilizarea resurselor” energia (inclusiv o
resurselor, mai “O politica crestere
prietenoasa industriala la
mediului si mai pentru era 30% a reducerii
competitiva globalizarii” emisiilor
daca
conditiile o permit)
Crestere Sustinerea unei “O agenda pentru - Rata parasirii
incluziva economii de noi timpurii a
ocupare inalta care locuri de munca si scolii – sub 10%
furnizeze coeziune calificari” - Rata populatiei cu
sociala si teritoriala “Platforma varsta
europeana de
impotriva saraciei” 30-34 ani
absolventa a unei
 forme de educatie
tertiara –
cel putin 40%
- Reducerea cu cel
putin 20
milioane a
numarului de
persoane aflate in
risc de
saracie
Sursa: European Commission (2010) “Lisbon strategy evaluation document”,
Commission staff working document, Sec (2010), Brussels, 2010

In cadrul agendei strategice Europa 2020, claritatea formularilor politicilor

industriale in maniera traditionala contrasteaza evident cu starea incipienta de intelegere
a elementelor de constituire a unei asemenea viziuni integrate. Avem pe de o parte, un
element de continuitate in trasarea prioritatilor dezvoltarii industriale pe nivelele
problematicii orizontale si sectoriale, cu adaosuri sugerate de experienta acumulata. In
acelasi timp, campul de aplicare al politicilor trebuie sa tina cont de conditiile locale si
regionale de dezvoltare economica ale Uniunii Europene.
 Reforme graduale: integrarea pozitiva si negativa

Procesul de integrare este este suma unor procese de integrare pozitiva si integrare
negativa.

Integrarea negativa (se face prin intermediul interdictiilor)

 consta in eliminarea tuturor barierelor din calea lberei circulatii - elementul cel
mai des intalnit pentru a carcteriza actiunea Comunitatii Europene
 eliminarea brusca a frontierelor in 1958 ar fi dus la o catastofa economica, in
conditiile unor niveluri diferite de dezvoltare a statelor
 elimintarea definititva a tuturor barierelor din calea liberei circulatii a
marfurilor a fost diferita
 in cazul liberei circulatii a lucratorilor sau al stabilirii si prestarii de servicii,
orice discriminare in functie de nationalitate este imposibila

Piata unica reprezinta exemplul elocvent de integrare negativa. Ea presupune

integrarea obisnuita prin reducerea obstacolelor in actiunea fortelor pietei si crearea
unor zone fara frontiere interne in care sa se asigure libera circulatie a bunurilor,
persoanelor, serviciilor si capitalurilor. Fundamentul institutional al cresterii acestei
zone este principiul recunoasterii reciproce a legilor si reglementarilor sau al minimei
armonizari. Politica privind concurenta prevede resfrangerea practicilor
anticoncurentiale prin limitarea capacitatii statelor de a acorda ajutoare de stat.
Observam aici anumite conflicte intre diferitele reglementari nationale si interventia
Comisiei Europene, atunci cand principiul liberei circulatii pe piata unica este incalcat.

Integrarea pozitiva:
 Institutiile comunitare sunt deseori prezentate ca un exemplu de integrare
autentica
Consoldiarea CEE reprezinta o suma de masuri de integrare pozitiva menite sa
faciliteze ajustarile si sa mentina coeziunea economica si sociala, in concordanta cu
concurenta libera, deschisa. Aceste masuri sunt de natura redistributiva - politica
agricola comuna, fondurile structurale si de coeziune, fondurile pentru cercetare-
dezvoltare si politica industriala, retelele de transport transeuropene, mediul,
asistenta in implementarea acquis-ului comunitar etc.
Coordonarea politicilor economice ale UE poate fi privita ca un alt exemplu ce
caracterizeaza procesul de integrare pozitiva. Teoria economica a integrarii arata ca
intr-o zona caracterizata prin mobilitatea bunurilor si factorilor de productie,
activitatile agentilor economici privati si ale decidentilor de politica economica trebuie
sa fie consistente. Apar totusi semne de intrebare privind integrarea pietei si
integrarea politicii economice. Gradul de “obligativitate” si caracterul comun pot
varia, de la consultare si cooperare prin coordonare sau norme nationale armonizate
pana la politici comune sau centralizare deplina. Daca in ceea ce priveste integrarea
pietei exista consens in a aprecia ca un grad mai mare de integrare conduce la
cresterea bunastarii, cu privire la integrarea profunda a politici economice exista
rezerve in a spune ca ea creste sau nu bunastarea agregata.

