C.

SĂTEANU
•
Figuri din „Junimea”
© 2015 Editura Muzeelor Literare
Iași, str. V. Pogor, nr. 4, 700110
Tel. 0747.499.400; fax 0232.213.210
E-mail: edituramlriasi@yahoo.com

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

SĂTEANU, C.
Figuri din „Junimea” / C. Săteanu − Iași : Editura
Muzeelor Literare, 2015
ISBN 978-606-8677-36-1

061:821.135.1.09 Junimea

© Editura Muzeelor Literare Iași

 C. SĂTEANU

Figuri din „Junimea”

Editura Muzeelor Literare

Iași – 2015
.
 Către cetitori

Paginile de față n-au pretenția să fie o lucrare de

erudiție, ci numai o foarte modestă contribuție pentru
cunoașterea mai apropiată a acelor strălucite figuri cul-
turale care au format, la Iași, grupul „Junimii”.
Cititorul care cunoaște epoca și faptele mai impor-
tante din Junimea va remarca, cu deosebire, scrisoarea
lui Titu Maiorescu către soră-sa Emilia Humpel, scrisoare
care dezminte toate calomniile ce s-au adus lui Maiorescu
în acuzarea că nu s-ar fi ocupat de boala lui Eminescu.
Acesta și alte documente inedite din cuprinsul volumului
luminează multe controverse și netezesc calea spre ade-
vărul istoric.
Nu mai puțin interesante sunt și scrisorile facsimile
semnate de P. P. Carp, Iacob Negruzzi, V. Pogor, Samson
Bodnănescu și G. Hurmuzachi, care confirmă diferite
fapte.
S-a insistat în cursul lucrării de față asupra părții
anecdotice, pentru a evidenția astfel umorul sănătos și
vioi ce a domnit între junimiști.
Diferitele informații noi despre Eminescu și Creangă,
precum și despre ceilalți membri junimiști, justifică nu-
meroasele citate făcute, nu pentru a mări proporția
cărții, ci numai cu scopul de a reține toate versiunile și
toate resursele.

5
 *

Tipărirea acestei cărți se datorește în primul rând cer-

cetătorului I. E. Torouțiu, care a consacrat „Junimii” o
muncă fără preget tipărind acele minunate izvoare „Stu-
dii și Documente Literare”, pentru care, cu drept cuvânt,
a fost numit „un Hurmuzachi al literaturii române”, pre-
cum și domnului Constantin Graur, eminentul evocator al
trecutului cultural, directorul ziarelor „Adevărul” și
„Dimineața”, care a dat ospitalitate acestei materii, pu-
blicând la loc de cinste parte din capitolele cuprinse în
acest volum.
Satisfacția supremă a subscrisului ar fi numai dacă
cetitorul, urmărind pagină cu pagină această lucrare, va
sesiza evlavia cu care ele au fost scrise, în nemărginita
admirație pentru acești corifei ai culturii naționale.

AUTORUL

6
TITU MAIORESCU
.
 I

PROFESORATUL

În ziua de 4 decembrie 1862 apăru la Iași un tânăr

deosebit de distins și impunător nu numai prin toată
făptura sa, prin ținuta, atitudinea și manierele sale
alese, dar mai ales prin superioritatea autorității ce-i
strălucea în ochi și cu care impunea tuturor de la prima
vedere – chiar și boierimii evgheniste ca și tinerimii
bonjuriste care mai ornamentau vechea și romantica ca-
pitală a Moldovei.
Venit să ocupe locul lui Simion Bărnuțiu la catedra
universitară de filosofie, precum și la direcțiunea Aca-
demiei Mihailene, tânărul acesta cu înalte studii peda-
gogice, filosofice și juridice, acumulate la Viena, Berlin
și Paris, nu era altul decât Titu Maiorescu, care numai
după un an de funcționare a renunțat la aceste situa-
țiuni distincte în materie de învățământ superior și la 8
octombrie 1863 a luat direcțiunea istoricei „Școli Pre-
parandiale” (Institutul Vasile Lupu – astăzi Școala Nor-
mală situată la Copou-Iași1).
Tânărul profesor animat de o mare vocațiune a pre-
ferat această schimbare știind că va avea acolo, la școala
„preparandială”, un mai mare și mai rodnic câmp de ac-
tivitate pentru a pregăti elementele necesare să lumi-
neze satele și poporul – poporul a cărui limbă strămo-
șească era pe vremea aceea alterată de influențele stră-
ine.
Profesoratul lui Maiorescu prin școlile din Iași a mar-
cat o adevărată epocă:
Sub influența sa hotărâtoare s-a selecționat curând
9
o profesorime de elită care oficia de pe catedră ca din-
tr-un amvon și care a ridicat misiunea profesoratului la
nivelul unui adevărat apostolat. De aceea Iașii au rămas
până în zilele noastre cu faima de „cetate culturală”.
Pentru a da o cât mai mare extensiune școlilor ro-
mânești, Maiorescu a inspirat inițiativa privată și astfel
a luat ființă la Iași „Institutul Academic” (în urmă „In-
stitutele Unite”) condus de profesorul matematician I.
M. Melik, director, având ca profesori pe Maiorescu, P.
Poni, Culianu, St. G. Vârgolici, A. Naum și alții, între care
și pe Eminescu la catedra de limba germană. De aseme-
nea, din îndemnul său, marea profesoară și pedagogă
Emilia Maiorescu-Humpel, sora sa, în anul 1872 și-a
transferat la Iași „Institutul Liceal de Domnișoare” pe
care îl înființase și-l conducea la Brașov, devenind în
urmă reputatul „Institut Humpel” pe care l-a dirijat timp
de trei decenii și în care și-au făcut educațiunea tinerele
generațiuni din Moldova și din alte centre ale țării, cor-
pul profesoral fiind alcătuit din: Maiorescu, Al.
Lambrior, P. Poni, Gr. Cobălcescu, N. Culianu, Miron
Pompiliu, M. Eminescu, C. Leonardescu, I. Rallet, G.
Muzicescu, C. Hogaș, I. Paul, Ed. Caudella, C. Meissner și
m.a.
Absolventele acestei școli au dat învățământului o
serie de profesoare reputate pe țară, ca: Ana Conta-
Kernbach, Tereza Stratilescu, Elena C. Meissner ș.a.
*
În modesta căsuță din curtea bisericei Trei-Sfetite (Trei
Erarhi) unde se afla „Școala Preparandială” s-a născut
ideea care a dus la înființarea societății „Junimea”. De
aceea vechii junimiști, cu deosebire profesorii, au fost
sufletește atât de legați de această istorică școală.
Ion Creangă, care a fost elevul școlii, a învățat gra-
matica și pedagogia primitivă, institutorală, de la
Maiorescu.
10
 Samson Bodnărescu a fost succesorul lui Maiorescu
la direcțiunea școaleipe care a condus-o doi ani, în tim-
pul în care Maiorescu era pentru întâia oară ministrul
Instrucției. În acest interval îl găsim pe Eminescu mem-
bru în comisiunea de examinare a elevilor, numit fiind
în această comisiune de către profesorul Ștefan Micle,
rectorul Universității. Tot atunci Gavriil Muzicescu, ma-
rele organist și compozitor, a funcționat ca profesor de
muzică al acestei școli.
Sub ministeriatul lui Maiorescu, absolvenții școalei
preparandiale au fost numiți învățători pe tot cuprinsul
țării; unii dintre ei au fost trimiși și prin ținuturile ba-
sarabene, la Cahul, Ismail și Bolgrad.
Ca director al Academiei Mihailene, el a tipărit cel
dintâi „Anuariul gimnaziului și internatului din Iași pe
anul 1862/63”, iar ca director al școalei preparandiale
„Anuariul Institutului Vasile Lupu pe anul 1863/64”.
Așadar, înainte de înființarea „Junimii”, Maiorescu a
determinat un puternic și sănătos curent cultural, care
a dus la „Direcția Nouă” și care a dat binefăcătoare re-
zultate pentru școala, cultura și societatea românească.

II

ÎN BAROUL DIN IAȘI

În ziua de 10 ianuarie 1866 Titu Maiorescu adre-

sează Curții Apelative din Iași următoarea cerere înre-
gistrată sub No. 147:

Domnule Prim Președinte,

Am onoarea a vă ruga să binevoiți a-mi primi jură-

mântul de avocat și a ordona înscrierea mea în regis-
11
 trul respectiv și aceasta în urma recunoașterii titlului
meu de licențiat în drept, comunicată și D-stră prin
adresa ministerului Justiției, Cultelor și Instrucției Pu-
blice No. 40381 ce am onoarea a alătura.
Primiți, Domnule Prim Președinte, încredințarea
prea distinsei mele considerațiuni.
T. Maiorescu
Licențiat în drept

Maiorescu a însoțit această cerere de adresa ce ur-

mează, deoarece Curtea Apelativă a refuzat la început
înscrierea sa, ca fiind transilvănean, deci supus austro-
ungar.
Aceasta în urma unei contestații făcute de adversarul
său, profesorul P. Suciu. Înalta Curte de Casație prin
sentința din 17 Octombrie 1867 i-a recunoscut însă lui
Maiorescu calitatea de cetățan român, respingând con-
testația lui P. Suciu, contra-semnată și susținută de
Grigore A. Ureche și Gr. Cobălcescu.
Totuși cazul, înainte de respingerea contestației, a
fost supus autorităților superioare, care în consecință
au trimis primului președinte al Curții de Apel din Iași
următoarea adresă:

PRINCIPATELE UNITE – ROMÂNIA

Ministrul Justiției, Cultelor și Instrucțiunei
Diviziunea
Biroul
No. 40.381

Domnule Prim Președinte,

D. Titu Maiorescu, prin petițiunea adresată Ministeru-

lui, cere a i se da permisiunea de a exercita profesiunea
de avocat pe temeiul Diplomei de Licențiat în drept de
la Facultatea din Paris.
Subsemnatul are onoarea a comunica D-tră cererea
12
 petiționarului spre a-i fi recunoscut dreptul de avocat,
potrivit Art. 1, 22 și 27 din „Legea pentru constituirea
corpului de avocați” dând aceasta în cunoștința Consi-
liului de disciplină, când se va forma.
Primiți, Domnule Prim Președinte, încredințarea
osebitei mele considerațiuni.
Ministru, D. Cariajdy

Pe această adresă a ministrului s-a pus următoarea

rezoluție:
Având în vedere că comisiunea prevăzută prin legea
avocaților nu este încă înființată,
Având în vedere adresa Ministerului Dreptăței No.
40381;
Având în vedere titlul de licențiat în drept al facultății
de drept din Paris prezentat de suplicant, s-a făcut cu-
noscut d-lui Maiorescu că e liber a exersa misia de avo-
cat, ca stagiar, în virtutea art. 1, 22 și 27 din legea
avocaților și se va înscrie pe d. Titus Liviu Maiorescu
în tablourile avocaților stagiari ai Curții, după ce mai
întâi se va supune jurământului.

Urmează foaia de jurământ scrisă și subscrisă de

Maiorescu și contra-semnată de primul președinte și
procurorul general al Curții.
Aceste documente autentice – care se află în original
în posesiunea scriitorului I. E. Torouțiu – prezintă un în-
doit interes: mai întâi ele fac dovada că întemeietorul
„Direcției Nouă” a fost și avocat, practicând această no-
bilă profesie, și în al doilea rând, ceea ce e și mai intere-
sant pentru biografi ca și pentru societatea „Junimea”,
deși a fost un adept al culturii germane, a făcut studii și
în Franța.
Documentul mai poate fi privit ca un prolog al multe-
lor neajunsuri și neplăceri la care a fost expus criticul „Ju-
nimii” pentru toate reformele și inovațiile sale culturale.
13
 III

DUELUL – PROCESELE

Luând atitudine fermă împotriva mișcării separa-

tiste, Maiorescu a redactat la Iași, la 1865, ziarul „Vocea
Națională” apărând dezideratele Divanului Ad-hoc, și
deci actul istoric al celei dintâi uniri naționale de la
1859.
Această atitudine dârză i-a atras dușmănia separa-
tiștilor și chiar o provocare la duel din partea lui Nicu
Ceaur-Aslan2, și datorită numai intervențiunilor lui G.
Filipescu și colonel Al. Radovici s-a evitat ieșirea pe
teren.
Provocarea la duel a fost prologul procesului ce i s-a
intentat mai târziu în așa zisa chestiune a „Centralei”,
numele școalei de fete, existentă pe atunci la Iași.
Acest proces, dovedit în cele din urmă a fi fost o sim-
plă cabală, a mâhnit mult pe junimiști. Iacob Negruzzi
în Dicționarul3 său – deci acolo unde avea să noteze
numai biografia și să-i distingă caracterul și parti-
cularitățile – scrie:

A dat multe emoții „Junimii” cu prelegerile sale, dar

mai ales cu procesele sale.
Întâiul proces criminal ce i s-a intentat din cauza
unei oarecare împrejurări ce s-a fi petrecut la Școala
Centrală de fete, a pus în picioare nu numai Iași dar o
bună parte din Moldova. Apărătorii lui Maiorescu erau
V. Pogor, Gh. Mârzescu, P. P. Carp, I. Negruzzi, N.
Mandrea și Gh. Cimara. Iar acuzatorul reprezentant al
jurnalisticei și al publicului era Neculai Ionescu. Jude-
cători la Tribunal erau Gh. Radovici, care prezida în
locul lui Sandu Dudescu căzut bolnav pentru această
ocaziune, Răducanu-Botez și Alex. Iulian ca membri.
Achitarea s-a pronunțat cu majoritate, fiind de părere
14
 osebită Răducanu-Botez. La Curte scandalul a fost mai
mic, cât și publicului nu i se iertase să intre, dar fetele
din Școala Centrală de-a rândul cu răposata doamnă
Cobălcescu în frunte.
Al doilea proces al lui Maiorescu a fost disciplinar.
Mărzescu ca ministru l-a trimis în judecata facultății
din București, prezidată de răposatul Costa-Foru pen-
tru absențe multe.
Al treilea proces era cel politic, unde a avut ca
tovarăși alți 10 miniștri, între care și Costa-Foru.
Astăzi Maiorescu trăiește în București făcând prelec-
țiuni populare ca și în trecut și adunând iarăși un fel
de Junime la dânsul. Însă mixtă de astă dată. Dar acum
scrie puțin, spre marea supărare a direcțiunii „Convor-
birilor”. Decedat 18 Iunie (1 Iulie 1917).

*
În legătură cu acest vechi episod care a ajuns până și
la bara justiției – procesul fiind descris în amănunțime
în Amintirile lui I. Negruzzi – mai circulă și astăzi o
reminiscență anecdotic-didactică în sarcina marelui cri-
tic și estet, adică pe seama tânărului și elegantului pro-
fesor Titu Maiorescu.
Ascultând pe o drăgălașă și vioaie elevă la limba ro-
mână, Maiorescu îi dictase la tablă, spre analiză, urmă-
toarea frază:
„– Am orez frumos.”
Eleva scrise și ceti în auzul întregii clase:
„– Amorez frumos!”
Eleva n-a roșit – și nici profesorul ei destul de sever,
pe atunci idolul tuturor saloanelor. Dar ce s-a brodat pe
urmă pe această temă!...
Iar Ana Conta-Kernbach, fosta sa elevă la „Școala
Centrală”, în cronica ei „Cum gândesc fetele” din volumul
Boabe de mărgean descrie emoțiunea cu care școlărițele
din clasă așteptau ora lui Maiorescu. Această emoțiune
15
a culminat când Maiorescu i-a întors pagina notelor mu-
zicale pe care le executa la pian:
„D. Maiorescu, crezând că ne intimidase stându-ne în
față, se așează la spatele pianului la care eram eu și în-
cepe – nici mai mult, nici mai puțin! – începe, mă rog,
să-mi întoarcă filele! Ei asta trecea măsura!”
De emoție eleva a plâns, iar Humpel, profesorul de
muzică și cumnatul lui Maiorescu, a explicat acele la-
crimi ca o consecință a faptului că eleva n-a cântat ca de
obicei. Ana Conta-Kernbach încheie această reminis-
cență:

Explicarea d-lui Humpel a mulțumit pe toți, chiar și

pe mine, și astfel nu s-a mai știut câte lacrimi m-a cos-
tat faptul că d. Maiorescu nu a sămănat la chip cu Don
Juan de Marana.

Totuși Maiorescu a avut această reputație datorită

tocmai manierelor sale elegante și marei sale autorități
morale – ceea ce n-a împiedicat pe unii invidioși să-i po-
cească numele intenționat, zicându-i „Muierescu”.
De altfel pe socoteala „Centralei” – adică pe socoteala
lui Maiorescu – s-au făcut multă vreme tot soiul de iro-
nii. Până și Caragiale, care a făcut și el parte din grupul
literar al „Junimii”, a plasat o glumă ușoară în anul 1893,
deci cu câteva decenii după aventura iscodită – publi-
când în „Moftul Român” caricatura lui Maiorescu, dede-
subtul căreia a scris acest verset cu titlul de „moft”:

Ghidi, ghidi, Craidon

Te cunoști pe barbișon
C-ai fost noaptea… la pension!

Procesul „Centralei” care s-a dezbătut în fața instan-

țelor din Iași, a dovedit, însă, că totul a fost o cabală.

16
 IV

MAIORESCU DESPRE CREANGĂ ȘI EMINESCU

Elegant și cuceritor cum era, și cu toate aventurile

amoroase ce i se atribuiau – Maiorescu a fost totuși un
pudic, chiar în anii tinereții. Cu atât mai mult pentru cu-
vântul scris sau tipărit. De aceea a ezitat la început să
se publice în „Convorbiri Literare” mult șugubățul Moș
Nichifor Coțcarul al lui Creangă, căci iată ce scrie el în
această privință lui Nicolae Gane într-o scrisoare datată
la 6 Martie 1876 și aflată la Academia Română:

Mulțumesc înc-o dată d-lui Creangă pentru trimiterea

lui Moș Nichifor Harabagiul. Ca tot ce scrie Creangă, și
povestea lui Moș Nichifor este foarte interesantă în
felul ei și adevărat românească. Dacă s-ar întâmpla să
o tipărească „Convorbirile” – (ceea ce însă eu n-aș face,
fiindcă istoria prea este din Bolta… Caldă, și atunci ce
ar zice duduca de la Vaslui care știa poate numai de
Bolta Rece) – atunci sunt de părere să se schimbe ceva
de la început4.

Explicațiunile necesare: În primul rând în ce privește

fondul boccacian al istorisirii lui Creangă, marele critic
manifestă o pudicitate literară față de cetitori și mai ales
față de… „duduca de la Vaslui”.
Cine era această „Duducă”?
Era o jună cetitoare care scandalizată, chipurile, de
ceea ce apăruse cam prea… corosiv în „Convorbirile Li-
terare” adresase lui Iacob Negruzzi o foarte hazlie scri-
soare cerându-i să nu mai publice în această revistă
asemenea scrieri decoltate, sau în cazul cel mai bun,
dacă mai publică atari scrieri, s-o dezaboneze de la re-
vistă, ca nimeni să nu mai știe că-i abonată, urmând,
cum spunea ea, să-și procure „Convorbirile” cu numărul
17
ca să cetească totuși atari scrieri amuzante! De atunci a
rămas proverbul: „Se supără duduca de la Vaslui”, deși
în cercurile „Junimii” se afirma că scrisoarea duducăi ca
și duduca însăși erau o invențiune a lui Vasile Pogor.
Aluzia picantă „Bolta Caldă” vizează „Bolta Rece”,
vestita cârciumă pe care o frequentau Creangă,
Eminescu, Panu și alte personalități ale vremii, din Iași
și București.
„Moș Nichifor” a apărut cu toate acestea în „Convor-
biri Literare” și contrar așteptărilor lui Maiorescu a plă-
cut și place și astăzi, cum va plăcea oricând și oricui,
inclusiv tuturor „duducelor”.

*
Întreținând raporturi cu societatea „România Jună”
a studenților români aflați în studii înalte la Viena,
Maiorescu ajuta această societate atât din punctul de
vedere material, cât și cultural. El informa pe studenții
români despre mișcarea culturală din țară și procura
societății care edita „Almanahul României June” mate-
rialul necesar.
Maiorescu a primit pentru aceste almanahuri ma-
nuscrise inedite semnate de Carmen Sylva, Alecsandri,
Eminescu, Creangă, Anton Naum, Iacob Negruzzi, N.
Gane, D. Onciul etc.
Cât de mult admira el pe Eminescu și Creangă,
aceasta se vede și din textul scrisoarei datată la 3/15
Iunie 1887 București, când recomandând „României
June” pe scriitorii din regat, cărora societatea îl rugase
să se adreseze solicitându-le colaborarea pentru alma-
nah, el scrie:
„De la Eminescu s-ar cuveni poate să reproduceți ul-
timele trei poesii făcute după publicarea ediției a doua
a volumului său de poesii, deși apărute în «Convorbiri

18
Literare». Eminescu tot mai trăiește deși este intelectual
pierdut; fiindcă trăiește trebuie să figureze în alma-
nach5.”
Și textual, în aceeași scrisoare, următoarea apreciere
referitoare la Creangă:
„Poate ar mai scrie și d. Creangă, (institutor din Iași)
ceva, deși este bolnav. A devenit epileptic; nu prea avem
noroc la oamenii noștri de talent!”
Eminescu și Creangă, cum vedem din cuprinsul aces-
tei scrisori, au fost bolnavi la aceeași epocă; suferințele,
nevoile și sărăcia i-au urmărit la timp și deopotrivă. Din
pasagiile extrase din scrisoarea lui Maiorescu simțim
adânca sa părere de rău pentru acești doi luceferi ai
poesiei și prozei române. O reminiscență tristă pentru
tustrei marii dispăruți.

MAIORESCU ȘI TRAGEDIA LUI EMINESCU

Maiorescu a fost printre cei dintâi și cei puțini care

au sesizat geniul lui Eminescu, tot așa precum a pre-
simțit cele dintâi simptome ale rătăcirii sale mentale. În
scrisoarea pe care o trimite la 1875 în calitate de mini-
stru al Instrucțiunei Publice, profesorului Ștefan G. Vâr-
golici, el vorbește de „Eminescu maniac”, iar în „Însem-
nările zilnice” postume, apărute în „Convorbiri Literare”
Maiorescu descrie îndurerat începutul tragediei lui
Eminescu, notat la 30 mai 1883 la București:

19
 „La noi la masă ministrul american Schyber, Gane,
Jacques Negruzzi cu nevăstă-sa, D-ra Anette Rosetti și
Eminescu. După părerea mea Eminescu începe să înne-
bunească6”.
La 23 iunie, același an, Maiorescu notează:

E o căldură cumplită la București. D-l și D-na Theodor

Rosetti, tânărul Beldiman și Eminescu la noi la masă.
Acesta din urmă, după părerea mea, e din ce în ce mai
nebun. E foarte excitat, are o mare „suffisance” cu totul
nenaturală pentru caracterul lui. Vrea să învețe limba
albaneză, chiar acum vrea să se facă călugăr, fără să
plece din București.

La 28 iulie, același an, Eminescu e găzduit de Slavici,

a cărui soție apelează la Maiorescu, prin scris, ca s-o
scape de poet care „a înnebunit”. Maiorescu închiriază
o odaie pentru Eminescu la casa de sănătate a d-rului
Șuțu, plătind 300 lei lunar.

Am înștiințat pe Rosetti – notează Maiorescu la 28

iunie 1883 – iar la 10 ore, cum am spus, veni Eminescu.
A binecuvântat cu ochii ațintiți în zid, pe nevasta și pe
fiica mea, iar pe mine m-a strâns în brațe tremurând
în toată firea. Îi arătai statuia lui Hermes și a zeiței
„Venus de Millo”; atunci el spuse cu o privire estetică:
„Lasă că va reînvia arta antică.
Conform celor hotărâte de noi i-am spus că-l
așteaptă Simțion, pentru a vorbi cu el despre societa-
tea Carpaților. El îmi ceru cinci franci pentru birjar și
s-a dus. De acolo îl vor duce la Suțu, numai de s-ar
putea fără greutăți. Veni apoi Caragiale la dejun la noi
și aflând toate despre Eminescu, începu să plângă.

La 15 august Maiorescu notează:

Am fost la sanatoriul Suțu să-l văd pe Eminescu. Delir

20
 necontenit. Nu m-a cunoscut. Trist aspect. Venise fra-
tele său la mine – a profitat de ocazie ca să ia ceasor-
nicul sărmanului nebun. Și tată-său a venit la mine.

La 8 octombrie 1883 Maiorescu trimite o scrisoare

lui Gh. Eminovici, tatăl poetului, la Ipotești, județul
Botoșani, prin care îl înștiințează că-l va trimite pe poet
într-un sanatoriu la Viena pe socoteala sa și a prieteni-
lor junimiști. La 20 Octombrie același an, ora 9 dimi-
neața, Maiorescu se află în Gara de Nord: Eminescu
însoțit de Chibici-Răvneanu și de „un păzitor” pleacă la
Viena.
Abia la 2/14 Februarie 1884, adică după trei luni,
profesorul Obersteiner din Ober-Döbling, Heilanstalt,
Leidendorf-Obersteiner lângă Viena, anunță că poetul
„și-a venit în fire”.
Înviorat de această îmbucurătoare veste, Maiorescu
trimite poetului această impresionantă scrisoare:

Iubite Domnule Eminescu,

Și scrisoarea d-tale către mine și scrisoarea de mai

nainte către Chibici le-am cetit eu cu familia mea și toți
amicii d-tale cu o nespusă bucurie. Căci ne-au fost do-
vada sigură despre deplina d-tale însănătoșire. Nu te
mira că-ți vorbesc mai întâi de bucurie, deși amândouă
scrisorile sunt triste și concepute sub un fel de „depri-
mare a moralului”, cum ar zice galomanii noștri. Căci
eu cred tristețea d-tale trecătoare și desigur neînteme-
iată; pentru noi rămâne dar bucuria curată.
Vezi, d-le Eminescu, diagnoza stărei d-tale trecute
este astăzi cu putință și este absolut favorabilă. Se vede
că din cauza căldurilor mari ce erau pe la noi în iunie
1883, d-ta ai început a suferi de o meningită sau
inflamație a pieliței creierilor, mai întâi acută, apoi cro-
nică, din care cauză ai avut un delir continuu de peste
trei luni, până când s-a terminat procesul inflama-
21
țiunei.
În tot timpul acestui vis îndelungat ai fost de o vese-
lie exuberantă, încât e păcat că nu ai păstrat nicio adu-
cere aminte a trecutului imediat. „Was nützt die
Heiterkeit, wenn sie mir in erinnerungslosen Traum
verläuft?”
Ei, acum ai ieșit din vis precum trebuia să ieși și ți-ai
recâștigat conștiința. De aici nu poți lua motiv pentru
atâta greutate sufletească, cu tot pesimismul d-tale.
Nici griji materiale nu trebuie să ai. În privința
aceasta iată cum stau lucrurile. Chibici pleacă poi-
mâine, duminică, la Viena și va fi dar luni la 4 ore la d-
ta în Ober-Döbling, precum ți-am telegrafiat alaltăieri.
El vine pentru ca, în înțelegere cu doctorul Obersteiner
și după sfatul lui, să te scoată din Institut și să facă îm-
preună cu d-ta o escursiune de vreo șasă săptămâni
spre sudul Alpilor, poate până la Venezia, Padua sau
Florența. Are mijloacele bănești pentru aceasta pre-
cum și – se-nțelege – pentru împrospătarea garderobei
d-tale, care va fi stat și ea ca în vis, în aceste șapte luni.
După aceasta, dacă nu va fi indicată vreo cură de băi,
la Halle de exemplu, vă veți întoarce împreună în țară
unde trebuie să te mai odihnești câteva luni pentru a
te întrema fizicește deplin. Theodor Rosetti te invită să
petreci aceste luni la moșia lui, Solești, unde îți va pre-
găti primirea în modul cum vei dori d-ta.
După aceasta, așa de pe la august, în urma interve-
nirei Reginei (Carmen Sylva) care îți poartă cel mai sin-
cer interes, vei fi numit într-o funcție care să-ți
convină, de exemplu bibliotecar al Universității. De aici
înțelegi că despre vreo îngrijire pentru existența d-tale
materială, în viitor, nu poate fi vorba.
De vrei să știi cu ce mijloace ești susținut deocam-
dată? Bine, d-le Eminescu, suntem noi așa de străini
unii de alții? Nu știi d-ta iubirea (și dacă îmi dai voie
să întrebuințez cuvântul exact, deși este mai tare)
admirația, adeseori entuziastă, ce o am și eu și tot cer-
cul nostru literar pentru d-ta, pentru poesiile d-tale,

22
 pentru toată lucrarea d-tale literară și politică?
Dar a fost o adevărată exploziune de iubire cu care
noi, toți prietenii d-tale (și numai aceștia) am contri-
buit pentru trebuințele materiale ce le reclama situ-
ația. Și n-ai fi făcut și d-ta tot așa, din mult-puținul ce
l-ai fi avut, când ar fi fost vorba de orice amic, necum
de un amic de valoarea d-tale?
Acum trebuie să mai știi că volumul de poesii ți l-a
publicat Socec după îndemnul meu, în decembrie anul
trecut; a avut cel mai mare succes, așa încât Socec stă
încă uimit.
În aceste șapte săptămâni de la aparițiunea lui s-au
vândut 700 de exemplare; o mie este toată ediția și de
pe acum trebuie să te gândești la ediția doua, care va
fi reclamată pe la toamnă și în care vei putea face toate
îndreptările ce le crezi de trebuință. Poesiile d-tale
sunt astfel cetite de toate cucoanele de la Palat până la
mahala la Tirchilești, și la întoarcere în țară te vei trezi
cel mai popular scriitor al României! „Was ich mir
dafür koffe?!” Așa cum este, dar tot nu este rău când te
simți primit cu atâta iubire de compatrioții tăi.
Așadar fii fără grijă, redobândește-ți acea filosofie
impersonală ce o aveai întotdeauna, adaugă-i ceva ve-
selie și petrece în escursiuni prin frumoasa Italie și, la
întoarcere, mai încălzește-ne mintea și inima cu o rază
din geniul d-tale poetic, care este și va rămâne cea mai
înaltă încorporare a inteligenții române.
La revedere cu bine și o caldă strângere de mână de
la toți prietenii și mai ales de la al d-tale devotat
T. Maiorescu

Mai scrie-mi câte un rând din Italia, dacă ai vreme,

în mijlocul impresiilor de-acolo.

Această impresionantă scrisoare – publicată cu mulți

ani după moartea lui Maiorescu – înlătură versiunea că
Maiorescu a părăsit pe Eminescu în cele mai tragice
clipe ale vieții sale. Cu conștiința împăcată Maiorescu a
23
suportat ani de zile, calm și senin, toate atacurile și toate
criticile nedrepte cu care a fost onorat pe această ches-
tiune, ca târziu de tot, după trecerea sa în lumea veșni-
ciei, acest document să aducă deplină lumină și să
restabilească adevărul.
Dar în această privință am făcut o nouă și interesantă
descoperire, care arată interesul și grija permanentă a
lui Maiorescu pentru starea sănătății și sărăcia genialu-
lui poet.
Este scrisoarea, necunoscută până azi, pe care
Maiorescu a trimis-o din București surorei sale Emilia
Humpel-Maiorescu, la Iași, unde conducea, cum am ară-
tat mai înainte, „Intitutul Liceal de Domnișoare”, scri-
soare datată în vremea când Eminescu se afla bolnav la
Viena.
Iată prețiosul document:

București, 6/18 Decembrie 1883

Dragă Emilie,
Despre Eminescu o notiță primită de la doctorul
Obersteiner, asistentul doctorului Leidesdorf. El are
„un ușor acces de paralizie, cu crampe”, care deși n-a
lăsat urme, înrăutățește și mai mult prognosa.
Altminteri aceleași deliruri în conversații.
În răstimpul acesta am trimis astăzi corectura ulti-
mei coli (No. 20) tipografiei Socec-Teclu, care tipărește
într-o admirabilă ediție poesiile lui Eminescu, așa că
peste vreo zece zile apare volumul pe care, natural,
ți-l voi trimite imediat. Îi mai scriu numai o scurtă
prefață.
Poeziile, așa cum sunt orânduite, sunt cele mai stră-
lucite ce s-au scris vreodată în românește și chiar în
alte limbi. Unele absolut inedite, mai ales un frumos
sonet despre Veneția și o Glossă.
De asemenea apar traduse în românește și Schițele
din Moldova de Kotzebue. Cu trei zile înainte am corec-
24
 tat și revăzut ultima coală. Ți le voi trimite poimâne.
În ultimele trei săptămâni am corectat zilnic câte 4
coli, două din Eminescu, două din Kotzebue. Pe lângă
aceasta, Cameră, advocatură și Academie. Un adevărat
călăreț de circ, pe patru cai deșelați!
Na, la sfârșitul anului, pe la 27 Decembrie stil vechiu,
vin la Iași pentru două zile.
Până atunci, adio.
Titus

Din cuprinsul acestei scrisori pe care o posedăm și

care, ca și ceea ce urmează – ambele scrise în limba ger-
mană – se află facsimilate complet în al cincilea op din
seria Studii și Documente Literare ale lui I. E. Torouțiu,
se vede lămurit interesul neîntrerupt al criticului „Juni-
mii” pentru Eminescu. În această privință am făcut de-
plină dovadă și am lămurit tendențioasa acreditare ce
a dăinuit atâta amar de vreme, fără nicio reacțiune din
partea lui Maiorescu.

ÎN CONTRA „DIRECȚIEI NOUĂ”

– Un nou document postum –

Din aceeași sursă din care am făcut descoperirea de

mai sus, reproducem un document prețios din care se
vede lupta ce s-a dus împotriva lui Maiorescu și a nouei
sale direcțiuni.
E o scrisoare mai veche, datată la 1876, după căderea
guvernului lui Lascăr Catargiu, din care făcuse parte și
Maiorescu, pentru care, se știe, fusese dat în judecată
de liberali.
Iată ce scria el la acea dată:
25
 București, 6/18 Octombrie 76.
Ilustrissimă soră,

Ce se mai petrece pe șesurile teluricului Bahlui? Con-

servatorul din nou în funcțiune și onoruri instituit, în
schimb Eminescu, revizorul școalelor elementare des-
tituit; directorul școalei normale Bodnărescu idem, cu
tot concursul nu vor să-l confirme. Naum, idem, Buiu-
cliu, idem, Pogor, idem, domnișoara Marquard de aici
idem, Manliu idem, Nica de asemenea; tot așa Mănăs-
tireanu de acolo, școlile elementare nu se mai înmul-
țesc, în schimb «Societatea Academică» și subven-
ționarea școlilor în Bulgaria.
Vechea și frumoasa Direcție, după care fetele noastre
de la țară când vor să se mărite cu cineva cer o pereche
de pantofi de lac și un coc, dar nu pământ și schim-
buri!
Eu însă privesc lucrurile cu vechea voioșie și reînoit
scepticism și mă bucur mai ales despre Principile Carol I
de Hohenzollern-Sigmaringen.
Între timp nevastă-mea e de zece zile aici, sănătoasă
și voioasă. Livia e la Dresda, în pensionul doamnei Dr.
Grossmann-Schvoth (Piața Bismarck, No. 8) clădire
frumoasă și elegantă, la masă te pui cu mănuși (absur-
ditate caracteristică) 15 pensionari, 450 taleri anual,
fără lecții de pian, pentru fiecare lecție 1 sau 2 taleri,
după profesor.
Eu mi-am închiriat aici o locuință în str. Sf. Vineri 19,
alături de sinagogă, plătesc 180 galbeni. Cheltuiesc ul-
timul rest al capitalului meu și de două luni de advo-
catură n-am încasat o lețcaie; astăzi urmează să
primesc de la un evreu soios de la Asigurare primii 10
galbeni, dacă va fi atât de prost ca să mai vie. Dar… tot-
deauna voios și bine dispus!...
Procesul politic n-a mai făcut un pas înainte și mă in-
teresează tot atât de puțin cum nu-mi pasă de japone-
zul Ten-Fun-Daivio, iar nici de cum de subscrisul
eminent om de stat, care fără nicio aspirațiune practică

26
 a dus-o atât de departe încât în conștiința compa-
trioților săi trăiește ca un înverșunat și satanic re-
voluționar.
Spune-mi, Emilia, ai primit câteva rânduri de la Mite
cu înștiințarea despre copilul ei? Nu vrei să reacționezi
asupra acestei chestiuni?
Iar dacă într-o zi te vei pune să-mi scrii, scrie-mi un
cuvânt despre o istorie confuză pentru mine, de niște
prune pe care mama mea le-a poftit pe când era gra-
vidă cu mine, Anno Christi 1839, și care mi-au rămas
ca semn, la naștere, în mijlocul frunții. E ceva adevă-
rat?
Precum vezi, mă ocup nu cu colecționarea prunelor,
ci de fapte fiziologice.
Scrie-mi un cuvânt cum vă merge de altfel cu școala.
Eu sunt pe cale de a chema aici la viață un soi de Ju-
nime nouă, atâta timp cât mai arde candela. Faimoasa
și calda toamnă, nu-i așa?
Titus

Câteva preciziuni necesare:

Ironia ce se degajează din textul acestei scrisori7 în-
vederează starea sufletească a lui Maiorescu, care vedea
nimicindu-se ceea ce crease prin „Direcția Nouă”. Ea se
referă cu alte cuvinte la noul regim ce a urmat după gu-
vernul lui Lascăr Catargiu dat judecății și din care făcu-
seră parte Maiorescu, Th. Rosetti și P.P. Carp, junimiști,
împreună cu Costaforu, N. Krețulescu, C. Boerescu, Al.
Lahovary, I. Em. Florescu, Gh. Gh. Cantacuzino și P.
Mavrogheni.
Cam neobicinuit cu înlocuirile ce se făceau la schim-
bările de guvern – practică rămasă și astăzi, slavă Dom-
nului, în vigoare! – Maiorescu era profund mâhnit, cum
se vede din scrisoarea de mai sus, de destituirea lui
Eminescu din postul de revizor școlar; de neconfirma-
rea lui Samson Bodnărescu la direcția școalei normale
„Vasile Lupu” din Iași și de licențierile lui Naum, Manliu
27
și a celorlalți care fuseseră numiți la catedre sau în di-
verse funcțiuni, sub ministeriatul său.
Manliu, despre care e vorba în scrisoare, este fostul
profesor și autor de cărți didactice, de specialitatea lim-
bii române.
Mănăstireanu este fostul membru al societății „Juni-
mea” din Iași, unde a funcționat ca director al școalei co-
munale de meserii și în urmă ca magistrat. În casa sa
ospitalieră el primea deseori pe Eminescu.
D-ra Marquard presupunem a fi fost profesoară de
limba franceză la București.
Maiorescu, după cele ce scrie în această scrisoare,
pare să nu fi văzut atunci, cu ochi buni „Societatea Aca-
demică” înființată de V. A. Ureche pe care l-a atacat în
„Direcția Nouă”, deși „Societatea Academică” a devenit
în urmă „Academia Română” al cărui membru glorios a
fost și a rămas.
Iar în ceea ce privește „subvenționarea școlilor din
Bulgaria” Maiorescu, desigur, nu era potrivnic ideii de a
se da românilor din Macedonia școli românești, dar el
dorea ca mai întâi aceste școli să fie destinate poporului
din cuprinsul țării – de aici și regretul său că nu se mai
înființează „școli elementare”. Toate aceste și alte fapte
l-au amărât, sau după propria sa mărturisire, l-au
decepționat pe Maiorescu care vedea în aceste procedee
reînvierea „vechii și frumoasei Direcții” adică reîntoar-
cerea vechilor moravuri împotriva cărora luptase, pen-
tru a se nimici „Direcția Nouă”. Poate de aici și acea
ușoară, să-i zicem satisfacție, la adresa Domnitorului
Carol I sub care Maiorescu spera să nu se mai petreacă
asemenea lucruri!
Livia, despre care e vorba, este fiica lui Maiorescu,
actuala venerată doamnă Livia Maiorescu-Dymsza, iar
Mite este scriitoarea germană Mite Kremnitz, care a
nutrit o iubire ideală pentru Eminescu, cum documen-
28
tează I. E. Torouțiu în vol. IV din opera sa consacrată „Ju-
nimii”.
*
* *
Scrisoarea de mai sus Maiorescu a trimis-o după
strămutarea sa din Iași la București.
Despre procesul politic ce i s-a intentat și pe care el
l-a descris în „Istoria Contimporană a României”,
Maiorescu vorbește aici cu sarcasm, glumind și pe so-
coteala sa ca „eminent om de stat care fără nicio aspi-
rațiune practică a dus-o atât de departe, încât în con-
știința compatrioților săi trăiește ca un înverșunat și sa-
tanic reacționar”.
Istoria politică și culturală a României l-a răsbunat,
așezându-l la locul de cinste în Pantheonul național.
La plecarea sa din Iași „Junimea” mai trăia în toată
splendoarea în capitala Moldovei, așa cum o lăsase, și
marele ei critic venea regulat la celebrele ei aniversări.
Totuși pentru a strămuta acest spirit cultural și noua sa
directivă, Maiorescu a încercat și chiar a realizat într-o
anumită măsură o „Junime” nouă, bucureșteană, care a
dăinuit multă vreme, în jurul căreia s-au strâns cele mai
frumoase talente, dar… care n-a mai avut aproape nimic
din caracteristica spirituală și etică a faimosului cenaclu
de la Iași!
Faptul că Maiorescu punea în curent pe sora sa des-
pre toate evenimentele politice și culturale din țară, sub
forma unor adevărate confesiuni, denotă valoarea cul-
turală a Emiliei Humpel-Maiorescu, reputata educa-
toare care decenii întregi a condus celebrul ei liceu la
Iași.

29
 VI

ÎN CERCUL „JUNIMII”

Conformându-se mediului și stării de spirit create în

societate de către Vasile Pogor și ceilalți animatori,
Maiorescu a îmbogățit și el dialectica specifică a juni-
miștilor cu câteva expresii tipice:
„Putina lui Dick!”8 exclama marele Pontif când îl am-
beta vreun manuscris anost – ceea ce însemna în limbaj
popular „Dă-o încolo!” sau „Dă-o dracului!”
„Se poate utiliza aiurea!” spunea el cu o deosebită
delicateță când era vorba să se arunce ceva la coș!
„Porrho!” zicea Maiorescu când dorea să se continue
cu vreo lectură, întrucât avea și uzanța maximelor la-
tine; din această cauză Iacob Negruzzi îi spunea că are
preferința „Witz-urilor latine” de la nemțescul „Witz”
(glumă) ceea ce suna și românește: „viciu”.
„Beția de cuvinte”, titlul cunoscutului studiu al lui
Maiorescu, rămas proverbial în discuțiile cenaclului,
când se făceau lecturi sarbede care justificau această ca-
lificare.
„Onorat auditoriu”, formulă sacramentală cu care
junimiștii își începeau prelegerile și care aparține lui
Maiorescu, știut fiind că acesta era protocolul definitiv
stabilit pentru momentul solemn când conferențiarul
apărea la tribună în fața publicului.
Fiindcă într-o seară la o ședință a „Junimii”
Maiorescu a observat că un grup din asistență nu prea
pătrunde aforismele pe care le cetea, el i-a clasificat gru-
pul „celor nouă”. Puteau fi trei, cinci, mai mulți sau mai
puțini – el îi califica „cei nouă” când observa vreun ne-
dumerit.
30
 *
Maiorescu a menținut și la București tradițiile din
Iași, aducând în casa sa scriitori și artiști. Era acum o
nouă „Junime”, în a treia și a patra serie. În acest nou ce-
naclu au cetit: Alecsandri poemele sale dramatice Fân-
tâna Blanduziei și Ovidiu și tot acolo Eminescu câteva
din inspirațiunile sale poetice.
În „Junimea” bucureșteană au mai cetit: I. Slavici, nu-
velele; Odobescu, scrierile sale mitologice; Caragiale, ve-
sela sa Noapte Furtunoasă; I. Popovici-Bănățanu,
schițele sale triste și apăsătoare; Coșbuc, primele sale
Balade și Idile, Ascanio, o bună parte din traducerile și
scrierile sale originale; Brătescu-Voinești, minunatele
sale nuvele psihologice; I. Miclescuși Al. G. Florescu pie-
sele lor teatrale, și alții.

