Lunca

Dunarii
de Silvia Mihaela Grosu
 1.

INDIVIDUALITATEA
FIZICO-
GEOGRAFICĂ A
ZONEI
 Pe lângă treptele de relief cunoscute există și o treaptă de relief foarte joasă situată în lungul Dunării și al râurilor mari care
poartă denumirea de luncă.
Lunca Dunării urmărește cursul fluviului Dunăre de la intrarea sa în Câmpia Română până în zona Deltei Dunării. Lățimea
acesteia variază între 20 și 25 km.
Sectorul Luncii Dunării, care mărginește spre sud și est Câmpia Română, se caracterizează printr-o modificare importantă: dacă
inițial era inundată frecvent de către Dunăre, în prezent se prezintă ca o zonă îndiguită și desecată.
Sectorul Portile de Fier-Calaras este denumit si sectorul luncii deoarece fluviul scapat de stransorea muntilor isi domoleste
cursul, albia se lateste (800m latimea medie) formandu-si o lunca larga pe malul romanesc. La Ostrovul Mare s-a construit o noua
hidrocentrala, numita „Portile de Fier II” tot in colaborare cu Iugoslavia. O alta „Turnu Magurele-Nikopolc este in constructie, de
aceasta data in colaborare cu Bulgaria. La Giurgiu exista un mare pod rutier și Lunca de varsta holocena, formata in ultimii
10000-15000 ani prin aluvionare, creste in latime din amonte in aval, de la 3-4 km la Drobeta Tr. Severin la 16-17 km la Calarasi. In
profil longitudinal si transversal lunca prezinta un microrelief format din fasii : -fasia grindurilor fluvionare (aluviuni) -fasia baltilor,
lacurilor si a mlastinilor (joasa) -fasia teraselor de lunca (mai inalta) cu orase-porturi ca : Dr. Tr. Severin, Calafat, Tr. Magurele,
Zimnicea, Giurgiu, Calarasi.
 2.

Relieful zonei
 Lunca Dunării este rezultatul activității marelui fluviu și s-a desfășurat prin eroziune laterală foarte accentuată și
acumularea longitudinală pe grosimi variate. În afara rolului albiei principale trebuie adăugată și acțiunea brațelor secundare, al
bălților sub formă de lacuri sau mlaștini, ca și acțiunea antropică prin mari lucrări de îndiguiri, desecări, iar pentru partea estică
contribuția râului Argeș care a dat aici naștere unui vast con de dejecție.
Lunca Dunării este cea mai nouă parte a Văii Dunării Inferioare, formată prin acţiunea complexă de eroziune laterală şi de
acumulare a fluviului, sub influenţa tendinţei generale de înălţare a albiei din holocen şi a oscilaţiilor obişnuite (sezoniere şi
accidentale) ale nivelurilor şi debitelor. În denumirea generică de Luncă Inundabilă a Dunării Inferioare înţelegem tot ceea ce
Dunărea a construit prin aluvionare şi este supus acţiunii directe a apelor ei: lunca propriu-zisă desfăşurată în amunte de Călăraşi,
Balta Borcei şi Balta Brăilei. Bălţile Dunării reprezintă o luncă generată de ac ţiunea a două sau mai multe braţe, în care sensul
aluvionării, indiferent că se face direct sau prin privaluri, este dirijat de la periferie spre interior.(L.Badea, 1969).
“Configuraţia generală a terenurilor” de luncă a fost evidenţiată de savantul Grigore Antipa (1910) printr-un profil
transversal generalizat, remarcânduse trei sau chiar patru fâşii caracteristice: fâşia înaltă de grind (grindul malului), fâşia de
tranziţie (ca parte a luncii cu înălţime medie) dintre grindul longitudinal (din lungul fluviului) şi partea cea mai joasă a luncii, care
constituie a treia fâşie, a depresiunilor şi cuvetelor lacustre. De obicei, partea depresionară a luncii se găseşte la marginea
acestora, chiar sub fruntea terasei sau a câmpului. Pe alocuri însă, între fâşia depresiunilor şi abruptul care delimitează lunca,
apare o fâşie mai înaltă (a patra), sub forma unui tăpşan cu pantă foarte slabă şi cu suprafaţa foarte netedă, care s-a format datorită
nu unui aport sporit de aluviuni, ci acumulărilor de la baza terasei sub formă de mici agestre, năruiri şi acumulări
deluvio-coluviale), sortate şi nivelate prin acţiunea lacustră din timpul
inundaţiilor. Dimensiunile acestor fâşii variază de la câţiva zeci de metri până la câteva sute de metri, gradul de dezvoltare fiind în
funcţie de particularităţile locale ale abruptului care delimitează lunca (înălţime, fragmentare, procesele de pantă) şi de
posibilităţile de manifestare a abraziunii lacustre (subminarea malului, sortarea şi nivelarea materialelor năruite şi a celor aduse pe
altă cale. (L. Badea, 1969)
 3.

