1.Teoria economică ca ştiinţă.

Teoria economica constituie baza teoretică şi metodologică pentru ansamblul ştiinţelor economice,
elaborează instrumentele de cercetare economică, formulează legile, categoriile şi tendinţele dezvoltării
activităţii economice.

Teoria economică studiază comportamentul raţional al agenţilor economici determinat de activitatea

economică în condiţiile utilizării alternative a resurselor economice rare.

Metodele teorie economice constituie totalitatea mijloacelor, instrumentelor utilizate pentru a studia lumea
înconjurătoare, a sistematiza faptele şi a le expune sub formă de categorii ştiinţifice, legi, tendinţe şi
modele. Metode generale:
 abstracţia ştiinţifică – concentrarea atenţiei unui singur aspect pentru a-l analiza, făcând abstracţie de
celelalte aspecte. Astfel, în urma abstractizării se elaborează categoriile economice.
 analiza – descompunerea mintală a fenomenului în părţi componente , fiecare element fiind cercetat ca
un tot întreg;
 sinteza – reunirea elementelor analizate separat şi determinarea tendinţelor dominante în evoluţia
fenomenului dat; Ex: Pentru descoperirea legităţilor mecanismului de formare a preţurilor în condiţiile
economiei de piaţă (cunoştinţe integre) la început se va efectua analiza "pe părţi" a factorilor determinanţi:
cerere, ofertă, conjunctura pieţei etc., iar mai apoi aceste cunoştinţe vor fi integrate.
 inducţia – modul de a raţiona de la particular la general, de la fapte concrete la generalizări teoretice; Ex:
Pentru orice consumator, utilitatea fiecărei unităţi suplimentare de bun analogic (fie zahăr, pastă de dinţi
sau ciorapi) scade. Deci, putem concluziona că achiziţionarea unei cantităţi mari de acelaşi bun trebuie să fie
stimulată prin reduceri de preţ.
 deducţia - modul de a raţiona de la general la particular;
 Ex: Astfel, reieşind din teoria echilibrului de piaţă, putem pronostica acţiunile unor vânzători în situaţia de
deficit
 istorică – descrierea faptelor economice aşa cum s-au derulat în timp.

Economia pozitiva - parte a teoriei economice, care studiază faptele şi legătura între ele, evidențiază ceea
ce este în economie şi ceea ce se poate întîmpla dacă va avea loc un anume eveniment endogen sau
exogen. Atunci când scopul cercetării economice este explicativ, teoretic, răspunzând la întrebările Ce este?
De ce este? Cum este? teoria economică este considerată ştiinţă economică pozitivă.

Economia normativă - parte a teoriei economice, care oferă modalităţile de acţiune, arată cum ar fi bine să
se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui de făcut pentru ca procesele economice sociale să se
încadreze în normalitate. Când teoria economică urmăreşte să dea răspuns la întrebările Ce-i de făcut? Cu
ce mijloace? Cum? ea este considerată ştiinţă economică normativă.
Nevoi fiziologice (natural-biologice) nevoia de a bea, a mînca, a se proteja contra frigului

Nevoi spiritual-psihologice nevoia de cunoştinţe, nevoia de dragoste.

Nevoi sociale, sau de grup - transport, educație.

DUPĂ GRADUL COMPLEXITATE, NEVOILE POT FI: de bază (inferioare sau elementare) • hrană, • somn

superioare (sau complexe) • de lectură, • vizită

Legea creşterii nevoilor – modificarea permanentă a structurii, calităţii şi cantităţii acestora.

Interesele economice - nevoile umane conştientizate de oameni şi devenite mobiluri ale confruntării şi
cooperării lor în vederea obţinerii bunurilor şi serviciilor necesare satisfacerii cerinţelor

Resursele economice constituie totalitatea elementelor şi premiselor folosite de către om în activitatea sa

economică pentru a obţine bunurile de care are nevoie.

trăsătura principală a resurselor economice constă în caracterul lor limitat

Legea rarităţii resurselor - constă în aceea că volumul, structura şi calitatea resurselor economice şi
bunurilor economice se modifică mai încet decît volumul, structura, intensitatea nevoilor umane.

RESURSE PRIMARE  resurse umane (omul cu experiența, calificarea şi capacităţile sale antreprenoriale
starea de sănătate etc.)  resursele naturale (pămîntul, apele, pădurile şi bogăţiile subpămîntene de care
dispune ţara, aşezarea geografică favorabilă)

RESURSELE DERIVATE (SAU ACUMULATE)  capitalul tehnic, sub formă de maşini, utilaje, echipamente,
construcţii, sisteme de transport.  cunoştiinţele şi experienţa ştiinţifică, sau cum mai este numit
potenţialul inovaţional al societăţi, resursele informaţionale.  resursele monetare şi valutare de care
dispune societatea respectivă.

Din punct de vedere al duratei folosirii sau al rezervelor disponibile resursele naturale se împart în:
Neregenerabile sau epuizabile ( zăcăminte de combustibili fosili, minereuri metalifere şi nemetalifere)

Regenerabile (pămînt, apă, aer- ca factori de mediu pentru viaţa şi activitatea oamenilor).
Curba posibilităţilor de producţie - combinarea variantelor de producţie pentru o anumită cantitate şi
calitate a resurselor.