VII

PERSIFLAREA „DIRECȚIEI NOUĂ”

„Noua Direcție” a lui Maiorescu întronată la „Juni-

mea” și în „Convorbiri Literare” a stârnit multă adversi-
tate și o polemică furioasă împotriva societății și a
scriitorilor ei.
La a douăzecea aniversare a „Junimii”, la banchetul
ce a avut loc la 1883, Iacob Negruzzi i-a închinat lui
Maiorescu aceste glume rimate:
Maiorescu blăstămat,
Cine dracul te-a ʼndemnat
Într-o zi nefastă nouă
Să scornești Direcția nouă?
Vai, acest cuvânt pocit
Pe noi toți ne-a prăpădit!
31
Și continuând mereu, încheie cu aceste strofe finale:

Și-ntr-o zi, nitam-nisam

Îți trăntir-un vot de blam…
Oleoleo! Atunci căzuși
Așa jos, cum nu mai fuși.
De sughiți cu amărire
După vechea fericire
Când căsuța ta din Iași
Pentru măriri n-o lăsași
Și nopțile în „Centrală”
Pe-ascuns dădeai năvală,
În loc să te pregătești
Ca acum, de Văcărești.
Spune, schopenhauriane
Ce-s măririle umane?
Vai, noua-ți direcțiune
Adună pe noi furtune,
Dar și ție, însfârșit
Pe nas acum ți-a ieșit!
Dar pe bietul Maiorescu
Din toți mai mult îl jelesc
Ieri încă în minister
Multor ordin cavaler
Stând la sfat cu Împărați
La senatori, deputați
Poruncind: copii, avanti
Tăiați leafa lui Vizanti;
Declarând lui Crătunesc:
„Căt voi fi, nu te numesc,
Fie bun concursul tău
Eu urmez pe placul meu”
Pe profesoare-n secret
Primindu-le în cabinet
Pe o ușʼascunsă, mică
Știută numai de Nică…
Dar în sfârșit la Senat
Gărbovii s-au supărat.

32
 Precum se vede, Iacob Negruzzi nu s-a dat în lături
de a glumi și el ca și alții din „Junimea”, pe socoteala…
„Centralei”. Aluzia la Văcărești amintește darea în jude-
cată a guvernului conservator din care făcuse parte și
Maiorescu și despre care am vorbit mai înainte, în acest
capitol.

VIII

CÂTEVA REMINISCENȚE VESELE ȘI TRISTE

Acest filosof, critic și estet, care a dat culturii ro-

mânești o „direcție nouă” și care a îmbrățișat deopotrivă
pe Eminescu și Creangă, pe Slavici și Coșbuc, pe
Caragiale și Delavrancea, pe Brătescu-Voinești,
Sadoveanu, Goga și alții – dovadă de sensibilitatea sa
estetică și de erudiția sa artistică – a fost lipsit de acel
spirit ilariant, satiric sau anecdoctic, care a domnit în
vesela societate a „Junimii”.
E drept că în anii tineri, pe când își făcea studiile la
Viena, el a scris – cum arată S. Mehedinți9 în biografia
sa maiorescană – comediile Die Blödsinnige (Neghiobia)
și Ein Lustspiel ohne Namen (O comedie fără titlu) pre-
cum și o improvizație satirică Die Buchstaben-Comödie
(Comedia abecedarului) în care își ironiza colegii, dar
aceste lucrări s-au irosit și nu se mai știe de urma lor.
La „Junimea” a încercat și Maiorescu cândva să fie
spiritual și glumeț – într-un rând când Iacob Negruzzi
cu persistența sa a convins pe toți literații societății
ieșene să aducă ceva vesel și spiritual la a douăzecea
aniversare, banchet sardanapalic rămas celebru în ana-
lele junimiste.
33
 S-au executat toți, până și temperamentele cele mai
contemplative și sobre ca Eminescu, Samson Bodnărescu
și Miron Pompiliu, și… s-a conformat și marele critic.
Într-adevăr Maiorescu a adus și el o contribuție ce
avea să fie de spirit, dar care n-a fost nici măcar glu-
meață. Încercarea a eșuat, așa că manuscrisul lui
Maiorescu a dispărut… fără ca meticulosul Iacob
Negruzzi să-l fi putut confisca, cum a făcut și păstrat cu
evlavie toate, absolut toate manuscrisele convor-
biriștilor.
Cel mai mare și mai viguros spirit critic n-a putut fi
un om… de spirit și un zeflemist.

*
La una din prelegeri Maiorescu, tratând o problemă
filosofică, aduse în treacăt și chestiunea libertății pe
care o examinase din punctul de vedere filosofic.
Deodată, din mijlocul unei asistențe numeroase, al-
cătuită din tot ce avea mai select societatea ieșană, se
auzi un glas puternic strigând energic și adânc convins:
– Protestez!
Toată lumea își îndreptă privirea spre partea de
unde răsunase protestul. Ce era? Sau mai bine cine era?
Era Ștefan Sihleanu, prefectul de Iași, liberal, care ră-
mase nemulțumit de ideile lui Maiorescu relative la li-
bertate.
Istorisind această comică întâmplare, Iacob Negruzzi
scrie10:

N-are cineva idee de efectul ce face o asemenea în-

trerupere, admisibilă poate în adunări politice, în mij-
locul expunerii liniștite a unei teorii filosofice!...
Oratorul zâmbi fără a se tulbura, publicul întoarse
capul în toate părțile crezând că este vreun nebun în
sală, iar bietul prefect se făcu mititel pe scaunul său și
pândind momentul oportun se furișă tiptil până la ușă.
34
 Scena s-a petrecut în anul 1869, adică în primii ani
când spiritul nou al lui Maiorescu era primit de unii cu
o adevărată ostilitate.

IX
MAIORESCU „ANTIDINASTIC”

Vorbind de luptele pe care le-a dus Titu Maiorescu,

creatorul nouei direcții, fostul ministru C. Meissner
mi-a istorisit că la unul dintre memorabilele banchete
ale „Junimii”, marele critic a toastat pentru „Alecsandri
Regele Poesiei”.
Faptul acesta a determinat pe unii dintre adversarii
obscuri ai lui Maiorescu să-l acuze de antidinasticism și
de… lès majestate, fiindcă a proclamat pe Alecsandri
„Rege… al Poesiei”, ceea ce a produs mare ilaritate pe
vremuri.
Dar apropos de… „antidinasticismul” lui Maiorescu,
I. G. Duca în volumul său Portrete și Amintiri reține ur-
mătoarea scenă parlamentară:

… Jean Miclescu de la Botoșani care pe vremea ceea

făcea antidinasticism a atacat pe Regele Carol nu-
mindu-l întruna, cu o ireverențioasă stăruință, Carol
de Hohenzollern-Sigmaringen.
Maiorescu, care după obiceiul lui ședea lângă masa
stenografilor ca să poată auzi mai bine, fierbea de
mânie. Cum a sfârșit Miclescu, s-a urcat nervos pe
banca ministerială și într-o scurtă improvizație a rea-
mintit rostul la noi al dinastiei streine, munca ei, glo-
rioasele înfăptuiri ale bătrânului Suveran, și a terminat
zicând: „acestea le datorăm, domnule Miclescu, celui

35
 de la Sigmaringen!”. Acest „Sigmaringen” a răsunat ca
două lovituri de palmă pe obrajii bietului Miclescu,
care, uluit, bălbăi o lamentabilă protestare.

Se știe că Maiorescu s-a bucurat de stima și dragos-

tea Regelui Carol I și a Reginei-poete Carmen-Sylva.

MÂNA LUI MAIORESCU

Tot I. G. Duca, în același volum, făcând psihologia mâ-

nelor pentru a caracteriza diferite personalități mar-
cante, descrie astfel „mână” lui Maiorescu:

O mână inestetică, fără oase și vestejită, dar neagi-

tată, vorbitoare, extraordinar, surprinzător de elo-
quentă.
Trei sferturi din elocință, din marea elocință a lui
Titu Maiorescu sta – oricât de paradoxal ar părea – mai
mult în mimica mânei decât în puterea cuvântului său.
Când vorbea, degetele lui erau în necontenită
mișcare. Ele accentuau, subliniau, completau, luminau,
întunecau, subtilizau gândirea sa, nu numai cu o mă-
iestrie neîntrecută, dar cu o putere de evocațiune pe
care n-o poate înțelege pe deplin decât cel ce a asistat
la manifestațiunile oratorice ale lui Titu Maiorescu.
În special un deget, arătătorul, a jucat în elocința lui
Maiorescu un rol hotărâtor. Cele mai de seamă din ma-
rile sale efecte de tribună, Maiorescu le datorește aces-
tui deget într-avedăr magic.

36
 XI

ION BRĂTIANU ȘI MAIORESCU

La 7 februarie 1879 Maiorescu interpelează guver-

nul liberal prezidat de Ion Brătianu cu privire la progra-
mul pe care l-a anunțat când a venit la cârma statului și
asupra realizărilor cu care liberalii se prezintă din nou
în alegeri. Interpelare de două ori interesantă: fiindcă
venea de la Maiorescu și fiindcă privea politica lui Ion
Brătianu.
Acesta, ca șef de guvern, a răspuns făcând o com-
parație între opera guvernului liberal și opera guvernu-
lui precedent, din care făcuse parte și Maiorescu.
Și marele patriot Ion Brătianu și-a început astfel cu-
vântarea:
„– Aș putea să mă plâng de onoratul domn Maiorescu
pentru că profită de două avantagii ce are asupra mea:
întâiul este talentul etc. etc.”
Iată dară că și Ion Brătianu, ilustrul om de stat,
recunoaște marele talent și superioritatea personalității
culturale ale lui Maiorescu11.

XII

MAIORESCU MUZICIAN

O particularitate necunoscută a lui Maiorescu.

La vechea „Junime” se cultiva nu numai arta, litera-
tura, istoria, științele pozitive și filosofice – dar și mu-
zica. Mai ales că nu era salon boieresc pe vremea aceea,
la Iași, în care să nu se fi făcut și muzică.
37
 „Junimea” fiind o societate eminamente aristocratică,
evident că ea cultiva și muzica. Își avea compositorii ei,
orchestranții ei, melomanii ei.
Așa bunăoară:
Alecsandri cânta din orgă – la Mircești.
Petre Carp era un bun pianist.
Theodor Rosetti, cumnatul lui Cuza Vodă, de aseme-
nea, cânta din clavir.
Iacob Negruzzi cânta din flaut.
A. D. Xenopol, pianist.
T. T. Burada, violonist.
N. Burghele, pianist.
G. Scheletti, compozitor.
Uneori Carp și Burghele cântau la pian „la patru
mâini”, iar alteori Carp concerta solo, acompaniat de
Burghele. Acestuia din urmă i s-a făcut și un cântec
popular:

„Bâr, oiță, bâr,

Eu cânt la clavâr!”

Tizigara-Samurcaș12, descriind atmosfera artistică a

„Junimii”, arată cât de „impunătoare mai ales erau
ședințele în care alături de N. Burghele, luau loc la pian,
rând pe rând, Th. Rosetti, Carp, doctorul Kremnitz cole-
gul de universitate al celor doi și al lui Maiorescu”…
Dar Maiorescu? Era el un simplu amator de muzică
sau un simplu meloman?
Nu! Maiorescu cânta din două instrumente: din flaut
și din violoncel. Dar pe măsura succeselor sale de pe ca-
tedra universitară, de la bara justiției, de la tribuna par-
malentului, de pe banca ministerială și din laboratorul
creator al erudiției sale filosofice și critice Maiorescu a
neglijat, fără voie, instrumentele sale favorite, rămâ-
nând însă toată viața un pasionat amant al muzicii.

38
 XIII

DOUĂ EPISOADE TRISTE

Trecând senin prin viață, ca un „Rege al gândirii”

cum îi spune C. Meissner, sau ca un „Hercule al cugetă-
rii”, după cum îl califică nuvelistul I. A. Bassarabescu, ju-
nimist-epigon și de talent, Titu Maiorescu a avut nu
numai admiratori, dar și adversari care nu l-au cruțat
de cele mai sângeroase atacuri. În această privință două
anecdote… dramatice. Prima narată de C. Meissner:
Într-o vară, Maiorescu se întorcea dintr-o călătorie
cu trenul, venind spre București. Căldura fiind enormă,
criticul „Junimii” stătea la fereastra vagonului spre a se
răcori în bătaia vântului. Pentru ca funinginea aruncată
de locomotivă să nu-i înnegrească părul argintiu,
Maiorescu și-a pus pălăria în cap. Vântul însă, șugubăț
și lipsit de respect, îi luă pălăria în mersul trenului, și
i-o purtă pe coclauri, așa că Maiorescu coborî din tren,
în gara de Nord, fără pălărie, cu valiza în mână, intrând
descoperit în oraș, cu trăsura.
Trecătorii cunoscuți zărindu-l astfel, comentară faptul
cu multă nedumerire iar după două ore… bunii săi prie-
teni au răspândit zvonul că marele critic a înebunit13.
*
Despre un atare zvon răspândit cu alt prilej, a poves-
tit însuși Maiorescu pentru a învedera la ce se poate
preta dușmănoasa „gură a lumii”.
Fiind senator, ales în opoziție, el primi vizita
neașteptată a mareșalului Filipescu. Acesta-l întreținu
câtva timp într-o conversațiune banală, fără a-i preciza
scopul venirii. Maiorescu, cu ochiul său fin, observa că
mareșalul Regelui Carol I îl cerceta și-l spiona.
39
 În aceeași zi, Maiorescu fu vizitat de brăileanul
Pațuris, care de asemenea îi vorbea imprecis și cu aer
cercetător.
Seara, Maiorescu primi vizita lui Carp, care părând
intrigat și afectat, îi zise în ton imperativ:
„– Titule, trebuie să ții neapărat mâine un discurs la
Senat, indiferent de chestiunea ce-o vei ridica”.
Cu toată nedumerirea sa, Maiorescu se execută și a
doua zi, mare nu-i fu mirarea când luând cuvântul în
Senat, el observă că membrii corpului matur în loc să
stea la locurile lor obișnuite, se grămădiră cu toții în
jurul tribunei urmărind cu atenție încordată atitudinea,
gestul și mișcările sale.
Evident că Maiorescu a fost la aceeași înălțime cu
toată neînsemnătatea subiectului pe care-l atacase de
la tribună, – din ordinul șefului.
Seara, Carp venind din nou la Maiorescu, i-a spus:
„– Maiorescule, știi de ce te-am pus să vorbești la
Senat?”
Maiorescu făcu ochii mari, de nedumerire și curiozi-
tate.
Iar Carp îl lămuri:
„– Pentru că s-a răspândit ieri zvonul în toate cercu-
rile politice c-ai înnebunit și că te-au apucat furiile în
cofetăria lui Tănăsescu căruia era să-i spargi capul cu
un baston”.
Maiorescu zâmbi și luându-l pe Carp cu sine, s-au
dus amândoi la zisul cofetar, care stătea lângă grădina
Ateneului, în apropiere de locuința criticului.
Maiorescu, adresându-se cofetarului, îl întrebă:
„– Domnule Tănăsescu, ne cunoști?”
Cofetarul, zărind aceste două figuri simandicoase ale
țării, zise, destul de perplex:
„– Vai de mine, d-le Maiorescu, d-le Carp; câtă cinste
pentru mine! Cu ce pot să vă fiu de folos?”
40
 Maiorescu povesti cofetarului cele comunicate de
Carp și invențiunea cu „bastonul”. Bietul Tănăsescu se
cruci și începu să se jure că nu l-a mai văzut de multă
vreme pe Maiorescu.
La plecare olimpicul Maiorescu zise lui Carp, care cu
tot umorul și bonhomia sa părea de astă dată îngându-
rat și amărât:
„– Nimic mai ușor decât calomnia”14.

XIV

ÎNTRE CARP ȘI MAIORESCU

Aceste două figuri alese, atât de înrudite între ele

prin concepțiile lor ca oameni de stat, dar atât de deo-
sebite între ele prin temperament și talent, s-au iubit și
respectat reciproc toată viața. Unul recunoștea altuia
superioritatea – chiar în politică. Totuși Maiorescu vă-
zuse în Carp un „șef” și o „excelență” deși el, și nu Carp,
fusese mai înainte ministru.
La rândul său Carp, cu tot talentul său oratoric, vedea
în Maiorescu pe autenticul retor. De aceea, fiind înscriși
amândoi la o discuție bugetară, în Cameră, președintele
Adunării îl întrebă pe Carp:
„– Doriți să vorbiți înaintea d-lui Maiorescu?
– Da, pentru că e cam greu să vorbești după Maiorescu!,
răspunse Carp.”
*
O scenă duioasă între aceste două ilustre figuri, pe-
trecută la a șaptezecea aniversare a nașterii lui
Maiorescu, festivitate solemnă la care au participat toți
junimiștii.
41
 După cuvântările omagiale rostite de Th. Rosetti, I.
Negruzzi, P. Missir, C. Meissner, S. Mehedinți etc. care au
închinat pentru „Regele gândirii românești”, s-a ridicat
și Petre Carp care – într-o simplicitate cu atât mai im-
presionantă cu cât în fiece cuvânt rostit vibra sincerita-
tea unei indisolubile prietenii frățești – a spus urmă-
toarele:

Eu, dragă Titule, o să-ți vorbesc bătrânește. Eu știu

când te-ai născut dar mic de tot cum eram atunci,
numai de un an, n-am putut veni la tine! Ai venit însă
tu la noi la Iași ca un om providențial, apărând graiul
strămoșesc pe care l-ai purificat.
Tu, Titule, ai fost cel mai luminos reprezentant al
generației noastre și de aceea te-am urmat, fiindcă ai
crezut și ai luptat și numai noi știm câte ai suferit!...
Te-am urmat fiindcă tu, ca psiholog, ți-ai dat seama că
dacă știința nu e niciodată mediocră, mediocritatea va
să fie totdeauna știință.
Te-am urmat fiindcă ai fost nu numai o minte lumi-
noasă, nu numai un mare talent, dar și un mare carac-
ter…

Și cu lacrimi în ochi, cei doi bătrâni s-au îmbrățișat

îndelung sărutându-se.
Totuși împrejurările și evenimentele fatale, mult mai
tari decât oamenii cei mai tari, i-au despărțit pe acești
nedespărțiți prieteni de toată viața, la adânci bătrâneți.
Când Maiorescu a succedat pe Carp la șefia guvernu-
lui și a prezidat pacea balcanică, șeful politic al juni-
miștilor, P. P. Carp a considerat acest act ca o „trădare”
din partea lui Maiorescu de care s-a despărțit pentru
totdeauna.
Iar când un prieten comun l-a invitat pe Carp să con-
ducă rămășițele pământești ale șefului literar al „Juni-
mii”, el a răspuns paradoxal:

42
 „– Nu fac niciodată și nimănui un act de politeță ce
nu mi-l mai poate întoarce!”15

XV

MAIORESCU ÎN PORTRETE

Poetul Al. Vlahuță l-a descris astfel pe criticul „Juni-

mii” în rubrica sa „Albumul Nostru” din revista „Viața”
din 12 Decembrie 1893 sub semnătura Radu:

Între 50 și 55 ani. Talie mijlocie, conformație puter-

nică; figură calmă, de o severitate impunătoare. În
vorbă, în privire, în gest, păstrează întotdeauna aceeași
măsură și siguranță a omului care se observă și se
simte stăpân pe el. O bogată cultură științifică și lite-
rară dă acestei naturi, așa de bine înzestrată, o dis-
tincție și o superioritate remarcabilă. Gust rafinat,
simțire dreaptă, vedere limpede și de o extraordinară
agerime.
D. Maiorescu e un neîntrecut cunoscător în tot ce e
artă. El știe să admire, și din tot sufletul admiră ce e
frumos, chiar când opera ar veni de la un om care i-ar
fi urât. Întotdeauna a căutat să adune în jurul său, să
povestească și să îndemne la muncă pe tinerii în care
descoperă un început de talent. Pe mulți i-a scos la lu-
mină; cu unii s-a înșelat.
Mi-aduc aminte acum zece ani a crezut și despre
mine c-aș da oarecare semne… Acestei credințe care –
o mărturisesc cu durere – nu s-a realizat, datoresc fe-
ricirea de a fi cunoscut pe d. Maiorescu acasă la d-sa.
În momentul acesta îl văd în salonul de lângă biblio-
tecă stând la masa din mijloc c-un creion în mână; în
fața d-sale un începător citește cam emoționat o tra-
43
 gedie în versuri; câțiva tineri ascultă și urmăresc cu
luare aminte pe chipul d-lui Maiorescu cum trec de lă-
murit urmele tragediei. D-nii Theodor Rosetti, I.
Negruzzi, Mandea și alții se retrag din bibliotecă; ei
stau sfiincioși într-un colț ș-admir răbdarea și senină-
tatea olimpică a d-lui Maiorescu. S-a isprăvit un act.
Aud un glas sonor de o vibrare muzicală… Toți vin și
ascult. Vorbește amfitrionul; el e cât se poate familiar
și de intim, casa lui n-are nimic din solemnitatea și ră-
ceala severă a „caselor mari” și totuși am sentimentul
că mă găsesc într-un templu.
Nu știu ce aer de sărbătoare, ce viață particulară ca-
pătă vorbele în gura lui Maiorescu! Iar când cetește o
bucată literară e un maestru, un virtuoso, care inter-
pretează perfect gândul și emoțiunea compozitorului.
Ca orator și scriitor e un magistral. Spusă sau scrisă,
fraza d-lui Maiorescu e clară, vie și perfect construită.
Semne particulare: pururi același – senin ca un zeu.

Un portret al lui Maiorescu și un tablou al salonului

junimist din București.
Nuvelistul psiholog I. Al. Brătescu-Voinești îl prezintă
impunător pe criticul „Junimii” numai în câteva trăsă-
turi:

O cutie cubică de aur masiv și ermetic închisă; cubică

spre a nu se răsturna, de aur spre a nu rugini, ermetic
închisă spre a nu pătrunde într-însa niciun bob de praf,
așa părea Maiorescu; când însă deschideai cutia găseai
într-însa o comoară de duioșie și de bunătate despre
care nimeni nu a vorbit până acum. În general, când se
vorbește despre dânsul, se insistă asupra inteligenții
lui sclipitoare, asupra vastei lui culturi, asupra neîn-
trecutului lui talent și farmec de orator și de povestitor,
asupra minunatelor lui calități de profesor și asupra
spiritului de datorie; dar din pricina discreției cu care
el înțelege să facă binele și să-și ascundă înduioșările,
puțini sunt aceia care știu că pe lângă toate aceste
44
 însușiri el mai avea și pe aceea de a purta sub aparența
unei firi reci și echilibrate, un suflet bun și duios. (În
„Convorbiri Literare” 1927)

Gh. Panu, deși în sesiunea parlamentară de la 1888-

89 îi contesta lui Maiorescu temperamentul politic, con-
stată în ale sale „Portrete Parlamentare”:

Nimeni dintre junimiști nu expune cu mai multă cla-

ritate, eleganță și logică o situație politică și nimeni nu
o justifică în mod mai demn, parlamentar și atrăgător.
D-l Maiorescu este actorul de zile mari al junimiștilor
și în asemenea rol nimeni dintre junimiști nu poate ri-
valiza cu el.

Delavrancea, într-o scrisoare apărută în „Convorbiri

Literare” (februarie 1919), după ce afirmă că va trebui
să treacă cel puțin o sută de ani până va vorbi cineva așa
de fermecător ca Maiorescu, scrie:

E o sărbătoare și pentru cei [pe] care îi susține și

pentru cei [pe] care îi combate, veselă pentru unii, tris-
tă pentru ceilalți. Săptămâna luminată și săptămâna
patimilor celebrate în aceeași vreme.
Se duce la tribună cu un pas măsurat și repede, căl-
când cam închis. A pus piciorul pe prima treaptă.
Deputații și senatorii cad pe jețurile lor. S-a suit la tri-
bună. Toți încremenesc unde au apucat. Privește lung
și tăios. Nu s-aude nimic, nu se mișcă nimeni. A vârât
mâna în rendigotă. „Domnilor”… Au răsunat primele
fraze. Un glas limpede, cald, muzical, stăpânit. Ca un
violoncel vechi pe care ar cânta un maestru glorios,
desfășurându-i fantezia pe a doua și pe a treia coardă,
și evitând pe cea dintâi cu pasiunile ei și pe cea de a
patra cu nemulțumirile ei profunde. Și cum trec oile la
strungă, așa și la el fite-ce cuvânt cu intonația cuvenită.
Apăsând pe unele, subliniind pe altele – ce subli-

45
 niere! – și odihnindu-se pe cuvintele care îi slujesc de
concluzie și de sinteză. Auditoriul izbucnește în apla-
uze. Nepăsător la demonstrația lumii, își urmează șirul
cu o claritate pe care nu o găsești decât foarte rar în
unele cărți adânc meditate și admirabil scrise.
Maiorescu nu desenează cu creta sau cu cărbunele,
ci sapă; nu-și exercită abilitatea la suprafață, ci
sfredelește sufletul; nu gâdilă numai urechea maselor
ci le strânge ca pe o pastă moale, le modulează și-și im-
primă formele cugetării sale, totdeauna surprinză-
toare prin curajul senin cu care le expune și prin
noutatea pe care totdeauna le o dă.

XVI

MAIORESCU ȘI VIAȚA INTELECTUALĂ

A POPORULUI ROMÂN

Primul său ministeriat. – Lupta pentru purificarea

limbii. – Aprecieri despre „Junimea” și scriitorii
junimiști. – Maiorescu în politică și cultură.
– O reminiscență despre Eminescu.

Scrisoarea ce urmează – a lui Maiorescu – cuprinde

12 foi, și este adresată lui Ștefan G. Vârgolici, membru
marcant al „Junimii”, colaborator căutat și prețuit al
„Convorbirilor Literare” în epoca lor de glorie, versifi-
cator și prozator, traducătorul poesiilor clasice din lite-
ratura franceză și al lui Don Quixotte după textul
original, profesor universitar de limbi neo-latine, fost
inspector general al învățământului superior.
Maiorescu trimite această lungă scrisoare la 7 oc-
tombrie 1875. Era atunci pentru prima oară ministru și
conducea departamentul Instrucției. Părăsise de curând
46
Iașii, dar trăia în toată atmosfera culturală a „Junimii”
purtându-i tot interesul.
Din cuprinsul scrisorii se poate observa grija mare a
lui Maiorescu pentru școală și învățământ, pentru „viața
intelectuală a poporului” și preocuparea sa permanentă
de „Junimea”, de membrii ei, precum și acel nobil idea-
lism pe care-l inspira amicilor săi. Sunt în cuprinsul
acestei scrisori câteva fraze care au înțelesul unor ade-
vărate maxime și aforisme maioresciene și pe care
inițiații le vor remarca numaidecât.
Cu excepția numelor proprii subliniate de noi, pentru
a reliefa persoanele de care se ocupă Maiorescu în
această scrisoare, frazele subliniate se găsesc aidoma în
text. Sublinierea nu e a lui Maiorescu: ea pare să fie fă-
cută de însuși Ștefan Vârgolici.

București, 7/ 10, 1875

Iubite domnule Vârgolici,

Am o rugăminte să-ți fac și apoi un șir de observații,

despre care nu știu dacă vor fi cu totul drepte și cu
totul bine primite.
Rugămintea. A venit Challiol pe aici, l-am văzut, s-a
rugat să nu-l nenorocesc cu familia lui; lovitura i-a
venit pe neașteptate, zice el, – de la „Liceul Nou” e re-
tras de vreun an, altă existență n-are; recunoaște că nu
s-a purtat destul de bine și că vara are un efect slăbitor
asupra energiei omului etc. În fine, omul era scăzut de
tot și cam mizerabil. I-am făgăduit să intervin pe lângă
d-ta, ca să-i cedezi catedra de la școala militară.
Aceasta te rog să o privești așa: în urma zvonului
prea mare ce s-a făcut cu Universitatea din Cernăuți,
eu din parte-mi sunt hotărât a nu mă împotrivi, dacă
va cere Camera menținerea facultății de litere în Iași.
E dar probabil că va rămâne facultatea. D-ta vei fi
numit atunci profesor provizoriu și vei rămâne dar la
47
facultate. E o funcție ce se potrivește mai bine cu d-ta
decât școala militară, și a ține atât Universitatea, cât și
Institutul, cât și școala militară, ar fi prea greu și – pro-
priu vorbind – imposibil fără dauna învățământului.
Despre aceasta, mai mult la sfârșitul scrisorii.
Dacă acceptezi polița morală ce am tras-o asupra du-
mitale, te rog să faci lucrul așa; propui școalei militare
îndată cedarea profesurei dumitale în favoarea lui
Challiol și în același timp îmi arăți prin hârtie oficială,
mie, că – primind catedra Universității – cedezi acea
catedră a școalei militare fostului profesor Challiol. Pe
baza acestei petiții a d-tale eu intervin direct la minis-
terul de resbel pentru confirmarea propunerii.
*
Acum observările. Cred că restrângerea activității d-
tale la Universitate și la Institut este foarte bună și că
va da rezultate mai folositoare pentru toată viața noas-
tră intelectuală din Iași. Îți mărturisesc că direcția apu-
cată de fondatorii Institutului Academic este cam
neliniștitoare. Oare nu se apropie prea mult de intere-
sele materiale și – cel puțin – nu se depărtează prea
mult de la acea lucrare mai ideală, care este meritul
„Junimii” și singurul titlu de onoare care ni se cuvine
nouă, tinerilor, ce voim a contribui la regenerarea mo-
rală a României? D-ta știi că din parte-mi sunt un ade-
vărat și sincer inimic al frazelor celor mari; și dacă
totuși vorbesc de neapărata trebuință a idealismului
nostru, este din convingerea înrădăcinată că altfel nu
ne putem susține și nu merităm a ne susține în lupta
pentru existență – luptă tot așa de energică în lumea
morală, ca în cea materială.
D-ta ești tânăr și pentru tinereța d-tale ai câștigat
destul și câștigi destul. A câștiga prea mult ar fi o ade-
vărată pierdere. Știi că Paicu e un om moralicește rui-
nat; Bodnărescu îmi face asemenea impresia de a fi
pierdut pentru poesie, care îi dă totuși adevărata lui
rațiune de a fi în mijlocul acelui grup de tineri, care a

48
ajuns de a juca un rol însemnat în viața intelectuală a
poporului nostru. Știi asemenea cât rău și-a făcut
Jacques Negruzzi preferând un meschin advocatlîc ca-
rierei sale politice în Cameră. Prin ce ne deosebim noi
de belferi? Care e razima, temelia existenței noastre?
Jertfa ideală, și nimic alta. Este vederat că jertfa ideală
nu poate să meargă până a nimici cu totul substratul
material, fără care nu poate trăi nimic într-un stat. Dar
est modus in rebus. Jertfa trebuie totuși să fie o jertfă,
și trebuie să se simtă din viața, din toată activitatea
cuiva, că ceea ce aduce pe altarul patriei este o ema-
nație curată a sufletului său. A lucra numai pe bani,
aceasta o știe și dr. Fătu, cu 2800 franci de la grădina
botanică, cu tot atât de la Societatea Academică, cu
mult mai mult de la Sf. Spiridon, etc. și apoi cu titlu de
mare patriot. A lucra degeaba, uneori chiar cu pierdere
materială, este lucrul care înalță inima și se simte în
popor.
Căci degeaba e numai material, dar moral este mult.
Și măsura mărimei fiecăruia din noi este suma de sa-
crificii ce a adus și ce este gata a mai aduce. Fă d-ta din
cursul literar francez la Universitate un curs de onoare,
de ridicare a nivelei intelectuale a ascultătorilor d-tale,
consacră-i mult timp și câștigă-ți-l prin mai multă li-
bertate. A-ți obosi creierii cu prea mult e o sinucidere
morală și nu conduce decât la plăcerile mesei în ultima
instanță. De aceasta însă să ne ferească D-zeu pe noi
toți care lucrăm în „Junimea”. Destul că avem între noi
pe bancherul Melik, pe ruinatul Xenopol, pe mârșevitul
Paicu și pe lenevitul Bodnărescu. Nu ne mai trebuie
saci de balast, pânze ne trebuie la corabia noastră!
De ce nu mai scrii nimic în „Convorbiri”? De ce nu
mai scrie Jacques? Și Eminescu e maniac. Unde mer-
gem? Și acum a doua observare.
Luați cu energie în mână cartea de citire pentru licee.
Se poate să se trândăvească o asemenea lucrare timp
de un an, fără a înainte? Facem și noi ca cercul d-lui
Grădișteanu din București? La lucru și încă odată la

49
lucru! Fă bine, interesează-te și d-ta de această impor-
tantă și prea importantă chestie! Alcătuiți în cel mult
trei săptămâni vol. I. Trimiteți-l să-l pun îndată la tipar.
Am introdus cursul de limba română în licee. Cu ce
voiți să meargă înainte dacă nu-i dăm cartea? 3000
franci vă pot pune îndată la dispoziție când îmi veți tri-
mite vol. I. Dacă nu vom face aceasta până sunt eu la
minister, ce să facem mai pe urmă?

*
Câteva notițe la sfârșit.
Publicația lui Odobescu asupra tezaurului de la Pie-
troasa apare peste 10 zile, cu mari și bune ilustrații,
sub auspiciile ministerului meu. Din publicația manus-
criptelor istorice a lui Hurmuzache au apărut 3 coli.
S-a început volumul 4, care cuprinde documente din
a. 1750-1800. Este vorba de a zori mai întâi cu docu-
mentele relative la Bucovina, care vor apărea în acest
volum. Se va distribui gata pe la ianuarie.
Cred că ar fi bine să facă cineva, poate Miron Pompiliu,
o dare de seamă asupra cărții lui Frollo – O nouă
soluțiune a problemei ortografiei. Cartea e lucrată cu
conștiință și merită o critică binevoitoare, deși solu-
țiunea dată e nebună, ca din Golia. „Convorbirile” nu
pot ignora asemenea publicații.
În locul lui Vizanti am propus catedra lui Crătunescu,
doctor în litere din Paris. Aștept răspunsul lui peste
vreo 6 zile. Dacă nu primește el, nu-mi rămâne ca su-
pleant decât Burlă.
O mare parte a acestei scrisori e vederat că e exclusiv
destinată numai d-tale.
Fă bine, adă aminte lui Gane despre edificiile
școalelor primare din Iași. E de datoria lui și a noastră
a face ceva pentru școli acolo. El a promis să pună
10.000 franci în buget pentru o nouă clădire. Să o facă!
Nu trebuie să rămână numai asfaltul de la o primărie
a „Junimii”, ci și un edificiu al școalelor16.
T. Maiorescu
50
 Scrisoarea, absolut inedită, reclamă unele lămuriri.
Profesorul Challiol, francez de origine, a ținut un curs
de limba franceză – după cum mă asigură C. Meissner.
Ștefan G. Vârgolici a fost profesor de limba franceză
la „Școala fiilor de militari” – astăzi „Liceul militar” –
școală care, după dorința expresă a Regelui Carol I, a
fost frequentată și de actualul suveran, Regele Carol II.
Trecut la universitate, Ștefan Vârgolici a rămas definitiv
la catedra sa.
Pe vremea când Iașul făcea toate sacrificiile, în inte-
resul istoric al unirii naționale de la 1859, a fost vorba
să i se ia și facultatea de litere. Maiorescu s-a opus cate-
goric.
„Institutul Academic” (sau „Societatea Academică”)
de care se vorbește în această scrisoare era liceul de
băieți, liceu complet, înființat de profesorii junimiști,
Maiorescu, Culianu, Paicu, Melik, la care s-au asociat și
P. Poni, Melik fiind directorul. La acest „institut” a
funcționat câtva timp și Eminescu la catedra de limba
germană.
Ciudat! Pe când I. Negruzzi a manifestat toată viața
o adevărată aversiune pentru politică, Maiorescu re-
gretă că „secretul perpetuu” a preferat „un meschin ad-
vocatlâc carierei sale politice în Cameră”! Poate din
dorința de a-l avea din capul locului lângă el – în parla-
ment.
Doctorul Anastasie Fătu a fost efor al Casei Sf. Spiri-
don din Iași și membru în caracuda „Junimii”.
În ce privește epitetele cu care Maiorescu onorează
pe cei pomeniți în scrisoare, adevărate porecle:
Bancherul Melik: fiindcă era un om foarte corect,
minuțios și avar. Ca director al „Institutului Academic”
amenda pe toți profesorii care lipseau de la curs, scă-
zându-le salariul respectiv pentru zilele sau orele lipsă.
De atari amenzi n-a scăpat nici Maiorescu.
51
 Ruinatul Xenopol: fiindcă a suferit în tinereță de o
boală grea, ceea ce, după Maiorescu și Negruzzi, l-a îm-
piedicat să se înalțe și mai mult pe tărâm istoric și filo-
sofic.
Mârșăvitul Paicu, fiindcă la „Junimea” el se ilustra
prin snoavele sale corosive, lipsite de orice spirit, și fi-
indcă dialectica sa era prea vulgară, atât în societate cât
și de pe catedră. De aceea Iacob Negruzzi în „Dicționarul
Junimii” îl înregistrează astfel:

Odinioară vestit din cauza vițurilor17sale corosive,

precum și din cauza prospectului său gramatical în
care excepțiile erau mai numeroase decât regulele, mai
ales acele în ție și rie precum: hârâie, pârie, dârie, sfâ-
rie, mârâie; hârție, scârție, pârție etc.

Eminescu maniac. E vorba de faza de adâncă melan-

colie în care se afla poetul în acel an, (1875) când biblio-
tecar al Universității ieșene (după ce fusese mai întâi
găzduit de V. Pogor și apoi de Samson Bodnărescu în
curtea bisericii Trei Sfetitele, împreună cu Miron Pompiliu
și cu I. Slavici), se pregătea să-și treacă doctoratul în fi-
losofie, făcând în același timp, cum arată G. Călinescu în
opera sa Viața lui Mihai Eminescu „exerciții de paleo-
slavă, de gramatică latină, copieri de documente slavo-
latino-bizantine”.
Maiorescu calificând dară pe Eminescu ca „maniac”,
caracterizează această fază din viața marelui poet.
Asfaltul lui Gane – care ca junimist pur a fost prima-
rul Iașilor înainte de a fi fost „fermecat de Ioan
Brătianu”, cum spunea el când istorisea trecerea sa la
liberali.
Primar junimist, N. Gane a asfaltat orașul Iași înlătu-
rându-i aspectul oriental și dându-i o brumă de oraș
modern, ceea ce a inspirat pe I. Negruzzi ca în versurile
52
sale șăgalnice, scrise pentru a douăzecea aniversare a
„Junimii”, să-i închine următoarele rime în poesia sa
„Direcția Nouă”.

Nicu Gane, ca primar

De belferi18 n-avea habar
Pastia19 oricât țipa
Nicu Gane asfalta,
Caii cad pe cap mereu
Nicu asfalta mereu,
Asfalta întregul Iași,
Până-n deal la Tătărași…

XVII

O LUPTĂ CU ALECSANDRI

Între multele fapte caracteristice găsim unul deose-

bit de interesant:
Suntem în primăvara anului 1887 la Iași, în vremea
alegerilor generale.
Se prezintă două grupuri politice: junimiștii de o
parte, liberalii (denumiți „belferi”) de alta.
În fruntea ambelor liste doi buni prieteni pe care
însă politica, și cu deosebire lupta electorală, i-a trans-
format în adversari; amândoi făceau parte din „Juni-
mea”.
În fruntea liberalilor Regele poesiei (Alecsandri), în
fruntea celorlalți, Regele gândirii (Maiorescu).
Lupta era dârză – fiind vorba de modificarea unor ar-
ticole din Constituție, în urma războiului de la 1877 și a
tratatului de la Berlin. Iată și componența listelor, așa
cum o găsim în scrisoarea pe care Iacob Negruzzi o tri-
53
mite la 15 Aprilie 1878 lui Maiorescu (scrisoare tipărită
în al treilea volum al operei lui I. E. Torouțiu).
BELFERI: Col. I Cameră: Alecsandri
Col. II Cameră: Col. Langa
Col. III Cameră: Sc. Pastia
A. D. Holban
Gheorghiu
Al. M. Șendrea
Col. IV Cameră: V. Gheorghian
Col I Senat: V. Adamache
Col. II Senat: Dr. A. Fătu
NOI: Maiorescu
T. Ciupercescu
G. Mârzescu
I. C. Negruzzi
C. Cerchez
V. Conta
?
P. Mavrogheni
P. P. Carp.

„Belferii” erau fracționiștii, liberali, care au pus can-

didaturi la Iași, având în frunte pe V. Alecsandri. „Noi”,
cum scrie Iacob Negruzzi, erau junimiștii, la care s-a
asociat și Gh. Mârzescu20. El frequenta cercul „Junimii”
și era în bune raporturi cu Maiorescu, Carp și Pogor.
Grupul junimist era foarte afectat de faptul că Alec-
sandri a primit să candideze împotriva lui Maiorescu.
De aceea, în scrisoarea sa către Maiorescu, I. Negruzzi
îi scrie:

Iubite Maiorescu,
Carp ți-a scris că Kogălniceanu împreună cu Belferii
au pus candidatura lui Alecsandri în coleg. I. Adunare
contra ta. De îndată am expediat la Mircești pe Mitică
54
 Rosetti ca să roage pe Alecsandri să-și retragă candi-
datura și la urmă să-i explice că noi suntem angajați și
că, cu toată părerea de rău, nu-l putem vota.

Misiunea a rămas fără rezultat. Alecsandri nu s-a re-

tras și a fost ales, cu tot demersul lui Dim. Rosetti, fratele
lui Teodor Rosetti.
Interesant e de observat că pe vremea aceea au fost
patru colegii la Cameră. După revizuirea Constituției,
colegiul al patrulea a fost desființat.