Integrarea pietei Integrarea politicii economice

Notiune comportamentala a Concept mai putin precis.

activitatii agentilor economici de pe Poate acoperi tipuri diferite de politici
diferite piete, racordate la cerintele economice, utilizand diferite instrumente.
pietei din UE

Fluxuri potentiale - importanta in Gradul de “obligativitate” si caracterul

limitarea preturilor ofertantilor sau comun pot varia, de la consultare si
pentru comportamentul cooperare prin coordonare sau norme
consumatorilor “armonizate” pana la politici comune sau
centralizare deplina

Poate fi masurata prin gradul de Anumite elemente sunt exprimate prin

convergenta a preturilor reglementari specifice, iar altele, prin
 competente care lasa o marja larga de
actiune

Daca nu este distorsionata, duce in O integrare mai mare a politicii poate sa fie
general la cresterea preturilor buna sa nu pentru bunastarea agregata

Politicile comune si dimensiunea interguvernamentala

Politicile comune sau cooperare interguvernamentala?

 Care este masura optima de coordonare a politicilor economice in UE? Trebuie
sa fie formala sau tacita?
 Ce reforme legislative si institutionale sunt necesare in vederea optimizarii
procesului de coordonare?
 Este necesara sustinerea strategiei “legarii mainilor” decidentilor politicilor
monetare si fiscale?
 Se pot inlatura efectele de contagiune, cauzalitate cumulativa si concentrare
spatiala?
 Cum se pot resorbi socurile economice simetrice si asimetrice?

Pot exista 4 situatii in legatura cu posibilitatea de fundamentare a politicilor

economice.
1. Competenta exclusiva. Atunci cand Constitutia atribuie Uniunii competenta
exclusiva intr-un anumit domeniu, numai Uniunea poate legifera si adopta acte
obligatorii din punct de vedere juridic, statele membre neputand sa faca acest
lucru decat cu autorizarea Uniunii sau pentru punerea in aplicare a acteler
adoptate de catre aceasta. Uniunea dispune de competenta exclusiva pentru
stabilirea regulilor de concurenta necesare functionarii pietei interne precum si
in urmatoarele domenii:
 politica monetara pentru statele membre care au adoptat euro
 politica comerciala comuna
  uniunea vamala
 conservarea resurselor biologice ale marii in cadrul politicii comune de
pescuit


2. Competenta comuna. Atunci cand Constitutia ii atribuie Uniunii o competenta

comuna cu statele membre intr-un domeniu determinat, Uniunea si statele membre
au puterea de a legifera si de a adopta in domeniul respectiv acte obligatorii din punct
de vedere juridic. Statele membre isi exercita competenta in masura in care Uniunea
nu si-a exercitat competenta sau a decis sa nu si-o mai exercite.
Competentele comune ale Uniunii si statelor membre se aplica in urmatoarele
domenii principale:
 piata interna
 spatiul de libertate, securitate si justitie
 agricultura si pescuit, cu exceptia conservarii resurselor biologice ale marii
 transport si retele transeuropene
 energie
 politic, social, pentru aspectele specifice
 coeziune economica, sociala si teritoriala
 mediu
 protectia consumatorilor
 obiectivele comune de securitate in materie de sanatate publica

3. Coordonarea politicilor economice si de ocupare a fortei de munca. Uniunea

dispune de competenta in vederea promovarii si coordonarii politicilor economice si
de ocupare a fortei de munca in statele membre. Uniunea adopta masuri pentru
asigurarea coordonarii politicilor economice ale statelor membre, in special prin
adoptarea criteriilor generale ale acestor politici. Statele membre isi coordoneaza
politicile economice in cadrul Uniunii. Statelor membre care au adoptat Euro li se
aplica dispoizitii specifice. Uniunea adopta masuri pentru asigurarea coordonarii
politicilor de ocupare a fortei de munca ale statelor membre, in special prin adoptarea
liniilor directoare ale acestor politici. Uniunea poate adopta initiative pentru
asigurarea coordonarii politicilor sociale ale statelor membre.
4. Domeniile actiunii de sprijinire, de coordonare sau complementare. Uniunea
poate desfasura actiuni de sprijinire, de coordonare sau complementare in
urmatoarele domenii:
 industrie
 protectia si imbunatatirea sanatatii umane
 educatie, formare profesionala, tineret si sport
 cultura
 protectie civila

*Coordonarea politicilor economice in spatiul european va presupune negocieri si

schimb de experienta.