CLIMA ZONEI
 Este caracteristic un climat temperat continental cu influenţe oceanice şi submediteraneene, denumit de geograful francez
Emmanuel de Martonne (1902) "climat danubian" (Geografia României, vol. V, 2005).
În sectorul de luncă este specific un topoclimat umed, cu temperaturi maxime de până la 40ºC, în contrast cu cele de pe dunele
de nisip, care pot depăşi 65-70ºC. Temperatura medie anuală prezintă valori de peste 11ºC, iar precipitaţiile medii anuale înregistrează
o uşoară scădere de la vest (Calafat - 571 mm) spre est (Turnu Măgurele - 535 mm). În timpul verii sunt frecvente fenomenele de
uscăciune şi secetă, care - în corelaţie cu activităţile antropice - generează fenomenul de deşertificare pe terasele Dunării.
Precipitațiile medii anuale sunt de 570 mm la Calafat, 553 mm la Giurgiu, 439 mm la Tulcea și 359 mm la Sulina, iar indicii de
ariditate au valori mici, apropiate sau sub limita de uscăciune: 25 la Cernavodă, 26 la Giurgiu și 21 în sectorul Brăila-Tulcea. Durata
sezonului de vegetație, cu temperaturi mai mari de 100C, variază între 197 zile la Galați și 205 zile la Calafat, Tr.Măgurele și Giurgiu.
Având un caracter depresionar și o localizare între apele fluviului și ale bălților, lunca Dunării se caracterizează printr-un
climat propriu care diferă sensibil de climatul general al teritoriilor învecinate. În primul rând, amplitudinile termice sunt aici relativ
mai restrânse. De exemplu, în timpul verii temperaturile medii zilnice sunt mai coborâte cu 0,8 -3,10C în lunca Dunării decât în
câmpia învecinată. De asemenea, umiditatea relativă a aerului este mult mai ridicată.
Temperatura medie anuală la Turnu Măgurele înregistrează 11,5 °C, mediile lunilor calde sunt de 23 °C, iar mediile lunilor reci
coboară sub -2 °C. Nebulozitatea corespunde mediei anuale a părții sudice a județului Teleorman. În medie, la Turnu Măgurele se
înregistrează 94 zile senine, 82 sunt cu cer acoperit, iar restul cu cer schimbător. În lunca Dunării ceața este un fenomen meteorologic,
destul de frecvent, mai ales în lunile noiembrie-ianuarie și în lunile de la începutul primăverii. Vânturile sunt determinate de relief,
direcțiile predominante din care bat fiind estul și vestul.
 4.
APELE
 Debitul mediu al Dunării creşte de la vest spre est fiind în medie de 5 500 m3/s, afluenţii principali care contribuie la această
creştere fiind Jiul (93 m3/s), Oltul (180 m3/s), Argeşul (73 m3/s) pe malul românesc şi unii afluenţi mai mici pe malul bulgăresc (Iskar,
Lom, Ogosta). Creşteri ale debitului se înregistrează primăvara şi în perioada de toamnă-iarnă. În timpul verii sunt cele mai reduse
debite medii, care periclitează circulaţia pe Dunăre şi, uneori, apa este insuficientă pentru utilizarea în irigaţii. Deşi apele Dunării se
încadrează în categoria I de calitate, în ultimele decenii a fost înregistrată o creştere treptată a gradului de mineralizare, care în prezent
depăşeşte 400 mg/l. În urma lucrărilor de îndiguire şi desecare unităţile lacustre s-au păstrat în număr restrâns (ex. lacurile Rast şi
Bistreţ). În luncă, apele freatice sunt situate la adâncimi reduse, de 2-5 m, şi la adâncimi mai mari pe grinduri.
În al doilea sector Dunărea se scurge pe direcția vest- est, iar valea sa are un caracter asimetric, cu versantul drept abrupt, în
timp ce pe partea stângă se dezvoltă o luncă largă continuată cu mai multe trepte de terase, al căror număr scade treptat dinspre vest
catre est de la
7 în Câmpia Olteniei, la 2 în aval de confluența cu Mostiștea.
Dintre afluenții pe care Dunărea îi colectează în cuprinsul acestui sector se remarcă: Jiul, Oltul, Vedea și Argeșul cu afluentul,
Dâmbovițe,de pe partea stângă, cu obârșia în Carpați. Afluenții de pe partea dreaptă își adună apele din Munții Balcani și Podișul
Prebalcanic.