Cu cît mai mare este producţia bunului B, cu atît este mai mare cantitatea bunului A de care trebuie să se
dezică, tendinţă care are caracter de lege economică.

COST DE OPORTUNITATE:
1.Aprecierea acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o alegere.
2.Măsoară „cîştigul” obţinut prin „pierderea” celei mai bune dintre variantele sacrificate

Bun - un obiect sau un serviciu, care prin proprietăţile lui poate satisface o trebuinţă umană.
Bunurile economice – mijloc de satisfacere a nevoilor umane. Se disting:
1. BUNURILE LIBERE – ale căror cantitate raportate la cerinţele oamenilor, apare ca nelimitată: aerul, apa
unui lac, lumina solară etc.
2. BUNURI ECONOMICE EXISTENŢA CĂRORA PRESUPUN URMĂTOARELE CONDIŢII:
existenţa unei nevoi care trebuie satisfăcută,
proprietăţile corporale şi acorporale atribuite bunului care satisface nevoia.
disponibilitate şi accesibilitate
raritatea relativă a bunurilor economice
Utilitatea bunurilor economice - reprezintă capacitatea acestora de a fi de folos oamenilor, adică de a
satisface trebuinţele de consum sau de producţie.
Marfa reprezintă orice bun economic, obţinut prin activitatea oamenilor, util şi care poate satisface nevoile
oamenilor şi/ sau producţiei, ce ajunge la consumator prin intermediul procesului de vînzare - umpărare.

PRINCIPALELE GRUPURI DE MĂRFURI:

 mărfuri corporale de consum prsonal curent – alimente, îmbrăcăminte, bunuri de igienă personală etc;
 mărfuri corporale de consum îndelungat – locuinţă, mobilă, televizor, etc;
 mărfuri incorporale de consum personal – servicii de radio şi televiziune, telefonie, poştă etc;
 mărfuri incorporale de consum social – de instruire în şcoli particulare, iluminat, încălzire etc;
mărfuri-capital ce includ maşini, utilaje, instalaţii, clădiri, construcţii speciale etc;
 mărfuri resurse naturale – terenuri agricole, păduri, bogăţii ale subsolului etc;
 marfă – factorul muncă;
 mărfuri corporale şi incorporale rezultate ale cercetării ştiinţifice – cărţi, brevete, programe de
calculator etc, precum şi cele ale activităţii de creaţie literar artistică – cărţi, opere în domeniul picurii,
muzicii etc.

Valoarea – exprimare în bani a costului unei mărfi sau a unei acțiuni, a unui cec etc

TEORIILE CU PRIVIRE LA VALOAREA MĂRFII

1. Teoria valoare-muncă (teoria obiectivă a valorii)

2. Teoria valoare-utilitate (teoria subiectivă a valorii):  valoarea (şi preţul) nu are o temelie obiectivă
(munca), ci una subiectivă,  mărimea preţului fiind determinată de utilitatea şi raritatea produsului
respectiv.

3.Teoria preţului fără valoare (teoria obiectivsubiectivă) – A. Marshall -este o sinteză reuşită a avantajelor
ultimelor două, precum şi a raportului dintre cerere și ofertă. -preţul este determinat de concursul a 3
factori: •costul de producţie •utilitatea marginală •cererea şi oferta .

Teoriile contemporane: •mărimea şi dinamica preţului este condiţionată de un şir de factori: cantitatea de
muncă materializată în bunul dat, utilitatea şi rarietatea acestui bun, cererea și oferta, tendințele modei,
situaţia politică din ţară şi din lume, calamnităţile naturale, puterea de cumpărare a monedei,

Activitatea economică reprezintă un proces complex, ce reflectă ansamblul comportamentelor oamenilor

referitoare la atragerea şi la utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi
consumului de bunuri, în funcţie de nevoile şi interesele economice.

Producţia – constă în combinarea factorilor de producţie cu utilizarea resurselor materiale şi umane în

vederea obţinerii bunurilor şi serviciilor necesare existenţei umane.

Repartiţia – prin care bunurile materiale şi serviciile create în producţie sunt orientate spre destinațiile lor.
Schimbul (circulaţia) – deplasarea în spaţiu a bunurilor materiale pe calea vînzării – cumpărării sau pe alte
căi.

Consumul – activitatea economică de utilizare efectivă a bunurilor în scopul satisfacerii necesităţilor

oamenilor.

Primar: agricultura, pescuitul, silvicultura, industria extractivă;

Secundar: industria de prelucrare, construcțiile şi lucrările publice;
Terțiar: serviciile medicale, transport, asigurări etc.;
Cuaternar: informația, noile tehnologii etc.
creşterea economică se sprijină pe 4 stîlpi de rezistenţă:
 preferinţele umane;
 accesul la resursele naturale şi umane;
 investiţiile tehnologice;
 instituţiile dezvoltării.