O CARACTERIZARE

Fostul și actualul președinte al Adunării Deputaților

N. N. Săveanu, într-o recentă evocare a marelui critic și
estet, relevând autoritatea pe care Maiorescu o exercita
asupra studențimei, relatează următoarele:

… am auzit de câteva ori pe Maiorescu citind versuri:

avea un glas muzical, o intonație cum rar se întâlnește,
care făceau din el cel mai bun cetitor al „Convorbirilor”.
Când i se prezenta o poesie, o trecea odată, de două ori
pe sub ochi, apoi o citea cu glas tare. Când lipsea de la
Iași nu-l putea înlocui ca cetitor la Junimea decât doar
Eminescu.
Maiorescu scria tot atât de frumos cum vorbea, vor-
bea tot atât de frumos cum scria și natura îl înzestrase
din belșug.
Se spune că într-o ședință a Junimii el a dat cetire
unei novele. Cei ce au ascultat-o cuprinși de admirație
nu mai încetau cu laudele; dacă nu mă înșel cereau pu-
blicarea ei în ediția de lux și cu gravuri. Când a apărut
novela în revista „Convorbiri literare” nu mai era
aceeași, o mare deziluzie pe cei care o admirase cu câ-
teva zile înainte. Frumusețea acestei bucăți literare sta
55
 în felul ei de a fi cetită21.
………………………………..
Târziu după ce am părăsit Universitatea, târziu de tot
am întâlnit în parlament pe fostul meu profesor: eram
amândoi deputați. Deși trecuse atâta timp la mijloc,
când l-am revăzut m-am apropiat de el cu aceeași mo-
destie, cu același respect aș putea zice cu aceeași evla-
vie. Și chiar acum după trecere de atâta timp când el a
coborât de mult în mormânt, eu, care am fost
președinte al Camerei Deputaților, acum când evoc
memoria lui, simt că trăiește în sufletul meu ceva din
aceea ce a știut să insufle admiratorilor săi acest exem-
plar unic de maestru.
Ce omagiu mai curat, mai plin de cucernicie aș putea
aduce lui Titu Maiorescu, decât mărturisirea acestui
cult ce îl port încă?? Născut din ceasul în care am as-
cultat prima lui lecțiune, cultul acesta nu m-a părăsit
niciodată și nu va muri decât odată cu mine22.

Aceste pioase sentimente pentru viața, opera și me-

moria lui Maiorescu au stăpânit sufletele generațiilor
care s-au bucurat de învățăturile, sfaturile și îndrumă-
rile sale.
Le vor continua oare generațiile tinere păstrând în
sufletele lor cultul oamenilor mari ai României?

56
 ADNOTĂRI LA T. MAIORESCU

1) Vezi „Istoricul școalei normale Vasile Lupu” al profesorului

ieșean V. Petrovanu, publicat în anuarul acestei școli pe
anii 1917-18, precum și monografia „Liceului Național”
de prof. D. Pompeiu, ambele tipărite la Iași.
Maiorescu a fost numit cu Decretul No. 922 din Noiembrie
1862 directorul Academiei Mihăilene la Iași în ziua de
3 Decembrie 1862.
2) N. Ceaur-Aslan, avocat și reputat orator din Iași.
3) I. Negruzzi: Dicționarul Junimii publicat în „Convorbiri Li-
terare”, 1924/25.
4) Reprodusă de I. E. Torouțiu în Studii și Documente Literare
vol. III.
5) Idem.
6) Vezi Însemnările zilnice postune de la T. Maiorescu și textul
scrisoarei către M. Eminescu, în „Convorbiri Literare”
1932.
7) Aceste două scrisori, scrise în limba germană de Maiorescu,
mi-au fost încredințate de d-na Elena C. Meissner, care
și le-a procurat de la d-na general Scheletti de la Sibiu,
fiica fostului junimist I. M. Melik, și pe care le-am publi-
cat, însoțite de un facsimil, în „Adevărul Literar și Artis-
tic” No. 712 din 29 Iulie 1934.
8) I. Negruzzi: Dicționarul Junimii.
9) S. Mehedinți-Soveja, în volumele T. Maiorescu și Primăvara
Literară.
10) I. Negruzzi: Amintiri op. cit.
11) Ion C. Brătianu: Discursuri vol. III.
12) În „Convorbiri Literare”.
13) Scena mi-a comunicat-o fostul ministru C. Meissner.
14) Vezi „Convorbiri Literare” număr jubiliar, 1927
Maiorescu și Junimea de I. A. Bassarabescu.
15) Faptul mi l-a istorisit C. Meissner, membru al „Junimii”.
16) Originalul acestei scrisori se află în posesiunea d-lui
Cesar Vârgolici, căsătorit cu Eugenia, fiica lui Ștefan G.
Vârgolici. Textul scrisorii – având în vedere însemnăta-
tea cuprinsului, l-am publicat în „Adevărul” No. 15.283

57
 din 31 Octombrie 1933, reproducând parte și în facsi-
mil, spre a certifica exactitatea ei.
17) De la nemțescul „Witz”=glumă.
18) „Belferi”, poreclă dată de junimiști – cu siguranță de V.
Pogor – tuturor „fracționiștilor” din Iași și în special pro-
fesorimei liberale.
19) Scarlat Pastia, fost primar de Iași înainte de N. Gane.
20) Gheorghe Mârzescu, profesor, fost ministru, tatăl lui G.
G. Mârzescu.
21) E vorba de Decebal nuvele din I. C. Florențiu.
22) Un articol comemorativ apărut în „Universul” 1934.
23) I. E. Torouțiu Studii și Documente Literare.
24) În „Universul” 1934.

58
 IACOB C. NEGRUZZI
Credința mea este că „Junimea” va păstra o pagină în
istoria literaturii române, căci prea am avut noi înșine
plăcere la lucrările noastre, pentru a nu fi adus
mulțumire și folos publicului mare. Vor veni mai târziu
alte societăți mai învățate, poate mai active și mai ne-
obosite, însă nu va mai fi niciuna care să fi făcut lucrări
serioase într-o formă atât de veselă, de plăcută și de
neobișnuită.
.
 AUTOPREZENTARE

Născut în Iași în 31 decembrie 1842, fondator, stâlp

și gazdă a „Junimii”, Directorul „Convorbirilor Literare”
și secretarul perpetuu al „Junimii”. Numit odinioară
Ramir, astăzi mai mult: Carul cu Minciunile. A făcut de
toate și în versuri și în proză și oral (prelecțiuni popu-
lare). El îndeamnă pe toți membrii la scriere și
ocupațiune intelectuală; îmbrățișează pe toți cei noi
intrați sau care vor să intre, dar chiar pe cei ce arată
interes pentru literatură, încât cu mulți și-a găsit be-
leaua mai târziu din cauza acestui prea mare zel, dar
tot nu prindea minte. Ținea câteodată pe Pogor în frâu.
Într-un cuvânt are grozav de multe merite, dar puține
i se recunosc. De aceea s-a hotărât să facă apel la pos-
teritate și să se mângâie astfel de nedreptățile contem-
poranilor.
I. NEGRUZZI (Dicționarul Junimii)

Bogata arhivă documentară în care se oglindește atât

de vie epoca de glorie a „Junimii” și a „Convorbirilor
Literare”, păstrată cu evlavie atâtea decenii de Iacob C.
Negruzzi, se află la Iași în păstrarea nepotului său Mihai
L. Negruzzi, executorul testamentar al acestui vast ca-
pitol istoric al culturii românești.
În tovărășia acestuia am cercetat parte din cărțile
vechi ale bunicului său Costache Negruzzi, tatăl lui
Iacob, precum și noianul de acte, documente, scrisori,
manuscrise, în versuri și proză, datorită scriitorilor
61
convorbiriști, păstrate cu o rară regularitate, în afară de
manuscrisele pe care, în viață fiind, le-a dăruit Acade-
miei Române și care au fost atât de savant utilizate de
către I. E. Torouțiu în opera Studii și Documente Lite-
rare1.
Câte reminiscențe interesante, câte descoperiri des-
pre oameni și lucruri din trecut! Câte fapte caracteris-
tice despre acea strălucită pleiadă a cărei faimă
vremurile o vor spori mereu! Și câte acte și documente
istorice din epoca lui Cuza Vodă și ce mai de-a prețioase
evocări din vremurile trecute ale scriitorilor junimiști!...
Vor fi cercetate, desigur cu un îndreptățit interes, ac-
tele pe care familia Negruzzeștilor le păstrează din tată
în fiu, unele emanate de la Napoleon al III-lea și de la
Țarul Alexandru al Rusiei, altele, acte și hrisoave
domnești, purtând semnătura voievozilor Moldovei Ion
Sandu Sturza, Alexandru Moruzi, Mihai Sturza și altele
scrise în limbi străine sau în vechea slovă chirilică –
acestea referitoare la trecutul țărilor românești până la
Nistru.

CÂND S-A NĂSCUT COSTACHE NEGRUZZI

– Mărturie scrisă de Gh. Asachi –

În toate manualele didactice, în antologii și cres-

tomații, ca și în toate istoriile literaturii române, anul
1808 este precizat a fi anul nașterii clasicului scriitor
moldovan Costache Negruzzi, „primul junimist” după
cum îl definește G. Ibrăileanu în studiul său „Spiritul Cri-
tic”.
Până astăzi nimeni și nici măcar descendenții săi
direcți, inclusiv literatul Iacob Negruzzi, n-au contestat
această dată, consfințită și de fiul său în Începuturile li-
62
terare ale lui Constantin Negruzzi imprimată în Analele
Academiei (Seria II-a Tom. XXXI. 1909).
Revizuindu-se biblioteca și manuscrisele lui Iacob
Negruzzi, împreună cu cărțile rămase de la părintele său
și păstrate multă vreme în conacul de la Trifeștii-Vechi
(Iași), s-a descoperit un document de mare însemnătate
istorică prin care se înlătură definitiv anul 1808 indicat
până astăzi a fi anul nașterii lui C. Negruzzi.
S-a găsit între actele familiei Negruzzi o „Mărturie”
semnată de martori prin care se adeverește că Costache
Negruzzi este născut în anul 1800. Această „Mărturie”
este subscrisă de trei martori, unul dintre ei fiind Gh.
Asachi, iscălit citeț, și prin ea se spune că COSTACHE
NEGRUZZI, FIUL PAHARNICULUI DINU NEGRUZZI, S-A
NĂSCUT ÎN ANUL 1800.
Restabilirea acestei date rectifică multe fapte din in-
teresanta biografie a autorului Păcatelor Tinerețelor.
Așa, stabilind anul nașterii la 1800 se poate explica
cum C. Negruzzi s-a putut împrieteni cu marele poet rus
Alexandru Pușkin, pe care l-a cunoscut la Chișinău în
anul 1824. Căci el n-a putut lega această prietenie la vâr-
sta de 16 ani, dacă ne luăm după anul 1808 data greșită
a nașterii sale. Costache Negruzzi a legat prietenie cu
poetul rus la vârsta de 24 ani – născut fiind în anul 1800
– cum stabilește mărturia subscrisă de Gh. Asachi.
*
Între vechile cărți rămase de la Costache Negruzzi
s-a găsit între alte volume de interes istoric, un Ceaslov
de o rară frumusețe tipografică, elegant legat în piele,
păstrat cu pietate din tată în fiu. În acest ceaslov C.
Negruzzi a înscris cu mâna sa data nașterii copiilor săi,
Leon, Gheorghe și Iacob precum și a fiicei sale căsătorită
Mavrocordat; de asemenea el a notat în Ceaslov zilele
de botez și de căsătorie ale membrilor familiei.

63
 La rândul său Iacob Negruzzi a continuat și el a în-
scrie în Ceaslov data căsătoriilor, nașterilor sau a dece-
selor din familia Negruzzeștilor.
*
Cât de legați au fost Negruzzeștii de moșia străbună,
aceasta se observă din duiosul Testament al lui C.
Negruzzi, întocmit de el în ziua de 3 iulie 1868 și auten-
tificat de Tribunalul Iași – testament în care își exprimă
și ultima dorință:

Doresc a fi înmormântat la moșia mea Cristești, în ci-

mitirul bisericii zidită de mine, cu preotul din sat și cu
simplicitatea ce am iubit în întreaga mea viață. Pe mor-
mântul meu doresc să fie sădiți mai mulți lilieci și sal-
cii2.

Acest testament a fost scris la Repedea, o stațiune

balneară pe vremuri, din apropierea Iașilor, unde C.
Negruzzi se afla bolnav, față fiind fiul său Leon și re-
prezentanții justiției.
Dragostea de moșia strămoșească o găsim și la bunii
săi prieteni, frați de cruce și de ideal național, Costache
Negri și Vasile Alecsandri, care odihnesc în pacea Dom-
nului, primul la Tg. Ocna și al doilea la Mircești.
Acest sentiment ereditar pentru moșia străbună l-a
stăpânit toată viața și pe Iacob Negruzzi, care până în
anul când și-a dat obștescul sfârșit, venea în fiece vară
la Trifeștii-Vechi (Iași).
*
Între cărțile vechi păstrate de Iacob Negruzzi și ră-
mase de la părintele său, află între altele și un exemplar
rarissim: traducerea din limba originală a lui Machbet
de Shakespeare, datorită lui P. P. Carp și tipărită cu ve-
chea slovă românească (caractere chirilice).
Ceea ce sporește și mai mult valoarea acestui exem-
64
plar este dedicația pe care a scris-o P. P. Carp în fruntea
volumului, o închinare omagială în versuri, la adresa lui
C. Negruzzi.
Este un „sonet” versificat în toată regula, prin care
tânărul de atunci P. P. Carp își exprimă respectuos uimi-
rea că C. Negruzzi nu mai scrie literatură, apelând în
consecință, prin terținele finale, ca să continue a înzes-
tra limba și literatura națională cu noi opere.

II

Biograful care va descrie viața atât de bogată în fapte

frumoase și pilduitoare a lui Iacob Negruzzi va trebui să
țină seamă și de dragostea ce-l atrăgea în fiecare an la
moșia părintească de pe malul Prutului (Iași). Precum
credincioșii din vechime se duceau la Meca, tot așa el
venea în fiece vacanță de vară la conacul părintesc spre
a retrăi frumoasele vremuri de altădată.
Acolo, în istoricul conac de la Trifeștii-Vechi, el trăia
clipe senine în amintirea unui trecut ce îi prelungise
bătrânețele, înconjurat fiind de iubirea și respectul
nepoților și strănepoților săi. Acolo, în biblioteca părin-
tească, el răsfoia cărți vechi, hrisoave domnești, docu-
mente și răvașe, retrăind momente solemne ce-i
înviorau sufletul. Acolo, la Trifeștii-Vechi de pe malul
Prutului, el privea spre zările îndepărtate, în Basarabia,
de al cărui pământ părintele său fusese atât de legat
prin moșiile străbune și prin viața pe care a trăit-o ca
moldovean în provincia moldovenească dintre Prut și
Nistru.

III

De la tipărirea operelor sale complete, cu toate că nu

și-a întrerupt activitatea până la sfârșitul vieții – în jurul
65
lui Iacob Negruzzi s-a așternut o tăcere absolută, un
adevărat văl al uitării. De unde se vede că într-adevăr
numai după trecerea în lumea veșniciei apare obiecti-
vitatea istorică și încep a se cunoaște meritele celui dis-
părut.
Cu toate acestea familia scriitorilor noștri a știut să-l
aprecieze. În această privință găsim părerile scrise la
1893/94 de către Al. Vlahuță care în revista „Viața” i-a
făcut următorul portret:

Trecut de 50 ani, pare însă mai tânăr; statură potri-

vită, brun, ochii bulbucați, barba rade – cum se zice la
pașaport.
T. Maiorescu într-un articol privitor la activitatea „Ju-
nimii” ne asigură că amicul d-sale „Jak” ar fi avut odi-
nioară spirit. Ce rău ne pare că niciuna din nume-
roasele descrieri ale lui Negruzzi nu confirmă duioasa
amintire a lui Maiorescu.
Ordonat, stăruitor, activ, I. Negruzzi este singurul om
căruia i se datorește existența „Convorbirilor Literare”
și când ne gândim ce puternică și binefăcătoare
influență a exercitat această revistă, nu ne putem opri
de a recunoaște că Iacob Negruzzi a fost un om util și
a adus imense servicii literaturii române.
În Cameră, unde a știut să-și păstreze fotoliul de de-
putat cu aceeași nebiruită tenacitate sub orice guvern,
s-a făcut celebru printr-o tăcere docilă și discretă, de
aproape 25 de ani! Nici chiar când s-a discutat întoc-
mirea codului comercial și când toată lumea se aștepta
de la I. Negruzzi, ca vechi profesor de drept comercial
la Universitate, să ia parte la dezbateri și să-și spuie
cuvântul său, nici chiar atunci n-a voit să și-l spună!
Academia, unde e membru de doisprezece ani, e încă
în așteptarea discursului său de intrare.
Altfel, între prieteni, e vorbăreț. Om chibzuit și strân-
gător; îi place grozav să facă parte din orice comisiune
diurniferă. A scris și piese de teatru și satire, și multe
66
 de toate – ba a comis și un roman Mihai Vereanu, și în
tot ce a scris se vede c-a pus foarte multă bunăvoință.
De câțiva ani nu mai produce în literatură.
Semne particulare: să mai mă gândesc!

Așa îl vede Vlahuță, la vârsta de 50 de ani, adică la

prima jumătate a activității sale literare, arătând că I.
Negruzzi a fost de pe atunci „singurul om” care a dat
viață „Convorbirilor Literare” aducând „imense servicii”
literaturii naționale. Dacă avem în vedere că el a activat
mereu până în clipa din urmă a vieții sale, pe acest
teren, atunci ne putem da seama cât de „imense” au fost
și rămân contribuțiile sale în câmpul argilos, pe acea
vreme, al culturii române.
Cam tot pe atunci a apărut în „Evenimentul Literar”
din Iași – ziarul cultural care a fost precursorul școalei
poporaniste, și la care au colaborat vechii scriitori
socialiști – următorul „profil literar” al neuitatului aca-
demician:

Fundatore al „Convorbirilor Literare”; fiu al lui

Costache Negruzzi, s-a simțit dator a comite și el… pă-
cate din tinereță – nu însă numai cu vorba ci și cu
fapta; și a comis multe păcate Iacob Negruzzi.
Acel care a ridiculizat în Poeticale pe autorul unei
lungi Poeme epice, morale, politice, economice și comer-
ciale nu este decât erou al unei epopei eroi-comice în
lupta pentru existență, atât în politică cât și în econo-
mie, atât în literatură cât și în comerț, căci Iacob
Negruzzi a… tăcut în zece legislațiuni consecutive; e
acționar al Creditului Agricol din Iași, profesor de
drept comercial, avocat fără pricini, împrumută bani
cu dobândă și a făcut, face și poate va mai face litera-
tură: epică, lirică, narativă, laxativă, purgativă și chiar
de diferite alte genuri.
Chemat fiind – nu știu de cine – de a trece, – nu știu
pentru ce, – prin aceste multe încercări, a ajuns, în
67
 sfârșit – nici nu știm cum! – la adăpostul fericirii
creându-și atâtea venituri! A făptuit și pe Mihai
Vereanu pe care d-sa însuși îl botezase roman:
Când Mihai se deșteaptă din leșinul de la cimitir,
Neacșa îl ținea în brațele sale. El se uită la dânsa cu ochii
plini de mirare. „Ce vrei, ce mi-ai făcut, unde sunt?” Ri-
dică-te și fugi de aici! Va trece și acest pahar. Viața e
țesută de chinuri și amăgiri!
Așa spune baba Neacșa, așa Schopenhauer, așa
Maiorescu, și idem Iacob Negruzzi!
Dar d. Iacob Negruzzi a făcut în 500 pagini roman-
tism în romanul Mihai Vereanu și a mai comis Iacob
Negruzzi un Miron și o Florică în 7 cânturi în care în-
tâlnim: „Prohia frumos povestitorul”, „cațaveici blă-
noase”, „cămeși alb-spălate”, „prielnic rostitoare”, după
cum în traducerea sa Don Ramiro întâlnim „cald iubită”
(Heissgeliebte).
Clasicii germani au fost tratați de Iacob Negruzzi la
finele volumului său de poesie (Socec 1862).
De la Iacob Negruzzi vor rămâne poate Copiile de pe
natură în care descrie acea natură de oameni, astăzi în
mare parte dispăruți: generația cucoanelor evlavioase
și a tinerilor atinși de suflul vântului modern. Tot în
acest volum (1874) a ridiculizat corupția electorală,
politicienii șarlatani, stâlcitorii de limbă și versuri, din-
tre care – nu fie cu bănat – face parte și autorul.
Caracteristici: „Lasă lumea cum este, căci tu nu o poți
schimba, fă-te că-i urmezi cursul și ține-te în rezervă”,
sfătuiește directorul „Convorbirilor Literare”.

O mică explicație: În general acest profil literar pare

răutăcios, ceea ce indică atitudinea vechilor socialiști în
mare luptă cu boierii conservatori și deci cu junimiștii.
Totuși autorul acestor caracterizări își calcă pe suflet și
nu se poate opri de a nu recunoaște meritele literare și
activitatea rodnică desfășurată de Iacob Negruzzi.
Și încă o observație: Pe când la București, din cauza
solitudinii, modestiei și tăcerii sale, i se contestă spiritul,
68
la Iași umorul său a fost recunoscut până și de cei mai
ireductibili adversari ai junimiștilor, considerați de ve-
chii socialiști niște ciocoi teribili!
Cam acestea au fost… studiile critice și literare des-
pre Iacob Negruzzi, până la acea epocă, adică până în
anii 1893-95. Evident prea puțin și prea departe de ade-
văr și realitate.
Căci cu toată munca ce a depus-o la „Junimea”, la
„Convorbiri Literare” și la Academie și cu toată pro-
ducțiunea sa literară – în afară de spiritul său critic afir-
mat în redactarea revistei junimiste, ceea ce îl așează
imediat după Maiorescu în directiva critică – Iacob
Negruzzi ori de câte ori i s-a pomenit numele, a fost
arătat mai mult că este fiul lui Costache Negruzzi
decât tatăl operelor sale.
De altmintrelea Iacob Negruzzi nu figurează nici în
antologii și în niciuna din istoriile literaturii române
scrise de Aron Densușanu, N. Iorga, ș.c.l., nici în manua-
lele didactice și nici măcar în recent apărutul manual li-
terar al lui M. Dragomirescu (fost colaborator și con-
ducător al „Convorbirilor Literare”), Gh. Adamescu și
N.I. Russu, manual istoric-biografic aranjat pe „centre”,
adică pe curente – deși autorii au consacrat un capitol
mai dezvoltat „Centrului Convorbirilor Literare”
înșiruind pe toți colaboratorii, minus I. Negruzzi.
De asemenea, datorită modestiei sale extreme, par-
ticulară unui suflet ales cum era al său, el nu figurează
nici în cercetările și studiile literare scrise de Maiorescu,
Gherea, Ibrăileanu, Lovinescu etc.
Matusalemul „Junimii”, despre care s-a vorbit doară
în anii din urmă ai vieții sale, a interesat mai mult pe
recenzenți și pe ziariști, care cultivă cu predilecție ac-
tualitatea și nota zilei.
O singură excepție: G. Adamescu în Istoria Literaturii
Române i-a consacrat câteva sumare caracterizări cri-
69
tice, atât cât se putea face într-o atare lucrare compri-
mată, așa că, din acest punct de privire – oarecum anec-
dotic când te gândești la întregul mediu literar în care a
trăit – vor avea să-și spună cuvântul viitorii critici și is-
torici literari.
IV

Tânăr fiind, Iacob Negruzii își invitase într-o zi de

primăvară prietenii la moșia părintească din ținutul
Iașilor.
Printre aceștia, cei mai buni pe care i-a avut din co-
pilărie erau Mișu Korne și Nicu Gane.
După o masă îmbelșugată, așa cum se ospăta în ve-
chime în casele boierești, Costache Negruzzi însoțit de
fiu-său Iacob și de cei doi prieteni ai lui, făcură o plim-
bare în dumbrava din apropiere, unde auziră cântul cu-
cului. Însuflețit de farmecul acestei bune vestiri
păsărești, de sosirea primăverii, băieții încinseră o horă
voinicească, jubilând că această scenă, cu toată nostalgia
după frumoasele vremuri apuse, N. Gane adăuga că în
amintirea acelei zile neuitate, și el și I. Negruzzi au scris
primele strofe lirice, cuprinse în volumele lor de ver-
suri.

A avut I. Negruzzi umor?

În Amintirile sale, Gh. Panu îl descrie ca pe unul din-
tre cei mai ascultați și picanți povestitori și ca pe un ex-
celent causeur, în primele faze ale „Junimii”. Dar spiritul
său caustic se producea mai cu seamă atunci când își ta-
china colaboratorii, sau când polemiza cu colaboratorii
anonimi care alimentau coșul redacției, cum se vede din
răspunsurile sale glumețe din poșta „Convorbirilor Li-
terare”.
70
 VI

El a fost cel care, ca și Pogor, asalta pe membrii

„Junimii” de cum apăreau la vestitele ședințe „mercu-
riale” sau „venerice”. Curgeau atunci poreclele de toate
soiurile, zeflemelele și anecdotele.
Dar tot el își anima colegii, îndemnându-i să activeze
în câmpul literar, având bunul și persistentul obicei de
a întreba pe fiecare în parte dacă a adus „ceva manus-
cris”. De această întrebare n-a scăpat nici Eminescu –
mai ales el!...
Excepția a făcut-o doar pentru Alecsandri și Maiorescu,
încă o dovadă despre înalta autoritate de care se bucu-
rau aceste proeminente figuri în cercul societății lite-
rare.

VII

Cunoscând zicătoarea populară că „vorba fără glume

e ca mâncarea fără sare” el a cultivat anecdota sub toate
formele și în toate prilejurile, dar numai între prieteni
– fiind în buna tovărășie a lui Pogor, Ianov, Creangă,
Caragiani, Lambrior, Paicu ș.c. l.
Iar când într-o ședință Pogor și Caragiani au dat ce-
tire manuscrisului lui Iordache Golescu, (niște istorisiri
picante, dar mai puțin fine), I. Negruzzi, care o pățise cu
„duduca de la Vaslui” refuzase publicarea lor în „Con-
vorbiri Literare” propunând ca acest soi de literatură să
fie tipărită în editura… pornografilor „Pogor-Paicu”.

*
O telegramă rimată prin care I. Negruzzi a răspuns
lui Samson Bodnărescu, despre primirea unui manus-
cris din partea sa:
71
 Iubitul meu vechi amic
Primii vineri al tău plic
Șʼam cetit cuprinsu-ntreg
Din el cer voie să aleg
Șʼatât să dau la tipar
Pentru tomul jubiliar
Cât potrivit mi-o părea!
Primește dragostea mea
Cum a fost vie și întreagă;
Căci anii nu pot s-o șteargă!

Telegrama e datată 1 decembrie 1891. Asemenea

scrisori rimate el a adresat multora dintre prietenii și
colaboratorilor săi.

VIII

Dacă lui Teodor Rosetti, fostul prim-ministru și cum-

natul lui Cuza Vodă, i s-a spus „Tudoriță Minciună”, po-
recla lui I. Negruzzi e și mai și, căci i s-a zis „Carul cu
minciunile”.
Avea el obiceiul să mintă?
Nu!
I s-a dat această poreclă fiindcă obișnuia să istori-
sească câte și mai multe „tot ce auzise, văzuse sau ce-
tise”, înșirând prin taclalele sale tot ce se petrecea „în
politică, la tribunal, pe stradă, prin gazete”, cum îl por-
tretează Gh. Panu, afirmând că dintre toți junimiștii, el
era cel mai „recalcitrant”…
Ce contrast când s-a strămutat la București, unde a
devenit atât de taciturn!...

IX

Cu toată admirațiunea ce o avea pentru Creangă, el

nu i-a iertat niciodată faptul că n-a rămas junimist și în
72
politică! Și nu l-a cruțat pe fermecătorul povestitor din
Humulești (care în afară de cultură și literatură nu prea
se simțea în largul său între boieri) când îl vedea lup-
tând fățiș în alegeri pentru liberali, deci împotriva
junimiștilor și a conservatorilor.
De aceea în satira sa Electoralele el i-a consacrat lui
Creangă aceste strofe umoristice:

Iar părintele Smântână

Căpătând cuvântu-n fine
Zice: ʼn astă mică țară
Nʼar fi rău să… fie bine!

De altfel era un adversar neîmpăcat al liberalilor –

cu toate că nu avea patimi politice… Poate fiindcă în
schimb avea prilejul de a glumi și a scrie strofe hazlii!
Așa în Electorale el vizează pe profesorul de filosofie
C. Dumitrescu-Iași liberal, și pe avocatul Gh. Panu, radi-
cal, în aceste strofe:

Lehăescu, Pătlăgică
Amândoi s-au prins de piepturi,
Alții vin în ajutor,
Parte pentru Pătlăgică
Parte pentru profesor.

Pătlăgică e Gh. Panu, care avea un nas lat, cam turtit,

iar Lehăescu e C. Dumitrescu-Iași, orator.
Pe Ioan Ornescu, liberal, fost ajutor de primar și re-
putat elector la Iași, el l-a poreclit Urnescu, aluzie la…
urnă!
Că a înveselit și el „Junimea” în toate împrejurările,
aceasta se observă și din glumețele invitații la aniversări
și banchete, redactate de el.

73
 X

A fost sau nu superstițios?

Se pare că da. În această privință un caz:
Candidând în alegerile generale la Iași pentru cole-
giul I de Cameră, și în opoziție fiind, Iacob Negruzzi a
luat și el cuvântul, pe lângă ceilalți oratori, la o întrunire
publică convocată de partidul conservator.
Apărând la tribună, el și-a început cam astfel cuvântarea:
– „Domnilor alegători, am fost până astăzi trimis de
d-tră de 12 ori în parlament. Acum mă prezint în alegeri
pentru a 13-a oară…”
La aceste cuvinte sala izbucni în hohote de râs. Ora-
torul, în mijlocul unui adevărat vacarm, distinse prea
bine apostrofele din sală:
„Hahaha! 13! Pontul dracului! 13! Pontul dracului!
Te-ai curățat!...”
Și într-adevăr rezultatul alegerii a fost dezastruos:
dracul își vârâse coada în urnă… și I. Negruzzi nu s-a mai
ales.
De atunci n-a mai candidat la Iași, alegându-se la
București, centrul de gravitate al junimismului politic.
Această reminiscență anecdotică mi-a comunicat-o fos-
tul deputat și senator ieșan, avocatul Xenophon L.
Eraclide care, ca student, a luat parte la acea întrunire.

XI

Cu drept cuvânt arhiva vie a „Junimii” – el a fost învi-

nuit de a fi păstrat anumite convingeri și anumite idei…
fixe și în chestiuni culturale. De aceea uneori I. Negruzzi
argumenta cam așa, după relatările lui Gh. Panu:

„Junimea” are un număr de saltare în care se găsesc

etichetate ideile sale. Voiești să știi ideile estetice ale
74
 „Junimii”, tragi saltarul No. 1, acolo în scurte cuvinte
sunt săpate în aramă. Voiești să ai ideile ei literare, sal-
tarul No. 2 le cuprinde; vrei să știi ce gândește „Juni-
mea” în chestii de filologie, deschide repede saltarul
No. 7 și îndată ești edificat, și așa mai departe3.

Apreciat astfel în ironie, Iacob Negruzzi apare cu

toate acestea un om de convingeri, de tradiții și de ex-
traordinară ordine și meticulozitate. De n-ar fi fost ast-
fel, desigur că nu ar fi putut colecta și păstra în tot
timpul vieții sale sumedeniile de manuscrise, scrisori,
și diferite alte lucrări în care trăiește epoca și pleiada
celebrei societăți literare.

XII

Anecdotică este și atitudinea sa față de marele

cântăreț al neamului, Gh. Coșbuc.
„Poetul țărănimii”, cum l-a consacrat Gherea, deși a
fost colaboratorul „Convorbirilor Literare” și s-a bucu-
rat de aprecierea și elogiile lui Maiorescu, a obținut un
vot în minus când l-a ales Academia Română printre
membrii ei activi.
Acest vot negativ a fost al lui Iacob Negruzzi care de
astă dată a fost în dezacord – poate pentru prima dată
– cu Maiorescu.
Spirit eminamente conservator, crescut, educat și îm-
bătrânit în această doctrină, Iacob Negruzzi, care în poe-
sie nu recunoștea decât o singură școală, acea a lui
Alecsandri, nu se putea împăca cu firea poetului năsău-
dean, în care vedea, desigur, pe un revoluționar… Mai
ales concepția lui Coșbuc din Noi vrem pământ! l-a con-
vins că acest neîntrecut cântăreț este cântărețul unei
clase sociale, iar în artă un adept al artei tendențioase,
al artei sociale.
75
 Și de aici toată rezerva față de poetul Baladelor și Idi-
lelor…

XIII

„Secretarul perpetuu” al „Junimii” n-a scris numai

proză – ci și versuri. La început: teatru în versuri, școala
lui Alecsandri, apoi inspirații lirice, rimate, versuri de
iubire, pasteluri, fabule și chiar „Satire”.
Într-una din aceste „satire” Iacob Negruzzi face apo-
logia… „advocatului”, el însuși avocat pledant și profesor
de drept comercial.
Iată cum satirizează literatul Iacob Negruzzi pe… ad-
vocatul cu același nume:

O, omenire oarbă, sărmani impricinați

Ce credeți că procesul aveți să-l câștigați,
Fiindcă aveți dreptate, aflați cuvântul mare
Că dreptul nu-i cum este, ci este precum pare.
De aceea advocatul în pricini de-orice soi
Să fie totdeauna alături cu voi!
Și dintre ei nu mergeți la cel mai iscusit
Ci drept la cel ce-n Curte mai mult va fi iubit.
Procesul vi-l câștigă? Aceasta se întreabă,
Iar nu de-i avocatul cu minte și de treabă,
Ce este-nțelepciune, știință sau morală?
Cuvinte ce se-nvață băieților în școală.
Ce este chiar dreptatea? O frază scrisă-n lege
Ce și într-un chip și altul se poate înțelege.
Din advocați acela-i mai însemnat, mai mare
Ce află meșteșuguri în orice-mprejurare.
Ca astăzi, când salarul cel hotărât primește
Din lege paragraful drept alb îl tălmăcește.
Și mâne când de-un altul a fost tocmit cu plată
Cu multă siguranță drept negru îl arată…

Satira este de două ori anecdotică: întâi că un avocat

76
se persiflează el însuși prin aceste stihuri și al doilea că
ea a fost îndreptată împotriva lui Gh. Panu, după ce
acesta părăsise vesela societate a „Junimii”…

XIV

În timpul refugiului istoric, la Iași, sub guvernul lui

Al. Marghiloman, a fost senator.
Ședințele Senatului ce se țineau în localul Primăriei,
îi păreau anoste; de aceea venea mai des în sala Teatru-
lui Național unde se țineau ședințele Camerei Depu-
taților.
Când l-am întrebat de ce neglijează Senatul, I. Negruzzi
mi-a răspuns:

La Senat ședințele mă obosesc și n-aș vrea să mă

vadă lumea dormind. Aici, la Cameră, ședințele sunt
mai vioaie, discuțiunile mai pasionate și mai înflăcă-
rate; e mai multă viață, mai multă tinerețe… și la vârsta
mea îmi place mai cu seamă tinerețea!

Pentru cultul său statornic și eterna-i năzuință către

frumos, el a fost singurul dintre întemeietorii „Junimii”
care a ajuns la o vârstă nonagenară. Domnul i-a hărăzit
această prelungire a vieții păstrându-i toate facultățile
și recunoscându-i astfel meritele pe care nu i le-au re-
cunoscut și apreciat generațiile sale contemporane…

XV

La banchetul aniversar ce a avut loc în seara de 14

Aprilie 1885, A. C. Cuza a improvizat următoarele sti-
huri în onoarea lui Iacob Negruzzi, care părăsea Iașii,
strămutându-se definitiv la București, luând împreună
cu el și „Convorbirile Literare”.
77
 Coane Jacques, mă-nchin cu stimă,
la boieri mă dau plecat;
Am să spun vreo două vorbe, nu vă fie cu bănat,
Chestiunea-i arzătoare, din pricina burghezimii
Care stă și se bocește pe ruinele „Junimii”
„Convorbirile” ne lasă, Jacques se duce, vai și chiu
„Iașul veselă grădină, se preface în pustiu!”
Astfel plâng ca niște babe… O „Junime” ce-ai ajuns!
Toți de-am zice așa, ne-ar merge vestea
ca la popă tuns.
Cum?! Să nu fim noi în stare „Junimiștii” get-beget
Să călcăm pe căi bătute, cât de slab și cât de-ncet!
„Junimiști!” Pierit-au oare focul sacru dintre noi,
Râmniatu-ne-am cu toții, cei mai vechi și cei mai noi?
Prăbușitu-s-a altarul, prăpădit-am focul sfânt
De plecăm mâhniți și gârbovi fruntea noastră
la pământ?
Trece-un om, urmează altul, soarta lui e tot aceea
Căci eternă-i dat să fie numai singură Ideea.
Sursum corda! Jacques se duce, „Convorbirile”
s-au dus
Însă soarele „Junimii” după nouri n-a apus.
Mândru dogorește cerul ca și-n ziua cea dintăi,
Noi suntem urmașii Romei, noi vom fi urmașii tăi.

Deși ocazionale sau tocmai de aceea, aceste versuri

corespund nu numai atmosferei, dar și stării de fapt.
Versul final „noi suntem urmașii Romei” invocă pe
Eminescu, „vestea ca de popă tuns” pe Creangă… Dar cu
plecarea lui I. Negruzzi și a „Convorbirilor Literare” din
Iași, s-a risipit curând cenaclul societății literare
„Junimea”, dând loc grupului junimist în arena politică.
Iar omagiul suprem i l-a adus Academia Română,
acest templu al nemuririi, în care el a oficiat cu adevă-
rată religiozitate decenii întregi – în aceeași simbolică
modestie care i-a înnobilat existența.
Sub vraja scumpelor sale amintiri, închise în sufletul
său, și sub povara unui sfârșit fatal ce i se părea că prea
78
întârzie, Iacob Negruzzi și-a terminat ultimul discurs
rostit la Academie implorând Pronia Cerească:
– „… șʼacum sloboade pe robul tău, Stăpâne…”
Și ruga i-a fost ascultată… căci numai după câteva
zile el a adormit somnul de veci!

XVI

IACOB NEGRUZZI REVUIST ȘI CUPLETIST

Fire veselă și glumeață, Iacob Negruzzi a făurit și cro-

nici rimate, ceea ce l-a inspirat să scrie în colaborare cu
D. R. Rosetti-Max, și o revistă teatrală consacrată eveni-
mentelor anului 1885. Revista e intitulată „Nazat” și a
fost reprezentată pentru prima oară în seara de 27 ia-
nuarie 1886 pe scena teatrului „Dacia” din București. Ea
a ținut multă vreme afișul teatral considerată fiind ca
cea mai bună revistă, întrucât acțiunea ce se desfășoară
e închegată ca o adevărată piesă de teatru.
Evident că toate versurile și cupletele aparțin lui I.
Negruzzi, care sub această formă ușoară face aluziuni
la oamenii și la faptele epocii.
Iată bunăoară cum e persiflată medicina doctorului
Matei – personaj din „Nazat” prin care autorii fac aluzie,
desigur, la un tip real din societatea bucureșteană:

Febrifugo, damblafugo
Vermifugo, prostifugo
Canceroso, scrofuloso
Toate-n fugo și în oso!

O satirizare a cumularzilor care nu lipseau nici în se-

colul trecut:

Văd că sunt unii supărați

Pe alții bieți oameni apăsați
79
 Ce suflă greu și gem amar
Sub șapte funcții cu salar!

Iată și testamentul anului 1886 personificat în re-

vistă – strofe ce sunt și astăzi în actualitate prin poan-
tele ce conțin:
Las cu limbă de moarte la fiul meu ce vine
Pe lume să se poarte întocmai ca și mine,
La toți care sperează, voios să le zâmbească,
A lor dorințe însă, în veci să nu-mplinească!
Pe cei cu punga goală, să-i lase în sărăcie,
Dar la bogați s-adune mai multă avuție!
Pungașii mici să intre grămadă în închisori,
Dar hoții mari să aibă putere și onori!
Bărbații buni și casnici să fie înșelați!
Iar craii, de neveste să fie adorați!
Cei care vor să guste a visteriei miere
Să strige-n gura mare că biata țară piere,
Iar cei care bugetul îl sorb și-l înghit
Să jure că tot omul e astăzi fericit!
Deci, fiul meu să facă, urmându-mă în toate,
Din relele-mi deprinderi… o colectivitate!4

Cuvântul subliniat e o malițiozitate la adresa „colec-

tiviștilor”, împotriva cărora luptau junimiștii politici.
Organizându-se atunci loteria Ateneului Român,
coriștii din „Nazat” cântau mereu în refren:

Dați un leu, dați un leu

Pentru Ateneu!

Apare și „Camera Deputaților” care cântă o serie de

cuplete cu această primă strofă introductivă:
Trebuie să mă duc în grabă
Domnilor, eu vă salut!
Știți prea bine câtă treabă
80
 Eu am zilnic de făcut.
La apel mă notez,
Lʼal meu loc mă așez,
Aplaudez, aprobez,
Și votez, și votez!

Mare concurență între cofetarii de elită Broft și

Capșa, acesta din urmă luându-l înainte pe cel dintâi: De
aici du…etul și du…elul între amândoi:

Capșa: Tu cu relele-ți bomboane

Tot stomahul ai stricat
Broft: Tu ai stors milioane
Cu dulceață și rahat!
Capșa: Cu-acadele otrăvite
Lumea toată-mbolnăvești…
Broft: Cu prețuri nepomenite
Buzunările golești…

Rime simple și melodii ușoare, care au plăcut totuși

numai pentru poantele, aluziile și apropourile lor.
Așa se perindă corul studenților și al elevelor, cuple-
tele lăutarilor care cântă de inimă albastră prin curțile
boierești sau prin vestitele cârciumi de odinioară, cu-
pletele baletistelor și ale cântărețelor de café-chantant
etc.
Cele mai frumoase și cu rost cuplete le cântă actorul
Gologan, care deține un rol principal în revistă. Iată câteva:

Pe când electricitate,
Căi ferate cu vapor
Încă nu eraʼ inventate
Mergea totul fără zor.
Cei bătrâni erau mai moi
Își mânau carul cu boi
Hois… cea… hois… cea!
Hois… cea… hois… cea!
81
 *
Azi zburăm pe căi ferate
În vagoane îndesate,
Sosim cu capete sparte
Nemâncați și degerați!
Decât atâtea nevoi
Mai bine carul cu boi!...
Hois… cea… hois… cea!
Hois… cea… hois… cea!
*
Cei vechi pânʼ făceau o lege
Legau mult tei de curmei
Chibzuind cum să o lege
Cu al țării obicei!
Căci bătrânii erau moi
Umblau cu carul cu boi!...
Hois… cea… hois… cea!
Hois… cea… hois… cea!
*
Azi sunt trebile schimbate
N-avem vreme de pierdut,
Legile trebui votate
Cu duiumu ʼntr-un minut.
Dar eu crez la biruri noi
E mai bun carul cu boi!...
Hois… cea… hois… cea!
Hois… cea…. hois… cea!
*
Dar la Plevna în redute
Când dușmanii stau ascunși,
Și ai noștri mii și sute
De gloanțe cădeau pătrunși
Erau falnicii eroi
Tot țărani de la boi!
Hois… cea… hois… cea!
Hois… cea… hois… cea!
Cu tot spiritul de elită ce domnea în cercul „Junimii”
aceste cuplete arată că talpa țării, „falnicii eroi” se bu-
82
curau de o adevărată și sinceră dragoste, ceea ce nu
prea se observă în zilele noastre de searbădă
democrație… Geloși de succesul revistei, cei de la „Re-
vista Contemporană” au scris și ei o revistă intitulată
„Pașol” care n-a avut niciun ecou5.

O SCHIȚĂ AUTOBIOGRAFICĂ
A LUI IACOB NEGRUZZI

În convorbirile mele cu dispărutul academician, în

vara anului 1918, când se afla la Iași, am insistat ade-
seori asupra marelui interes ce l-ar avea publicarea
Amintirilor sale despre „Junimea” și revista ei.
Iacob Negruzzi mi-a răspuns că a scris cu mulți ani
mai înainte aceste amintiri, dar că dorința lui este ca ele
să apară după ce nu va mai fi în viață. Desigur că au fost
și insistențe mult mai hotărâtoare, căci întors din refu-
giu la București, n-a trecut multă vreme și a început să
le publice în „Convorbiri Literare”; iar când le-a reunit
în volum, mi-a făcut marea cinste și o rară mulțumire
sufletească, trimițându-mi-l înainte ca exemplarele să fi
fost puse în circulație.
Fac această mențiune pentru a justifica motivul ce
m-a determinat să solicit dispărutului autor schița sa
autobiografică pe care a binevoit să mi-o trimită și pe
care o reproduc mai jos, fără nicio modificare.

