Mansarda și alte odăi cu vedere spre moarte

“Vei suferi de toate, și peste măsură: adierile

ți se vor părea furtuni; atingerile, pumnale;
surâsurile, palme; fleacurile, cataclisme; sunt ochi
ce nu vor mai putea învăța nimic de la soare, și
suflete bolnave de nopți de care nu se vor vindeca
nicicând.”- Invocațiile Insomniei, Emil Cioran

La Bacovia, lumea își începe neantizarea încă din faza ei respirândă. La fel și la Cioran,
în gândirea căruia viața nu este decât un hău spiritual enorm. De fapt, gândirea sa (care dă
amețeli) devine un hău, o adevărată gaură neagră care, de o jumătate de secol, aspiră și
transformă totul, toate ideile Occidentului și Orientului, toate adevărurile și contra-adevărurile,
toate preceptele morale și toate reperele axiologice. Pentru Cioran, omul nu apare decât ca o
aberație a materiei, ca un accident care desfigurează natura, care poluează eternitatea. Filosoful
își bate puțin joc de noi, dar o face cu grație și până la urmă acesta este omul – o specie
insuportabilă din punct de vedere demetafizic, privată de libertate, lovită de îndoială metafizică
sau roasă de angoasa vidului existențial.
În stările depresive, omul se simte ca separat în mod esențial de lume, „ca formând cu
acea stea o dualitate ireductibilă”. Nu este, oare, aici izvorul sentimentului singurătății, al
senzației părăsirii și al abandonului în moarte? De fapt, la Cioran, sensul adânc al singurătății
vizează o suspendare dureroasă în viață și o frământare în izolare cu gândul morții. A trăi singur
înseamnă a nu mai cere nimic și a nu mai aștepta nimic de la viață, a simți timpul și spațiul ca
forțe adverse , dar a nu se confunda această singurătate apăsătoare cu solitudinea, pe care omul o
poate alege și este liber oricând să o aleagă sau cu acea singurătate pe care, spune Cioran, o
inspiră o trăire muzicală, în care plutești într-o fascinantă legănare deasupra lumii, din cauza unei
plentitudini interioare excesive. “A te simți aruncat și suspendat în lume, incapabil de a te adapta
ei, consumat în tine însuți, distrus de propriile tale deficiențe sau exaltări, chinuit de
insuficiențele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, iar tu rămânâd în aceeași dramă
lăuntrică - iată ce înseamnă singurătatea”, adaugă Cioran. Pentru ambii scriitori, starea de a fi
singuri reprezintă religia lor, deci umanitatea s-a retras din cursă, existentă fie ca masă, fie ca
iubită sau invocată obsedant în vid, sau victimă a acceselor nevrotice. Ei se simt ca doi asasini în
mijlocul oamenilor, dar prin poezie, respectiv prin filosofie, lumea lor capătă sens, căci de un
singur lucru nu îi putem deposeda, de un singur lucru nu trebuie să ne atingem – facultatea, sau
mai exact, voluptatea de a se plânge.
În continuare, vom analiza trărirea și exprimarea artistică a singurătății în viziunea celor
doi scriitori, luând drept suport textele : a) Singur, poezie semnată de George Bacovia și b)
Revelțiile durerii, text aparținând lui Emil Cioran.
Lirica bacoviană, care se aseamană cu filosofia lirică, poetică a lui Cioran, lipsită de
sisteme sau rigiditate, este perfect confesivă și se intuiește în penumbra fiecărei mărturisiri
monstruozitatea damnării , a însingurării și înghețării. La Bacovia, mijloacele sunt economice,
căci limbajul se eliberează de orice ornamentare sau stilizare gratuită, frazarea este eliptică,
ritmică, repetițiile metodice, iar sonoritățile grave, cadențate monoton. Sunetele sunt clare,
răspicate, dar planează cumva în surdină și amplifică alunecarea într-un spațiu al intimității, al
izolării. Un astfel de spațiu în poezia „Singur” îl reprezintă odaia, unde n-ar sta nicio iubită,