Instituţiile reprezintă totalitatea regulilor, normelor ce asigură şi controlează interacţiunea agenţilor

economici pe teritoriul dat, într-o perioada de timp determinată.

Instituţiile formale – reprezintă reguli scrise care prevăd drepturile şi obligaţiile ce reglamentează
activitatea economică.

Instituţiile informale – legi nescrise, respectate de oameni fără a fi puse la îndoială, chiar şi fără a fi
deseori înţelese, transmițându-se ca ceva firesc şi obligatoriu pentru membrii comunităţii. La ele se referă
tradiţiile , obiceiurile.

Sistemul instituţional desemnează totalitatea organizaţiilor care, în activitatea lor, se supun regulilor şi
normelor existente pe teritoriul dat, în societatea dată, într-o perioadă determinată de timp

organizaţiile reprezintă organe:

 politice (partide politice, senatul, consilii locale, agenţii de control);
 economice (firme, sindicate, ferme familiale, cooperative);
 sociale (biserici, cluburi, asociaţii sportive);
 educaţionale (şcoli, universităţi, şcoli de meserii)

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care
nevoile de consum sunt satisfacute din rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la schimb.
Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care
agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obținând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii
trebuinţelor.

Antreprenoriat este activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor,

desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor,
pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de
venituri.
antreprenorul creează echilibru între cerere şi ofertă.
Întreprinderea constituie un agent economic, cu firma (titulatură) proprie, înfiinţată de antreprenor, în mod
stabilit de legislaţie; are statut de persoană juridică sau de persoană fizică, care au aceleaşi drepturi şi
responsabilităţi, cu excepţia răspunderii patrimoniale pentru obligaţiile lor; devine subiect de drept din
momentul înregistrării de stat.

După dimensiunile întreprinderii

1. micro întreprinderi;

2. întreprindere mici;

3. întreprinderi mijlocii;

4. întreprinderi mari
Concentrarea verticală – constă în reunirea în cadrul unei întreprinderi a activităţilor situate la diferite stadii
al procesului de producţie, începând cu confecţionarea materiei prime până la fabricarea şi distribuirea
produselor finite. Exemplu: întreprinderile care cultivă viţă de vie, produc vin, îl îmbuteliază şi îl
comercializează pe piaţa internă şi externă.

Concentrarea conglomerată constă în reunirea în cadrul unei singure unităţi economice a mai multor
întreprinderi ce activează în domenii diferite, dar care au acelaşi interese financiare sau de altă natură.
Exemplu: concernul Fiat produce automobile, avioane, vapoare, ciocolată, confecţii etc

Piaţa – componentă esenţială a economiei de schimb, în care îşi găseşte expresie totalitatea relaţiilor ce
apar în procesul de vânzare - cumpărare a bunurilor materiale şi serviciilor

În sens îngust, piaţa poate fi definită drept locul de întălnire a consumatorilor şi a producătorilor, locul unde
se confruntă cererea şi oferta de bunuri, de servicii şi capitaluri. Elementele pieței: cererea (D), oferta
(S), preţurile (P) concurenţa.

Cererea – corelaţia dintre cantităţi de bunuri solicitate şi preţurile oferite pieţei acesteia cu condiţia că toţi
parametrii rămân constanţi.

 Cantitatea sau volumul cererii – e o cantitate bine determinată de bunuri solicitată de consumator la un
preţ dat cunoscut, într-o perioadă determinată de timp, cu condiţia că toţi parametrii rămân constanţi.

 Preţul cererii este preţul maxim pe care îl poate oferi consumatorul pentru un anumit volum de bunuri.

Legea cererii exprimă o interdependență, potrivit căreia o dată cu creşterea preţului la un bun oarecare,
cantitatea cerută scade şi invers, o scădere a preţului generează o sporire a cantităţii cerute

Bunurile normale - sunt acele bunuri a căror cerere creste odată cu sporirea veniturilor (ex. carnea,
dulciurile, băuturile răcoritoare, unele produse nealimentare, unele servicii)
Bunurile inferioare – sunt acele bunuri a căror cerere se reduce odată cu sporirea veniturilor (ex. pâinea,
cartofii, fasolea, legumele uscate, etc) Pentru unele bunuri inferioare – creșterea preturilor este însoțita de
o creștere a cererii, iar reducerea preturilor de o contracție a acesteia.

Efectul de substituire va încuraja cumpărătorul să substituie alte bunuri cu produsul mai ieftin (dacă preţul
s-a micşorat) sau produsul devenit mai scump (dacă preţul creşte) cu altele care au devenit relativ mai
ieftine.
Efectul de venit poate fi pozitiv sau negativ. Când venitul real creşte tindem să cumpărăm mai mult din
majoritatea bunurilor (şi invers dacă venitul real scade). Dar sunt şi unele mărfuri şi situaţii când, mărirea
venitului real (datorită reducerii preţurilor) ne modifică stilul de viaţă, ne modifică programele de consum,
astfel că unele mărfuri vor fi cerute mai puţin. În aceste situaţii, efectul de venit este negativ. Este cazul
bunurilor inferioare şi a situaţiilor de paradoxuri ale cereri