București, 30 Martie 1923

Iacob Negruzzi – scria el – e fiul vornicului Costache

Negruzzi (cunoscutul autor) și al Mariei născută Gane,
fiica postelnicului Dumitrache Gane.
Numele de botez Iacob i s-a dat după acel al vorni-
cului Iordache Pallade care l-a botezat. Data nașterii
lui Iacob Negruzzi e ziua de 31 decembrie 1842 (13 ia-
83
nuarie 1843 după stilul de azi). Locul nașterii: orașul
Iași, în casa părintească din str. Negruzzi 5.
Cel întâi învățător al lui I. Negruzzi a fost D. Gheorghiu
(mai târziu profesor la școala „Centrală de fete”); al
doilea D. Schiller, originar din Bucovina, iar ultimul, în
țară, profesorul Karl Fieweger. Cu acesta din urmă a
plecat la Berlin în anul 1852 unde și-a făcut studiile se-
cundare și superioare. (Vezi descrierea Din copilărie în
volumul Amintiri din Junimea).
În anul 1863 s-a întors în țară cu diploma de doctor
în drept și la începutul anului 1864 s-a prezentat la
concurs pentru catedra de drept comercial de la facul-
tatea de drept din Iași. În urma concursului fu numit
întâi provizor și mai târziu definitiv.
La Iași a ocupat postul acesta până la aprilie 1885,
când a fost mutat la Universitatea din București, la
aceeași catedră, devenită vacantă prin încetarea din
viață a lui Vasile Boerescu. În anul 1896 fu pus la pen-
siune după 32 ani de profesorat.
Iacob Negruzzi a mai fost membru al consiliului per-
manent din ministerul Instrucției Publice, vreo opt ani;
deputat și în urmă senator, vreo douăzeci de ani.
Cu toată lunga durată cât a făcut parte din Corpurile
Legiuitoare, I. Negruzzi n-a avut niciodată o mare atracție
pentru politica activă. Plăcerea sa cea mare a fost tot-
deauna literatura.Așa împreună cu T. Maiorescu, Th. Rosetti,
V. Pogor și P. P. Carp, a înființat societatea literară
„Junimea” al cărei secretar perpetuu a fost.
În această calitate a luat parte la toate prelecțiunile
populare pe care le făceau membrii „Junimii”. Activita-
tea lui s-a manifestat mai ales prin înființarea „Convor-
birilor Literare” pe care a condus-o aproape treizeci
de ani: 18 în Iași, restul la București. Trecând-o apoi la
generația mai tânără, revista este condusă de d. profe-
sor S. Mehedinți6.
În această revistă, I. Negruzzi a publicat aproape
toate lucrările sale literare7 care în cea mai mare parte
au ieșit în șapte volume. Aceste lucrări în versuri și

84
 proză sunt următoarele:
În proză: Copii de pe natură, Scrisori despre limba ro-
mână, Mihai Vereanu (Roman), Plimbări prin munți și
Din Carpați.
Teatru: comediile Nu te juca cu dracul, Împăcarea, O
alegere la Senat, O poveste, Amor și viclenie (în versuri)
Beizadea Epaminonda.
Versuri: Satire, Epistole, Balade, Poesii lirice, Idei și
Maxime.
Traduceri: din tragediile lui Schiller; Hoții, Conjurația
lui Fiesco la Genua, Don Carlos, Cabală și Amor, Maria
Stuart, Fecioara din Orleans, aceasta din urmă tipărită
în „Convorbiri Literare”, nu este reprodusă în cele
șapte volume.
În colaborare cu I. L. Caragiale a scris textul unei ope-
rete Hatmanul Baltag, iar cu D. R. Rosetti mai multe re-
viste teatrale: „Nazat”, „Zeflemele”, „Nu te juca cu dracul”.
I. Negruzzi a fost ales membru al Academiei Române
în anul 1881. În anul 1890 a fost ales prezident, iar
după încetarea din viață a lui Dimitrie A. Sturza a tre-
cut secretar general.

UN NEMURITOR DESPRE ALTUL

Elogiul virtuozului G. Enescu

Succedându-i în scaunul vacant din templul Nemu-

ririi, maestrul George Enescu în discursul său de
recepție în sânul Academiei Române, în ședința so-
lemnă prezidată de Regele Carol II, i-a închinat lui I.
Negruzzi acest elogiu:

Maiestate, d-lor colegi, o personalitate din cele mai

semnificative pentru literatura românească, în istoria
căreia se profilează cu o deosebită noblețe Iacob Negruzzi,

85
a dispărut pentru totdeauna dintre noi. În timpurile
hotărâtoare prin care țara noastră trecea – sunt
aproape trei sferturi de veac – când talente literare izo-
late, cu greu se afirmau în mijlocul unui haos de scrieri
pustii și ortografii bizare, Iacob Negruzzi, împreună cu
Maiorescu, Carp, Pogor și Th. Rosetti, a visat și realizat
înființarea unui cămin al cugetării „Junimea”, unde lu-
crări de valoare își găseau consacrarea, iar cele de o
valoare relativă erau trecute prin focul unei critici
aspre dar totdeauna drepte, lucrările slabe fiind defi-
nitiv eliminate, sau public ridiculizate.
Aceasta a avut ca rezultat o regenerare a literaturii
și îndeosebi a limbii noastre, care a ieșit de aici simpli-
ficată, limpezită, instrument mlădios în mâna scriito-
rului. În revista Junimii „Convorbiri literare”, s-au dat
lupte crâncene în contra tot ce era mediocru, pre-
tențios și absurd, din „Convorbirile Literare” atâția ti-
neri și-au luat avântul spre glorie. Iar cel ce a dus în
spinare toate greutățile organizației Junimea timp de
trei decenii a fost Iacob Negruzzi, cumulând sarcinile
de director, de redactor și de secretar al Convorbirilor,
scriind însuși corespondența, alergând după abona-
mente, având a învinge indiferența publicului și a evita
piedicile întinse de adversarii Junimii pe care satirele
acesteia îi biciuise dureros.
Cu câtă dragoste a servit cauza ce a îmbrățișat cu ce
entuziasm și încredere în viitor! Dar și de ce bucurie
trebuia să i se umple inima, când acum, la bătrânețe,
privea îndărăt spre calea parcursă de literatura noas-
tră, al cărei cel mai vigilent îndrumător a fost el. Pără-
sind lumea aceasta, Iacob Negruzzi, poet, satirist,
autorul delicioaselor Copii de pe natură, luptător aprig
cu suflet neprihănit, a dus cu sine recompensa su-
premă a acelor ce, pentru binele obștesc, au muncit cu
tragere de inimă și răbdare: Viziunea sforțărilor sale
încununate cu succes și ale multiplelor roade cu care
s-a îmbogățit patria de pe urmele străduințelor sale.
Alături de toți acei care știu ce a însemnat Iacob
86
 Negruzzi pentru cultura noastră, vin cu adâncă
emoțiune să aduc prinosul meu de venerațiune pentru
om și de nețărmurită recunoștință și admirațiune pen-
tru scriitorul care și-a închinat viața operei de
înfrumusețare și înnobilare, a scumpei noastre limbi.
Fie-i memoria în veci binecuvântată!

NEGRUȚIGANIADA „JUNIMII”
Iacob Negruzzi și Nicolae Gane

Dacă Budai-Deleanu a scris epopeea eroic-comică

despre țiganii pribegi, cunoscută în istoria noastră lite-
rară sub denumirea „Țiganiada”, în faimoasa și vesela
societate a „Junimii”, unde nimeni nu scăpa neporeclit,
au existat doi boieri de viță care au fost onorați cu epi-
tetul de „țigani”.
Aceștia nu erau alții decât Nicolae Gane și Iacob
Negruzzi.
Deși fiecare în parte aveau poreclele lor deosebite:
lui N. Gane i se spunea „Drăgănescu” sau „Drăgan”, după
numele unui vestit băcan din Iași, iar lui Iacob Negruzzi
i se zicea „Carul cu minciunile” fiindcă aducea toate
știrile și toate noutățile, sau „Don Ramiro”, după titlul
uneia dintre poesiile sale, amândurora li s-a spus că fac
parte din neamul „Negru-țigănesc” (Negruți-Gănesc –
joc de cuvinte îmbinate), fiindcă amândoi aveau culoa-
rea brună și mai erau înrudiți între ei, fiind veri drepți
și frați nedespărțiți.
*
De altfel, cu această poreclă a fost onorat și Costache
Negruzzi, întemeietorul prozei literare în Moldova și
tatăl lui Iacob Negruzzi, căruia pe vremuri Ion
Alboteanu, fostul profesor al Seminarului din Socola
(pentru care i s-a zis și „Socoleanu”) i-a dedicat urmă-
87
toarele stihuri polemice, intitulate Răspuns la critici:

Iar pe cel ce se fălește

Că-i de viță de Roman
Și pe patriot hulește,
Să știți că-i soi de țigan.

Căci Negruți ce-nsemnează?

Ia, o piele mohorâtă
Ce chiar se asemănează
Cu a cioarei potrivită!...8.

*
Și tot pe tema… culorii feței, i s-a făcut și fiului său,
lui Iacob Negruzzi, un verset popular pe care veselii
junimiști, în frunte cu șăgalnicul și poznașul Pogor, is-
coditorul de porecle, îi cântau în cor când țineau să-l ta-
chineze sau să-i facă vreo demonstrație ostilă… de
simpatie!

Pe o leucă de căruță
Vârâtă sub o șură,
Nu mai tăcea din gură
O pasăre… negruță:

Ba rața că-i o prostă

Cu toate că-i a noastră,
Ba gâsca-i o netoată
Cioara și… lumea toată!9

Nu simțământul de rubedenie și legătura familiară,

ci potrivirea de caractere și temperamente și armonia
și seninătatea sufletească a închegat trainica frăție între
acești doi… negruțigănești – o prietenie ideală pe care
amândoi au dus-o „dincolo de bine și de rău”, cum spune
filosoful Nietzsche.

88
 *

Între Negruzzi și Gane a urmat o bogată și instructivă

corespondență10. Aceste scrisori datează cam de pe la
începuturile „Junimii” și ale „Convorbirilor Literare” și
ele, cu toate pasagiile glumețe și apropourile hazlii, con-
stituie o folositoare contribuție pentru cunoașterea at-
mosferei și a oamenilor acelei epoci.
Iată bunăoară cum își începe Iacob Negruzzi răvașul
către Nicu Gane, datat la 12 Ianuarie 1868, la reproșul
acestuia că l-a dat uitării, pe când funcționa ca magistrat
la Focșani:

Dragă Nicolae,

Tu ești un gogoman, sau mai bine, tu ești un egoist,

sau mai bine, tu ai toupet cum n-am mai văzut; sau mai
bine, ești și gogoman, și egoist și ai toupet.
Dar mă vei întreba pentru ce?
Îți voi răspunde: fiindcă toate actele tale dovedesc
aceasta pânʼ la evidență. Că ești gogoman dovedește
scrisoarea ta; că ești egoist dovedește strigătul tău de
détresse că te-am uitat, când tu nici îți mai aduci
aminte că mai suntem și noi pe lume; că ai toupet:
probă că uitându-ne, tu țipi cu amar că te uităm noi!

Această scrisoare, din care nu cităm decât începutul,

este răspunsul la scrisoarea pe care Nicu Gane i-o adre-
sase din Focșani c-o săptămână mai înainte, la 4 ianua-
rie 1868, și în care între altele îi comunică:

La alegeri am picat
De coastele mi-am stricat,
Șʼapoi viind înapoi
Prin ploaie și noroi
Am răcit

89
 Am bolit
Iar acum slavă Celui de sus
Frigurile la dracul s-au dus
Și mă găsesc iar sănătos
Nu însă cu chef și voios
Căci mă urăsc
Mă plictisesc
În târgul ist frumușel
…………………….. în el!

Dorul de vesela atmosferă a „Junimii” l-a făcut pe

blândul N. Gane să scrie, din plictis, aceste stihuri poli-
ritmice și să afirme în această scrisoare că se „consideră
exilat” în urbea Focșanilor…

*
Activitatea negruțigănească are și o altă însemnătate,
și poate și cea mai principală latură: înțelegerea și prie-
tenia literară dintre acești doi junimiști.
În Epistola III-a (scrisă ca și celelalte patru, în formă
de satire, închinate Carmen-Sylvei, lui Alecsandri,
Maiorescu și A. Naum), conducătorul efectiv al „Convor-
birilor Literare” versifică pentru Nicu Gane toată poesia,
în care, spre sfârșit, găsim și aceste strofe:

Trei lanțuri, o amice, ne leagă împreună:

Prietenie, sânge, lucrarea cea comună,
Dar chiar când din aceste niciunul nu ar fi
Cu tot așa tărie ca astăzi te-ași iubi.

Iubire frățească care datează din anii tineri, când N.

Gane invitat de Iacob Negruzzi la moșia părintească
(Iași), au ascultat pentru întâia oară, amândoi, cântul
cucului vestitor de primăvară și de dragoste.
În amintirea acelor clipe de inspirație, lirism și ro-
mantism juvenil, N. Gane, care, ca și tovarășul său, a

90
scris un volum de versuri, i-a închinat o poesie „lui Iacob
Negruzzi” în care se găsesc și aceste strofe:

Și m-ai sfătuit, țin minte, eu copil neștiutor,

Pe vorbarița hârtie să aștern ascunsu-mi dor.
Eu te-am ascultat și-n versuri scris-am taine
fără nume
Ș-au curs lacrimele mele…
și le-am dat de pradă-n lume
……………………………………………………………….
Iar ție, o amice! care atâția ani în șir
Îmbolditu-ne-ai la lucru, aducând al nostru bir.
La comoara cea comună, luptător neobosit
Ce ținut-ai cu tărie steagul sus, neprihănit,
Ș-ai pus pieptul în vremi grele, ș-ai pus umerii la jug,
Astăzi când prețuim roada adunată de sub plug,
Ție cu deosebire tot onorul se cuvine
Pentru nobila lucrare, pentru orele senine
Ce în vălmășagul vieții ne-a fost dat ca să gustăm!
Ție dar, scump prieten, plin paharul închinăm!

Aceste versuri N. Gane le-a cetit la cea de a douăzecea

aniversare a „Junimii”, când mai toți scriitorii societății,
după imperativul lui Iacob Negruzzi, au adus la sarda-
napalicul „banchet” câte o producție literară și când în
realitate a fost sărbătorit și directorul „Convorbirilor Li-
terare” care s-a executat și el, improvizând versuri umo-
ristice pentru noua direcțiune:
În care după ce râde pe socoteala lui Maiorescu și
Bodnărescu în primele strofe, I. Negruzzi îi închină lui
N. Gane strofa a treia:

Nicu Gane ca Primar

De Belferi n-avea habar,
Pastia oricât țipa
Nicu Gane asfalta.
Caii cad pe cap mereu
Nicu asfalta mereu,
91
 Asfalta întregul Iași
Până-n deal la Tătărași,
Dar când era la sfârșit
Belferii l-au sictirit
Căci ulițele prea bune
Dau o… nouă Direcțiune!

În realitate, sub această sprintenă formă hazlie, un

omagiu bine-meritat adus lui N. Gane care, primar fiind,
a modernizat Iașii, asfaltându-i ulițele, și-n același timp
un omagiu lui Maiorescu, creatorul „nouei direcțiuni”,
care a adus un spirit civilizatoriu, iar totodată o ironie
la adresa „partidei fracționiste” pe care o poreclește cu
epitetul de „belferi” și cărora a aparținut și Scarlat
Pastia, fost și el primarul municipiului. Epitetul de „bel-
fer” a circulat multă vreme în Iași, în luptele politice.

*
Corespondența dintre N. Gane și Iacob Negruzzi ca-
racterizează prietenia și raporturile literare dintre ei;
ba tocmai aceste raporturi literare au intensificat și ci-
mentat această prietenie.
Făcând cândva o ascensiune în munți, N. Gane îi scrie
amicului său o scrisoare în care presară, a joacă, aceste
versuri:

Frunză verde lemn uscat

Iată-mă-s pe deal urcat;
Privirea ar fi prea frumoase
Dacă vântul nu m-ar tăia în oase,
Tu, care-n urmă vei veni poate
Să nu mănânci, ca mine, ouă coapte
Ci o garafă de vin s-o bei dușcă

Dacă la vale vrei să mergi pușcă!

92
 *
În două rânduri s-a supărat N. Gane pe Iacob
Negruzzi – pe o chestiune literară și pe chestia „Junimii”.
Întâia oară, pe la 1885, când una din nuvelele sale,
fermecătoare prin graiul lor, a apărut în „Convorbiri
Literare” cu unele modificări mici (câteva cuvinte înlo-
cuite) făcute fără știrea și consimțământul său, și făcute
nu de Iacob Negruzzi, ci de un scriitor mai tânăr ca el,
de I. L. Caragiale. Și iată cum își exprimă N. Gane această
mică displăcere, în scrisoarea ce o trimite directorului
revistei:

… Nu tăgăduiesc iarăși că cea mai mare parte din mo-

dificările introduse le-aș fi primit eu însumi cu bucurie,
dacă mi le-ai fi pus în vedere, dar iarăși nu pot tăgădui
că unele mi-au displăcut, poate fără cuvânt, și că în mo-
mentul când mi-am cetit novela m-am simțit întru-
câtva așa zicând necăjit, presupunând mai ales că
Caragiale ar fi fost meșterul care a tăiat într-însa ca-n
cașcaval. Dar și acel necaz mi-a trecut etc.

Cu puțină intuiție psihologică ne putem convinge că

N. Gane n-ar fi fost supărat dacă mica operațiune sti-
listică ar fi fost făcută de Iacob Negruzzi și de nimeni
altul, căci o spune verde în răvașul citat: „le-aș fi primit
eu însumi cu bucurie, dacă mi le-ai fi pus în vedere” –
adică dacă schimbările stilistice ar fi fost făcute de
Negruzzi.

Când peste 18 ani eu am hotărât să mă mut la

București, cu „Convorbiri” cu tot, Nicu Gane era așa de
furios de această hotărâre a mea încât după multe și
zadarnice încercări de a mă opri în Iași, s-a pus cu
ciudă să-mi conteste dreptul de a dispune de „Convor-
biri” susținând că jurnalul ar fi al Junimii și nu al meu
personal11.

93
 Atât de mult a iubit N. Gane revista și societatea,
încât îi era peste putință să se despartă de ele și de…
Iacob Negruzzi. Era convins fermecătorul prozator că
această înălțătoare activitate culturală trebuie să dăinu-
iască în orașul din care a purces, și era singurul din
„Junime”, care a susținut această părere… Timpul a do-
vedit că dreptatea a fost de partea lui N. Gane, căci la
București, în valvârtejul vieții politice și sociale, Iacob
Negruzzi n-a mai putut face ceea ce pe tărâm cultural
făcuse la Iași: o operă pe care astăzi o putem califica mo-
numentală.
„Junimea” se divizase: în casa lui Maiorescu, la
București, și în casa lui N. Gane la Iași, dar nu mai era
ceea ce fusese odinioară!...

94
 ADNOTĂRI LA I. NEGRUZZI

1) Această valoroasă operă consacrată exclusiv „Junimii” al-

cătuiesc în total șase volume mari.
2) Testamentul lui Costache Negruzzi e publicat în revista
„Ion Neculce” din Iași, de Gh. Ghibănescu.
3) Gh. Panu în Amintiri de la Junimea, vol. I.
4) „Nazat” a apărut și în broșură la 1866 în tipografia Socec
& Teciu, Strada Serei 26, București.
5) N. Ulmeanu Pașol 1886, tipărit la Ascher & Klein, str. Ga-
broveni 20.
6) Căruia i-a urmat apoi, Tzigara Samurcaș, actualul director
al „Convorbirilor Literare”.
7) Unele din manuscrise au rămas postume, inedite.
8) Versuri citate de E. Lovinescu în monografia despre C.
Negruzzi.
9) Aceste versuri mi-au fost comunicate de D-na Lucia
Erbiceanu, fiica profesorului junimist Neculae Culianu.
10) Apărută în Studii și Documente Literare vol. I, I. E.
Torouțiu.
11) Idem.

95
.
P. P. CARP
.
 Născut la 29 Iunie 1835 în Iași. Unul dintre cei 5 fon-
datori. Traducătorul lui Shakespeare. Când discută are
totdeauna dreptate, fiindcă ceilalți, când sunt de altă
părere, spun numai prostii. Are darul proorocirei,
numai că până acum niciuna din prevederile sale nu
s-a împlinit. Mare om politic. El nu poate sta drept pe
scaun, ci stă totdeauna culcat, obicinuit cu picioarele
în sus. Starea capului său e așa, că necazurile nu-i vor
albi părul niciodată. Glasul său e ascuțit și supără mult
nervele lui Pogor. Mort la 12 Iunie 1919 la Țibănești.
I. Negruzzi (Dicționarul Junimii)

Bucurându-se de o înaltă autoritate în cercul „Juni-

mii”, i se zicea „Excelență” cu mult înainte de a fi fost mi-
nistru, și chiar în timpul primului ministeriat al lui
Maiorescu, care a fost ministru înaintea sa.
Spirit caustic, Petre Carp – căruia în prescurtare i
se zicea „Pepe Carp” – cu toată aparența sa gravă,
sobră, glacială – a fost și a rămas un mare ironist, un
neîntrecut zeflemist. A debutat la „Junimea” cu studii
critice și literare, fiind un judecător aspru, sever, edu-
cat ca și Maiorescu la cultura școalei germane. În acest
spirit critic el a scris recenzia despre cele Una sută și
una fabule ale lui Gh. Sion și eseul despre Răsvan și
Vidra, poemul teatral al lui Hășdău, pe care l-a executat
sângeros și nedrept, pe cât a fost de extaziat în critica
sa de poemul „Radu” al lui Ronetti-Roman.
Deși absorbit de literatura cultă străină – germană și
99
engleză – Carp a făcut parte din comitetul „Junimii” care
luase inițiativa de a tipări scrierile cronicarilor noștri,
operă națională și culturală pe care a înfăptuit-o însă,
singur, M. Kogălniceanu.
Constant în principii și convingeri, judecând oamenii
și faptele din punctul de vedere al perfecțiunii și
superiorității morale, ceda greu altor păreri sau consi-
derente; s-ar putea spune că a fost în felul său un îndă-
rătnic, în orice caz o fire paradoxală și de o absolută
originalitate.
*
Cum era privit în cercul literar al „Junimii”?
Eminescu, vizitându-l la Viena, unde Carp în anii ti-
neri reprezenta țara în calitate de consul, îl descrie ast-
fel în scrisoarea trimisă lui Iacob Negruzzi, la 16 Mai
1871:

Am fost odată la d-l Carp. Impresiunea ce dumnealui

a făcut-o asupra mea a fost foarte plăcută, deși după
prima vedere n-am putut să-mi formez opiniunea de-
finitivă asupra d-sale. Atâta e sigur că raționează foarte
original1.

Poetul constată dar, la prima vedere, la prima impre-

sie, că Carp este un spirit rațional, original.
A. D. Xenopol, citind critica lui Carp despre fabulele
lui Gh. Sion, o socoate foarte bună „numai limba lui e
uneori grozavă”, ceea ce face pe I. E. Torouțiu să adno-
teze în Studii și Documente Literare consacrate „Junimii”
această constatare:

Adevărat: limba lui Carp ieșea din spiritul timpului

și se situa cu 60 ani mai târziu; ea a devenit acum ac-
tuală, ceea ce înseamnă că și Carp a contribuit la puri-
ficarea și renovarea limbii literare. Iar în ce privește
spiritul său critic, Torouțiu observă: „Carp spunea
100
 odată că orice ar face I. Slavici, chiar dacă ar vrea, n-ar
fi în stare să creeze decât eroi buni”, constatare care de
fapt e cea mai potrivită caracteristică a sufletului și
operei lui Slavici.

Iacob Negruzzi – al cărui spirit critic îl reprezintă nu

opera sa literară, ci mai mult activitatea sa directorială
de la „Convorbiri Literare” – afirmă că „Pe Carp (păcat)
îl ie politica pe dinainte, deși el era cel mai aspru critic
și cel cu cunoștințele cele mai întinse din cercul nostru”.
Un alt critic al epocii, logicianul Gh. Panu, apreciază
astfel pe Carp:

„Un acerb și neînduplecat critic în contra mișcării li-

terare de atunci desigur că era d. Carp”.
„D. Carp era un critic impetuos, care se năpustea asu-
pra adversarului și-l lovea drept, fără să-și reție întru
nimic mâna. La d. Carp era sau o capodʼoperă sau o nu-
litate, mijlocie nu exista: ori Shakespeare sau La Fon-
taine, ori neantul”2.

Shakespeare, ca să-l nimicească pe Hășdău (cu Răz-

van și Vidra); La Fontaine, ca să-l distrugă pe Gh. Sion
(cu ale sale Una sută și una fabule).
Tranșant sau casant în aprecierile sale critice, într-o
seară l-a determinat pe Samson Bodnărescu, la o
ședință a „Junimii” să prefacă în chip radical piesa sa is-
torică Grigore Ghica Vodă.
A ținut prelegeri, a tradus pe Shakespeare din engle-
zește și pe Humboldt din nemțește. Admirând proza și
teatrul lui Costache Negruzzi, i-a oferit un exemplu din
Machbeth, scriind drept dedicație pe volum, un sonet în
care face apel la Constache Negruzzi să continue a dărui
limbii și literaturii române alte opere de valoare;
aceasta în timpul când autorul Păcatelor din tinerețe su-
ferind fiind, nu mai putea activa în câmpul literaturii.
101
 A iubit „Junimea” și îndeosebi pe Eminescu pentru
conservatorismul său național și împreună cu Maiorescu
l-a adus la „Timpul”. În contrast cu apartenența sa sobră,
era un ironist prin excelență. Când zeflemisea sau iro-
niza, toată figura i se însenina a umor și ilaritate, cuce-
rind astfel pe toți – chiar și auditoriul cel mai ostil.
„Pe unii îi vom convinge, pe alții îi vom învinge” a
amenințat el cândva ironic, cum remarcă Alexandru
Vlahuță. La școala sa zeflemistă au urmat câțiva
junimiști în politică: Bobeica, Petru Missir și A. C. Cuza
– acesta din urmă neîntrecut în întreruperile, replicile
și apropourile sale epigramatice.

*
Orator ascultat mai mult pentru claritatea ideilor și
pentru profunda sinceritate a convingerilor sale, decât
propriu zis pentru retorica sa, Maiorescu i-a apreciat
astfel talentul oratoric după discursul pe care – la
bătrâneță – l-a rostit la congresul partidului, la 1902:

Fără îndoială cel mai însemnat din cele 14 discur-

suri; cel mai aclamat și cel mai pătrunzător. Nu numai
înalt în idee, dar și foarte abil ca mod de exprimare față
de Rege și față de țară. S-a simțit în auditoriu că în
sfârșit, după 21 de ani de trudă, e pricepută politica ju-
nimistă inaugurată prin contra-Adresă de la 1881 și
concepută de Carp. De astă dată la toate vorbele lui,
răspunde un resunet adequat din publicul auditor și
congresul s-a transformat în apoteoza lui Carp. De
acum omul poate zice că n-a trăit în zadar3.

Maiorescu precizează că junimismul politic a fost

concepția proprie a lui Carp – de care nu l-au despărțit
decât tragicele evenimente finale ale războiului euro-
pean.
Ca fin ironist l-au apreciat Hășdău și Caragiale, iar în
102
Albumul pe care îl ținea în revista Viața, Vlahuță fă-
cându-i portretul l-a fixat astfel:

50 de ani pe care și-i poartă ca pe o floare la ureche.

Scurt, chel, figură aristocratică, poartă monoclu – sin-
gurul semn pe care au putut să-l surprindă carica-
turiștii noștri din persoana d-lui Carp. Cel mai distins
sub toate raporturile dintre cei 5 membrii fondatori ai
„Junimii”. A tradus pe Macbeth după textul original și
e probabil că va traduce pe D-l Alexandru Lahovary.
Inteligență scăpărătoare, cultură vastă, fire mândră și
cavalerească. Orator distins: fără a avea glasul muzical
și fraza sculptată a d-lui Maiorescu; are însă sponta-
neitatea gândirii, intuiția clară și subită a situației,
verva fericită a omului care e întotdeauna gata să-ți
răspundă, și să-ți răspundă bine.
Spirit dominator și inflexibil, planează peste zarva
politicii de interese personale și primește săgețile
vrăjmașilor cu o seninătate și cu un zâmbet de erou in-
vulnerabil.

Zeflemist irezistibil a fost P. P. Carp și în activitatea

sa parlamentară, în epoca de aur a retoricei române. De
aceea I. G. Duca evocându-l, constată:
„Era omul cel mai de spirit din epoca lui. Întrerupe-
rile lui erau fără replică. Prin ilaritate cucerea lesne au-
ditoriul cel mai ostil.”
Caragiale avea un adevărat cult pentru Carp, căci îl
știa om de duh, dar și de o profundă seriozitate. În „Mof-
tul Român” el l-a caricaturizat ca „șef” al „porumbeilor”
și al „gogomanilor” comparându-l totodată cu cancela-
rul de bronz al Germaniei și apreciindu-l a fi un veritabil
„Bismarck al României”.
De aceea și Gh. Panu în „portretul” ce i-a făcut la
1888, a remarcat de la început:
103
 D-l P. Carp este în politică un fel de lord englez con-
vertit la socialismul de stat, sau mai drept la Bismar-
kianism?! Englezii au fost obiectul său de predilecție
și nu era ocazie în care să nu citeze ceva din Lord Ma-
caulay. Din această întâi fază i-a rămas felul său de a
vorbi în parlament; d-sa își impune în discursurile sale
o disciplină mare, ca curtezan și ca mare senior. D. Carp
știe că discursurile sale vor fi cetite la Palat, deci dacă
forma personală face momentan impresie, cea obiec-
tivă este singura care rezistă la citire.

A cultivat spiritul și ironia rostite, dar nu și scrise. În

scris era rațional, filosofal, aforistic. La a patruzecea ani-
versare a „Convorbirilor Literare” cerându-i-se o cola-
borare festivă, Carp a scris acest aforism:

Precum în metafizica filosofii au căutat, deși fără re-

zultat, să afle cauzalitatea lumii, dar au fost răsplătiți
de sforțările lor prin stabilirea unor adevăruri eterne
în morală și în estetică, tot așa în politică numai aceia
au contribuit la progresul social, care au urmărit cu
stăruință idealul, fie și nerealizabil, al perfecțiunei
umane.

De altfel în discursurile sale se găsesc multe reflecții

filosofice și aforistice.

SPIRITUL ȘI ZEFLEMEAUA LUI CARP

Pe vremuri de demult, când biografiile și viețile

romanțate ale scriitorilor încă nu erau cunoscute, auto-
rul care își etala chipul în fruntea cărții sale era supus
tuturor ironiilor. „Cu portretul și iscălitura autorului”4
devenise o glumă proverbială a umoriștilor timpului.
S-ar putea spune că acest dicton satiric aparține lui

104
Carp.
Într-adevăr, în critica sa asupra Fabulelor lui G. Sion,
Carp ironizează, cel dintăi, obiceiul autorului de a-și
pune fotografia în fruntea cărții:

Acest număr important de fabule, scris de Carp, este

întovărășit de o prefață și de portretul autorului. Por-
tretul este bine nimerit și va servi împreună cu portre-
tele celorlalți oameni mari, în mod folositor, la…
studiile fisionomice ale generației viitoare5.

Iată dară pe Carp cel dintâi care ironizează această

lipsă de modestie a autorilor – astăzi intrată în modă.

*
O notiță apărută în „Curierul” lui Balassan din Iași,
avea aerul să persifleze pe Carp când a publicat în
„Convorbiri Literare” traducerea lui Othello. Din ce
limbă a tradus d-l Carp opera lui Shakespeare? se în-
treabă ziarul „Curierul” cu intenția de a-i contesta
cunoștința limbii engleze.
A doua zi după ce P. Carp ia cunoștință de această
notiță – scrie Gh. Panu6 – el se duse la redacția „Curie-
rului” unde-l găsi pe Balassan; apropiindu-se de acesta,
cu pălăria înaltă pe cap și cu monoclul în ochi, îl întrebă
în englezește: „Ce mai faci?” Bietul Balassan nu numai că
nu înțelegea nimic, dar nici nu pricepea în ce limbă i se
vorbește. Atunci d. Carp, zâmbind, se retrase zicându-i:
„– Să spui redactorului care a scris notița, că am fost pe
aici și că ți-am vorbit în limba în care Othello a fost scris”.
Personal am avut prilejul de a-l asculta conversând
în limba engleză cu Boxhall reprezentantul firmei
„Watson & Jouell” din București și care, pare-mi-se, a
făcut parte din corpul diplomatic al legației Britanice
din Capitală.

105
 *
Ironizând „Junimea” și pe junimiști pentru a lăsa frâu
liber zeflemelei, Iacob Negruzzi i-a replicat într-un rând,
ca un reproș:
Sistemul tău e foarte simplu și comod: Vii din șase în
șase luni la „Junimea”, scoți sabia din teacă, formulezi
sau mai bine inventezi o teorie, tranșezi toate chestiile
cu vârful sabiei, condamni și reprobi tot ce nu-ți con-
vine și apoi pleci! Apoi nu se discută așa!7

De unde se vede dorința „Junimii” de a-l avea cât mai

des în mijlocul ei și de unde rezultă că Petre P. Carp cu
spiritul său tăia ca și cu sabia…
Succedând pe Maiorescu la departamentul Instruc-
țiunii, în guvernul lui Ion Brătianu, Carp a încercat o
profeție – evident zeflemistă:
Grigore Ventura, cunoscut în lumea politică și gaze-
tărească sub numele de „Papa Ventura” întâlnindu-l pe
Carp, după ce a depus jurământul la Palat, i s-a adresat
astfel:
„– De acum liberalii s-au așezat de-a binelea la gu-
vern! a exclamat el cu intenția de a-l măguli pe Carp, a
cărui prezență în minister, credea el, le-ar asigura o gu-
vernare mai lungă.”
Dar Carp, cu umorul său grav, i-a dat acest răspuns
neașteptat:
„– Notează-ți, Grigore, în carnet, că acest guvern nu
va dura decât cel mult două săptămâni, tocmai fiindcă
și eu fac parte din el”8.
În guvernul lui Lascăr Catargi, în seziunea de la
1876-77, în urma unei interpelări la Senat, Maiorescu
primind un vot de blam, a demisionat din demnitatea
de ministru al Instrucției.
Carp, fără a ezita, i-a luat locul.
Tot așa Carp nu s-a sfiit să-l atace în parlament pe
106
Vasile Alecsandri, care ca raportor al legii pentru darea
în concesiune a construirii unei rețele ferate, a susținut
consorțiul englez Crawley, împotriva lui Carp, care
susținea un consorțiu național.
Atitudini caracteristice care denotă intransigența
spiritului său.
Iar la 1889, sub guvernul prezidat de Th. Rosetti,
când opoziția cerea dizolvarea parlamentului și Gh.
Panu demonstra de la tribună că guvernul este impopu-
lar, Carp, care făcea parte din minister, a potolit spiritele
cu următoarea replică, un adevărat dicton:
„– Într-adevăr am venit la cârma țării fără populari-
tate, dar vă asigur că vom pleca de la guvern bucurân-
du-ne de cea mai mare popularitate!”.
În clipele cele mai serioase, Carp era ca întotdeauna
profund ironic.
*
Ales la Vaslui sub guvernul lui Ion Brătianu și cu con-
cursul său, Carp primi rezultatul scrutinului cu o totală
nepăsare.
Totuși alegătorii au ținut să-i facă o manifestație de
simpatie și au venit să-l aclame cu fanfare și în urale –
ca în actul final al Scrisorii Pierdute… Dar alesul Vaslu-
iului nu se făcea văzut.
Prefectul, care conform tradiției condusese operația
electorală, veni la Carp rugându-l insistent să apară la
fereastră și să adreseze câteva cuvinte alegătorilor
manifestanți. Cu mare ce, șeful junimiștilor s-a lăsat
convins și apărând la fereastră rosti pe cât de ironic pe
atâta de grav următoarele… impresionante cuvinte:
„– Domnilor, astăzi este cea mai mare zi și cea mai
mare sărbătoare pentru întreaga Europă, fiindcă eu,
Petre Carp, m-am ales la colegiul I de Vaslui! Vă mul-
țumesc în numele Europei!”9.

107
 *
La Senat, sub guvernul Lascăr Catargi, la discuția Me-
sajului, în sesiunea 1894/95.
Gheorghe Mârzescu, tatăl lui Georgel Mârzescu,
vorbește la primul pasaj din Adresă despre eterna ches-
tiune a libertății în alegeri. Contestând guvernului orice
urmă de libertate, fostul ministru și profesor universitar
se adresează solemn și grav către banca ministerială:
„– Ce faceți cu funcționarul care votează?”
Ministrul Domeniilor, Carp, se ridică în locul minis-
trului de Interne și răspunde scurt și cuprinzător:
„– Eu îl dau afară!”
Gheorghe Mârzescu tăcu în așteptarea unui prilej de
replică tăioasă. Și momentul prielnic se ivi numai decât:
Răspunzând atacurilor opoziției, Carp zise la un mo-
ment dat:
„– Doar nu veți pretinde guvernului să se comporte
în alegeri ca o duducă de 18 ani?!”
(Fiind alesul Vasluiului Carp își aduse aminte de „du-
duca de la Vaslui” cunoscuta și hazlia reminiscență de
la „Junimea” și o întrebuință în răspunsul său drastic).
Deastădată însă îl întrerupse Gh. Mârzescu cu umo-
rul său mucalit:
„– Eu nu te consider duducă de 18 ani, ci vadană de
4 bărbați!”
Ilaritatea fu generală. Râdea și Carp sub monoclul său
de acest apropos glumeț și politic al lui Gh. Mârzescu,
care în treacăt fie zis, vizitase și el cândva memorabilele
ședințe ale „Junimii”.
*
Aducând în parlament legea minelor, Carp, autorul
ei, a fost combătut nu numai de liberali și socialiști
(aceștia din urmă nu trecuseră încă la liberali), dar și de
conservatori care atunci duceau luptă fățișă împotriva
elementului junimist.
108
 Aceasta la 1894.
Singurul susținător al legii – afară de junimiști – era
Gh. Panu.
La Senat P. S. Aurelian, care a urmat la tribună lui Gh.
Panu (la acea dată afiliat partidului conservator), își ex-
primase uimirea că Panu, deși partizanul lui Lascar
Catargi, șeful conservatorilor, se dă totuși de partea
junimiștilor.
La această observațiune Carp interveni de pe banca
ministerială pentru… apărarea lui Panu și întrerupând
pe Aurelian, zise:
„– Pentru acest serviciu ce-mi face mie personal, îi
voi da d-lui Panu o mină în concesie!”
Ilaritate.
*
Tot în camera junimist-conservatoare din 1894, V. G.
Morțun, deputat social-democrat, alesul colegului al II-
lea din Roman, dezvoltase o interpelare cu privire la
ideile subversive de care erau acuzați vechii socialiști,
demonstrând în acest scop necesitatea tuturor liber-
tăților constituționale.
Argumenta Morțun în patetica sa oratorică:
– Ce ați zice bunăoară dacă ne-am trezi cu pă-
durarii d-lui Carp de pe domeniile statului, că vin și ne
iau la săpuneală, apărând astfel pe șeful lor împotriva
atacurilor ce i se aduc?”
La aceasta, Carp, fără multă sinchiseală, răspunse
flegmatic-ironic:
„– Mai deunăzi le-am și distribuit carabine tuturor
pădurarilor tocmai în acest scop!...”
Râdea până și interpelatorul.

*
Ca autor al legii minelor, Carp a avut de furcă la
discuția legii, nu numai cu toată opoziția liberală, dar și

109
cu propriii săi partizani din guvern, adică cu elementul
conservator catargist și chiar cu toată presa – afară de
„Constituționalul” junimist.
Când legea a venit la Cameră, Carp a explicat astfel
indiferența sa față de atitudinea ziarelor:
„– Eu am încheiat un acord cu gazetarii: ei să scrie ce
vor și eu să fac ce înțeleg!”
*
Deputatul Al. Djuvara, o podoabă a retoricii române,
ținând o cuvântare în Cameră, tindea să dovedească
inconsecvența lui Carp. Stând la tribună el răsfoia
colecția „Monitorului Oficial” și găsind ceea ce căutase,
zise triumfător, continuându-și discursul:
„– Iată domnilor deputați ce susținea d. Carp acum
un an!”
Tocmai în clipa aceea apăru Carp în Cameră și auzind
aceste cuvinte dădu oratorului următoarea replică
spontană:
„– Am să-ți răspund la anul!”10.
*
Când, la 1901, se produse ruptura între junimiști și
conservatori, deputatul carpist Grigore Triandaf adre-
sându-se lui Carp, i-a spus în toată expansiunea dorinții
sale:
„– Ca să văd partidul împăcat, mi-aș da și capul,
dragă șefule!”
„– N-am ce face cu el! a răspuns Carp foarte grav”11.
*
După dorința expresă a lui Carp, Maiorescu a numit
pe Caragiale directorul Teatrului Național din București.
Venit în fruntea instituției, Caragiale a adus în teatru
pe cei doi mari actori I. Anestin și N. Hagiescu, care pri-
begeau prin țară cu trupele lor ambulante.
Faptul acesta a produs zâzanie și resmeriță printre
110
actorii teatrului și deci o seamă de neplăceri pentru
Caragiale, care, plictisit peste măsură de intrigile de cu-
lise și în urma unui conflict cu marele comic Ștefan
Iulian, și-a înaintat demisiunea.
Carp, întâlnindu-l după câteva zile și fără a ști ceva
despre cele petrecute, l-a întrebat amical:
„– Ce mai nou Iancule pe la teatru?
– Habar n-am! coane Petrache.
– Cum așa?
– Fiindcă nu mai dau pe acolo!
– Cum asta?
– Am demisionat.
– Bine ai făcut! Ai avut și tu o inspirație bună.
– ???
– Căci dacă nu demisionai, actorii te-ar fi… demisio-
nat pe sus!”

De ce a dat Carp această replică?

Fiindcă și el, ca mulți dintre admiratorii lui Caragiale,
îl tachina că nu mai scrie nimic pentru teatru; ba într-un
rând l-a și apostrofat:
– Mă Iancule, rău te-ai mai lenevit! Nu mai scrii
nimic!
– Ba scriu, coane Petrache, că altă meserie n-am! se
apăra Caragiale.
– Nu vorbesc de mofturile tale, ci de vreo nouă lu-
crare teatrală, o comedie în trei-patru acte!

