Florea Raluca

Clasa a XI B

Muzica culta

Muzica cultă, savantă sau (mult mai des întrebuințat, dar imprecis) clasică[1] cuprinde
totalitatea realizărilor muzicale proprii reprezentanților culturii înalte într-un spațiu geografic,
de-a lungul unui interval însemnat de timp (de ordinul secolelor, mileniilor). Elaborarea de
muzici culte respectă un număr de precepte impuse prin tradiție. Astfel, autorul este
cunoscut prin numele lui sau măcar printr-un pseudonim și deține o cunoaștere temeinică a
teoriei muzicale aplicate în cultura de care aparține. Deși fundamentate pe tradiție, muzicile
culte sunt întotdeauna receptive la inovație, sub o formă sau alta; în stadiile sale înaintate de
evoluție, o muzică cultă poate nega chiar și o parte din legile sale fundamentale, în scopul
de a realiza noul. Astfel, supraviețuirea unei muzici culte impune păstrarea unei baze cât de
restrânse privitoare la practica creației și a interpretării.

Montaj cu mari compozitori de muzică clasică. De la stânga la dreapta:

Primul rând – Antonio Vivaldi, Johann Sebastian Bach, Georg Friedrich Händel, Wolfgang
Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven;
Al doilea rând – Gioachino Rossini, Felix Mendelssohn, Frédéric Chopin, Richard Wagner,
Giuseppe Verdi;
Al treilea rând – Johann Strauss (fiul), Johannes Brahms, Georges Bizet, Piotr Ilici
Ceaikovski, Antonín Dvořák;
Ultimul rând – Edvard Grieg, Edward Elgar, Serghei Rahmaninov, George Gershwin, Aram
Haciaturian
În mod obișnuit, prin sintagma „muzică cultă” este vizată muzica ecleziastică și de concert
dezvoltată în Europa vestică și apoi, răspândită și în alte spații geografice, cuprinzând
aproximativ intervalul ultimelor zece secole. Așadar, avem muzica cultă europeană. Însă
denumirea de muzică cultă se aplică și în cazul altor manifestări muzicale izolate de tradiția
vest-europeană, care în schimb respectă normele mai sus amintite ale culturii înalte
(otomană, persană, mogulă, chineză și japoneză).