Transportul de aluviuni creşte din amonte în aval şi concomitent cu debitul lichid al
fluviului; la Ceatalul Izmail s-a calculat o turbiditate medie de 340 g/m3 , dar volumul mediu anual de aluviuni din ultimele decenii nu
depăşeşte 58,75 milioane tone pe an, datorită lucrărilor hidrotehnice din bazinul Dunării. Între Drobeta-Turnu Severin şi Brăila au fost
îndiguite
aproximativ 300 000 ha din luncă, încât în perioadele de ape mari, nivelul şi debitul cursului principal cresc, la intrarea în deltă cu circa
80 cm şi respectiv cu peste 15 000 m3 /s (în timpul viiturilor de talia celor din 1970).
 5.
VEGETAŢIA ,
FAUNA ŞI
SOLURILE
 Lunca Dunării este integrată domeniului forestier şi silvostepei. În porţiunea dintre albia minoră şi diguri vegetaţia azonală de
luncă este alcătuită din zăvoaie de sălcii şi plop şi din pajişti de luncă, iar în sectorul extern este reprezentată, în cea mai mare parte, prin
culturi agricole. În jurul lacurilor, braţelor părăsite şi a unor canale este caracteristică o vegetaţie higrofilă cu stuf şi papură. Fauna
acvatică este reprezentată prin numeroase specii de peşti . În zăvoaie sunt diferite specii de păsări (sedentare şi migratoare) şi mamifere.
Fauna de interes cinegetic este reprezentată de căpriori, iepuri, mistreți, fazani, specii de răipitoare, precum și de numeroase
specii de păsări sedentare și de pasaj care trăiesc în lunca Dunării.
Din categoria speciilor forestiere introduse prin cultură în lunca inundabilă a Dunării, numai plopii euramericani au înregistrat
rezultate mulțumitoare. Dovedind o perfectă adaptabilitate la condițiile ecologice ale stațiunilor ocupate de plopul negru autohton, plopii
euramericani au întrecut cu mult productivitatea tuturor speciilor spontane și cultivate în această zonă. Aninul negru și chiparosul de
baltă nu s-au dovedit specii capabile peste tot să suporte marea amplitudine de variație a nivelurilor apelor de suprafață și freatice, iar
salcâmul nu a suportat nici cele mai scurte inundații. Cu excepția plopilor euramericani, nici o altă specie introdusă aici prin cultură nu
s-a ridicat la nivelul productivității plopilor autohtoni și a salciei albe.
Vegetația forestieră este reprezentată de resturi ale fostelor păduri, care ocupaseră suprafețe importante în împrejmuirile
Călărașiului, specii ca stejarul brumăriu, frasinul, mojdreanul, mărul și părul pădureț, etc. Prin plantații s-a intrdus salcâmul care
reprezintă o bază meliferă importantă, motiv pentru care se cultivă din ce în ce mai mult și în gospodăriile populației, precum și în
parcurile municipiului.
Subzona de baltă este mai deosebită geobotanic, fiind formată din specii mezofile, higrofile, halofile și de nisipuri. Aceste asociații
vegetale își datorează existența condițiilor locale create de prezența apelor curgătoare, lacurilor, bălților și dunelor de nisip de-a lungul
văii brațului Borcea. Pădurile sunt formate din specii reprezentative precum salcia, plopul, frasinul. Prin aspectul lor pitoresc, atrag la
odihnă și agrement oamenii din municipiu și din localitățile învecinate. În zăvoaiele de plopi și salcie vegetează natural și câteva specii de
liane și viță sălbatică, precum și cătina roșie dezvoltată îndeosebi pe solurile nisipoase și sărăturoase. Tot aici întâlnim tufișuri de mure și
zmeură.
Vegetația de mlaștină și cea acvatică din lacuri și bălți este reprezentată prin stuf, săgeata apei, vâscul de apă și, mai rar, nuferi
albi și galbeni. În luncă mai cresc și alte specii ierboase ca: feriga de baltă, volbura de baltă, piciorul cocoșului, izma de baltă, țelina
sălbatică, etc. În apă puțin adâncă de la marginea lacurilor și bălților se întâlnește o specie de algă, numită mătasea broaștei.
În lunca Dunării predomină solurile aluviale tinere, aluviunile cu un început de solificare şi solurile gleice formate în arealele
drenate, pe locul fostelor lacuri şi mlaştini. În arealele cu exces de umiditate sunt localizate soluri hidromorfe. Sărăturarea solurilor din
unele incinte îndiguite a generat apariţia sărăturilor de la Bistreţu şi din sectorul estic de luncă, din apropiere de Turnu Măgurele. Pe
terasele Dunării sunt prezente cernoziomuri, psamosoluri şi soluri nisipoase tinere, la care se adaugă nisipuri caracteristice dunelor.