Acum era rândul lui Caragiale să dea un răspuns cu

tâlc:
„– Știi una, coane Petrache?! Stai dumneata trei-
patru ani la guvern și voi scrie și eu trei-patru acte, în
tihnă!...”
Cei care cunosc durata… guvernărilor lui Carp, vor
înțelege cât de sarcastică a fost de astă-dată replica lui…
Caragiale.
111
 *
Ex-Kaiserul Wilhelm al II-lea, întreținând o con-
versație cu ministrul Belgiei la Berlin (după cum a isto-
risit sub semnătură proprie Constantin Meisner12)) și
venind vorba de România, făcu următoarea declarație
diplomatului belgian:
„– A, în ce privește România, eu am o singură poli-
tică… Sunt carpist.”
Reprezentantul Belgiei, care prin vârsta sa era con-
siderat decanul diplomaților aflați la Berlin, a zâmbit
respectuos și cu un aer de perfectă înțelegere. În reali-
tate însă nu înțelesese nimic!, notează C. Meissner, care
deține acest fapt de la Maiorescu.
În urma acestei conversațiuni diplomatul Belgiei s-a
dus chiar a doua zi la legațiunea română din Berlin,
unde ministrul României, Beldiman, îi dădu cuvenita
explicație despre ceea ce înseamnă „a fi carpist”.
La rândul său Beldiman a comunicat faptul șefului
său ierarhic, lui Alexandru Lahovary, ministrul de Ex-
terne, cu următoarea edificare:
În urma unei audiențe pe care P. P. Carp a avut-o la
împăratul Germaniei, acesta informându-l despre
dificultățile pe care le întâmpina cu provincia poloneză
din Germania, care nu se lasă germanizată, Carp a opi-
nat că în asemenea cazuri nu există alt mijloc decât co-
lonizarea teritorului cu locuitori autohtoni, dând în
această privință, ca exemplu, situațiunea identică
atunci, din Dobrogea noastră.
Această soluție i-a plăcut mult lui Wilhelm care de
atunci a rămas… carpist!
Anecdota este de pură esență diplomatică.
*
Considerat ca cel mai agreat dintre sfetnicii primului
rege al României, Carp a fost cu toate acestea deseori în
divergență de păreri cu Suveranul său. Această datorită
112
caracterului său de bronz și francheței sale extraordi-
nare.
Într-un rând, văzându-l adversar categoric, Regele
Carol I i-a pus următoarea întrebare, mai mult cu inten-
ția de a exprima o uimire:

– Cum se face, domnule Carp, că nu ne-am cunoscut

mai bine, eu german prin naștere și dumneata german
prin educație și cultură?
– Foarte simplu, Maiestate! Eu am acumulat cultura ger-
mană pe când Maiestatea Voastră a devenit un bun român!
Departe de a fi o ironie, – cum poate s-ar fi gândit
Carp – Suveranul a dat acestui răspuns un înțeles
național românesc, căci înțeleptul rege a obiectat:
– Nu știu, d-le Carp, dacă ai ținut să-mi aduci un elo-
giu, dar știu că în cazul acesta n-ai fi putut găsi un altul
care să-mi procure o mai mare mulțumire sufletească!

*
Mare vâlvă a produs un interviu pe care l-a acordat
la Viena în anul 1908, ziarului „N. Fr. Presse”.
Era pe vremea marilor agitațiuni din Balcani și a re-
voltelor din Macedonia.
Vorbind de aceste evenimente, Carp a spus că pentru
România, Macedonia este o chestiune a „Hecubei” – ceea
ce a produs în presa noastră fulminante critici și atacuri
împotriva lui Carp.
Nu mult după aceasta a avut loc o întrevedere între
D. A. Sturza și Contele Aerenthal.
Despre această convorbire, Carp a spus:
„– Când vorbește Sturza, nu-i dă nimeni nicio
importanță, dar când vorbesc eu, urlă Europa!”18.
*
O reminiscență anecdotică despre pățania electorală
a lui Carp la Vaslui:
Dacă Caragiale, debutantul politic, n-a putut izbuti
113
să i se fixeze o candidatură, Carp fost de atâtea ori mi-
nistru, prim ministru, șef de partid, și de toată lumea
din țară și din străinătate, recunoscut om de stat, a
reușit să candideze și să… nu se aleagă, fiind trântit de
un modest cetățean din propriul său județ și fieful său
electoral: la Vaslui.
Într-adevăr la o alegere generală Carp a căzut la
Vaslui, reședința sa, unde în schimb a fost ales Iancu
Gingir, persoană absolut necunoscută în lumea politică.
Eșecul electoral al lui „conu Petrache” a rămas de po-
mină, căci parlamentul aștepta cu mare curiozitate să
vadă pe adversarul necunoscut care a biruit în alegeri
pe Carp.
Această „cădere” a făcut celebru pe cel „reușit”…!
*
De altfel, Carp n-a pus niciodată mare preț pe corpul
electoral pe vremea colegiilor cenzitare și privea cu ab-
solută nepăsare rezultatul scrutinului în orice alegere.
Așa la o alegere de balotaj ce a avut loc la București
la 1909, când s-a ales candidatul partizan al lui Take
Ionescu și a căzut însuși Marghiloman, a avut loc urmă-
torul dialog caracteristic, între Carp și Marghiloman:
Carp: „Cât ai cheltuit la balotajul de ieri?”
Marghiloman: 21.000 lei.
Carp: „Păi dă! Nu sunt eu mai cuminte că nu-mi chel-
tuiesc banii pe asemenea prostii?”14.
Dovadă eloquentă cât de puțin se sinchisea Carp
dacă reușea sau nu în alegeri; de aceea uneori el se ale-
gea fără vrerea lui. Se răzbunau astfel și alegătorii știin-
du-se tratați atât de sus de disprețul suveran al lui Carp.
*
Scrisoarea ce urmează, reprodusă în facsimil, da-
tează din vremea când junimismul politic era în apogeu
sub șefia lui Carp.

114
 „Șeful” era atunci nu numai recunoscut de devotații
săi partizani, de toți „gogomanii” partidului, dar și foarte
stimat de mulți dintre conservatorii lui Lascar Catargi.
Autoritatea lui Carp era cu atât mai mare, cu cât el
introdusese în viața politică așa zisa notă zeflemistă,
uneori tăioasă, alteori spirituală și de amuzament.
Era în anul 1901, deci pe vremea celor trei colegii.
La Dorohoi se dădea luptă mare la colegiul I de Cameră,
la acest colegiu unde un singur vot putea să decidă de-
finitiv reușita sau căderea candidatului. Ca să-și dea
seama cetitorii ce putea să însemne un vot pe vremea
aceea, vom face o paranteză, povestind următoarea
anecdotă:
Într-un rând doi „nobili” alegători ai colegiului I,
domiciliați în Iași dar care își aveau sediul politic în
județul Dorohoi, în ziua alegerii, cu trenul de dimineață
au plecat din Iași spre Dorohoi. Au pierdut însă legătura
cu trenul ce pleca din Leorda spre Dorohoi, din cauza
prefectului C. Miclescu15, care a luat această drastică mă-
sură, dispunând ca trenul din Leorda să plece cu o mi-
nută înainte de sosirea trenului de Iași…
Pasămite, cei doi alegători făceau parte dintr-un par-
tid de opoziție. Trebuiau deci împiedicați de a vota. Pe
vremea aceea nu era încă aeroplanul și nici măcar auto-
mobilul. Cu trăsura cei doi opozanți nu mai puteau
ajunge la timp. La numărătoarea finală, lipsa celor două
voturi a folosit candidatului guvernamental.
Amintim această anecdotă ca să arătăm – cum am
spus – care era, pe vremea colegiilor restrânse, valoarea
unui vot. Este adevărat că aici e vorba de două voturi.
Dar aceasta nu schimbă nimic: prefectul Miclescu ar fi
revoluționat mersul trenurilor și pentru un singur vot,
tot așa cum a făcut-o pentru două!!...

115
 *
Închizând paranteza, ne întoarcem la alegerea din
1901.
Carp, știind cât de mult prețuiește un singur vot la o
atare alegere, își aduse aminte că la liceul „Bașotă” din
Pomârla (jud. Dorohoi) funcționează ca director al
școalei vechiul junimist literar, poetul Samson
Bodnărescu, al cărui vot putea fi de mare preț. De cât,
omul acesta se ținea departe de luptele politice și nu-și
făcea datoria de cetățean alegător, dacă nu era îndemnat
anume.
De aceea Carp i-a trimis scrisoarea pe care o dăm și
în facsimil. Iată-i conținutul:

În 30/3 91
Dragă Bodnărescu,

Oricât de poet ai fi, realitatea lumii te apucă și te

face alegător. Așa și cu tine și în această calitate ai
rara fericire de a primi un autograf de la șef. Acest au-
tograf are de scop să te roage a vota pentru Stroici16
și Moruzi17, candidații noștri la colegiul I. Contez pe ve-
chea noastră amiciție ca să nu-mi refuzi acest serviciu.

Al tău devotat P. P. CARP

Iată o zeflemea amicală din partea zeflemistului

Carp, care recunoaște în S. Bodnărescu un poet și un…
apolitic. De aici… autograful „de la șef” pe care poetul
de la Pomârla l-a primit cu o cinste deosebită și l-a păs-
trat în colecția autografelor de valoare18.

116
 ADNOTĂRI LA P. P. CARP

1. Vezi scrisoarea lui Eminescu în Studii și Documente de I. E.

Torouțiu, vol. I.
2. Gh. Panu, Amintiri op. cit.
3. Scrisoarea lui Maiorescu către I. Negruzzi, în Studii și Do-
cumente de I. E. Torouțiu, vol. I.
4. În special Anton Bacalbașa a persiflat sarcastic acest obi-
cei, astăzi în vogă…
5. Studiul a fost publicat în „Convorbiri Literare”.
6. I. Negruzzi în Amintiri din Junimea.
7. Idem.
8. C. Bacalbașa în Bucureștii de altădată.
9. Gh. Panu în Portrete Parlamentare.
10. Idem.
11. Idem.
12. C. Meissner în articolul său intitulat Ex-Kaiserul Carpist
apărut în ziarul „Lumea” din Iași, 1933.
13. C. Bacalbașa în Bucureștii de altă dată.
14. Idem.
15. C. Miclescu, fost prefect de Dorohoi, actualmente stabilit
la Cernăuți.
16. I. Stroici, carpist.
17. Kneazul Moruzzi, conservator, fost prefectul Bucureștilor,
trecut apoi la liberali.
18. Soția poetului, nu de mult decedată, a păstrat o bogată
corespondență literară din epoca „Junimii”.

117
.
 VASILE POGOR
– „Teribilul copil” al „Junimii” –
.
 Născut la Iași, la 20 August 1833. Unul din cei cinci
fondatori stâlpi de gazdă a Junimii. Capul cel mai fan-
tastic în teorie, burghezul cel mai prozaic în practică.
Autor de poesii originale și traduse. Iubind femeile dar
urând vinul. Autorul tuturor propunerilor nerealiza-
bile și a trei părți din porecle și ziceri din care se com-
pune acest dicționar. Omul cel mai corosiv din lume,
schimbându-și ideile după fiecare carte nouă ce
cetește și entuziasmat de fiecare de-a rândul. Propu-
nând nesfârșit lucrări comune, dar uitând propunerile
sale a doua zi după ce le făcuse. Țiind la tradiția Junimii
dar uitând-o veșnic. Acum ca poet în decadență, ca
autor de corosivități în floare. († 20 Martie 1906).

I. NEGRUZZI (Dicționarul Junimii)

Cel mai vesel, mai satiric, mai sarcastic, mai neastâm-

părat și mai poznaș din toată pleiada „Junimii” și ade-
văratul ei „copil teribil”. Un tip de faun care și-a păstrat
această linie caracteristică făpturii sale până la
bătrâneță.
Spirit zglobiu și vioi, extrem de fin și delicat în ma-
nierele sale de elită: nu fuma pe stradă, ca nu cumva
fumul țigării să supere pe vreun trecător. Vasile Pogor,
vlăstar boieresc, a fost fiul evghenistului Vasile Pogor,
fost membru în Obșteasca Adunare a Moldovei, autor
de stihuri satirice și colaboratorul lui Bariț, în a cărui
Foaie pentru minte, inimă și literatură a publicat o satiră
121
în versuri Neam vine, neam să trece, ironizând pe Vodă
Mihalache Sturdza, fiind totdeodată cel dintâi traducă-
tor al Henriadei lui Voltaire și autorul unei improvizații
rimate în care a făcut Profeția anului 1839 împlinită la
1849.
Fiul său, junimistul Vasile Pogor, a publicat în
„Convorbiri Literare” o Satiră Veche a părintelui său,
rămas scriitor necunoscut, dar care prin stihurile sale a
scris un adevărat pamflet împotriva epocii evgheniste.
*
Poet a fost și Vasile Pogor, fiul boierului evghenist. El
a animat și înveselit întreaga „Junime” în epoca ei de
glorie. A scris versuri originale și a tradus pe clasicii
poeți francezi care străluceau în literatura universală. A
fost cel mai autentic reprezentant al culturii latine și în-
deosebi al literaturii franceze, ceea ce nu l-a împiedicat
de a traduce Faust al lui Goethe. Amator de farse, zefle-
mele și de istorisiri picante, a fost totuși un sceptic, un
adept al filosofiei budiste, un admirator al poemelor in-
dice – ale Mahabaratei și Vedelor, cât și ale Nirvanei, –
împărtășind și filosofia schopenhaueriană, preconizată
de Maiorescu. Combătea creștinismul, în discuții,
susținea înființarea unei societăți pentru stârpirea
creștinismului, ceea ce „ar fi adus desigur cea mai mare
fericire omenirii”, susținea el înclinând spre Nirvana…
Un temperament de o rară complexitate.
Vasile Pogor este autorul și iscoditorul tuturor pore-
clelor cu care a cinstit pe membrii „Junimii” și numai
acela care era mai puțin decât o „caracudă” și-i era com-
plet indiferent și inexistent, nu s-a bucurat de o atare
distincțiune din partea lui Pogor, care a preferat în locul
ședințelor „mercuriale” (fiindcă se țineau miercurea la
Maiorescu), ședințele „venerice” (care se țineau vinerea
la el).
Vasile Pogor a precizat că ideea despre înființarea
122
„Junimii” s-a născut într-o seară, când el și Maiorescu,
ieșind din casa acestuia, de la vechea școală preparan-
dială, s-au oprit în dreptul fănarului de lângă „Trei-Sfe-
tite, ce-i drept,… pentru altceva dar totuși… în clipa
aceea memorabilă s-a născut… ideea!1”.
„Copilul teribil” al cenaclului – cum îl apreciază Gh.
Panu – pentru originalitatea și ciudățeniile sale, pentru
spiritul său inventiv și ingenios, pentru causticitatea iro-
niilor sale, pentru arta sa de a provoca râsul și pentru
preferința ce o avea pentru glumele, anecdotele și
„corosivitățile” ce se aduceau sau interveneau la „Juni-
mea”, Pogor n-a cruțat pe nimeni de gratificările sale
epitetice. Nici chiar pe Maiorescu, căruia în derâdere
i-a zis amical „Centrala”, deși procesul ce i s-a intentat
lui Maiorescu pe această chestiune, l-a prea amărât pe
Pogor. Nu l-a cruțat nici pe Carp, al cărui glas strident îl
enerva în așa fel încât spunea în gura mare, fără cea mai
mică rezervă:
„– Carp când vorbește, parʼcă taie cu ferestrăul!”2.
Maiorescu, în studiul său „Leon Negruzzi și Junimea”,
prezentând pe corifeii societății, îl pune în frunte pe
Pogor pe care-l definește a fi „veselul voltairian”.
El a introdus la „Junimea” bătaia cu perne, și el a adus
la ședințele animate și zgomotoase ale societății ta-
lanca, drept clopoțel, pe care a cumpărat-o anume „pen-
tru boi, nu pentru oi”3, cum a cerut să i-o dea negustorul
de la care a cumpărat-o. El era acela care – secondând
pe Iacob Negruzzi când acesta cerea scriitorilor să-i dea
vreo lucrare pentru „Convorbiri Literare” – striga fără
jenă: „Scoate-o, scoate-o!” sau când se cerea ca traduce-
rea unei lucrări să fie comparată cu textul original, el
vocifera nemțește: „Das Pergament! Das Pergament!”.
Cu o singură excepție față de Alecsandri, pentru care
avea un cult nemărginit, toți ceilalți corifei ai „Junimii”
n-au scăpat de ironiile sale. L-a executat până și pe me-
123
lancolicul Eminescu, când poetul cu darul său fermecă-
tor a cetit „Sărmanul Dionis”, afirmând, mai mult pentru
a distra și a se amuza, că filosofia pe care e brodată nu-
vela, e confuză. Dʼapoi pe Bodnărescu, cu poesiile sale
nebuloase cum l-a executat cu ironiile sale și câte perne
nu i-a aruncat în cap?!!
Ca și lui Carp, îi plăcea și lui să stea uneori tolănit cu
picioarele pe masă… Nu din aroganță ci ca o dovadă, ca
un semn, că e foarte atent la o lectură sau la o discuție,
la care intervenea uneori cu păreri foarte interesante,
ce provocau dezbateri în contradictoriu, și de cele mai
multe ori cu întreruperi sarcastice care provocau ilari-
tate. Câteodată șoptea replici amuzante când vorbea
Maiorescu, care arunca priviri semnificative spre cei
care nu-și puteau astâmpăra râsul și care se scuzau ca
elevii la școală:
– „Pogor ne face să râdem!”
Din cauza picanteriilor sale, Dimitrie Sturdza a înce-
tat a mai frequenta ședințele „Junimii”, fiindcă – moti-
vase pudicul cărturar și om de stat – „acolo se vorbesc
lucruri cam necuviincioase” – ceea ce a determinat pe
Pogor să statueze deviza: „Entre qui veut, reste qui peut”.
Ducea război nu numai cu filologii pe care îi masacra
cu sarcasmul său, dar și cu istoricii, iar când aceștia
abordau chestiuni referitoare la istoria poporului
român – în special Gh. Panu – el argumenta foarte sen-
tențios:
– „Les peuples heureux nʼont pas dʼhistoire!”
Și pe această temă el argumenta energic și sarcastic
spre necazul multora dintre junimiști:

Un popor care n-are istorie, nu poate să aibă litera-

tură. Prin urmare aruncați condeiele, gogomanilor. Eu
unul am urmat pe Buckle și m-am povățuit de Darwin
care a avut obrăznicia să ne declare veri cu maimuțele;
124
 m-am închinat voinței lui Schopenhauer, am îmbrățișat
pe Spencer, am înghițit fatalismul lui Conta și am ajuns
la credința că trebuie să dăm jos Creștinismul și să in-
trăm în Nirvana, acolo-i mântuirea! Așa a spus Baghavat
respectabilului Piirna! Ați înțeles, voi burghezilor?!4
*
Pogor n-a fost decât… „un amator literar, ceea ce
prețuia mai mult decât mulți profesioniști” spune Gh.
Panu, de aceea avea o mare autoritate „în cercurile
scriitorești ale „Junimii”. Executând producțiile literare
– și de aceste execuțiuni n-au scăpat nici N. Gane, I.
Negruzzi și Bodnărescu – Pogor afirma nu numai gust
literar, dar un fin spirit critic. Pe I. Negruzzi îl scotea
uneori din sărite cu observațiile sale glumețe, încât
acesta se înfuria:

– Apoi dacă ar rămânea treaba ca Pogor să facă ceva

la „Junimea”, desigur că noi n-am avea nici ședințe, nici
gazete, nici prelegeri populare, nici banchete. Este un
adevărat lazzarone, deviza lui este: un dolce far niente!

În fond simplă ripostă glumeață, căci în realitate

Pogor a colaborat regulat la „Convorbiri Literare”; a
ținut prelegeri populare și a radiat cu spiritele sale,
toate ședințele și banchetele societății.
Când pudicii Naum, Vârgolici, Culianu și Melik pro-
testau împotriva vreunei istorisiri sau anecdote decol-
tate, Pogor se înfuria chipurile:
– „Duceți-vă la Păcurari, că voi doriți să castrați lite-
ratura!”
Cu tot respectul ce-l avea pentru Alecsandri, Pogor
s-a tăvălit de râs și în fața sa, o singură dată:
Bardul de la Mircești, știind și el că „anecdota pri-
mează” a istorisit într-o seară pățaniile unui boier care

cheltuielile. Între acestea el a trecut și „cheltuielele pen-

venit la Iași ca să petreacă câteva zile, și-a notat toate

tru ceva știut mie”…

125
 Atât i-a trebuit lui Pogor ca să sară din locul lui și să
nu-și mai poată astâmpăra hazul și râsul. Dar păcălind
pe unii și pe alții cu tot soiul de farse, a fost și el păcălit
odată și bine, de către Creangă, care l-a făcut să spargă
prunele fără voia și știrea sa. Zis și făcut:
Într-adevăr, la o ședință „venerică”, Creangă se
înțelese cu feciorul casei să orânduiască niște prune,
goldane tomnatice, în marginea fotoliului în care știa că
se așează Pogor. La începerea discuțiilor, Creangă isto-
risi o anecdotă cu un popă și un psalt, imitând pe popă
în slujba bisericească și intercalând ceva „corosiv” care
stârni râsul tuturor – și mai cu seamă al lui Pogor, care
sărise din fotoliu, făcând astfel din goldanele așezate o
adevărată chiseliță, ceea ce a sporit veselia junimiș-
tilor6.
De altfel Pogor, care avea pasiunea anecdotelor și a
glumelor, prețuia îndeosebi pe Creangă, care știa să le
spună cu miez și cu haz.
Între anecdotiști era și profesorul și filologul Pavel
Paicu, care considera pornografia drept anecdotă și care
o spunea în chip prea prozaic, ceea ce nu putea fi pe pla-
cul unui estet și om de gust ca Pogor. De aceea nu odată
el l-a apostrofat pe Paicu:
– „Crucea ta…, porcule!”
Ca să-l necăjească pe Iacob Negruzzi, el a născocit pe
„Duduca de la Vaslui”, de ilariantă amintire, iar când se
cetea o bucată literară pe care n-o prețuia, striga mereu:
– Icre! Icre moi!
Dacă P. P. Carp nu se sinchisea de apostrofa sa cu „fe-
restrăul”, Pogor o schimba astfel:
– „Vorbește mai încet, Carp, căci când strigi parʼcă ai
strica toate geamurile Palatului Administrativ!”
A proiectat înființarea unei foi umoristice cu titlul B…
Porcului sub direcția lui M. Korne dar „spre paguba con-
temporanilor și chiar a posterității, această foae n-a
126
văzut niciodată lumina zilei”.
La apariția nuvelei istorice Decebal a lui I. P. Florentin,
e atât de entuziasmat „încât vrea numaidecât să traducă
pe Decebal în franțuzește și pe socoteala lui să o trimită
lui Gustav Doré la Paris ca s-o ilustreze”. „Junimea” a râs
mult de acest entuziasm al său și însuși Pogor, mai târ-
ziu, sporea această veselie…
Pentru verva sa inepuizabilă era iubit și alintat de
toți, chiar de către aceia pe care îi ustura rău cu pore-
clele și spiritele sale. Nicu Gane, într-unul din răvașurile
sale, îl numește „nătâng”, dar ca și lui Caragiale îi trimite
„sărutări”; Al. Papadopol Calimah îl face leneș – fiindcă
lui Pogor nu-i prea plăcea să scrie scrisori lungi, iar N.
Volenti, simțind cândva lipsa lui la o ședință, exclamă
într-o scrisoare7:
– „O, durere! Nu se mai râde la «Junimea», Pogor nu
știu pe unde-i strălucesc ochii!”
Fiindcă Pogor a fost într-adevăr cel mai duhliu juni-
mist care înveselea cercul și care, când făcea haz și caz,
râdea și el de se prăpădea „până i-a crăpat cămașa și
i-au sărit dinții cei noi din gură”, cum îi scrie Anton
Naum lui Iacob Negruzzi.
Înafară de „poreclele” pe care le relevă Gh. Panu și
Iacob Negruzzi în Amintirile lor și care au fost născocite
de Pogor, el a introdus în dialectica junimiștilor o seamă
de cuvinte caracteristice:
Între multe altele:
„Burghez” – epitet destinat oricărui individ lipsit de
aspirațiuni mai înalte, deși I. Negruzzi în „Dicționarul”
său adaugă că Pogor „care acuză mai mult pe alții de
burghezie, este considerat ca cel mai mare burghez în
viața practică”.
„Dosarul curiozităților” – un voluminos dosar în care
s-au colectat toate năzdrăvăniile stilistice ce apăreau
prin ziarele și revistele vremii și care a rămas în păstra-
127
rea lui Pogor.
„Silence” – cuvânt extras dintr-un vers al lui Musset,
prin care Pogor și după el alții, anunțau începerea unei
lecturi.
„Străin Junimii” – ucazul lui Pogor prin care înlătura
sau curma orice discuțiune ce nu era pe placul său.
„Gealăul lui Spaco”– gealăul unui stoler din Iași, pe
care Pogor îl invoca atunci când era vorba de a se fasona
vre-un manuscris oarecare.
Evanghelia – invocată prin citate bisericești și cân-
tată în stil psaltic de câte ori se anunța vreo lectură.
„Nirvana”– culmea fericirii omenești, visată de Pogor,
care era un pronunțat panteist.
„Panbesinism”– doctrina filosofică a lui Iäger, adusă
de Maiorescu la o ședință a „Junimii”, doctrină prin care
se susținea nemurirea sufletului.
„Ușile! Ușile!” – semnalul exclamativ că „Junimea”
trece din sala de ședință în salonul în care se servea ceai,
cafea, ciocolată și alte bunătăți.
Pe Iacob Negruzzi l-a onorat cu fel de fel de porecle
și aluzii, care glumețe, care malițioase. El nu-i spunea
nici Jacques, nici Jack, nici Iancu, nici Iacob sau Iacov –
ci Iacoppo, deși secretarul perpetuu n-avea nimic italie-
nesc.
Iar într-o scrisoare ce i-a trimis-o cu un prilej oare-
care – și Pogor scria răvașe rar de tot – el îi zice: „Vrabie
năucă care în ist codru ce se numește creațiune, dai cu
capul de toate cioturile și de toate crengile uscate!”.
Iar când îl știa necăjit sau supărat, îi spunea:
– „Să știi că te ador când ești nervos și când ne dai
afară din tarabă”.
Taraba nu era alta decât „Junimea” și „Convorbirile
Literare”.
Vasile Pogor, într-adevăr „copilul teribil” al „Junimii”
a disprețuit politica și a refuzat un portofoliu ministe-
128
rial, când a fost chemat de Maiorescu la departamentul
Instrucției. A ocupat însă alte demnități, fiind magistrat,
senator și primar de Iași, iar în anii din urmă ai vieții
sale a fost directorul Creditului Urban din Iași.
*
Deși Gh. Panu în „Amintirile” sale îl prezintă în „Ju-
nimea” sub toate aspectele, el i-a făcut un portret cu
mult mai înainte de a fi descris „Junimea”, în volumul
său „Portrete și Figuri Parlamentare” apărut la 1892.
Dintru-nceput Gh. Panu8 îl prezintă astfel:

D-l V. Pogor este tipul junimistului sceptic, ușor, ze-

flemist, pentru el politica este un amuzament de copil
răsfățat și care nu poate să-i producă displăceri sau su-
părări.

Astfel „copilul teribil” al „Junimii” devine „copilul

răsfățat” al Parlamentului, chiar când e vicepreședintele
Camerei și primar al Iașilor.
Și în Cameră ca și în „Junimea”:

… toată activitatea sa parlamentară se mărginește în

a face spirit, în a spune glume, în a ridiculiza situația.
Și aceasta este așa de înrădăcinat în d. Pogor încât el
face haz de o prostie a grupului său ca și de o alta a ad-
versarilor. Înaintea zeflemelei toți sunt egali la d.
Pogor.
De aceea când el prezidează face zeflemele, când vo-
tează întovărășește votul cu câteva cuvinte ironice, ori-
cât ar fi votul de serios. Sunt cunoscute glumele lui
Pogor la fotoliul prezidențial. Când face o propunere
și întrunește puține glasuri, atunci el o anunță cu su-
râsul său vecinic: „propunerea a căzut cu mare mino-
ritate” sau cu „patentă minoritate”.
De multe ori deputații, în cursul unei discuții se-
rioase, observă pe d. Pogor că scrie sau grifează ceva…
Cine nu-l cunoaște crede că d. Pogor ia note. Dacă
129
 te-ai sui la birou și te-ai uita pe la spate ce lucrează d.
Pogor, ai vedea îndată că el face caricatura vreunui de-
putat, fie chiar junimist!... Când e pe banca deputaților,
d. Pogor face șotii sau feste întocmai ca la școală. De-
alminterea ceeace face, face cu spirit și ca un gamin in-
teligent.
Ceea ce împiedică pe d. Pogor de a lua cuvântul este
în mare parte scepticismul, neîncrederea în seriozita-
tea chestiei. Dar nu e numai atât. Acest spirit fin, deli-
cat, caustic este de o timiditate rară…9

Ciudat temperament. Un „copil teribil” care e și un

„copil răsfățat”, ironist, glumeț, neastâmpărat, poznaș și
totuși: sceptic, timid și de o rară delicateță.
*
Întreaga operă literară a lui V. Pogor a apărut în
„Convorbiri Literare” – poesii originale și traduceri, și
rezumate de pe prelegerile sale. N-a publicat nimic în
volum și a trăit până la sfârșitul vieții între cărți.
Un sugestiv portret al lui V. Pogor creionat în câteva
trăsături de către Ana Conta Chernbach10:

Cu mersul mărunt și săltător, cu măinile în buzunar,

zâmbet malițios, privirea piezișă, barbișonul mefisto-
felic și pălăria veșnic pusă strâmb…
Chip de epigramist veninos și ștrengar cinic – și
Pogor n-a fost niciuna nici alta.
A făcut literatură și politică dar tot în diletante. Sin-
gura lui patimă a fost cetitul. Citea tot ce-i cădea în
mână. Ziua, noaptea, sănătos, bolnav, Pogor citea.
Din anecdotele care circulă pe seama lui Pogor, ni se
arată un spirit nu tocmai „dus la biserică” și care a ad-
mirat mai mult belșugul gândirii decât finețile ei, care
a cerut literaturii linii precise și frază largă, nu
observații migăloase, icoane viu colorate, și nu cizelare
măruntă. Mentalitatea lui Pogor este produsul clasicis-
mului, dar este și caracteristic românească.
130
 Ca și ceilalți junimiști „de vielle souche”, Pogor admise
pe Schopenhauer din adâncimea unui larg optimism și
aducea jertfe Nirvanei tot cu pahare pline și cu mese
îmbelșugate.
„Iubind femeile”, cum îl caracterizează secretarul
perpetuu, V. Pogor a scris acest unic aforism în „Convor-
biri Literare”:
„Femeia este aprigă în ură și crudă în răzbunare, pen-
tru că știe mai bine a iubi”.
*
Multă vreme boierul acesta de fin spirit latin, inter-
pretul român al clasicismului francez, a înveselit
ședințele „Junimii” și prin ea societatea ei.
A fugit de politica militantă, dar n-a scăpat de ea, căci
a fost ales (împotriva dorinței sale), cel dintâi cetățean
al orașului său: primarul vechii capitale moldovenești.
Câteva reminiscențe despre primariatul lui Vasile
Pogor.
Într-una din amuzantele ședințe comunale de pe vre-
muri, un „conțilier” a găsit cu cale, vorbind de monu-
mentele și statuile din Iași, să propună primarului să se
bronzeze statuia de marmură albă a lui Gheorghe
Asachi și bustul de marmură albă al lui Ghigore Ghica
Voievod de pe ulița Beilicului – din dreptul palatului
domnesc în care a fost decapitat – ca ele să fie de aceeași
culoare ca și statuile de bronz ale lui Ștefan cel Mare și
Miron Costin.
Pogor, cu verva lui îndrăcită, primi cu toată aten-
țiunea această propunere și zise foarte serios:
– Observațiunea colegului nostru este foarte bine ve-
nită, dar pentru a face economie în bugetul sărac al co-
munei, aș fi de părere că în loc de a bronza statuia lui
Asachi, ar fi mult mai avantajos să dăm cu var celelalte
statui.

131
 *
O deosebită plăcere și o mare distracție a fost pentru
Pogor, primarul, legea maximului.
Această lege a provocat la Iași o adevărată răzmeriță
a mahalagiilor, care într-o bună zi s-au dus în corpore
la un pacinic cetățean de pe strada Palatului, cu numele
Maxim – tatăl fostului consilier al Curții de Apel din
București D. G. Maxim – spre a-i face o demonstrație os-
tilă, crezându-l autorul legii.
Lucrurile s-au potolit când Ion Nădejde și cu țăranii
din suburbie, „moș Petrovici” și „Moș Unire” – cei doi co-
laboratori ai săi din vechea mișcare socialistă – au ex-
plicat oamenilor ce e legea maximului și care sunt
autorii legii.
*
Legea a fost într-adevăr buclucașă și a dat prilej lui
Vasile Pogor să se amuze la primărie. De aceea el per-
sonal și niciunul din ajutorii săi, a ținut să rezolve hâr-
tiile respective11.
Câteva scene memorabile:
Intră „papa Petit”, nobilul și subtilul francez care
ținea pe strada Lăpușneanu un elegant magazin de par-
fumuri, având și o secție specială de frizerie.
– Domnule primar, am venit să vă consult în chestiu-
nea firmei mele. Legea prevede taxe prea mari pentru
firmele scrise în limbi străine. Eu nu sunt un simplu băr-
bier. Cu ce să înlocuiesc cuvintele parfumerie și coiffeur?
Pogor rămase într-adevăr încurcat. Mai întâi era
vorba de „papa Petit”, o figură foarte stimată la Iași, și în
al doilea rând nu prea găsea în dicționarul limbii ro-
mâne cuvintele sinonime. Dar după o clipă primarul zise
destul de serios, și tot atât de ironic:
– Pune și d-ta coifor și parfumăraie.
Evident că francezul n-a făcut nicio schimbare, și a
plătit taxa maximă.
132
 *
Foarte smerit intră la primar vechiul negustor de
vinațuri și licheruri Bercu Finkelștein, odinioară gazda
radicalilor și concurentul „Boltei Reci”.
– Domnule primar, am venit pentru schimbarea….
– Știu , domnule Berl, pentru schimbarea firmei. Ce
vrei să schimbi?
– Nu știu cum să înlocuesc cuvântul „liquers”, căci
agentul îmi spune că nu-i românesc.
– Asta-i băutură franțuzească, e greu să-i schimbi nu-
mele.
– Domnule primar, n-ar fi mai bine să scriu „lichea”
că-i cuvânt românesc?
– Ba nu, să pui lichior! răspunse Pogor, vesel că a
găsit cuvântul.
*
– Dar cu d-ta ce-i, d-le Caracaș?
– Nu știu cu ce să înlocuiesc pe firmă, cuvântul „lengerie”.
– Foarte ușor. Scrie scurt linjerie, cuvânt curat româ-
nesc!
*
Tacticos și politicos apare Hirsch, vechi proprietar al
unui magazin de obiecte de lux și de artă de pe strada
Lăpușneanu.
– Domnule primar, cuvântul „magazin” e străin?
– Se-nțelege, d-le Hirsch. D-ta nu știi că-i franțuzesc?!
– Atunci cum să-l schimb pe românește? Să pun „ma-
gaza”?
– Nu, scrie-l și d-ta pe românește curat ”magadzin”
ca să împaci și Academia Română, care nu vrea să
renunțe la virgulă (z din d cu sedilă, virgulă).
*
Și tot așa s-au perindat negustorii, procurând fără
vrere momente vesele lui Vasile Pogor, care a schimbat
sau românizat toate firmele străine.
133
 „Aux 4 Saisons” au devenit „La patru sezoane”;
„Chaussons” „Șoșoane”, „Depôt de vins”, „depou de vi-
nuri”, „Dentist”, „dintist”, „marchande de mode”,
„marșandă de modă”, „confiserie”, „confiterie” etc. etc.,
iar acolo unde nu s-a putut face nicio potriveală s-a
adăogat câte un u scurt, semnul distinctiv al
încetățenirii cuvintelor străine: cordonieru, salonu, bri-
liantu¸cafeu.
O singură firmă a rămas multă vreme neschimbată:
Șateaucs aucs fleurs (Chateaux aux fleurs), care a dăinuit
câțiva ani în amintirea evoluțiilor dialectice provocate
de legea maximului și de ironiile lui V. Pogor.
*
Înrudit cu basarabeanul N. Casso12 pe care l-a adus
în cercul „Junimii”, acesta la rândul său a fost unul dintre
aceia care a luptat între basarabeni pentru păstrarea
limbii neoașe, moldovenești. Pe moșia sa din ținutul
Bălți se găsesc morminte cu inscripții românești. De
dragul lui V. Pogor și al „Junimii” N. Casso a dăruit
societății tipografia în care s-a imprimat la început
„Convorbiri Literare”13.
Boierul de elită V. Pogor a fost printre cei dintâi
junimiști care, deși cu o aleasă cultură generală, a fost
un tradiționalist în ce privește știința și literatura
națională.
*
În ce măsură a iubit el societatea și mai ales revista
ei, aceasta o dovedește următoarea scrisoare pe care a
trimis-o lui Samson Bodnărescu:

10/XI 87

Iubite Domnule Bodnărescu

Primesc cu cea mai vie plăcere propunerea Dv., însă
nu ca semn de recunoștință, ci mai bine ca semn de
134
 amicie și comunitate de idei literare și filosofice. Profit
încă de această ocaziune spre a-ți aminti că ai uitat cu
desăvârșire că există un jurnal intitulat „Convorbiri Li-
terare” și că, pentru a trăi, acest animal are nevoie de
grăunțe care mai cresc în ogorul tău. A douăzecea ani-
versară a fundațiunei „Junimii” urmează a se serba
anul acesta cu deosebită pompă.
Pentru ca să poată veni toți membrii din București,
s-au fixat vacanțiile Crăciunului. Ziua se va face cunos-
cut prin invitația tradițională. Ia dispozițiuni de pe
acum ca să poți veni între noi pe două-trei zile și să
bem încăodată în sănătatea prețuitei noastre Junimi.
Rămân al d-tale devotat amic.
V. POGOR

„Copilul teribil” al „Junimii” a fost unul din cei mai

mari animatori ai cercului și a contribuit cu toate dră-
ciile sale la înnobilarea culturii cu care junimiștii au în-
zestrat literatura și arta națională.

135
 ADNOTĂRI LA V. POGOR

1. Vezi Dicționarul Junimii de I. Negruzzi, din care sunt ex-

trase mai toate citatele cursive.
2. Idem.
3. Gh. Panu, Amintiri de la „Junimea.
4. Idem.
5. I. E. Torouțiu, Studii și Documente.
6. Această farsă mi-a fost narată de către doctorul
Țurcanovici din Roman, care se bucurase în tinereță de
prietenia lui Creangă pe care-l cunoscuse la „Contimpo-
ranul”.
7. Citatele extrase din corespondența sa, în Studii și Docu-
mente de I. E. Torouțiu.
8. Gh. Panu: Portrete Parlamentare în 1888.
9. Idem.
10. Ana Conta-Chernbach: Boabe de mărgean.
11. Vezi și Legendele Românilor de V. A. Ureche (ed. Socec,
1905).
12. Aceste fapte mi-au fost comunicate de profesorul
Rădăuțanu din Chișinău.
13. Vezi I. Negruzzi: Dicționarul Junimii.

136
THEODOR ROSETTI
.
 Născut în Iași în 4 Mai 1837, unul din cei cinci fon-
datori și anume cel căruia se datorește numele
„Junimea”. Ca scriitor a dat la lumină un singur articol:
„Despre direcțiunea progresului nostru”. Ca orator vezi
Mutism. Acum în București, regulând procesele dru-
mului de fier. Apoi (1884) prezident la Casa. La 1888
Martie prezident al Consiliului de miniștrii. Mort 14
Iulie 1923.

I. N. (Dicționarul Junimii)

Vlăstarul unei nobile familii boierești. Și-a făcut stu-

diile în Franța și Germania, fratele Doamnei Elena și
cumnatul lui Cuza-Vodă dar „n-a căutat să profite de
strânsa legătură familială ce avea cu Domnitorul pentru
profituri personale” cum îl necrologhează Iacob Negruzzi
în „Convorbiri Literare” și de aceea în timpul Domnito-
rului și-a făcut stagiul în magistratură ca toți ceilalți și
numai sub domnia Regelui Carol I a fost avansat prezi-
dent la Secția doua a Curții de Casație, la 1884.
A fost unul dintre cei cinci membri fondatori ai
societății literare „Junimea” și în primii ani de apariție
un colaborator al „Convorbirilor Literare”, în care a scris
un studiu „Despre direcțiunea progresului nostru”.
Această lucrare l-a distins și – după cum arată Gh. Panu1
– a determinat pe Lascar Catargi să-i încredințeze la
1874, departamentul lucrărilor publice, spre a-i da po-
sibilitatea de a realiza practic, ceea ce susținea teoretic;
139
dar lucrarea mai este deosebit de interesantă prin aceea
că autorul ei, boier din neam în neam, propune eman-
ciparea țărănimii din starea de iobăgie în care se afla –
ceea ce caracterizează democratismul sufletesc al ade-
văratei clase boierești.
Theodor Rosetti a avut un sănătos spirit critic cu de-
osebire pentru problemele sociale și economice – ceea ce
se poate observa din studiile sale despre Mișcarea socială
la noi și Societatea Modernă apărute în revista „Junimii”.
La 1888, după retragerea lui Ion Brătianu, a format
guvernul cu Carp, Maiorescu, Marghiloman, Al. Știrbei
și C. Barozzi, iar după un an a fost ministrul Justiției și
ad-interim la Instrucție în guvernul prezidat de genera-
lul Manu.
Fire delicată și blajină, a fost un melancolic și dintr-un
anumit punct de interpretare, sceptic, și aceasta dato-
rită, poate, mediului și atmosferei create la început de
schopenhauerianul Maiorescu în cercul istoricei socie-
tăți culturale din Iași.
Divinitatea i-a hărăzit o viață îndelungată, ca și lui
Carp, Maiorescu, Negruzzi, Gane și celorlalți junimiști
de rasă.
*
Deși n-a făcut literatură propriu zisă, nici știință, a
fost sufletește strâns legat de „Convorbiri Literare” și
„Junimea”, al cărei naș a fost – întrucât el i-a găsit denu-
mirea și a botezat-o.
Ceea ce se resimte și astăzi, recetindu-i următoarea
Scrisoare pe care a adresat-o revistei2, în Martie 1906,
la a patruzecea aniversare a apariției:

Domnule Director,
Mi-ați făcut distinsa onoare a-mi cere câteva rânduri
pentru numărul jubiliar al „Convorbirilor Literare”.
Împrejurarea că eu am fost acela care am găsit nu-
140
 mele societății „Junimea” din lucrările căreia s-a născut
revista d-tră, v-a inspirat desigur această cerere; vi s-a
părut natural ca nașul să nu lipsească la jubileul nepo-
tului.
Sunt foarte fericit că am putut avea o părticică cât de
mică în mișcarea noastră intelectuală, singura în ade-
văr folositoare. Cu cât viața socială și politică e mai
puțin satisfăcătoare, cu atât cugetarea, dezinteresarea
depărtată de sbuciumările zilei, devine mai necesară.
În ea putem atunci găsi un leac de amărăciune care ne
cuprinde la spectacolul unui prezent sarbăd, lipsit de
aspirațiuni mai înalte. E deci o datorie în asemenea
momente de restriște a cultiva această cugetare; prin
ea numai putem pregăti un viitor mai bun, mențiune
vie scânteea idealului, menită a reînvia flacăra cură-
țitoare a miasmelor din prezent.
Deși mi-a rămas de la debutul meu în publicistică –
atât de hazliu povestit de amicul I. Negruzzi în numă-
rul jubiliar al „Convorbirilor” din 1892, o mare greu-
tate de a manifesta în public sentimentele sau
cugetările mele, nu am lipsit totuși nici când a urmări
cu cel mai viu interes o mișcare, care pentru mine e
gajul unui viitor mai senin.
Vă mulțumesc pentru atențiunea delicată ce ați avut
de a vă adresa la mine și urez „Convorbirilor Literare”
care de atâta timp ține sus drapelul intelectualității, o
viață lungă.
Căci „mens agitat molem”.
T. Rosetti

Am subliniat intenționat unele cuvinte din această

frumoasă scrisoare: ele dau impresia celebrului vers
eminescian:

„Decât un vis sarbăd mai bine nimic!”