devenind pe parcurs martorul tuturor suferințelor, strigătelor, neîmplinirilor, iar poetul ajunge
chiar să se adreseze acestui spațiu sufocant: “Odaie, plină de mistere/ Odaie, plină de ecouri…”.
Ea capătă dimesniuni grotești, a la Edgar Allan Poe și amplifică senzația de claustrofobie ,
angoasă și stagnare: “Odaia mea mă înspăimântă/Cu brâie negre zugrăvită”, “Stau triste negrele
tablouri/ Făclia tremură-n oglindă.” etc. Dar toată această stare și suspendare în vid este generată
de o teamă substanțială în lirica bacoviană și anume, aceea a iubirii neîmplinite, fragile care dă
naștere disperării și condiției nefericite a poetului. În acest sens, feminitatea este asociată cu
toamna, care traduce la poetul simbolist starea de nevroză, anxietate, goliciune, depresie: “Prin
noapte, toamna despletită/În mii de fluiere cântă”.
Făcând o paralelă cu textul lui Cioran, “Revelațiile durerii”, remarcăm senzația de durere,
vid interior oferită de anotimpurile reci, aflată la pol opus cu melancolia dulce a verilor și
primăverilor. Cel din urmă sentiment are mai mult virtuți poetice decât active, are ceva dintr-o
grație reținută, grație pe care n-o întâlnim niciodată în tristețea profundă și intensă, unde
predomină senzația, materialitatea grea și fatală și poate avea un caracter organic: „Melancolia
de vară este corectată totdeauna ziua de o beție luminoasă, în care sentimentul eternității vieții
crește ca o floare naturală. În serile de iarnă, dimpotrivă, ai impresia unui prizonierat într-un
cerc monoton și inexpresiv. A privi un cer de iarnă este a nu avea nicio speranță, a nu mai dori
nimic, a fi suspendat iremediabil într-o lume fără sens. (....)Perspectiva cerului de iarnă, în loc să
te înalțe, să-ți dea o senzație de înălțime, te limitează și te epuizează.” Așadar, așa se explică și
sentimentul singurătății și sufocării în poezia lui Bacovia. Acolo nu mai există nicio plăcere în a
mai admira cerul de toamnă, la fel de sumbru și gol , de împietrit și monoton ca cel de iarnă, iar
singura variantă mai rămâne autoizolarea în odaia înspăimântătoare, scăldarea într-o beție
întunecată și cugetarea la suprema îngustime și nimicnicie ontologică. Precum pe timp de iarnă și
toamnă, noaptea roade din zi ca un cancer, singurătatea il roade pe om până la disperare și îl
transformă într-un Iov care strigă blasfemic și cere socoteală către cer, căci până la urmă durerea
distruge afinitățile cu lumea și doar iubirea le cimentează. La ambii scriitori, cerul se traduce prin
tavan, iar valorile termice se reduc la frigul paralizant și la vântul care nu oxigenează, ci
dimpotrivă, pare a fi răsuflarea grea a universului. Deci, Viaţa se caracterizează în principal
printr-un proces de multiplicare şi distrugere la nesfârşit a formelor ei. Este o producere ce nu
este creativitate pozitivă şi ce nu se va închega într-o „totalitate sintetică”; este o devenire fără un
sens transcendent, este o „demonie” la un nivel imanent. Această producere şi distrugere
neîncetată, ca părţi ale unui acelaşi proces, vor fi numite de Cioran „iraţionalul vieţii”. Moartea
trebuie înţeleasă ca legată de viaţa ca agonie. În agonie, moartea e trăită încă din viaţă, cu alte
cuvinte, moartea e legată de viaţă, nu e diferită ontologic. Moartea există în interiorul vieţii,
distrugând un arbore, un individ, o cultură, o civilizaţie. Sentimentul morţii împarte de altfel şi
oamenii în două categorii: cei care o văd ca pe ceva separat de viaţă, ca pe trecerea în
transcendent, şi cei care o cunosc încă din viaţă, ca pe o prezenţă apropiată, făcând parte din
viaţă.
 Dacă Bacovia zace într-o odaie, atunci și Cioran zace în mansarda de la Paris cu vedere
spre moarte sau spre un soare avortat.