Pesimist apare și T. Rosetti în rândurile subliniate,

dar el nu tinde să deznădăjduiască, dimpotrivă, el speră
141
„într-un viitor mai senin”. Și numai intelectualul cu ade-
vărat pătrunde înțelesul adânc ce se degajează din fra-
zele ce repetăm și în care afirmă adevărul sfânt că
numai în preocuparea intelectuală „putem găsi atunci
un leac la amărăciunea care ne cuprinde la spectacolul
unui prezent searbăd, lipsit de aspirațiuni mai înalte”.
Poate de aceea Maiorescu îl onorează cu epitetul
„melancolicul Theodor Rosetti”3.
Era amărât Th. Rosetti de starea noastră socială și
culturală de la 1906. Dar starea noastră actuală în ce
măsură l-ar fi îndurerat?!
În epoca „aforismelor” pe care Maiorescu le-a intro-
dus la „Convorbiri Literare”, T. Rosetti a scris acest unic
aforism:
„Nu supărăm pe amicii noștri decât prin însușirile
noastre cele bune”.
*
Câteva reminiscențe anecdotice.
Mai întâi una de domeniul politic:
Între cei unsprezece miniștri conservatori care la
1876 au fost dați judecății și anchetați de „Comitetul de
acuzare” designat de Adunarea Deputaților, se afla și
Theodor Rosetti alături de Carp, Krețulescu, Boerescu,
L. Catargi, Costaforu, Alex Lahovary, P. Mavrogheni, G.
Gh. Cantacuzino și I. M. Florescu.
„Comitetul de acuzare” era alcătuit din: A. Stolojan,
Em. Costinescu, M. Missail, D. Gianni și N. Fleva.
Teodor Rosetti era acuzat – cum arată Maiorescu –
„de ingerințe în alegeri, de violarea Constituției” – eter-
nul viol în lumea politică! – „de modificarea traseului
drumului ferat Ploești-Predeal, de acordarea unor
subvențiuni nepermise de lege”…
„Comitetul de acuzare” a făcut o serie de „perche-
zițiuni”. Au fost percheziționați prefecții în primul rând
– era doară vorba de „violarea Constituției”.
142
 Fu percheziționat și junimistul Alex. Donici, prefectul
Vasluiului, ținutul și reședința politică a lui P. P. Carp.
La această percheziție s-a găsit și următoarea
adresă4:

Domnule prefect,

Sunteți ordonat ca la minut după primirea acesteia

să vă luați tărăbuțele și în interesul serviciului să veniți
cu dânsele la gazdă la d. ministru al lucrărilor publice,
unde aveți totdeauna o odaie care vă așteaptă și un
tacâm la dejun și masă.
Vi se face totodată aspră luare aminte la necuviința
de a vă duce la crâșmă, în loc de a veni după datorie la
superiorul d-tră care vă sărută dulce.
Ministru secretar de stat la departamentul
Ticăloșiilor publice
T. Rosetti

Farsă glumeață – o fi a lui T. Rosetti sau a lui Carp?

– raportorul comitetului de acuzare G. Missail a con-
fiscat documentul, comentându-l într-un voluminos ra-
port de anchetă (vezi Maiorescu Istoria Contemporană
a României).
*
În primii ani de la înființarea ei, „Junimea” a inaugu-
rat la Iași un ciclu de „prelegeri” care atrăgeau cea mai
selectă asistență.
Între conferențiari a fost și T. Rosetti care a anunțat
că va trata despre „Societatea modernă”.
Iată ce ne spune în această privință I. Negruzzi5:

Deși era stăpân pe materia sa, în momentul când voi

să înceapă și se închină înaintea numerosului public
ce se adunase, o amețeală îl apucă și nu putu zice alta
decât „Onorat auditoriu! Societatea modernă, societa-

143
 tea modernă…” după care părăsi catedra și se retrase
spre marea uimire a publicului „Junimea” întrunită la
Pogor, după acest fiasco, era disperată. Pogor era furios
și vrea să-l bată cu pumnii pe Rosetti, care era foarte
liniștit.

Această întâmplare într-adevăr „hazlie” – cum o con-

sideră însuși T. Rosetti în scrisoarea de mai sus către
„Convorbiri Literare” – a fost multă vreme comentată
vesel la Iași și București, iar conferențiarul s-a ales cu
epitetele de mut și mutul Junimii. În realitate confe-
rențiarul la debutul său a fost stăpânit de emoțiune și
timid și modest cum era toată viața a fost victima tra-
cului; „mut” n-a rămas însă, căci tot I. Negruzzi afirmă
în același capitol că „T. Rosetti vorbește atât de mult în
public și mai ales în particular, încât odată pornit nu știe
cum să-l mai oprești!”
*
În cercurile politice de pe vremuri, pe când era mi-
nistru, i s-a spus „Todiriță Minciună” De ce?
Ca orice legendă, ea nu are explicații. De aceea
această poreclă – n-o fi a lui Pogor? – n-a fost legitimată.
Porecla însă i-a rămas, iar poetul Al. Macedonschi a
scris următoarea epigramă închinată lui Lascăr Catargi
vizând pe… Conu Todiriță Minciună:

Coane Lascăre, de fel

Nevoie n-ai de portofel,
Te știu că ești boier de viță
Nu ești ca Conu Todiriță
Să porți minciunele în el…
Mult mai pe jos îl lași, săracu!
La Minister le-aduci cu sacu!...
*
Personal l-am văzut o singură dată pe Th. Rosetti. La
Iași, într-un moment solemn și istoric: la dezvelirea sta-
144
tuii lui Cuza-Vodă, cumnatul său.
Când Regele Carol I a rostit cuvintele, în discursul
său istoric: „Primul Rege al României își îndeplinește o
sfântă datorie către vechiul domnitor al țărilor surori
unite, aducând în fața acestui monument prinosul de
cinste ce se cuvine memoriei lui Cuza Vodă” și a făcut
semn ca statuia măreață să fie dezvelită, a început să
plângă. Ochii săi înlăcrimați au umezit ochii Suveranu-
lui, ai d-lui Grigore Ghyka-Deleni, președintele comite-
tului care a înălțat statuia, ai lui Nicu Gane și a celorlalți
din jur.
A fost o clipă duioasă și înălțătoare.
*
În timpul ocupațiunei Bucureștiului – dețin faptul de
la I. Negruzzi – Theodor Rosetti a trăit, la adânci
bătrâneți, o clipă tragic-eroică.
Când ocupanții i-au cerut să consimtă la rechiziția
primului nostru institut de emisiune – a fost guvernator
și principal acționar al Băncii Naționale – slab și bătrân,
îndurerat de vremurile de bejenie pe care le trăia.
Rosetti a răspuns cu hotărâre senină:
– „La vârsta mea îmi puteți birui trupul, dar nu și
conștiința!”6
Atitudine identică cu aceea de la 1900, când în cali-
tate de președinte al acționarilor Băncii Naționale,
întruniți în adunare generală, a combătut proiectul de
lege al șefului său politic și vechiu prieten personal P. P.
Carp – proiect prin care statul urma să vândă unui
consorțiu strein acțiunile primului institut de credit. Th.
Rosetti a stat atunci alături de Eugen Carada îmbră-
țișând punctul de vedere al acestuia.
Căci a fost un mare român.
… Cu toate astea, pentru că vremurile sunt deasupra
oamenilor, cum zice marele cronicar, Th. Rosetti a murit
ca un uitat.
145
 Dar istoria, care se rostogolește întotdeauna obiectiv
și just, va repara această nedreptate și ea va recunoaște
că într-adevăr:

Cu inteligența sa limpede, cu cunoștințele sale va-

riate și profunde, cu caracterul său drept și lipsit de
pasiuni violente, și cu patriotismul său adânc și real,
Theodor Rosetti ocupă un loc însemnat printre băr-
bații ce au întemeiat România modernă7.

146
 ADNOTĂRI LA TH. ROSETTI

1. Gh. Panu: Amintiri de la Junimea.

2. În „Convorbiri Literare”.
3. T. Maiorescu în Critice.
4. Idem în Istoria Contemporană a României.
5. I. Negruzzi Amintiri.
6. Comunicată mie de I. Negruzzi.
7. I. Negruzzi în Necrologul publicat în „Convorbiri Literare”.

147
.
V. ALECSANDRI
.
 În anii tineri, pe când se afla la Paris, bardul de la
Mircești fiind într-o zi la strâmtoare bănească – din
cauza întârzierii cu care poșta îi aducea banii din țară –
fu nevoit să-și pună blana amanet, pentru care recurse
la père Loriot, portarul hotelului în care locuia.
După câtva timp primind mandatul, Alecsandri dădu
bacșiș portarului un napoleon și-i dărui și recipisa ama-
netului, ca el să scoată și să-și păstreze blana.
Trecu câtăva vreme, Alecsandri era în țară, iar ca-
mera în care stătuse, la Paris, era acum ocupată de aca-
demicianul V. A. Ureche, tatăl spiritualului Dr. A.
Ureche-Iodoform.
Cu acest prilej Vasile A. Ureche cunoscu și el pe moș
Loriot, portarul hotelului, care îi povesti afacerea îm-
prumutului, arătându-i blana lui Alecsandri. Bietul
moșneag, neștiind cum să păstreze blănurile, blana poe-
tului de la Mircești era toată mâncată de molii.
Vasile A. Ureche1, care narează această anecdotă,
adaugă că i-a trimis poetului un răvaș în care îi descria
toată afacerea.
Drept răspuns Alecsandri, amintindu-și dragostea cu
care-l servise moș Loriot, îi trimise o sută de franci ca
să-l scoată din paguba ce-i cauzaseră afurisitele de
molii!...
*
Odată poetul simțindu-se în „deșă” (adică în criza bă-
nească) la Paris, el a rugat pe Eugen Alcaz, aflător în ca-
pitala Franței, să-i împrumute câțiva napoleoni deși-l
știa econom, dar întotdeauna cu bani.
151
 Alcaz i-a promis că-i va da a doua zi pretextând a nu
avea bani la el.
Dar a doua zi poetul venind la Alcaz, gazda îi spune
că „domnul a plecat cu noaptea în cap spre Anvers ca să
prindă vaporul pentru America”.
Alecsandri credea că e o glumă, dar s-a convins apoi
de exactitatea faptului: Alcaz, fără a spune cuiva ceva,
luase într-adevăr drumul Americii.
Seara, între colegi și prieteni, la cafenea, Alecsandri
a povestit faptul și, firește, s-a făcut haz și s-a râs pe so-
coteala dispărutul Harpagon.
Dar în apropierea mesei în jurul căreia stăteau
Alecsandri și compatrioții săi, se afla un englez care,
atras de veselia și exuberanța tinerimii, se apropie de
grup și într-o franțuzească stricată se interesează de
originea României. I s-au dat informațiile istorice și et-
nografice, studențimea noastră fiind mulțumită că un
străin poartă atâta interes țării.
Din conversația urmată au aflat că străinul e de ori-
gine americană și că după o călătorie prin Europa el se
întoarce acum în America.
La despărțire, americanul s-a pus la dispoziție a în-
datora pe oricine dintre comeseni cu un comision, pen-
tru America.
– „Un comision în America?” se gândi Alecsandri și,
cerând să i se aducă plic și hârtie, el scrise un răvaș de
reproșuri și câteva ușoare malițiosități, iar pe plic scrise
foarte citeț adresa „Monsieur Eugen Alcaz, Amérique”,
fără altă indicație, oraș, stradă, număr.
Americanul citi adresa și declară că nu garantează de
a putea găsi pe adresant, totuși a luat scrisoarea cerând
poetului să-i descrie și particularitatea lui Alcaz.
Cu multă vreme în urmă Alcaz singur i-a povestit lui
Alecsandri că pe când făcea o călătorie pe Misisipi și se
afla pe puntea vaporului, singur-singurel, retras într-un
152
colț, a observat că un călător îl fixează mereu exami-
nându-l ca pe un individ suspect și că în cele din urmă
l-a abordat într-o franțuzească aproximativă:
– Nu cumva ești d-ta, d-l Eugen Alcaz?
– Da!
– Am o scrisoare pentru d-ta!, și foarte flegmatic el
scoase din buzunar scrisoarea lui Alecsandri și o în-
mână adresantului. Alecsandri, povestind această anec-
dotă la ședința „Junimii” în seara când cetise în extazul
tuturor, minunata sa poemă Dumbrava Roșie, perse-
verența americanului a stârnit entusiasmul junimiș-
tilor2.
*
Însuflețit în luptele și năzuințele lor patriotice,
Costache Negri și V. Alecsandri au fost adevărați frați de
cruce. Această frățească prietenie a avut o înrâurire atât
de puternică asupra lui C. Negri încât și dânsul, care a
militat mai mult pe terenul politic, în înțelesul sublim al
cuvântului, a început să scrie versuri, sub sugestiunea
poetică a bardului de la Mircești, ceeace a bucurat mult
pe Alecsandri.
Într-un rând, aflându-se amândoi la Mânjina, moșia
lui C. Negri din ținutul Covurlui, cei doi prieteni ieșiră
la câmp în preumblare. Era un frumos apus de soare ce
fermecase pe amândoi.
Deodată C. Negri, inspirat de toată frumusețea
priveliștii, propuse lui Alecsandri ca să scrie amândoi,
în colaborare, o poemă.
– Prea bine! zise Alecsandri, încântat de această pro-
punere.
– Dar să alegem un motiv sau un subiect național.
– Ce anume? întrebă Alecsandri.
– Ceva din poveștile populare sau din legendele
noastre! zise Negri.
Și inspirați amândoi de această idee, întorcându-se
153
spre casă pe înoptate, se opriră la legenda populară a
Strigoiului – cum au și intitulat balada pe care au scri-
s-o amândoi – Alecsandri partea întâia și Negri partea
doua.
*
Fiind cel mai mare cântăreț al epocii sale eroice,
Alecsandri care a cântat și „lunca” sa iubită din conacul
părintesc, a fost numit de Eminescu „Rege al poesiei” iar
în literatură i s-a spus „bardul de la Mircești”.
Afară de Alecsandri niciun alt poet contimporan cu
dânsul n-a fost onorat cu epitetul de „bard”.
Dar nu toată lumea a înțeles rostul acestui cuvânt.
De aceea la un banchet dat la Iași în onoarea poetu-
lui, un boier toastând pentru Alecsandri a închinat pen-
tru „bradul” de la Mircești, dovadă de câtă confuzie
provocase la început cuvântul „bard”3.
*
În afară de casa din Iași care îi poartă numele, casă
aflată în vecinătatea bisericii Sf. Ilie, pe al cărui maidan
poetul, în copilăria lui, s-a jucat cu tovarășul său de jo-
curi Vasile Porojan – el a mai locuit în vechea capitală a
Moldovei pe actuala stradă V. Conta, în dosul hotelului
Binder.
Această dovadă reiese și din descrierea primei vizite
pe care V. A. Ureche a făcut-o poetului și pe care o rela-
tează în opera sa Legendele Române sub titlul Cum am
cunoscut pe Alecsandri.
În anul 1853 V. A. Ureche a publicat în calendarul
„Buciumului Român” ce se tipărea la Iași, o critică a lim-
bii românești intitulată Un vis. Ca urmare a acestui stu-
diu, D. Gusti, fostul primar al Iașului, l-a recomandat
bardului de la Mircești, V. A. Ureche descriind emo-
țiunea pe care a resimțit-o în acea zi când a cunoscut pe
Alecsandri, relatează următoarele:
154
 „La ora unu după amiază eram la poarta caselor în
care ședea Alecsandri, în dosul hotelului Binder. Era,
când am intrat, întins pe o canapea à la ministru, P. P.
Carp; răsturnat pe un fotoliu stătea Rolla; pe altul era
Dimitrie Ralet, viitorul vornic bisericesc al lui Grigore
Ghica Vodă. În picioare lângă masa de nuc de lângă ca-
napea stătea Alecu Russo, cel care mai târziu avea să
se ilustreze printr-o serie de articole în „România
Literară” a lui Alecsandri, combătând ca și mine scân-
cierea limbii prin neologisme, dar căzând și el în exce-
sul și exagerarea arhaismelor. Eram în fața unui aero-
pag literar.
Mă oprii, sfârșit de emoțiune, la doi pași de lângă ușă
neștiind ce să fac și cum să încep.
Alecsandri, cât mă văzu intrând, se ridică din tolo-
geala lui și înaintă spre mine. Rolla imită pe Alecsandri.
Ralet rămase negreșit cu indiferență spre noul venit.
Alecu Russo oprindu-și vorba pe buze – vorbea când
am intrat – mă măsură cu ochii întrebând pe Alecsandri
cine sunt.
– Iată Alecule și boier Dumitrache Ralet, zice Alecsandri,
iată tânărul autor al Visului care l-am cetit deunăzi îm-
preună!
L-au cetit împreună! Acum inima nu mai bătea ci se
dilatase în piept de nu mai încăpea.
– Mi-au cetit visul împreună. Ce onoare!
Apoi apucându-mi mâna, care sfioasă bălăbănea mai
mult spre spate, mă atrase până la un fotoliu de lângă
masă, mă făcu să șed, zicându-mi:
– Bine tinere, ai scris nu numai frumos, dar ai criticat
și drept pe cei care strică minunata noastră limbă ro-
mânească.
Și începură tus-trei a-mi cita părți din lucrarea mea,
pe când eu, gotcă la față de plăcere, mi se părea că
mereu cresc în corp și picioare, de nu o să mă mai în-
capă nici fotoliul, nici camera”.

Acestea se petrecură înainte de sosirea lui Maiorescu

155
la Iași, adică în epoca de după 1848 și de însuflețita pre-
gătire pentru realizarea celei dintâi uniri naționale de
la 1859.

ALECSANDRI LA „JUNIMEA”

Legătura bardului de la Mircești cu „Junimea” se

datorește faptului că acest cerc redacta revista „Convor-
biri Literare”, în care Alecsandri și-a publicat o însem-
nată parte a operei sale.
În Amintirile sale Gh. Panu, care vorbește în nenumă-
rate ocaziuni de Alecsandri, consacră un capitol special
unei șezători junimiste la care a luat parte și autorul lui
Peneș Curcanul.
Șezătoarea s-a ținut în acea seară, când Panu l-a
văzut pentru prima dată pe Alecsandri – acasă la T.
Maiorescu. Erau adunați: Gheorghe Racovitză, Ștefan
Vârgolici, Miron Pompiliu, P. Paicu, V. Pogor, Eminescu,
Ianov, N. Culianu, I. Negrutzzi, N. Gane și alții.
Întregul cenaclu era în așteptarea bardului, care în-
târzia. Într-o continuă așteptare Eminescu începu să ci-
tească o traducere din Lamartine făcută de Ștefan
Vărgolici.

După vreo zece versuri – scrie Panu – o mișcare se

face, un bărbat scurt de statură, ras, cu mustăți groase
și tăiete la capăt, cu un aer mândru, foarte mândru, și
cu o căutătură rece, intră în sală. Era Vasile Alecsandri,
îl vedeam pentru prima oară.
Toată lumea se scoală în picioare. Alecsandri se în-
dreptă înspre d. Maiorescu căruia îi strânge mâna, apoi
dă mâna cu d. Negruzzi și d. Pogor, iar pe rest îl salută
cu o mică clătinare din cap și se așeză pe un fotoliu pe
care d. Maiorescu și d. Negruzzi i-l pun la dispoziție cu
grăbire.
156
 – Vă rog, prezența mea să nu vă întrerupă lectura și
ocupația obicinuită, zice d. Alecsandri cu glasul său cu-
noscut, glas al cărui timbru era cam întunecat, cam
răgușit.

Și Panu după ce relevă o ironie cu care-l onorase poe-

tul în prima seară când l-a văzut la „Junimea”, descrie în
urmă ce impresie a produs în acea seară poesia Dum-
brava Roșie căreia bardul îi dăduse cetire, în manuscris.
În privința artei cu care citea bardul, Panu relatează
următoarele:

Alecsandri era un admirabil causeur și un povestitor

fermecător.
Avea o mare suficiență pentru a susține toate, un spi-
rit fin de observație care-l făcea să întoarcă mai toate
lucrurile în glumă și haz. Cu verva și cu spiritul lui ne
subjugase.

ALECSANDRI ȘI STRATEGIA LUI MEHMET AGA

Despre răscoala ce a avut loc la Iași în ziua de 28

martie a anului 1848, Vasile Alecsandri4 a scris Un epi-
sod din 1848.
Poetul narează o întâmplare anecdotică ce a avut loc
în munții Hangului, unde eroul întâmplării, Vali5, cu
țăranii de prin împrejurimi, înarmați care cum putură,
așteptau să împiedice un atac îndreptat împotriva bo-
ierilor.
În ceata înarmată se afla și un vechi ienicer Mehmet-
Aga, care luând parte la „Consiliul răsboinic” alcătuit de
Vali, formulă acest proiect strategic:

– Boieri dumneavoastră! Să mergem la pod la Răpcicul,

bun este; ama dacă dușmanul trece Bistrița pe aiurea
157
 și ne înconjoară pe la spate, noi ne găsim deodată între
foc și apă și asta rău este! Să ne suim pe dealul Doam-
nei și acolo să ne acățăm ca momițele prin copaci, bun
este; ama dacă dușmanul dă foc pădurii, noi suntem
fripți și asta rău este! Să stăm aici pe loc închiși în curte
pe vârful piscului, bun este; ama la război omul se în-
fierbântă, are sete, trebuie apă la dânsul. Aice apă nu-i,
cișmea nu-i! Aice apa se aduce cu sacaua din vale! Ce
facem noi dacă dușmanul ne taie izvoarele? Când a în-
cepe focul, bumba, bumba, bumba, cum stingem setea
la noi? Foc la pușcă, foc la piept, foc la gât, asta rău este!
Eu cred că am nimeri mai bine dacă ne-am retrage mai
în fundul munților, în schitul Hangului, unde sunt zi-
duri, unde sunt patru turnuri și unde apa este. Acolo
stăm la meterezu și împușcăm tot în plin, bumba,
bumba, bumba, ha!

Dacă acest celebru plan strategic „bun este”, „rău

este” a fost sau nu salvator, e indiferent. Fapt e – cum
descrie Alecsandri – că toată această poteră s-a înarmat
pe degeaba, s-a alarmat pe degeaba și s-a aventurat în
luptă pe degeaba, căci larma și zarva ce se auzia din de-
părtare, nu erau altceva decât „chiotele surugiilor, poc-
netele armelor și ale harapnicilor și tropotul cailor pe
prundiș” care trăgeau „un cupeu înhămat cu opt
poștalioni și înconjurat de un pâlc de călăreți”. Iar în
cupeu se afla o duducă care venise în vizită la stăpânii
Hangului…
Așa s-a terminat grozava luptă pentru care Mehmet-
Aga făurise grozavele sale proiecte strategice…
*
Alecsandri, olimpicul, și „Rege al poesiei” cum l-a glo-
rificat Eminescu în Epigonii, a iubit lumina, ca și Goethe.
Întrebat cândva ce număr are camera sa de hotel, el
a răspuns:
– Unde vei zări mai multă lumină, în camera aceea
158
locuiesc.
Ca și Rostand, a scris și el un Imn către Soare – cu
mult mai înainte de cântul simbolic al lui Chantecler.
… Iar în ziua în care a aflat trista știre despre înceta-
rea din viață a marelui bard, Aristizza Romanescu –
Scumpa Getta cum îi zicea Alecsandri – mărturisește în
amintirile ei teatrale că avea într-adevăr impresia, că
odată cu poetul s-a stins și Soarele…6.
Alecsandri a iubit teatrul pe care-l considera ca pe
cel mai bun și direct factor pentru răspândirea culturii.
El n-a știut ce e… invidie literară și a încurajat pe toți
autorii noștri de piese originale.
Când Grigore Ventura a obținut bine-meritatul suc-
ces cu episodul teatral din timpul războiului pentru
independență, Curcanii – Alecsandri7 care asistase la
premieră, a exclamat:
„– Mă bucur pentru autor, pentru teatru și pentru pu-
blic!”
*
Nemulțumit de versiunea românească a tragicei idile
amoroase Romeo și Juliette făcută de Dem. Ghica, poetul
se gândi la un moment dat s-o traducă el – dar mărturisi
apoi:
„– Cine ar putea să aibă curajul să se atingă de
Shakespeare? Eu unu nu! De cele sfinte nu mă ating!...”8.
*
Pe la 1890 poetul Vasile Alecsandri funcționa la Paris
în calitate de „trimis extraordinar și ministru pleni-
potențiar al țării”.
Simțindu-se bolnav și având nevoie de liniște și re-
paus poetul veni la Mirceștii săi dragi, în virtutea unui
concediu. Cum acest concediu îi expirase fără a se fi
însănătoșit pe deplin, bardul ceru o prelungire de câteva
luni, ca să se poată întoarce la postul său deplin resta-
bilit.
159
 Primind cererea, ministrul de externe de atunci, Al.
Lahovary îi răspunse oficial cu adresa Nr. 109/4972 din
3/15 Iunie 1890 exprimându-și regretul pentru boala
poetului, dar refuzându-i astfel prelungirea concediu-
lui:

Starea sănătății dtră v-a împedicat de altfel toată

iarna trecută de a îngădui trebilor legațiunei o atenție
neobosită.
Chestiuni comerciale și economice de cea mai înaltă
importanță sunt astăzi la ordinea zilei între Franța și
România…

De aceea Al. Lahovary ținea cu orice preț ca poetul

să fie prezent la postul său, și cu această considerare,
fără a ține seamă de boala poetului, și fără a fi adus fap-
tul la cunoștința Regelui Carol I, el îi scrie în aceeași
adresă oficială:
„Îmi este deci mai mult decât greu ca să cer pentru
dtră, M. S. Regelui un concediu atât de lung” etc.
Și poetul n-a obținut permisiunea. De-ar fi știut însă
Regele Carol și Carmen Sylva!9.
*
Apropos de noile reguli ortografice stabilite de către
Academia Română – o strofă ironică de Alecsandri.
Era pe vremea când ortografia românească o dirigu-
iau scriitorii „strică-limbă” cum îi numise Iacob Negruzzi
în ale sale Copii de pe natură, și pe când filologul Hășdău
pornise luptă pentru purificarea limbii strămoșești de
toate imixtiunele străine.
Deși toți clasicii noștri scriau o limbă curată, totuși
unii dintre inovatori au înțeles să desfigureze graiul
scris, schimonosind cele mai neaoșe cuvinte autohtone.
În „Convorbiri Literare”, Alecsandri a publicat un
Dicționar Grotesc10 a cărui introducere începe astfel:
160
 Episodul confuziei limbilor din Turnul Babel este o
metaforă poetică ce exprimă efectul influenței pedan-
tismului în omenire. În adevăr acea influență când
năvălește asupra societăților începătoare ia adeseori
caracterul unei calamități fatale, căci ea amețește
mințile, denaturează înțelesul cuvintelor, tulbură cu-
getele și întipărește pe fruntea adepților ei o expresie
pretențioasă precum Iesuitismul dă fisionomiilor o
aparență de ipocrizie.

Și poetul înșiră o seamă de „monstruozități linguis-

tice” și expresii grotești, ceea ce a determinat „Junimea”
să înceapă o puternică acțiune pentru purificarea lim-
bii.
Alecsandri citează în dicționarul său Grotesc o serie
de cuvinte, între care găsim: „aberaciune”, „amoare”, „re-
daptor”, „morbos”, „resbelu”, „arduri”, „eredu” ș. a. m.
care au viciat armonia și muzicalitatea graiului stră-
moșesc. Despre cuvântul „beleță” el scrie textual:

Frumuseță pedantescă! Închipuiască-și fiecare efectul

ce ar produce asupra unei dame delicate o strofă ca
aceasta:

Ah Doamnă, ești belă ca roza ce crește

Și fruntea-ți divină treptat se belește.
Ah, lasă-mʼați spune că sunt fericit
Văzând dulcea-ți față c-astfel s-a belit.

Iată una din cele mai bele flori din estetica pedanților.
Tot acestora suntem datori ca bele-arte și ca foile bele-
tristice. Sărmană limbă, în ce belele ai căzut cu Trisotinii
care te belesc astfel.

Cu drept cuvânt mi-a spus N. Gane în această pri-

vință:

161
 Alecsandri a fost cel dintâi care a dezgropat de la ve-
trele țăranilor limba noastră strămoșască, frumoasă,
vioaie, pitorească și a ridicat-o la cinste într-o lume
care uitase s-o vorbească11.
*
O amintire personală – de la moartea marelui bard
al României:
Eram în clasele primare la școala Săvescu, denumită
atunci Sărărie No. 1, în care a învățat și marele Spiru C.
Haret, când s-a răspândit în țară trista știre despre
moartea lui Alecsandri.
Copii mici, nu înțelegeam înțelesul acelui doliu
național.
Directorul școlii, Gheorghe Mustață – care împreună
cu Haret a frequentat această școală în timpul când era
condusă de marele dascăl Toma Săvescu – ne-a vorbit
de marele bard spunându-ne că el este autorul Gintei
Latine pe care noi, învățăceii, o știam pe de rost din Car-
tea de cetire. Cu gândul toți la joacă, nu prea ne impre-
siona emoțiunea cu care ne vorbea „domnu director”,
care în cele din urmă puse pe unul dintre noi să recite
poesia, drept omagiu în amintirea poetului.
După această ceremonie – căci în felul ei era o cere-
monie pioasă – mă sculai din bancă, ridicai două degete
și spusei directorului:
„– Poesia astă e nemțască. O știu și acum pe de rost!”
Profesorul făcu ochi mari și, apropiindu-se de mine,
îmi zise:
„– Nu se poate, măi băiete! Asta e poesia marelui nos-
tru Alecsandri pentru care a fost premiat!”
Dar eu nu mă lăsai convins, mai ales că mă știam în
simpatia directorului, ca unul care aduceam zilnic, după
amiază (pe atunci se ținea clasă și după amiază) poșta
școalei pe care o ridicam de la oficiul poștal de la Palatul
Administrativ și pentru care aveam cinstea de a suna
162
clopoțelul școalei la intrarea și ieșirea din clasă.
– Domnʼ director, poesia e nemțească. V-o pot spune
și acum întreagă, pe de rost.
– Hai spune-o! zise directorul și mai nedumerit,
suindu-se pe catedră.
Și în nepăsarea totală a clasei, dar în atențiunea în-
cordată a directorului, am recitat poesia nemțească
susținând în naivitatea mea copilărească că această poe-
sie trebuie să fi fost scrisă de Schiller sau de Goethe,
nume pe care le știam din „Lesebuch”-ul nemțesc (car-
tea nemțească de cetire).
Nedumerit, necăjit, perplex, bietul director – a cărui
mină înăcrită o văd parcă și acum – coborî de pe cate-
dră, se preumblă nervos de-a lungul clasei, își trase bre-
telele ca să se mai strângă, cum avea obiceiul, și șoptea
mereu:
– Nu se poate, măi băiete, nu se poate!
Evident că nu puteam pricepe atunci rostul protes-
tării sale.
Deodată însă îmi zice – (dialogul urma numai între
noi, ceilalți copii profitând de acest lucru spre a se distra
între ei):
– Și unde ai învățat tu poesia asta?
– În pensionul lui Ammelung! am răspuns eu, ca unul
care învățasem germana în acest pension, un fel de
„Kindergarten” situat pe vremuri pe strada Sf. Sava, din
Iași.
– Nu poți să capeți cartea de pe care ai învățat poe-
sia? mă întrebă directorul.
Am răspuns că n-o mai am. Dar istorisind cele petre-
cute acasă, după câteva zile am obținut cartea pe care
am dus-o, cu un soi de copilărească mândrie, la școală.
Era o carte de cetire germană, în care figurau și câteva
poesii ale poeților noștri clasici.
Mult mai târziu am aflat de la însuși Gh. Mustață cu
163
care am păstrat raporturi prietenești, că la un moment
dat a crezut și el că Ginta Latină e o traducere și numai
după ce alții cărora li s-a adresat și care cunoșteau limba
germană, l-au lămurit că e o traducere, s-a convins că e
o traducere dar o traducere făcută după divina in-
spirație a lui Alecsandri, a cărui Gintă-Latină apăruse
pe vremea aceea în diferite limbi europene.
Și mi-am dat seama că bunul meu dascăl de școală
primară care urmărea ritmul versurilor germane pe
care i le recitasem în clasă, fusese agitat și nedumerit
gândindu-se poate că bardul de la Mircești a… plagiat
poesia!
Mândru a fost însă directorul când s-a convins de
realitatea faptului și de cinstirea ce s-a făcut lui
Alecsandri prin aceea că i s-a pus poesia într-o carte de
cetire, germană.
*
Romantismul francez a înregistrat la 1 martie 1869
pierderea unuia dintre cei mai geniali representanți ai
săi – pe Alphonse de Lamartine, autorul Graziellei, al
Meditațiilor Poetice și al atâtor opere valoroase între
care și celebra poemă Lacul.
Opera lui literară este bine cunoscută și la noi, multe
din prea frumoasele sale inspirații fiind traduse în limba
română de V. Pogor, P. V. Grigoriu-Budușcă, I. Gr.
Periețeanu și alții.
Ceea ce e cu deosebire interesant a aminti e faptul că
clasicul poet francez a fost un mare apărător al libertății
popoarelor, în anul istoric 1848 și îndeosebi un prieten
leal al României.
La moartea lui Lamartine, „Convorbirile Literare”12
au publicat un necrolog scris și semnat de Vasile
Alecsandri. Bardul de la Mircești care, ca și Lamartine,
a avut misiuni diplomatice și care l-a cunoscut personal

164
pe genialul poet francez, aducându-i ultimul omagiu,
notează:

Cât pentru noi, Românii, e bine să ne aducem aminte

de încurajările ce ne-a dat Lamartine în anul 1848,
când el ținea ochii lumii întregi țintiți asupra lui și
adresa cuvinte mângâietoare națiilor ce aspirau la li-
bertate.

Mai târziu Alecsandri, trimis ca agent extraordinar

al țării noastre în Franța, a avut prilejul să-l cunoască
personal pe Lamartine, căci în necrologul amintit, el
continuă:

În istoria misiilor mele politice din anul 1859 găsesc

următoarea notiță scrisă după o vizită ce făcusem lui
Lamartine; această notiță e de natură a interesa publi-
cul român și este timpul de a o scoate la lumină.

În notița ce urmează, Alecsandri face un scurt dar

impresionant portret al lui Lamartine, cum am spus,
unul dintre marii reprezentanți ai școalei romantice
franceze. Iată cum ni-l prezintă bardul de la Mircești:

Domnul Lamartine, dulcele poet al inimilor tinere,

eroul poetic al revoluției din 1848, deși ajuns acum în
vârstă înaintată, totuși încă poartă pe frunte aureola
geniului. Convorbirea sa armonioasă și fermecătoare
răpește auzul și sufletul. Simțirile înalte, ideile sublime,
reflecțiile filosofice sunt exprimate de el în forma cea
mai corectă, în stilul cel mai nobil și cu o abundență
care minunează pe ascultător.

Eloquența sa naturală încântă, chiar în vorbirile zil-

nice ale vieții private, iar în împrejurările cele mari ale
vieții politice ea devine o putere care poate să
oprească omenirea pe malul prăpastiilor sau să o îm-
pingă în fundul lor.
165
 Așa îl portretizează Alecsandri, la prima întâlnire,
într-o vizită care a ținut aproape o oră, el având impre-
sia că asistă la un concert melodios.
La plecare, Lamartine i-a spus poetului nostru:
– Domnul meu, deșteptarea unei națiuni e cel mai su-
blim spectacol ce omenirea poate să arate creatorului;
însă când o națiune are norocul de a atrage asupră-i
ochii Providenței, ea trebuie să se menție la înălțimea
rolului ce este chemată a avea în lume.

Eu fac sincere urări pentru prosperitatea și mărirea

Românilor, căci mi-a plăcut totdeauna a vedea pe
urmașii popoarelor mari pășind falnic pe urmele glo-
rioase ale strămoșilor.

Urările făcute României de către Lamartine s-au în-

deplinit, țara mărindu-se în hotarele ei istorice și firești;
de aceea putem nădăjdui că România va prospera
mereu, cum ne-a dorit marele poet al Franței.

ALECSANDRI ÎN INTIMITATE, LA MIRCEȘTI

În timpul din urmă clasicul Alecsandri a fost adus din

nou în actualitate prin valoroasele eseuri scrise de cri-
ticul H. Sanielevici și de poetul I. Pillat.
Față de acest interes am socotit util să cunosc remi-
niscent modul cum își petrecea poetul viața când se re-
fugia în conacul său de la Mircești.
Prin amabilitatea profesorului ieșean P. Culianu –
care a moștenit de la părintele său Papa Culianu, fostul
rector al Universității din Iași, nu numai științele mate-
matice, dar și toată delicateța și fina-i senzibilitate – am
putea face cunoștință în casa acestei nobile și culte fa-
milii, cu o bătrână menajeră, Elena Onciu, care în anii ti-

166
neri a fost în serviciul lui Vasile Alecsandri, adusă de el
la Mircești de pe moșia Miclăușeni.
Elena Onciu este o bătrânică simpatică, o septage-
nară, cu pronunțate urme de frumuseță, vioaie, ageră,
cu ochi luminoși și iscoditori. Toată făptura ei are ceva
monahal, căci prin vorba ei sfătoasă și chiar prin portul
ei în haine de ciac, ar putea fi luată drept o măicuță
trăită prin chiliile mănăstirilor din Moldova. De aproape
patru decenii este menajeră în familia Culianu, așa cum
mai înainte, în tinereță, fusese în casa bardului de la
Mircești, care intenționa s-o înfieze, cum mărturisește
ea când evocă pe Vasile Alecsandri.
Nu o dată a istorisit ea în casa Culienilor episoade in-
teresante despre modul cum își petrecea viața marele
bard, în conacul său de la Mircești – ceea ce a determi-
nat pe profesorul P. Culianu să-mi procure prilejul s-o
ascult și eu și să notez în cele ce urmează câteva din
aceste reminiscențe despre Alecsandri în intimitate la
Mircești.
*
* *
Am stat în tinereța mea mulți ani la Mircești și am
cunoscut astfel viața casnică pe care a dus-o Alecsandri
în cona-cul său. Veneau acolo, iarna și vara, boieri de
neam mare, când îl știau pe „Alecsandri” acasă. Musa-
firii nu mai conteneau. Unii plecau, alții veneau, și se
întindeau mese și ospățuri bogate și vesele, cum nu se
mai pomenesc în zilele noastre. Așa îmi aduc aminte
de boierii cei mari care veneau pe la Mircești: Niculai
Pisoschi, care era sotnic și pe care Alecsandri îl iubea
ca pe un frate. Apoi Catargi de la Muncel, Lupu Bogdan
de la Gădinți, Sturdza de la Miclăușeni, toți cu cucoa-
nele lor. Apoi, Smărăndița Docan, Sturdza-Șcheianu,
Bogdăneștii, cei trei frați: Lupu care ținea pe Mărioara,
fata Docanului, Gheorghe care a luat pe fata lui Alecsandri
și Leon de la Dobreni care a ținut pe duduca Lucica,

167
 fata lui Mihalache Kogălniceanu.
Mai veneau Roseteștii, Cantacuzineștii, Ghiculeștii –
toți cu cucoanele și duducile lor.

Înșirând acest pomelnic al marilor boieri din Moldova,

bătrâna radia de bucurie. Părea că retrăiește frumoasele
vremuri de odinioară.
*
– Mare bucurie avea tătuca Vasile – așa-i spuneam
eu lui Alecsandri – când venea să-l viziteze Elena lui
Cuza Vodă de la Ruginoasa. În ziua aceea era sfântă
sărbătoare la Mircești. Alecsandri se îmbrăca în ținută
mare, ordona să se puie caii la caretă și ieșia întru în-
tâmpinarea ei.
Elena Doamna venea în careta ei de la Ruginoasa,
însoțită de cei doi copilași ai ei… Parcʼo văz cum cobora
din trăsură ținând copiii de mână și cum Alecsandri o
conducea respectuos în salon. Ea lua masa „la noi” ră-
mânând până pe înserate, apoi se înturna la Ruginoasa
– că nu era departe de Mircești – condusă fiind de
Alecsandri, care o primea ca pe o adevărată soție de
Domnitor.
În zilele când venea la Mircești, Alecsandri nu mai
primea pe nimeni, afară de colonelul Pisoschi. Uneori,
când vremea era frumoasă, Doamna Elena cu copilașii
ei, însoțită de Alecsandri, coborau în luncă și admirau
nuferii din balta apropiată...

*
De sărbătorile Crăciunului și până după Bobotează,
Alecsandri venea și rămânea la Mircești; îi plăcea să
facă sărbătorile în sat, să stea de vorbă cu sătenii și să
se ocupe de nevoile lor ajutorându-i pe cât putea.
De Sf. Vasile, cămărășița avea o ferestruică de unde
împărțea daruri urătorilor. Cucoana Paulina și
Alecsandri împărțeau de asemenea daruri de anul
nou, primind șiruri-șiruri de oameni care veneau la
curte să le facă urare. Vor mai fi fiind și acum prin
168
 Mircești bătrâni ca mine care să-și aducă aminte de
obiceiurile vechi de atunci, și care nu se mai întâlnesc
prin zilele noastre…
*
De sfintele sărbători ale Paștelor se făcea mare orân-
duială la curte. Chelarul Gheorghe Buciung pregătea
de toate, iar mama Safta, care-și avea odaia ei, făcea co-
zonaci și pâine bună, cum nu se mai află astăzi! Boierii
trimiteau cozonaci și pâine oamenilor din sat, gospo-
darilor fruntași!
În noaptea Învierei toată lumea era dusă la biserică.
La întoarcere, masă mare la curte. Alecsandri și coana
Paulina aprindeau cele două candelabre mari din
salon, care luminau toată ograda, iar a doua zi, la masă,
ciocneau ouă roșii cu lumea din sat.

Paștele lui Alecsandri.

Descriind acest tablou, pare că rememorizează

De Paști în satul vesel căsuțele ʼnălbite,

Lucesc sub a lor malduri de trestii aurite,
Pe care cocostârcii, înfipți într-un picior,
Dau gâtul peste aripi tocând din ciocul lor.

Un scrânciob mai la vale pe lângă ei adună

Flăcăi și fete mândre ce râd cu voie bună:
Și-n sunet de vioare, de cobze și de nai
Se întoarce hora lină, călcând pe verde plai.

Bătrâni cu fețe stinse, Români cu fețe dalbe

Românce cu ochi negri și cu ștergare albe
Pe iarba răsărită fac praznic la un loc
Iar pe-mprejur copiii se prind la luptă-n joc.

169
 Și scrânciobul se-ntoarce purtând în legănare
Perechi îmbrățișate cu dulce înfocare,
Ochiri scânteietoare și gingașe zimbiri
Ce viu răspând în aer electrice luciri…

*
Vara, în zile frumoase cu soare cald, când avea mai
mulți oaspeți la masă, Alecsandri îi invita după dejun,
să viziteze lunca. Musafirii rămâneau acolo până seara
târziu sub lumina lunii, iar pe unde era mai întuneric
se atârnau lampioane de toate culorile – care luminau
toată lunca, Alecsandri era foarte vesel când petrecea
cu musafirii.
De se întâmpla că era zi de sărbătoare, veneau și flă-
căii și fetele din sat, care petreceau laolaltă cu boierii.
Într-o noapte, invitații preumblându-se prin luncă,
Alecsandri auzi un strigăt care venea de departe, de la
rateșul La Doi Lei. Se auzea strigând tare: „Săriți, hoții!”.
Alecsandri însoțit de câțiva străjeri o luă călare spre
rateș făcând zarvă mare.
De frică, hoții au dispărut, iar Alecsandri asigu-
rându-se de liniște, se întoarse cu străjerii care cântau
din goarnă de credeai că vine vreo poteră!
Musafirii îl primiră cu bucurie și continuară petrece-
rea în luncă până noaptea târziu.

Cât de dragă i-a fost această luncă – astăzi pustiită și

uitată – ne-a spus-o doară poetul în pastelul său Lunca
din Mircești pe care îl încheie cu aceste strofe:

Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al țării mele,

Mândră-n soare, dulce-n umbră,
tainică la foc de stele!
Ca grădinile Armidei ai un farmec răpitor
Și Siretul te încinge cu-al său braț dezmierdător.
170
 Umbra ta răcoritoare, adormindă, parfumată,
Sta aproape de lumină, prin poiene tupilate.
Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriți,
Ea la sânul ei atrage călătorii fericiți.

Și-i încântă, și-i îmbată, și-i aduce la uitare

Prin o magică plăcere de parfum și de cântare,
Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai,
Tot șoptește de iubire în frumoasa lună Mai!

*
Mare petrecanie era la Mircești când se spăla
grâul. Acest obicei de pe vremuri nu s-a mai păstrat în
zilele noastre. După ce se triera grâul, el se strângea în
saci, anume pentru curte. Înainte de a fi dus la moară,
oamenii duceau grâul la spălat. Ei cărau sacii la malul
Siretului prin locurile pe unde veneau boierii să se
scalde. Oamenii spălau grâul, îl întindeau apoi să se
usuce, în timp ce Alecsandri cu musafirii săi se scăldau
în Siret și făceau haz, lucru mare. Ei se scăldau, înotau
și râdeau rămânând în apă până ce grâul se usca bine
de tot la arșița soarelui, după care în alți saci și mai
curați era cărat din nou la curte,

zise bătrâna sub farmecul acestor amintiri.

*
Și mai mare alai era la curtea din Mircești în zilele
când se făcea recrutarea. Ofițerii cu recrutarea erau
găzduiți la Mircești și chiar la curte se făcea recrutarea.
Flăcăii în păr veneau la recrutare și înainte de a trage
sorții, Alecsandri se ducea în mijlocul lor și le vorbea
de datoria ostășească, de dragostea de neam, de țară,
de Rege și de pământul strămoșesc.
Flăcăii ca și bătrânii din sat, nevestele și surorile, îl
ascultau cu sfințenie; apoi băietanii intrau la recrutare
cu fețele voioase, chiuind de bucurie după ce trăgeau
sorții.

171
 Alecsandri ținea mult să steie în mijlocul recruților
și să-i îndemne să-și iubească țara.
După ce se isprăvea recrutarea, din îndemnul lui
Alecsandri, flăcăii încingeau o horă de rupeau pămân-
tul strigând și chiotând de bucurie.
*
Continuând a evoca Mirceștii lui Alecsandri, Elena
Onciu descrie casa de la Mircești, cu toată gospodăria ei.
Ea își aduce aminte de salonul cel mare cu cele două
candelabre care se aprindeau la zile mari, de o odaie
turcească în care poetul își făcea siesta, de o odaie în
care se afla o masă de biliard, și de biroul la care
Alecsandri medita și-n care a scris cea mai mare parte
a operei sale. Îmi mai spuse bătrâna că uneori poetul se
închidea zile întregi lucrând la birou și nu primea pe ni-
meni până nu isprăvea, după care uneori pleca la Iași
sau la București să se repauzeze. Adesea cânta din orgă.
Poate de aceea, cu drept cuvânt, Academia Română
ține ca Mausoleul și conacul de la Mircești să rămâie un
monument istoric, o Meca culturală a poporului Român.

172
 ADNOTĂRI LA V. ALECSANDRI

1. V. A. Ureche în revista „Viața” a lui Al. Vlahuță și Dr. A. Ureche

(1894) și apoi în „Legendele Române”.
2. Comunicată mie de I. N. Roman, care deține anecdota de
la Vasile Gheorghian, fost ministru, și prefectul județului
Iași și publicată de mine în „Adevărul”, într-o convorbire
cu Roman.
3. C. Bacalbașa în Bucureștii de altă dată.
4. Episodul a fost publicat în „Convorbiri Literare” No. 4 din
aprilie 1869.
5. Vali, numele lui V. Alecsandri, combinat din V și Ali.
6. Aristizza Romanescu: 30 ani de teatru.
7. C. Bacalbașa în Bucureștii de altă dată.
8. Aristizza Romanescu, op. citat.
9. C. Bacalbașa, op. citat.
10. În „Convorbiri Literare” anul al treilea, 1869/70.
11. Convorbirea cu N. Gane am publicat-o-n „Flacăra” No. 3,
anul întâi.
12. În „Convorbiri Literare” Anul III, No. 2, 1869.

173
.
M. EMINESCU
.
 Caragiale povestește În Nirvana sa că, locuind în ve-
cinătatea unui actor, director de teatru, care pribegea
vara prin provincie, acesta i-a relatat că în trupa lui are
un băiat care citește mult, este foarte învățat, știe
nemțește, și are mare talent: face poesii!
Actorul îi mai istorisi lui Caragiale că-l găsise pe acest
băiat la un hotel din Giurgiu, unde slujea în curte și la
grajd, culcat în fân și cetind în gura mare pe Schiller.
Curiozitatea lui Caragiale crescu și mai mult când ve-
cinul său, actorul, îi mai povesti că tânărul poet, care
avea o bibliotecă ticsită în geamantanul său, era „foarte
blând, de treabă, nu avea niciun viciu. Era străin, de de-
parte, zicea el, dar nu vroia să spună de unde”…
Și când îl văzu, Caragiale notează:

Era o frumuseță!... O figură clasică încadrată de niște

plete mari, negre; o frunte înaltă și senină, niște ochi
mari – la aceste ferestre ale sufletului se vede că cineva
este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic.
Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche
icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia
se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

Dacă un intelectual german ar ceti acest portret al

lui Caragiale, el ar exclama, în recunoaștere:
– Tânărul Goethe!
Da, exact, portretul tânărului Goethe, care în splen-
didele nopți de mai rătăcea singur pe ulițele micului
orășel Wetzlar, în căutarea unui suflet omenesc, îndră-

177
gostit nebun de frumoasa Lotte, gingașa fetiță a pensio-
narului Buff și logodnica lui Johann Cristian Kestner.
Dar cine era însă frumosul, visătorul și solidarul june
din grajdul hotelului din Giurgiu? Era oare Goethe?
Nu, dar era un Goethe al filosofiei și poesiei ro-
mâne…
Era Mihai Eminescu!
Despre genialul poet câteva reminiscențe.

EMINESCU ÎN „DIVANUL DOMNESC”

Pe vremea când studenții români înființaseră la

Viena societatea „România Jună”, studenții români din
Bucovina, imitând exemplul colegilor lor, au înjghebat
și ei, la Cernăuți, un cerc studențesc pentru șezători cul-
turale și naționale, pe care l-au botezat „Divan”, organi-
zându-l după acest istoric prototip într-o „Obștească
Adunare”.
Studentul Pamfil Dan a fost proclamat „Domn” (pre-
ședinte) și numit Dan-Vodă. Studentul teolog O. Țurcan
a fost numit „Mitropolit”. De asemenea s-au ales 12 bo-
ieri veliți (comitetul) iar celorlalți membrii care alcătu-
iau sub-protipendada, li s-au conferit alte diferite titluri
boierești.
Ședințele acestui „Divan” se țineau numai în vechea
limbă a cronicarilor. Studentul-candidat care solicita să
fie admis în „Divan” era supus unui examen în ale
științelor duhovnicești (teologie), lumești (social-cultu-
rale), ostășești și pângărești (administrative) după care
primea titlul și întăritura Domnească.
Această întăritură domnească cuprindea în textele ei
și următoarea blasfemie:
… iar de-ar fi să fie și cartea noastră să n-o cinstești, și
în seamă să nu o ții, și râs și batjocură de ea să faci,
178
 atunci să fi proclet și anaftemă și afurisit de 335 sfinți
părinți din Nichea, și buricul iadului înghite-te și setea
Gheenei muncească-te și focul dragostei arză-te și
vinul în oțet și berea în apă să ți se prefacă1.

Eminescu adus în acest divan de către colegul de stu-

diu și bunul său prieten Th. V. Ștefanelli, fost membru al
Academiei Române, a rămas încântat de aceste petre-
ceri intelectuale ale studențimii, fiind uns și el boier
velit în ceată „Obștească Adunare” și contribuind și el la
aceste reuniuni culturale care urmăreau cunoașterea
trecutului nostru istoric.

EMINESCU „CONTRABANDIST”

Nu tresăriți, vă rog! Da, „Eminescu contrabandist”,

căci alt epitet nu se poate da unui om care trece niște
lucruri peste graniță, fără formalitate vamală și împo-
triva măsurilor administrative sau a dispozițiilor regu-
lamentare.
Era în anul istoric pentru Bucovina 1875, când a avut
loc tristul centenar al răpirii acestei „vesele grădini” și
încorporarea ei în defuncta monarhie habsburgică; anul
1875 când s-a serbat și inaugurarea Universității cer-
năuțene.
Eminescu, care locuia atunci la Iași, a ținut să parti-
cipe și el la aceste festivități. Luă cu sine o ladă mare, în-
cărcată cu haine până în vârf, și descinse drept la bunul
său prieten din tinerețe Th. V. Ștefanelli pe atunci ma-
gistrat în capitala Bucovinei.
Văzând lădoiul adus de poet, Ștefanelli privi nedu-
merit – ceea ce a făcut pe Eminescu să înceapă despa-
chetarea. Și după ce scoase rândul de haine și altele de
ale îmbrăcămintei, el începu să ia din ladă numeroase
exemplare din broșura istorică și națională intitulată
179
„Răpirea Bucovinei”, adusă spre a fi împrăștiată la festi-
valul centenarului de tristă memorie, precum și o su-
medenie de cărți vechi românești: ceasloave, psaltiri,
evanghelii, cu care acoperise numeroasele broșuri, tre-
cute așa… prin contrabandă2.

CONFLICTUL AL. LAHOVARY – EMINESCU

– Intervenția lui Lascar Catargiu –

Un șir de ani Mihai Eminescu a muncit cotidian la

„Timpul”, având între colegii săi de redacție pe prietenul
său din anii studenției la Viena I. Slavici, și apoi pe I. L.
Caragiale și Ronetti Roman.
Poetul venise la „Timpul” cu rutina gazetărească de
la „Curierul din Iași” și muncea muncă istovitoare, plătit
cu un salariu derizoriu.
De la 1877-1883 geniul lui Eminescu a scăpărat fee-
ric în coloanele „Timpului”, articole politice și culturale
consacrate problemelor curente – articole izvorâte
dintr-o adâncă cunoaștere a chestiunilor tratate și ex-
puse într-o admirabilă formă literară, logică și întot-
deauna perfect documentate. Aceste articole – dintre
care unele reunite în volum – poartă geniul perso-
nalității sale, geniul nesesizat de contemporanii săi.
*
O reminiscență interesantă despre activitatea ziaris-
tică a lui Eminescu în redacția ziarului conservator așa
cum mi-a narat-o, la Iași, la Palatul Justiției, juristul și
junimistul P. Missir:
Era în ajunul războiului pentru independență. Parti-
dul conservator întreg era sub șefia lui Lascar Catargi,
căci junimiștii nu-și accentuaseră încă activitatea ca
grup aparte în viața politică.

180
 Ion Brătianu, șeful partidului liberal, chemat la
cârma țării, după retragerea conservatorilor, se pro-
nunțase hotărât pentru intervenția României în războ-
iul Ruso-Turc în care s-a câștigat Neatârnarea, – și
aceasta împotriva opiniunei partidului conservator, pe
care vechii socialiști ai lui Ion Nădejde îl acuzau de ru-
sofilie, și chiar împotriva punctului de vedere susținut
de Ion Ghica și D. Sturdza, care la început înclinară pen-
tru neutralitate.
Lascar Catargi, fixându-și atitudinea ratificată de în-
tregul său stat major politic, a făcut să apară un comu-
nicat în „Timpul” prin care țara era vestită că partidul
conservator nu împărtășește hotărârea luată de Ion
Brătianu. Comunicatul redactat de Alex. Lahovary a apă-
rut în „Timpul”, oficiosul partidului.
Aceasta s-a întâmplat în primele luni de la intrarea
lui Eminescu în redacția ziarului conservator.
Frământările pe această chestiune erau destul de mari,
firește. Era pentru prima oară când Principatele-Unite tră-
geau armele în comun, sub Domnitorul Carol I.

*
În aceste împrejurări, Eminescu abia venit la „Tim-
pul”, cu educația și cultura sa occidentală și cu convin-
gerea fermă asupra idealurilor expansive ale Rusiei,
neinițiat încă în tainele politicei de partid, scrise un ar-
ticol împotriva Rusiei – ceea ce nu cadra cu conținutul
comunicatului partidului, apărut mai înainte în „Tim-
pul”.
Eminescu cita în articolul său – căruia i-am spune as-
tăzi, gazetărește vorbind „cronică externă” – pasagii din
opera istoricului rus Danilevscki: Rusia și Europa spre
a demonstra că idealul istoric al Rușilor e să cucerească
„Orientul” și peninsula Balcanică, anexând Turcia.
Cetind în „Timpul” articolul acesta nesemnat, Alex.

181
Lahovary rămase perplex, căci ideile poetului contrazi-
ceau în totul textul comunicatului partidului. El veni la
redacție, se interesă și află că autorul acelui articol era
tânărul redactor Eminescu.
A urmat o ședință a comitetului partidului prezidată
de Lascar Catargi.
Alex. Lahovary, tacticos și impunător cum era, puse
chestiunea de-a dreptul. Arătându-se foarte nemulțumit
de contradicția produsă prin articolul… incriminat, într-o
chestiune atât de mare, în care partidul se pronunțase
definitiv, ceru pedepsirea sau concedierea lui Eminescu.
Evident, sub această formă prezentată, chestiunea
păru foarte delicată, iar unora chiar foarte gravă… Și
atunci, Lascar Catargi, cu viziunea limpede a faptelor și
cu intuiția bunului simț al vechiului boier moldovan, in-
terveni blajin și sfătos:
„– Domnule Lahovary, să nu facem din țânțar armă-
sar… Tânărul Eminescu a avut o părere și a scris-o ca s-
o aducă la cunoștința publicului. El a arătat planurile
rusești și pentru asta să nu-i tăiem capul!”
Alex. Lahovary făcu ochii mari și-l fixă nedumerit pe
șef, care urmă tot așa de liniștit:
„– Și ca să-i arăți greșeala tactică, știi ce să-i faci?
Pune și d-ta mâna pe condei și scrie, arătându-ți păre-
rea, d-le Lahovary, pe care știi că o împărtășim cu toții!…
Și lucrurile s-au lămurit și liniștit.”

*
Alte motive au determinat însă pe genialul poet să
abandoneze mai târziu redacția „Timpului”.
În scrisoarea pe care a adresat-o lui Lascar Catargi
la 16 Februarie 1883, Eminescu prezentându-ți demi-
siunea, scrie:
182
 Am fost pururi – nenumărate coloane din șapte ani
ai „Timpului” o dovedesc – în contra acelor scriitori
care cred a se putea dispensa și de talent și de
cunoștiințe și de idei, numai dacă vor vorbi într-un
mod incalificabil de persoana Regelui, până în momen-
tul când mâna monarhului semnează – cu dispreț –
vreun decret de decorare sau de numire în funcțiune.
E lesne de înțeles că nu pot primi solidaritatea cu ase-
menea pene, oricât de mare ar fi îndealtmintrelea
credința mea în principiile conservatoare.

Acest pasaj poate fi citat și astăzi ca o mare și

înțeleaptă pildă.

MELANCOLIA LUI EMINESCU

Admiratorii genialului poet, și mai cu seamă prietenii

săi intimi, insistau adeseori ca Eminescu să continue a
scrie, a scrie mereu pentru a îmbogăți cu opere nemu-
ritoare gândirea și poesia românească, cu toate că știau
cu toții că o bună parte a meditațiunilor sale erau ab-
sorbite de adânca sa melancolie.
În această privință însuși Eminescu se destăinuiește
în scrisoarea pe care o trimite din Iași, la 1877, bunului
său prieten Ioan Slavici. Între altele el scrie:

Recunosc că sunt un ticălos de frunte – pentru că nu

scriu. Dar tu știi că am fost totdeauna un caracter me-
lancolic și n-am avut niciodată destul curaj de viață,
prin urmare tot ce gândesc sau fac e azi mai ticăit decât
înainte. N-am inimă în mine nici cât e într-o mămăligă,
nu gândesc nici la tine, nici la lume, nici la mine însumi.
Singura deosebire e că am devenit susceptibil, că orice
atac, cel mai nevinovat, mă iritează încât am o adevă-
rată „Bersekerwurth” (furie) că s-au înmulțit oamenii

183
 cu care nu mai vorbesc niciun cuvânt și că am să ajung
să nu mai vorbesc chiar cu nimeni, nici cu mine însumi.
Nu-i vorbă, s-a supărat văcarul pe sat și satul habar
n-are! Dar dacă e așa, se vede că nu poate fi altfel3.

*
Într-o zi, în cercul intim al prietenilor săi din Iași, față
fiind profesorul și colaboratorul „Convorbirilor Lite-
rare” I. P. Florentin, Eminescu și-a exprimat dorința de
a fi înmormântat în… Oceanul înghețat.
Ca să rămâie „nemuritor și rece”4.

*
Despre melancolia și suferințele poetului ne
vorbește și Vlahuță în scrisoarea pe care a trimis-o lui
Maiorescu la 18845:

Am văzut pe Eminescu și am stat cu el o zi. Mi-a fost

cu neputință să-l înduplec a veni cu mine la țară. La ce,
zicea el, să mai porți prin lume un om mort! Doarme
puțin, vorbește puțin și sunt zile în care uită să mă-
nânce. Și cu toate acestea se îngrașă – asta îl amărăște
mult. Grozav îl tulbură și îi demoralizează lipsa de
ocupație hrănitoare. El o spune adesea. De aici, poate,
în mare parte vădita umilință, sfiala copilărească din
vorba și mișcările lui. E mișcător până la lacrimi când
vezi la ce e redusă viața lui. Toată existența i se încheie
într-o dinamică foarte restrânsă și înceată – cât îi tre-
buie cuiva ca să nu fie mort. Citește tare puțin, căci îl
obosește. Nu scrie nimic. S-a încercat – mi-a spus el –
dar i-a fost cu neputință… L-ar trage mâna la un post
de revizor.
„Sunt grozav de demoralizat, – mi-a spus de nenu-
mărate ori, cât am stat cu el, aș vrea să adorm și să nu
mă mai deștept. Cum nu poate omul să moară când
vrea!”.

184
 EMINESCU ȘI GENERAȚIILE TINERE

Deosebiri de vederi, nepotrivire în aspirații și râvniri,

individuale sau sociale, au existat, se pare, întotdeauna
între diferitele generații – niciodată însă atât de funda-
mental și de prăpăstios divizate ca între generațiile
post-belice de azi.
Generația ritmului nou nici nu îngăduie vreo apro-
piere de creatoarele generații predecesoare și pare că
voiește să distrugă orice continuitate, s-o rupă adică de-
finitiv cu trecutul – dacă, istoricește vorbind, așa ceva
ar fi cu putință!
Istoria ne învață că societatea umană a progresat
mereu, din generații în generații, tocmai prin aceasta
continuitate, în mersul evoluției firești.
La noi, de pildă, generația de la 1821 a dat pe cea de
la 1848, aceasta pe cea de la 1859 și tot așa o generație
a format pe alta, în mersul istoric al progresului și al
civilizației. Căci trecutul însamnă experiență și
experiența e folositoare și învață.
Marele Eminescu, al cărui geniu va străluci tot mai
luminos în distanța vremurilor, a avut cultul trecutului.
Exemplu istoric și național: Satira III-a. Exemplu față de
înaintașii săi: Epigonii.
Eminescu a respectat pe înaintașii săi. Și i-a compa-
rat splendid prin aceste rânduri:

Când mă aflu în față cu cei bătrâni, cu literatura din

deceniile trecute, parcă sunt într-o cameră încălzită…
Simt că acești oameni erau într-un contact nemijlocit
cu un public oarecare, mic ori mare, dar în sfârșit era
un public.
Față de cei moderni parcă mă simt într-o cameră
rece și într-o cameră rece va fi observat ori cine asta,
parcă lipsește ceva, nu căldura însăși, ci ceva pipăit,
185
 parcă pe peretele curat fusese ceva și nu mai este, sau
simțământul familiei când a murit cineva în casă6.

Ce cugetare profundă și cât adevăr! De n-ar rupe-o

și cu Eminescu promotorii ritmului nou!

EMINESCU EPIGRAMIST

Genialul poet care va stăpâni peste veacuri spiritua-

litatea românească, nu a avut în decursul vieții sale mo-
mente de bună dispoziție și pură voioșie… Vesel n-a fost
Eminescu nici în pururi vesela și animata societate a
„Junimii” și nici la faimoasele ei banchete, unde buna
dispoziție, voioșia, apropourile spirituale, ironiile, glu-
mele, zeflemelele și râsetele homerice curgeau în abun-
dență.
Dar în Sărmanul Dionis sau în Călin sau în minuna-
tele sale Satire – abstracție făcând de inspirația sa filo-
sofică – Eminescu e de o fină spiritualitate și de o zglo-
biciune șagalnică specifice umorului românesc. Ba
uneori e și… epigramatic, fără a fi propriu zis un epigra-
mist.
A încercat totuși acest gen – poate spre a se distra
singur în singurătatea sa! – cum se observă din manus-
crisele sale postume între care figurează și această
strofă:

De poftiți la nemurire
Câtă am, o vând acuș,
Ca să cumpăr dragei mele
O pereche de mănuși…

Stihuri epigramice în care se resimte totala nepăsare

a poetului față de „nemurire” – rămas într-adevăr pen-
tru eternitate „nemuritor și rece”.
186
 De asemenea a versificat următoarea epigramă după
un scriitor german Pfeffel:

Editorul: – De ce atât de trist, obscur?

Autorul: – Ah! Un nemernic mi-a furat
Poemul meu neimprimat!
Editorul: – Sărmanul fur!...

Totuși melancolia a covârșit întotdeauna orice clipă

de bună dispoziție a poetului-filosof.

UMOR ȘI PESIMISM

Deși eminamente cenaclu vesel și spiritual, care a

cultivat anecdota cu predilecție și cu prioritate, „Juni-
mea” a fost totuși dominată de o atmosferă romantic-li-
rică și melancolică dusă până la scepticism și pesimism.
La aceasta a contribuit desigur școala filosofică a
maestrului „Junimii”, T. Maiorescu cu aforistica sa și cu
pesimismul lui Schopenhauer.
Această stare sufletească a scriitorilor junimiști o
constată și nuvelistul I. Slavici, care într-una din scrierile
sale, vorbind de Eminescu, spune către Iacob Negruzzi:
– „Iar pesimistul Eminescu nu află mai bun loc decât
în mijlocul d-tră”.
Peste umorul lui Pogor, Creangă, Caragiale și-al
celorlalți „anecdotiști” din „Junimea” plutea trista me-
lancolie a lui Eminescu și pesimismul schopenhauerian.

EMINESCU ȘI CARMEN SYLVA

Cunoscută fiind marea admirațiune pe care Regina-

poetă Carmen Sylva o avea pentru bardul de la Mircești,
187
multă vreme a dăinuit o nedumerire în ce privește
această admirație față de geniul lui Eminescu, care nici-
odată n-a urcat scările Palatului Regal.
În prețioasele sale Amintiri expuse într-o conferință
publică, I. G. Duca, evocând pe Regina Elisabeta care
întreținea bune raporturi cu Maiorescu și cu alți scrii-
tori și artiști reputați, explică cauza:

Cei inițiați afirmă că dacă între ea și Eminescu n-a

fost mai multă simpatie, vina trebuie căutată în firea
ciudată a marelui nostru cugetător poet, decât în reaua
voință sau în lipsa de interes a Reginei față de Eminescu.
Ultimii noștri poeți și prozatori au urcat ce e drept rar
și întâmplător scările palatului. Dar poți învinui pe re-
gina Elisabeta de a nu se mai fi simțit la bătrânețe
atrasă de noile curente literare și poți să-i ceri mai
mult decât să fi dat toată prietenia lui Vasile Alecsandri
și să fi întreținut cu Eminescu, cu Hașdeu, cu Odobescu
și cu Titu Maiorescu cele mai bune raporturi8.

SPIRITUL LATIN AL LUI EMINESCU

Cunoscând limba și didactica germană din anii cei

mai tineri, când frequenta școala la Cernăuți și apoi din
studiile superioare pe care le-a făcut în Viena, Berlin și
Charlottenburg, unde a urmat filosofia, însușindu-și la
perfecție limba germană (cum se observă din cores-
pondența sa cu Maiorescu și mai ales din traducerea
operei lui Kant Critica rațiunei pure, traducere extrem
de grea, fiind vorba de o operă științifică și filosofică),
Eminescu a fost și este poate și astăzi considerat ca un
mare admirator al germanilor, ca un ferm filo-german,
ca un spirit eminamente germanic.
Inexact – și a-l crede pe Eminescu filo-german,
numai fiindcă a studiat în Germania, este o eroare, o
188
eroare fundamentală, căci se face o confuzie între firea
înăscută a poetului, între tradiționalismul, cultura și
mentalitatea sa, și între mijloacele și metodele de care
s-a servit spre a se cultiva. Și eroarea este îndoită când
se crede că opera sa, eminamente românească, este re-
zultatul… înrâurirei germane.
Eminescu a învățat în școlile germane, a aprofundat
filosofia germană, a cunoscut operele marilor poeți și
scriitori germani, dar aceasta n-a alterat întru nimic spi-
ritul său național, spiritul său latin.
Cândva Eminescu, din punctul de vedere al poesiei
sale melancolice și triste, a fost comparat cu Lenau, dar
tot în aceeași măsură, nu de mult marele nostru isto-
ric și critic, N. Iorga a arătat că prin pesimismul său,
Eminescu poate fi așezat alături de marele poet francez
Alfred de Vigny.
Dacă urmărim cu atențiune poesiile traduse de
Eminescu din poeții străini, găsim că el a tradus Mănușa
de Schiller și Foae veștedă de Lenau, după cum de ase-
menea găsim Serenada lui Victor Hugo și mai mult decât
o singură poesie franceză, o piesă întreagă din teatrul
francez „Le joueur de la flute”, comedia antică în versuri,
a lui Emile Augier, tradusă de el în plastice versuri, sub
titlul Laïs. Această traducere a fost cetită în casa lui
Maiorescu, în cercul bucureștean al „Junimii”, publicată
în „Convorbiri Literare” (1895) și apoi în volum la 1908
cu o prefață de S. Scurtu. Acesta arată că e „singura tra-
ducere din epoca deplinei maturități” și constată că „fon-
dul și forma artistică franceză sunt așezate cu măiestrie
în cadrele firești ale graiului și spiritului românesc”.

*
Dacă aceasta n-ar fi o dovadă că Eminescu a fost un
spirit latin (căci deși adânc cunoscător al literaturii ger-
mane, el n-a tradus nicio operă germană, cum a făcut cu

189
poema antică a lui Augier), avem o altă dovadă precisă
că el n-a fost un spirit… teuton. Dimpotrivă, el a dis-
prețuit spiritul și rasa teutonă, ceea ce a mărturisit-o în
toată sinceritatea și prin următoarea scrisoare pe care
a adresat-o lui Iacob Negruzzi, directorul „Convorbiri-
lor Literare” și colectată în opera citată a lui I. E.
Torouțiu.

Viena, 16/4 Septembrie 1870

SCUMPE DOMNULE NEGRUZZI,

Numai Dumnezeu mai poate descurca ce este omul.

Astfel un individ, care crede că se cunoaște bine pe
sine, care-și urmează liniștit treburile lui ori concrete,
ori abstracte țesături de păianjăn filosofice sau poetice
– se trezește într-o bună dimineață c-o întâmplare oa-
recare – în sine aceeași pentru toată lumea – că se stâr-
nesc în el porniri, de care nici nu visa măcar că există
în sufletul lui; această întâmplare nimicește toate
țesăturile combinate de mintea lui și el singur se
trezește deodată că e alt om, adesea negațiunea
individualității lui de până atunci.
În fine, schimbări de-astea psicologice de s-ar întâm-
pla numai sporadic – p-ici pe colea – în individul cutare
or cutare, ar fi calea-valea; dar popoare întregi să le
vezi suferind de această metempsicosă, or cum pustia
i-aș mai zice?
Ai crede că sufletele germanilor au trecut în animale
și sufletele animalelor în germani!
O tăcuții, gânditorii, umaniștii germani? Unde sunt
ei? Vă încredințez că nu-i mai găsești în nicio
manifestațiune a vieții lor.
Ziarele Germaniei sunt chauviniste și mai poltrone
decât toate – decât ale noastre chiar! «die wülschen
Mordbrenner» (incendiatorii și criminalii francezi) e
titlul unui articol de fond din unul din cele mai serioase
ziare. Jurnalul «Blätter für litterarische Unterhaltung»
190
 (Pagini pentru distracții literare) aduce întotdeauna
titlurile cărților ce ies la lumină: „Das Germanenthum
in Osterreich” (Germania în Austria), „Die Feuerprobe
des norddeutschen Bundes” (Probe incendiare ale
bundului nordic), „Auf nach Frankreich”!!! (Înainte
spre Franța), „Vorwärts” (Înainte), „Geharnischte So-
nette”! (Sonete în armură), „Der Krieg Deutschlands”
(Războiul Germaniei) – 20 până la 30 volume pe săp-
tămână, toate de materia aceasta!!
Înainte nu țineau la naționalitatea lor, pentru că nu
prea aveau la ce ține. Toată lumea lega de numele ger-
man epitetul nu prea măgulitor de „Holzkopf” (cap de
lemn).

Când scria poetul aceste admirabile, s-ar putea

spune istorice caracterizări? La 1870, când a început
răsboiul franco-german. Unde le scria? La Viena, unde
își făcea studiile germane. Și cui le scria? Lui Iacob
Negruzzi și „Junimii” unde domnea în bună parte spiri-
tul german.
Dacă istoria se repetă, într-adevăr scrisoarea lui
Eminescu este – pentru cele ce se petrec astăzi și pentru
toată lumea, pentru civilizația mondială – un document
istoric.
În acest document eminescian se oglindește carac-
terul rasei teutone.
Genialul Eminescu a avut, e drept, și o imensă cultură
germană – dar n-a fost nicidecum un filo-german și cu
atât mai puțin un admirator al spiritului teuton.
I. M. Rașcu în revista „Îndreptar” a demonstrat in-
fluența culturii franceze asupra lui Eminescu. Tot astfel
Octav Botez a atacat această problemă într-un studiu
comparativ între Eminescu și Alfred de Vigny, analizând
concepțiile lor deosebite.

191
 O PAGINĂ INEDITĂ DIN VIAȚA LUI EMINESCU
– Amintirile poetului I. N. Roman –

Oricât s-ar părea că s-a scris suficient despre

Eminescu și epoca lui, încă nu s-a spus cuvântul defini-
tiv nici despre geniala sa operă, nici despre trista și du-
reroasa-i viață.
Din punctul de vedere al istoriografiei, nu se
cunoaște mai nimic despre copilăria și adolescența sa.
Materialul biografic despre Eminescu se rezumă la
Amintirile lui Th. V. Ștefanelli, la cele ale lui I. Slavici și
la biografia scrisă de magistratul Corneliu Botez în vo-
lumul Omagiu lui Eminescu. Această biografie, bogată în
date și amănunte, este consacrată, pe larg, copilăriei. O
parte din materialul biografic a fost utilizat în monogra-
fia lui N. Zaharia: Viața și opera lui Mihai Eminescu. Sin-
gur G. Călinescu a scris și descris real Viața lui M.
Eminescu. Iar viața romanțată a poetului au zugrăvit-o
în romane, Cezar Petrescu și E. Lovinescu.
Este interesant de observat că nu s-a scris aproape
nimic despre timpul pe care Eminescu l-a petrecut în
Iași, în anii cei mai fecunzi ai geniului său, deși a trăit în
mijlocul cărturarilor și scriitorilor de la „Junimea”,
„Convorbiri Literare” și „Contemporanul”.
Cu singura excepție a Amintirilor lui Gh. Panu – care
vorbește mai mult în spirit critic decât ca istoriograf,
puține sunt amintirile despre această parte din viața
poetului. Și totuși Eminescu s-a bucurat de prietenia
multor ieșeni din toate straturile sociale. Sunt și astăzi
câteva persoane – puține de tot – care l-au cunoscut pe
marele poet și filosof și care păstrează prețioase amin-
tiri despre dânsul.
Printre aceștia a fost și poetul și scriitorul Ion N.
Roman de la Constanța – care a stat în anii tineri în fosta
capitală a Moldovei – și căruia i-am solicitat, prin su-
192
mare întrebări, câteva amintiri despre viața lui Eminescu.
Transcriu evocările lui I. N. Roman, care alcătuiesc o
tristă și dureroasă pagină din viața lui Eminescu.

ALECSANDRI ȘI EMINESCU

– Când l-ați cunoscut pe Eminescu, opera lui era res-

pândită în lumea cetitoare? Geniul său era apreciat?
– Printre intelectuali, da; populară însă, nu era! Căci
Alecsandri mai trona ca „Rege” necontestat al poesiei.
Orice producțiune a bardului de la Mircești era un eve-
niment literar. Poemele și pastelurile lui se reprodu-
ceau în toate publicațiunile vremii, se tipăreau în cărți
didactice, se învățau pe dinafară și se declamau pretu-
tindeni, pe scenă, prin școli, la serate și în toate oca-
ziunile solemne. În afară de cercul „Junimii”, Eminescu
era mult mai puțin cunoscut decât Alexandrescu și
Bolintineanu și chiar decât Cârlova, Depărățanu și
Mihai Zamfirescu.
E drept că în criticele sale, Maiorescu îl citase îndată
după Alecsandri, dar cu câtă sfială și el! Nici chiar după
1881, adică după ce apăruseră în „Convorbiri Literare”
cele patru Scrisori și când opera sa poetică putea fi so-
cotită ca definitiv închegată, în straturi prea adânci
Eminescu n-a izbutit să străbată – poate și unde
„Convorbirile Literare” se adresau elitei intelectuale și
prin urmare nu erau destul de răspândite. Numai după
prima criză a bolii sale, a izbucnit dintr-odată marea
popularitate a poetului. La ea a contribuit chiar neno-
rocirea ce-l lovise și care-i atrăgea compătimirea și
simpatia; a contribuit mult și „Contimporanul” de la
Iași care i-a relevat marele talent, cu toate rezervele ce
făceau în privința filosofiei și idealurilor sale; a contri-
buit până și cunoscuta epigramă sau mai corect pam-
fletul lui Macedonski din „Literatorul”:
193
 Un X, pretins poet, acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum, etc…

cu tot valul de indignare ce stârnise și care a făcut atâta

rău… autorului! Ceva mai târziu, când Maiorescu a ti-
părit Poesiile lui Eminescu în editura „Socec”, volumul
se vindea ca pâinea caldă. Cred că pân-atunci n-a fost
carte care să fi avut un mai mare, sau măcar egal suc-
ces de librărie.
Steaua bardului de la Mircești începuse a păli, și tot
mai des și mai stăruitor se punea întrebarea: Cine e
mai mare poet: Alecsandri sau Eminescu? Firește,
preferințele celor mai în vârstă rămâneau pentru
Alecsandri, dar admirația noastră, a celor mai tineri,
mergea întreagă spre Eminescu. În el vedeam noi
simțirea adâncită și forma renovată. În jurul numelui
și operei sale formaserăm un adevărat cult.

CEVA DESPRE VERSUL EMINESCIAN

În ce mă privește, s-a mai întâmplat ca prin 1883-84

să cetesc un ciclu de vreo șapte poesii lirice ale lui
Eminescu în „Familia” la care începusem și eu să cola-
borez, și să-i cunosc astfel din timp opera mai com-
pletă. Și-n legătură cu această împrejurare pot spune
că poesia În noaptea vecinicei uitări care nu figura în
prima ediție „Socec” a lui Maiorescu, a fost semnalată
și comunicată de mine lui V. G. Morțun pentru ediția
populară „Șaraga”. Și nu știu, – pentrucă n-am la înde-
mână colecția „Familiei” ca să pot controla – dar mie
mi se pare că versul al patrulea din prima strofă a poe-
siei Și dacă ramuri bat în geam era:

„Să-mi paie că te-apropii.”

Egal cu moldovenismul „să-mi pară”, ceea ce e, desigur,

mai în nota poesiei decât forma în general admisă:
194
 „Și-ncet să te apropii.”

(cu umplutura „încet”). Tot așa ultimul vers din strofa

doua, în loc de:

„La tine-avându-mi gândul –”

(cum se vede în cele mai multe ediții, era:)

„Înseninându-mi gândul”

(cum văd în ediția Ibrăileanu) – ceeace e și mai fru-

mos și mai eminescian. În fine, în sonetul „Ori câte
stele” primele două versuri mi se pare că sunau:

„Ori-câte stele ies în înălțime

Ori-câte unde scoate-n față marea”

Ceea ce nu e nici mai frumos, nici mai eminescian

decât forma curent adoptată:

„Ori-câte stele ard în înălțime,

Ori-câte unde-aruncă-n față marea”

dar care totuși, cu verbele schimbate – dacă se veri-

fică – ar trebui menționată măcar într-o notă, ca o
formă mai liniștită a aceleeași imagini.
Dar această chestiune va fi, probabil, pusă la punct
de editorii lui Eminescu care au interesul de a-l reda
în toate nuanțele cugetării și ale mijloacelor sale de ex-
primare. Ceea ce deocamdată poate interesa, este că
poetul a vândut lui Iosif Vulcan ciclul celor șapte poesii
cu 35 lei – adică 5 lei bucata – fapt autentic ce mi-a fost
confirmat în redacția „Adevărului”, prin 1902, de chiar
Iosif Vulcan, venit în București ca să participe la
ședințele Academiei Române. De unde urmează că pe
atunci poesia era mult apreciată și gustată, dar… ni-
meni nu dădea doi bani pe ea!
195
 FIGURA POETULUI

– Nu păstrați nicio amintire personală despre

Eminescu?
– Aproape nimic! În perioada de efervescență a ge-
niului său, eu eram încă prin clasele primare. Despre
acel Eminescu – desigur cel mai interesant – și despre
chipul cum muncea, cum își alcătuia și cizela capodo-
perele, în odaia lui săracă, de obicei cu cafeaua di-
nainte „stând la masa lui de brad” în cea mai desă-
vârșită izolare și sărăcie – au scris alții, Slavici mai cu
seamă după cum despre copilăria și adolescența lui au
scris cei care l-au cunoscut pe atunci, colegii săi de
școală, și după cum în fine, despre impresia pe care
Eminescu o făcea asupra oamenilor „normali” au scris
prietenii lui de mai târziu și mai ales Gh. Panu în prea
interesantele sale Amintiri de la Junimea.
Eu l-am cunoscut pe Eminescu la ultimul banchet al
„Junimii” de la Iași, un an după strămutarea
„Convorbirilor Literare” la București. Poetul era după
prima criză a bolii sale. Asta nu înseamnă că nu-l mai
văzusem, pânʼ atunci. Îl mai văzusem, ca toată lumea,
pe străzile Iașilor; și-l mai văzusem la biblioteca
Universității vechi9 cetind tot timpul, la biroul lui din
fund, în fața intrării, după ce servea celor 4-5 vizitatori
cărțile dorite. Și mi-a făcut impresia unui om absolut
normal și-a unui funcționar conștiincios care-și face
slujba aproape cu plăcere. Bibliotecarul titular, pro-
fesorul de greacă Gârcineanu, dădea foarte rar pe la
bibliotecă.
Odată, într-o zi de primăvară, pe la amiază, l-am în-
tâlnit pe stradela Universității, coborând spre strada
Alecsandri, îmbrăcat în haine de doc, albe și curate –
și cu mustățile rase – singura dată când și-a ras
mustățile. Cu trăsăturile regulate ale feții sale ceza-
riene complet degajate, cu părul negru, bogat, strălu-
citor, dat pe spate, încadrându-i fruntea lată, cu
zâmbetu-i imperceptibil încremenit pe buze și cu pri-

196
virea încărcată de nu știu ce tainică melancolie… Nici-
odată nu mi s-a părut mai frumos decât atunci… Și
acum, de câte ori văd fotografiile rămase de la el – sau
desenurile caricaturale ale celor care îi mercantili-
zează chipul – de atâtea ori Eminescu din stradela ve-
chii Universități de la Iași îmi apare în minte, și regret
că nimănui nu i-a dat în gând să-l fotografieze atunci,
deoarece am credința că fotografia aceea ar fi rămas
fotografia consacrată care ar fi păstrat, în cele mai ar-
monioase trăsături, figura genialului autor al Luceafă-
rului.

BOALA POETULUI

– Cunoașteți vreo întâmplare caracteristică din viața

poetului?
– Mai nimic care să merite a fi relevat. Sănătatea lui
Eminescu părea bună. Mulți îl credeau chiar cu
desăvârșire vindecat și destoinic pentr-o nouă activi-
tate literară. Boala însă îl submina continuu, pe
nesimțite. Manifestările ei se accentuau zilnic. Pentru
el și pentru sănătatea sa Eminescu era de o indiferență
de necrezut. El își trăia, în cea mai pregnantă realitate,
filosofia inertă din Glossa: nu spera nimic, n-avea
teamă de nimic și rămânea la toate rece! Mânca, dacă
avea ce; bea, dacă i se oferea – și dacă i se oferea mult,
bea fără măsură… Dormea unde apuca…
Îngrijirile unei mame iubitoare, ale unei surori sau
unei soții devotate – de care ar fi avut atâta nevoie – i-au
lipsit. Și ceea ce e revoltător, aș putea zice criminal,
este că nimeni nu i-a venit, în ajutor: nici Statul, nici
prietenii politici și literari – nimeni!
Am avut totdeauna, am și astăzi convingerea nestră-
mutată că poetul care a luptat cu mizeria și cu foamea
ca „să toarne-n formă nouă limba veche și înțeleaptă”
și să dea simțurilor celor mai înalte și cugetările celor
mai adânci atâta gingășie, avânt și conciziune, a murit

197
cu zile…
Eminescu avea nevoie de un tratament serios și de
lungă durată. Cum se vindecase după primul trata-
ment, s-ar fi vindecat de bună seamă și acum, în urmă,
dacă ar fi fost luat în pripă. Diagnozele postume ale
incurabilității sale seamănă mai mult a scuze tardive
și slabe pentru o nepăsare condamnabilă. Adevărul e
că îngrijirile și tratamentul medical de care poetul avea
nevoie cereau oarecare sacrificii pe care nu s-a găsit
nimeni dispus să le facă.
Înlocuit din postul de sub-director, Eminescu rămă-
sese literalmente fără mijloace de existență. E drept că
vreo câțiva prieteni căutau să-i vie în ajutor, între-
buințând tot felul de „trucuri” pentru a nu-i jigni sus-
ceptibilitatea… Și fiindcă e interesant a cunoaște câte
ceva din viața lui Eminescu din această perioadă,
amintesc unul din aceste „trucuri” spre a dovedi că
poetul le înțelegea și că numai sărăcia și nevoia, în de-
finitiv, îl siliră să le accepte…

UN „MAUS” LA BOLTA-RECE

Într-o după-amiază Miron Pompiliu veni la mine și-mi

spuse:
– „Hai să vedem unde-i Mihai; am auzit c-ar fi la
Bolta-Rece și mă tem să nu se-ncurce”.
Ne-am dus și l-am găsit într-adevăr la Bolta-Rece ju-
când maus la un păhărel de vin cu profesorul de liceu
G. Vârgolici, cu Ștefan Cerchez, profesor la gimnaziul
„Ștefan cel Mare” și nu-mi mai amintesc cu care alții.
Am luat și noi loc, la masă, făcând pe Kibiții. Dar jocul
n-a mai durat decât puțin.
G. Vârgolici s-a ridicat, zicând:
– „Eu am stat! Altul mai tare!... Cu norocul tău, Mihai,
198
cine se poate pune?!...”
Eminescu zâmbea. Fără să spună un cuvânt, strân-
sese cei 40-50 lei ce-i avea dinainte, îi strecură în bu-
zunar și mă întrebă:
– Știi mausul?
I-am răspuns că nu; și atunci el îmi dădu povața:
– Să cauți să-l înveți, pentru că la jocul acesta nu se
pierde niciodată!...
Mi s-a explicat în urmă că cei trei „parteneri” ai lui
Eminescu simulau că joacă cu el, ca să-i poată da, pe
această cale, doi-trei poli, ca bani câștigați; și înțele-
gerea lor era că ori de câte ori deschidea dânsul, ei să
se retragă cu orice carte, pretextând că n-au cu ce ajuta
și să-l lase să ridice potul.
Se pare însă că Eminescu le-a înțeles „jocul” și-l ac-
ceptase tacit și în resemnare… Așa, încât avea toată
dreptatea să-mi spună, melancolic-ironic, că „la jocul
acesta nu se pierde niciodată”.
Dar nu toți prietenii aveau aceeași grijă de el. Unii îl
antrenau chiar la petreceri vătămătoare sănătății. În-
tr-un rând unii dintre aceștia – dacă prieteni li se poate
spune – îl luase cu ei la un cules de vii, la Socola, unde
au hoinărit toată ziua și au dormit peste noapte, îm-
preună cu el, într-o claie cu fân. A doua zi Miron
Pompiliu s-a dus și l-a adus cu birja în oraș…
Și așa, fără nicio îngrijire și fără niciun tratament,
boala poetului se agrava mereu…

EMINESCU ÎN AREST

Odată l-am văzut la vechiul teatru de la Copou, la o

reprezentație. Era abătut, nepăsător de ce era în jurul
său, îngrijindu-și rănile de la picioare, nepăsător față
de privirile spectatorilor.
Uneori – poate din instinct erotic, sau poate fiindcă
moda i se părea ridicolă – apuca femeile de „turnură”
199
pe stradă…
În cele din urmă Gheorghe Morțun prefectul poliției,
– om cult, mai târziu secretar general la Interne sub
Anastase Stolojan – se văzu nevoit să dispună aresta-
rea poetului. Eminescu, bolnav, cu mintea rătăcită, fu
reținut într-o cameră mică a comisariatului Dispărțirii
I. Acolo i se dădea de mâncare și dormea pe o canapea
veche cu droturile ieșite din rostul lor…
După vreo trei zile, m-am dus să-l văd. L-am găsit stând
liniștit pe canapea. M-a recunoscut imediat și părea
mulțumit că m-am gândit la el și că mai avea cu cine
vorbi. L-am întrebat cum o mai duce și mi-a răspuns:
– Nu se poate mai bine! Dacă aș avea jurnale și cafea,
aș fi omul cel mai fericit din lume!
Am rugat pe comisarul Dioghenide să-l lase să deju-
neze cu mine la o „locantă” din apropiere, peste drum
de „Tufli”. Am obținut învoirea, cu obligația să-l aduc
înapoi îndată după dejun, „ca să nu-și găsească beleaua
cu prefectul”.
La „locantă” s-a întâmplat să fim singuri, într-o ca-
meră de subsol. O friptură suculentă de mușchi, puțină
brânză, câteva fructe, un pahar de vin și o cafea l-au în-
viorat numaidecât.
Contrar obiceiului său, el începu să-mi vorbească de
el, spunându-mi să nu-l cred „ignorant” și că cunoaște
mai multe limbi, iar în cele din urmă începu să fredo-
neze „Cucuruz cu frunza-n sus” cântec pe care, zicea
el, l-a învățat în Bucovina…
Vedeam bine că poetul începea să divagheze!
Mi-a mai cerut vin. I-am răspuns că nu mai am parale
și că nu-l cunosc pe cârciumar ca să-i cer pe datorie…
S-a recules îndată și, parcă rușinat, mi-a spus:
– Păcat, măi frate Roman, că oameni ca noi n-au
avere!...
Apoi după o scurtă pauză:
– De ce nu-i scrii Nababului? Eu socot că ți-ar trimite
imediat câteva mii de lei… Ăla – n-auzi? – are atâtea
bogății c-ar putea să pardosească tot orașul c-un strat

200
 de aur!...
Nu mult după aceea Eminescu a fost dus la Botoșani,
unde soră-sa, Henrietta, bolnavă și ea, paralitică, l-a în-
grijit…

TRAGEDIA FINALĂ

O ultimă întrebare, căci ochii lui I. N. Roman erau

înlăcrămați:

– L-ați vizitat și la Botoșani?

– Nu. La Botoșani n-am fost să-l văd. Dar știu că și
acolo, în orașul său natal, a întâmpinat aceeași nepă-
sare generală. Soră-sa, Henrietta – pe care am cunos-
cut-o și eu în casele doamnei Emilian, ne istorisise
toată mizeria în care au trăit, ea și fratele ei…
Atunci un cerc de admiratori ai poetului ne-am adu-
nat în casele d-nei Emilian din strada Vovideniei și
ne-am constituit în comitet, în scopul de a aduna mij-
loace spre a-i veni în ajutor. Făceau parte din acel co-
mitet, pe cât îmi amintesc: doamna Cornelia Emilian,
o bătrână inimoasă peste puterile ei și care nu știu de
ce n-o putea suferi pe Veronica Micle; domnișoara
Cornelia Emilian, fiica ei; domnișoara Izabela Andrei,
studentă, sclipitoare de inteligență, (acum d-na Izabela
Sadoveanu), inginerul Anton Sc. Savu (Toni), eu, care
mă însărcinasem, ca gazetar, cu lansarea subscripției
și Arhir, casierul general al județului Iași (administra-
torul financiar), însărcinat să păstreze și eventual să
fructifice sumele ce aveau să se adune.
Și luasem hotărârea ca subscripțiile să fie uniforme
– 10 bani de fiecare subscriitor – cu libertatea pentru
oricine de a subscrie pe mai multe liste, sau chiar pe
aceiași listă mai multe numere – pentru ca toată lumea
să poată subscrie și să-și dea obolul pentru ajutorarea
nefericitului poet.

201
 Am strâns astfel vreo șase-șapte mii de lei și i-am tri-
mis la Botoșani, iar Eminescu ne-a mulțumit într-o
scurtă scrisoare, scrisă și adresată d-nii Emilian.
La un moment dat auzisem chiar că starea sănătății
i s-a ameliorat, că a început să lucreze din nou, că a
scris „Vezi rândunelele se duc”… Vești bune, dar din ne-
norocire urmate de altele rele și nu mult după aceea
am aflat de ridicarea poetului de către Veronica Micle,
de transportarea lui la București, și în cele din urmă
despre internarea și moartea lui la ospiciul de la
Mărcuța…

ÎNCĂ CEVA DESPRE UMORUL LUI EMINESCU

Eminescu a primit două puternice înrâuriri: aceea a

școalei romantice germane și aceea a mediului social ju-
nimist. Dacă prima influență se resimte în opera sa lite-
rară, cea de-a doua se resimte mai puțin și este cu-
noscută doar de acei care s-au bucurat de intimitatea
poetului.
În cercul „Junimii”, Eminescu părea poate prea străin
și prea retras față de membrii veselei societăți; cu toate
acestea el a primit într-o bună măsură influența mediu-
lui acestui cerc și a acceptat, vrând-nevrând, câte ceva
din obiceiurile sau particularitățile sale.
Așa bunăoară, la faimoasele aniversări junimiste și
la cererea stăruitoare și persistentă a lui Iacob Negruzzi,
care pretindea tuturor membrilor să scrie ceva pentru
aceste mult așteptate aniversări, Eminescu se execută
improvizând rime ușoare cu caracter glumeț. Între ma-
nuscrisele rămase în arhiva „secretarului perpetuu”, se
găsesc și astăzi câteva atari poesii, scrise de Eminescu.
Cităm una, pe care poetul a scris-o cu prilejul celei de a
zecea aniversări a „Convorbirilor Literare”:
202
 Gazetă fărʼ de noimă
Zadarnic ce apare,
De blagomani compusă
Și niciun sens nu are,

Vreți să ajungeți iute

O foaie bună, veche…
Dar eu vă pun cu asta
O floare la ureche!

O. Convorbiri, degeaba
Tu ai luptat, zadarnic
De zece ani, tu harnic
Ai vrut să leʼncurci treaba!!
Nu scoți din rădăcină
Din lume, gogomanii,
Să-i ducă șarlatanii,
Doar asta li se cade!

Aceste stihuri șagalnice nu au altă valoare decât

aceea că au fost scrise de melancolicul Eminescu, care
în ambianța cunoscută a „Junimii”, s-a silit să fie dacă nu
spiritual, dar cel puțin glumeț.
În alte împrejurări Eminescu a iscodit rime mușcă-
toare la adresa revistei, a colaboratorilor și chiar a
membrilor societății; unele au fost scrise în stil… nudist,
astfel că ele nu pot primi lumina tiparului și zac între
numeroasele manuscrise păstrate de Iacob Negruzzi.
Cum însă junimiștii obișnuiau să-și scrie între ei scri-
sori în versuri la diferite împrejurări – așa cum a făcut
Slavici către Gane, Pogor către Negruzzi, Ianov către
Alecsandri, Miron Pompiliu către Bodnărescu etc. –
Eminescu a utilizat și el acest gen, trimițând scrisori în
versuri către bunii săi prieteni.
În cele ce urmează reproducem una din inspira-

203
țiunile ocazionale, alăturând lângă textul tipărit și un
facsimil după textul original al poetului. Este o poesie
pe care Eminescu a trimis-o bunului său prieten, nebu-
losul poet Samson Bodnărescu, care, precum se știe pă-
răsind direcțiunea școalei preparandiale de la biserica
Trei-Ierarhi din Iași, a trecut la, direcțiunea gimnaziului
lui Bașotă de la Pomârla (jud. Dorohoi). Iată felicitarea
lui Eminescu:

N-am știut, cumcă în ziua

Douăzeci și șapte iuni,
Își serbeazʼ aniversara
Toți voinicii și Sămsunii,
În biserică asemeni
Cât ămblai pe la icoane,
N-am văzut pe sfântul Simson,
Prea iubitule Samsoane,

Și aflând de-așa minune

Eu scriseiu aceste șire,
Dorind multă sănătate
Viață lungă și sporire.

Și spre semn caracudistic

Îți trimeit această cartă,
Iar tu spune printr-un distic
Cum că cei absenți se iartă.
M. E.

Evident iarăși o glumă care prezintă interes fiind

scrisă de Eminescu, Poetul nu se putea deplasa la Po-
mârla (unde gimnaziul funcționează și astăzi ca liceu
complet) pentru a-și felicita prietenul. Căci între
Eminescu și Bodnărescu a existat o strânsă și leală prie-
tenie, amândoi fiind filosofi. Și nu odată Eminescu s-a
refugiat la Pomârla pentru a se întâlni acolo cu Veronica
204
Micle – după cum mi-a istorisit mult venerata văduvă a
lui Bodnărescu, de la care am primit acest autograf.
Precum se observă în facsimil, Eminescu face o ad-
notare în limba germană, știind că Bodnărescu va pri-
cepe și mai bine ceea ce înțelege el prin „distic” scriind
acest cuvânt în limba lui Schopenhauer. Iar în ce
privește aluzia caracudistică, Eminescu invocă prin
acest termen grupa celebră din celebra societate lite-
rară de la Iași.
O altă glumă versificată de Eminescu în colaborare
cu Miron Pompiliu, în care vizează atât pe Maiorescu și
noua sa direcție, cât și pe Bodnărescu, e intitulată Cân-
tec Caracudesc cuprinzând aceste strofe:
I.
Era odatʼ – abia ʼi un an,
Când Tit era puternic,
Și Vau, Vau, Vau, cel șarlatan
Era smerit, cucernic.
Dar, ah! acum sărmanul Tit
La Văcărești el e menit,
O jerum, jerum, jerum,
O quae mutatio rerum!

II.
Șiʼatunci când mare Tit era,
Slăvita caracudă
La Trei-Sfetite conăcea
Lipsită de-orice trudă.
Sărmana Caracudʼ acum
Cu traista calicește ʼn drum.
O! jerum, jerum, jerum,
O! quae mutatio rerum!

III.
Porunca de surghiun șʼaman
Samson nu vra sʼasculte,
Dar iată vine Petrovan

205
Din Bolgrad cu insulte
Și lui Samson i-a zis: sictir!
Căci eu am fost sub Tit martir
O, jerum, etc.

IV.
Iar Bodnarachi desperat
Luat-a traistaʼn spete
Șiʼn lumea largʼa alergat
Pânʼ a dat de Sirete.
Dar pentru el loc de popas
În lumea asta nʼa remas.
O, jerum, etc.

V.
Ca jidovul rătăcitor
A dat de mii de chinuri
Și pe la Chiț alergător
Cu lirice suspinuri;
Dar vai de el cum au remas!
Vau, Vau, și Chiț și toți lʼau ras.
O, jerum, etc.

VI.
Atunci Samson în jamatan
La Iași seʼntoarse iar,
Să-și facă traiul cel sărman
Cu vai și cu ocară
Și iată, lucru neauzit,
El într-o zi ne-a grăit!
O, jerum, etc.

VII.
Cei de pe urmă pantaloni
I-am dusu-i la răcoare
Și-mi zise Ițic Solomon
Că-s rupți între picioare,
Dar eu i-am declarat formal

206
 Că asta-i lucru natural.
O, jerum. Etc.

În rezumat: dacă în poesia lui Eminescu, care e tragic

prin temperament și cultură, găsim uneori ironie și sar-
casm (criticul Il. Chendi a și subliniat într-un eseu Umo-
rul în poesia lui Eminescu), în aceste versuri ocazionale
trebuie să-l vedem pe Eminescu, sub influența societății
„Junimea”, căznindu-se a fi glumeț… deși nu prea iz-
butește.
Oricum însă faptul trebuie relevat, fiindcă el aparține
celui mai mare geniu al țării.
Eminescu a iluminat și înrâurit toată generația sa. Nu
numai criticismul lui Maiorescu și-al lui Gherea, ci mai
ales opera sa politică și filosofică, romantismul și pesi-
mismul său au determinat cel mai puternic curent lite-
rar denumit „curentul eminescian” despre care ne-a
vorbit cu atâta sinceritate Alexandru Vlahuță, cel mai
mare reprezentant al „eminescianismului”.
Eminescieni au fost mai toți scriitorii contemporani
cu genialul poet: I. L. Caragiale, Duliu Zamfirescu, D.
Nanu ș.m.a.
Parafrazând una din minunatele inspirațiuni ale lui
Eminescu, putem spune după el:

La steaua ce ne-a răsărit

E-o cale atât de lungă
Că mii de ani ne-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Vor trece încă mulți ani până se va cunoaște întreaga

operă a lui Eminescu cu toate laturile și fațetele ei.
De aceea interesul mereu crescând pentru
cunoașterea nu numai a operei ci și a vieții sale a dat loc
scrierilor romanțate și cercetărilor aprofundate ale lui

207
G. Călinescu, C. Petrescu, E. Lovinescu, N. Pătrașcu, G.
Ibrăileanu etc. Cu atât mai prețioase sunt și amintirile
scrise de I. Slavici, T. V. Stefanelli etc.

REGELE ROMÂNIEI
DESPRE REGELE POESIEI

Din toate dorințele sale, i s-a împlinit numai una,

după moarte:
Societatea „Pro Eminescu” din Constanța a așezat
chipul lui Eminescu – admirabil turnat în bronz de sculp-
torul O. Han, – în fața mării. Așa cum a visat poetul:

Mai am un singur dor

În liniștea sării,
Să mă lăsați să mor
La marginea mării.
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin…

După omagiile rostite la solemnitatea inaugurărei, în

vara anului 1934, a luat cuvântul și Carol II-lea, Regele
României, Care a eternizat astfel pe Regele poesiei ro-
mâne:

La steaua care a răsărit

E o cale atât de lungă
Că mii de ani i-a trebuit
Luminii să ne ajungă.

Prin aceste fraze, nu se gândea Eminescu la el, dar

atâta vreme ne-a trebuit ca abia astăzi să-l cinstim așa
cum trebuia prin acest minunat bronz.

208
 Loc mai frumos decât în fața albastrului infinit, în
fața nesfârșitului mării, cum a fost gândul lui, în fața
zbuciumului necontenit al mării, așa cum chinuită i-a
fost viața, nu s-ar fi putut alege. Dar în aceste zile de
acut materialism, în aceste zile în care tineretul se
gândește mai mult să facă socoteli decât să citească
poesii, monumentul este binevenit pentru nația noas-
tră.
Eu care fac încă parte din generația a cărei întreagă
adolescență a fost îmbătată în versurile dezmierdă-
toare ale acestui mare geniu al literaturii române, mă
închin cu smerenie în fața lui.
Sunt mândru că aici, în acest colț de țară, la această
poartă a României, s-a luat această inițiativă și s-a
făcut acest gest.
Aș dori ca acel care trece prin fața acestui bronz, care
e menit să imortalizeze gândul lui, inima lui, avântul
lui, să știe că în viața de toate zilele mai presus de
greutăți, mai presus de nevoi, va trebui să trăiască tot-
deauna viu idealismul, chiar dacă este reprezentat prin
poesie, care încă este un semn de înălțare sufletească,
este un semn că există ceva peste micimile vieții
omenești.
Fie ca tineretul, care se găsește în clipele și vârsta
dragostei, trecând pe aici, să se gândească cu drag la
acela care a fost cauza îmbătării lor, care prin versurile
lui le-a permis să-și ridice sufletul mai presus de toate.
Aduc astăzi mulțumirile Mele acelora care sunt și
acelora care au plecat de lângă noi, care ați luat ini-
țiativa ridicării acestui monument. Sper că va rămâne:
aici veșnic far și strajă a României, Mihai Eminescu.

209
 ADNOTĂRI LA M. EMINESCU

1. Th. V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu.

2. Idem.
3. I. E. Torouțiu Studii și Documente, vol. I.
4. Comunicat mie de I. P. Florentin.
5. În Studii și Documente de I. E. Torouțiu.
6. M. Eminescu: Proză de I. Scurtu.
7. Publicată în colecția de „Epigrame” în „Adevărul Literar”
într-un studiu asupra epigramei.
8. I. G. Duca Amintiri.
9. Convorbirea mea cu poetul I. N. Roman, a fost publicată în
Adevărul Literar și Artistic Nr. 535 din 8 Martie 1931.

210
ION CREANGĂ
.
 Născut în Humulești (județul Neamț) în 2 Martie
1837. În „Junimea” de la 1875 unde și-a făcut intrarea
foarte tămâiat împreună cu Eminescu; răspopă, dar în
suflet, țiind tot la diaconie. Autor de multe povești și
anecdote populare și pure corosive. Oaspe credincios
al Bolții Reci. Orator popular și eloquent în întruniri
publice. Om primitiv și prea mult iubit în „Junimea”. In-
stitutor primar și autor de multe cărți bune pentru
școlile primare. († 31 Decembrie, 1889 în Iași).

I. Negruzzi (Dicționarul Junimii)

Certificarea autentică prin care se dovedește că

Creangă a fost adus la „Junimea” de Eminescu și ceea ce
denotă, prea convingător, că Creangă a fost „prea mult
iubit în Junimea” tocmai pentru firea sa veselă, comuni-
cativă și fermecător de primitivă.
În această privință un document caracteristic, scri-
soarea junimistului Ștefan Gane din Botoșani adresată
lui C. Meissner1, care a prezidat comitetul de inițiativă
pentru ridicarea monumentului lui Creangă în grădina
publică, Copou, Iași:

Botoșani, 4/17 Iunie 1902

Dragă Costică,

Ai făcut apel la mine; m-am achitat după puteri de

misiunea ce mi-ai dat. Du-te la Nelken & Löbel jos în
casele lui Pandele Zamfirescu și vei primi 68 lei.
Puțin, vei zice; așa zic și eu, dar «che fare»?? M-am
pus în frunte cu 10 lei, însă nimeni nu m-a imitat.
213
 Am primit această corvee de hatârul tău, care ești un
bun, bun om, o inimă bună și cum puțini avem, din pă-
cate, în țară.
Am primit-o însă și în plăcuta amintire a bietului
„Porcul de Creangă”. Om simpatic înainte de toate, pen-
tru cel ce nu se uită numai la coajă. Porecla îi era tot
așa de nimerită, judecându-l după exterior la prima ve-
dere, precum e de minunat nimerită și povestea cu
„porcul”.
Cu fața lui rotundă și plină – un soi de bostan cu cap
– cu părul „en porc-épie”, râsul larg și deschis, cu toată
fața și inima lui – die geediegenste offene Ehrlichkeit!
Plin de bun simț și bun ca un copil! Minte clară și să-
nătoasă, într-un cuvânt: ein süsser Kern în roher Schale.
Iată Creangă precum l-am cunoscut eu și iubit sincer.
Nu e vorbă, puțin – însă totuși destul, căci eu treceam
de modestul „puțoi” între ăști corifei.
Te sărut precum te iubesc, al tău amic,
ȘTEFAN GANE

Tot din colecția lui C. Meissner și cu același prilej, ur-

mătoarea carte de vizită:

T. MAIORESCU
înapoind d-lui C. Meissner în alăturare
lista de subscripție pentru monumentul Creangă, Nr. 145,
îl înștiințează că suma de una sută douăzeci lei,
în ea specificată, a fost tot astăzi expediată
prin mandat poștal pe adresa d-sale din Iași.

Frate de cruce cu Eminescu, Creangă era iubit de

toată „Junimea” pentru marele său talent de povestitor,
și pentru umorul său sănătos cu care știa să istorisească,
ca nimeni altul, snoavele și anecdotele, cucerind până
și simpatia și admirația lui Vasile Pogor. Ca și acesta, a
introdus și el în ședințele societății anumite expresii
proprii, ca de pildă:
214
 Halup! Halup! Stup!2 striga Creangă când voia să facă
liniște, îndreptând aceste apostroafe mai ales spre gru-
pul „caracudei”, atunci când avea să se înceapă vreo lec-
tură.
Când Pogor, în același scop, începea să cânte popește
„Acum să ascultăm sfânta Evanghelie de la Conta cetire”,
Creangă îi ținea isonul diaconește: „Să luăm aminte!3.
Delicios era Creangă când parodia la „Junimea” dis-
cursul profesorului Petre Suciu împotriva „burlăcăritu-
lui”4, adică împotriva unei proiectate taxe pentru burlaci
de către Dumitru, fiul lui Gheorghe Asachi – pe la 1866.
Acest discurs parodiat de Creangă, „a fost una din
anecdotele cele mai gustate în „Junimea” și chiar de ri-
goare la aniversări. Cuvântul „burlăcit” nu se pronunța
niciodată singur, ci totdeauna urmat de cuvintele:
„firește, în cazul acesta, mai la vale, mai încolo, după
aceea, bunăoară, de pildă, sau de exemplu, firește etc.,
după modul de a vorbi a lui Suciu” notează I. Negruzzi
în Dicționarul său, întrucât Creangă îl imita admirabil
pe Suciu. Bineînțeles că anecdota burlăcăritului viza in-
cidental și pe Burlă, care nu era bur…lac, – ci numai prin
simplu joc de cuvinte, al lui Pogor.
*
* *
Manuscrisele lui Creangă aveau mare căutare la „Ju-
nimea” și la „Convorbiri Literare”.
Miron Pompiliu – care-l înlocuia pe I. Negruzzi la re-
vistă, când „secretarul perpetuu” lipsea din Iași – într-o
scrisoare adresată la 14 iulie 1886 lui Maiorescu, îi scrie:

Mare nădejde îmi pusesem în Creangă; dar să-l mă-

nânce Valea Țicăului, unde s-a înfundat! Creangă pare
că a început să se usuce. Îndată mi-a dat a înțelege să
aștept, pe urmă numai ce îmi spune că-i lehamite, să
fac ce știu!...5
215
 Era vorba de un manuscris, de o colaborare a lui
Creangă – lucru foarte căutat și prețuit la „Junimea”.
Iată cum se judecă Creangă pe sine însuși ca autor,
în scrisoarea ce i-o adresează la 10 noiembrie 1876, lui
Maiorescu:

Stimate d-le Maiorescu,

Vă rog trimiteți povestea Moș Nichifor ca s-o dau la

tipar. „Junimea” din Iași într-o ședință a sa, pe la 12
noaptea, fiind cam somnoroasă – după obiceiul ei – a
votat să se tipărească: poate mai mult pentru încura-
jare. Sau mai știu eu… poate că și pentru P. A. Calescu…
D-tră cred că veți fi râs de mine… și de dânsa, și cu
drept cuvânt: pentru că este o copilărie scrisă de un
om mai mult bătrân decât tânăr; de bine, de rău, D-zeu
știe. Eu atâta știu numai că am scris lung pentru că n-am
avut timp să scriu scurt. Da ce am scris și cum am scris,
am scris…6

Cum a apreciat Maiorescu această „copilărie” a lui

Creangă?
Aceasta o aflăm din scrisoarea pe care Maiorescu o
adresează la 6 martie 1876 lui N. Gane7:

Mulțumesc înc-o dată d-lui Creangă pentru trimite-

rea lui Moș Nichifor Harabagiul. Ca tot ce scrie Creangă
și povestea lui Moș Nichifor este foarte interesantă în
felul ei, și adevărat românească. Dacă s-ar întâmpla să
o tipărească „Convorbirile” – ceea ce eu însă n-aș face
fiindcă istoria prea este din Bolta… Caldă, și atunci ce
ar zice Duduca de la Vaslui care știe numai de Bolta
Rece, atunci sunt de părere să se schimbe ceva de la
început.

Explicațiunile necesare:
În primul rând, în ce privește fondul boccacian al is-
216
torisirii lui Creangă, Maiorescu manifestă o pudicitate…
literară față de… „Duduca de la Vaslui” iscodirea lui
Pogor.
Aluzia picantă… „Bolta… Caldă” vizează, ironic, „Bol-
ta Rece” vestita cârciumă pe care o frequentau Eminescu,
Creangă, Gh. Panu și alte personalități ale Iașului cultu-
ral și politic.
Moș Nichifor a apărut în „Convorbiri” și a rămas una
din cele mai gustate scrieri a lui Creangă.
*
* *
Neîntrecut în arta de a povesti în cel mai dulce grai
moldovenesc, Creangă era asediat la „Junimea” ca să ce-
tească vreo poveste sau să povestească vreo anecdotă.
Ca și micuții săi învățăcei pe care îi fermeca cu basmele
sale, la școala Brașovanului, unde a funcționat institutor
de clasa doua, junimiștii simțeau o deosebită plăcere de
a-l asculta și de aceea îl asediau:
„– Domnule Creangă, spune-ne o poveste!”
„– Pe ulița mare sau pe ulița mică?7 întreba el așa
cum obicinuiau să întrebe păpușarii când li se cerea să
cânte și să joace păpușile în timpul carnavalului de
iarnă.”
Și Creangă nu se lăsa mult rugat și istorisea Povestea
lui Ion cel prost sau a lui Moș Nichifor Coțcariul, așa pre-
cum a ascultat și el în copilăria sa „pe moș Ion sau pe
lelea Catinca” când îi povesteau basme și istorioare în
nopți de iarnă, stând culcat pe cuptor, la lumina opa-
ițului.
*
* *
Apreciat ca o autoritate în materie de literatură po-
pulară și folclor, folcloristul S. F. Marian8 îl consulta pe
Creangă în chestiuni de ornitologie națională, cerându-i
indicațiuni despre diferite datine, legende și credințe
217
referitoare la pasări. Tot astfel N. Gane îl consultase prin
scris și Creangă, hâtru bun de glume poporane îi răs-
punde: „Tăunul este un fel de muscă lungăreață la trup,
de culoare surie-gălbie care mai cu seamă, bunăoară,
firește: mai departe, vorba burlăcăritului pișcă vitele
(mai ales caii de sex feminin) la partea… delicată… puțin
bulbucată… cu borta la mijloc și nici ca cât aiurea…”.
*
* *
Făcut-a Creangă politică?
„Cine era mai guraliv decât mine, Buta Damaschin și
Corduneanu? mărturisește el singur. Alegeam și cule-
geam la deputați și la membrii comunali, tot ce era mai
bunișor în fracțiune”.
Deși membru al societății literare „Junimea” și deși
protejat de Maiorescu, în politică Creangă a fost liberal,
luptând împotriva boierilor și a ciocoilor. El a luat parte
și la istorica răzmeriță ce a avut loc în Iași la 3 Aprilie
1866, ba într-un rând – după cele ce mi-a comunicat
bunul său prieten din anii tineri, istoriograful N. A.
Bogdan, Creangă și-a pus și candidatura la o alegere de
deputat sau de consilier comunal. Și iată cum:
Pe vremea aceea alegătorii se adunau în vasta sală a
Curții cu juri din vechiul Palat Administrativ; acolo veneau
partizanii „fracțiunii libere și independente” pentru a pro-
clama candidaturile. Erau de față, între alții, Kogălniceanu
și Neculai Ionescu, care fură proclamați cei dintâi.
Cum ceilalți candidați care s-au anunțat la acea con-
sfătuire nu l-au satisfăcut, Creangă a luat cuvântul de-
clarând că-și pune și el candidatura. Mulțimea l-a acla-
mat cu entuziasm – dar ce a urmat nu se mai știe. A
căzut sau nu? Căci de ales nu s-a ales…
*
* *
Și tot apropos de politică, Creangă despre conducă-
torii țării, într-o scrisoare adresată lui I. Slavici, la 1878:
218
 Dar oamenii noștri de stat! Ochi au și nu văd; urechi
au și nu aud, căci totdeauna au luat cărbunele cu mâna
sărmanului țăran, care la urma urmelor tot el a plătit
gloaba. Vorba ceea: „capra b… și oaia trage rușinea”. De
ar ști boii din cireadă ce mână bicisnică îi duce la tăie-
toare! Dar nu știe sărmanul dobitoc și de aceea trage
și rabdă; duce în spate toate sarcinele și hrănește pe
netrebnicii care își râd de dânsul! Păstorii nu-s și câinii
lipsesc! Ș-apoi știi că într-un sat fără câini se plimbă
fără băț…
Noi care am gustat amarul, să disprețuim pe oamenii cei
ce lucrează fără de lege și să nu ne însoțim cu aleșii lor –
pentru a lua bucată de pâine din gura fiilor și a câinilor.

Țăran cu mintea sănătoasă a țăranului de munte,

Creangă a iubit poporul, așa că vorbele sale, din inimă
rupte, nu sună a demagogie.
*
* *
Dacă sufletește era legat de Eminescu, de „Junimea”
l-a legat mai cu seamă atențiunea, bunăvoința și pro-
tecția lui Maiorescu, al cărui elev a fost la școala prepa-
randială de la Trei-Ierarhi. Elevul era mândru de pro-
fesorul său – și profesorul de elev.
Creangă într-adevăr se considera, în chestii didac-
tice, discipolul, sau cum zice el, ucenicul lui Maiorescu
– precum și scrie lui I. Negruzzi, la 22 februarie 1885,
când ministerul instrucției luase hotărârea de a revizui
cărțile didactice:

Noi, fiind ucenicii d-lui Maiorescu și ai societății lite-

rare „Junimea”, parcă nu ne-am prea teme ca lucrările
noastre să fie azvârlite cu dispreț din școală, dacă co-
misiunea însărcinată nu va judeca muntenește… Vorba
ceea: (cimilitura râmei)… Apărați-mă de găini, că de
câini mă apăr singur.
219
 Convins că „metodele” sale didactice nu vor fi
disprețuite, ca fiind „ucenic” al lui Maiorescu, Creangă
exprimă întâi o teamă: Să nu fie judecat „muntenește” –
încă o dovadă de lupta ce s-a dus la București împotriva
„direcției nouă” de la Iași.
Amintind astfel pe fermecătorul povestitor, e poate
interesant a lămuri un punct important din descrierea
vieții sale care n-a fost îndeajuns edificată.
Este vorba de răspopirea lui Ion Creangă și de cau-
zele care l-au determinat la săvârșirea acestui act.
După părerea susținută de unii dintre biografii săi și
confirmată pare-se de defuncții lui prieteni și colegi,
preot Ienăchescu și institutor C. Grigorescu, actul acesta
ar fi fost determinat de faptul că diaconul Creangă nu-și
păstra rasa, înlocuind potcapul cu pălăria, tunzându-și
barba și apărând adesea în port laic. Din această cauză
prietenii săi intimi, dascălii de școală primară, făceau
haz pe socoteala lui șuguind că se gătește așa ca să
„placă la cucoane” și câte și mai câte, ceea ce-l făcea pe
Creangă să spui acestor prieteni: „Apără-mă Doamne de
găini, că de câini mă apăr singur!” și așa că din una în
alta lucrurile ar fi ajuns la urechea Mitropolitului și așa
fiind, a fost silit să se răspopească.
Or, cu totul alta este cauza răspopirii sale.
Se știe că Creangă a audiat cursurile de pedagogie
ale lui Maiorescu, ascultându-i și „prelecțiunile” pe care
le ținea pentru public. Pentru o și mai bună intuiție pe-
dagogică, el, ca institutor, cerea și obținea îndrumări și
povețe practice de la marii dascăli Toma Săvescu, Darzeu
și de la alți institutori cursiști care-l inițiau asupra me-
todei de predare a materiilor pentru o mai bună pregă-
tire a copiilor. Aceasta nu prea multă vreme, căci după
câtva timp de experimentare el a scris cele mai bune
„cărți didactice” pentru cursul primar.
Nemulțumit de cultura sa primitivă și setos de cât
220
mai multă carte, Creangă a fost atras de „Junimea” din
acest mare interes de a se instrui și cultiva. Aicea
Creangă a prins și dorul de teatru.
Se mai știe, în această privință, că el a fost și un fa-
natic apărător al tradițiilor creștinești din moși-stră-
moși și că a fost cel dintâi care a sărit întru apărarea
„păpușarilor”, adică a jocului de păpuși care se ținea lanț
din Crăciun până-n postul mare. Într-o iarnă însă, auto-
ritatea polițienească a orașului a interzis această tradi-
ție, fiindcă „hărzobarii” care purtau „lada cu păpuși”
improvizau și scene… obscene – cântând cum se zicea
în grai popular și la „Junimea” – „pe ulița mică”.
Creangă, indignat de această măsură, a pornit o ade-
vărată campanie, organizând întruniri publice de pro-
testare și nu s-a lăsat până ce prefectul n-a revenit
asupra ordinului său, lăsând liber „jocul păpușilor”.
Venit la „Junimea”, el și-a rafinat gusturile – fără a-și
pierde originalitatea, luând parte la discuțiile artistice
și estetice, și cetind teatrul român și străin ce se publica
în „Convorbiri Literare” el a prins și gustul de teatru, pri-
vindu-l ca o adevărată ramură culturală și educativă.
Întâmplarea a mai făcut ca, vizitând pentru prima
oară teatrul vechi de la Copou, el să asiste la reprezen-
tarea unei piese istorice, românești, ceea ce avu asupra
lui o puternică înrâurire, așa că începu să frequenteze
reprezentațiile „societății dramatice” și să vadă pe Matei
Millo, Bălănescu, Luchian ș.c.l.
Dacă anii de învățătură la catihetul din Fălticeni și la
seminarul din Socola, ca și diaconia însăși l-au făcut să
vadă în teatru ceva urât și imoral, civilizarea sa oră-
șănească și cultura pe care a acumulat-o în mediul „Ju-
nimii” l-au convins, dimpotrivă, că teatrul este o
adevărată școală pentru societate.
Începând dar să frequenteze mai des teatrul într-o
vreme în care preoțimea socotea teatrul ca un mijloc de
221
desfrâu, au început să circule tot soiul de versuri pe
seama lui Creangă, așa că la un moment dat, gurile rele
spuneau că va fi dezbrăcat de haina preoțească de către
Sf. Mitropolit.
Ca să evite o mazilire, și amărât peste măsură de
aceste clevetiri, într-o bună zi el a lăsat potcapul și an-
tereul, și-a pus portul laic – un costum de șiac – s-a dus
la bărbier de și-a mai fasonat părul și barba, răspo-
pindu-se singur, fără a fi avut vreodată vreo explicație
cu înalta autoritate bisericească.
*
* *
Dar această schimbare la față i-a atras alte amără-
ciuni, mai ales că după actul acesta i s-a mai pus în so-
coteală că e ateu, ca unul care frequenta… ședințele
„Junimii” ai cărei membri erau considerați… păgâni,
aceasta datorită invectivelor lansate de adversarii lor
politici și chiar culturali.
Și de aceea dăscălimea ieșeană și-a pus întrebarea
dacă un răspopit mai poate fi un institutor demn să-și
învețe școlarii și să-i educe, ca unul care nu mai avea pic
de autoritate morală…
Amărât din această pricină, Creangă se arată mai
puțin între ai săi, evitând să se mai întâlnească cu dânșii,
ca să audă mai puțin… Precum arată și T. D. Speranță11
în „amintirile” sale, Creangă stătea în căsuța lui, în sin-
gurătatea sa, cu motanii săi, simțind o părere de rău că
și-a părăsit Humuleștii atât de dragi, bătându-se cu gân-
dul să părăsească Iașul și să se întoarcă acasă între ai
săi, ca să nu rămâie muritor de foame…
Și în aceste zile de tristeță și amăreală, un om îi aduse
o scrisoare. Era de la Maiorescu, protectorul său, care-l
chema la dânsul. Creangă, însă, crezând că Maiorescu îl
cheamă ca să-l mustre și să-l dojenească, îndurerat cum
era, nu se duse, – dar a doua zi se trezi cu Maiorescu în
222
casă; marele maestru venise să-l asigure că va rămânea
la catedra sa și că nimeni nu se va atinge de el – cum a
și fost într-adevăr.
Și așa s-a făcut că Creangă nu s-a mai întors la
Humulești, rămânând la catedra sa. Din acel moment el
s-a simțit din ce în ce mai atras de „Junimea”, frequen-
tând regulat ședințele ei săptămânale și începând cola-
borarea la „Convorbiri Literare”.
E interesant a cunoaște în această privință că la în-
ceput, neavând încredere în scrisul său literar, și până a
se hotărî să-și ducă manuscrisele la „Junimea”, el le citea
mai întâi unuia și altuia dintre membrii societății. Și cui?
Unor profesori universitari ca N. Culianu, specialist în…
calcule diferențiale, ca Emilian, – tatăl Corneliei, prie-
tena Henriettei Eminescu – specialist în… geometrie
descriptivă, sau profesorului I. M. Melik, de asemenea
specialist în… științele matematice. Aceștia ca și alții,
fără a fi literați, având, pe lângă cultură, o mare doză de
bun simț, pentru artă și frumos, îl ascultau cu plăcere
pe meșterul prozei moldovenești, îndemnându-l nu
numai să-și aducă manuscrisele la „Junimea”, dar sfă-
tuindu-l să scrie mereu.

CREANGĂ ȘI MAMA LUI MOISE

Fiind în clasă cu micuții săi învățăcei, Creangă primi

vizita profesorului și anecdotistului Th. D. Speranță,
venit să cunoască arta sa pedagogică.
Copilașii neastâmpărați, știindu-l pe învățătorul lor
bun la suflet și hâtru, aveau obiceiul că-i puneau tot
soiul de întrebări, numai ca să-i dea prilejul să le vor-
bească.
Și iată că în timp ce Creangă vorbea cu Speranță de-
ale pedagogiei, un băiețaș se ridică din bancă, și-l în-
223
trebă pe Creangă:
– Domnuʼ profesor, cum o chema pe mama lui Moise?
– Care Moise? întrebă Creangă, pe când Speranță ur-
mărea curios acest dialog.
– Moise al nostru de la care învățăm cele zece po-
runci! zise micul școlar.
Creangă tăcu o clipă… apoi zise apropiindu-se de
elev:
– Dar tu știi, măi băiete, cam prin ce an a trăit Moise
al vostru?
– Nu! Dar trebuie să fie de mult!
– Cât de mult? întrebă el.
– O sută de ani! răspunse băețașul.
– Ba mai mult!
– O sută de sute! majoră elevul.
– Și mai mult! zise Creangă.
– O mie de sute! spori iar copilul.
– Hai să fie așa, o mie de sute, căci nici eu nu prea știu
bine. Dar ia spune-mi, mă băiete, tu știi cum o chema pe
mama mea?
– Nu știu!
– Va să zică tu nu știi cum o chema pe mama mea
care a trăit până mai deunăzi?!... Atunci cum vrei ca eu
să știu cum o chema pe mama lui Moise al tău, care a
murit cu… o mie de sute de ani în urmă?!12

MENU-UL LUI CREANGĂ

Istoriograful ieșean N. A. Bogdan, prietenul lui

Creangă, este în posesiunea unei fotografii care repre-
zintă un numeros grup de vizitatori ai băilor și apelor
din Slănicul-Moldovei.
Printre alții se află și Creangă, venit să bea din apele
miraculoase ale stațiunii. Din timpul acestei vilegiaturi
224
o scurtă reminiscență pentru a caracteriza firea exube-
rant-moldovenească a povestitorului.
Autorul lui Ivan Turbincă, deși era bine privit și pri-
mit în cercurile boierești ale vilegiaturiștilor, se simțea
mai bine, mai în largul său, între cei de teapa sa, din
același strat social. De aceea, la Slănic, el își asociase pe
un oarecare Ștefan Dascălu, fost pe vremea aceea inten-
dentul Internatului Liceului Academic din Iași.
Într-o zi Creangă se hotărî să ia și el masa între bo-
ieri – și, însoțit de tovarășul său de vilegiatură, se duse
la primul restaurant, așezându-se între boieri și cu-
coane…
Ceru lista de bucate, o ceti, o învârti, se gândi și tă-
cu… Chelnerul aștepta comanda, și văzându-l pe
Creangă că tace mereu, începu să-i recomande bucatele
cetindu-le de pe listă, unele cu titulatură franțuzească,
pe care o pronunța destul de stâlcit.
Creangă îl privi, îl ascultă și după ce chelnerul is-
prăvi, îi zise:

– Ianʼ ascult, domnule, poți să-mi faci o mămăliguță

bună, știi, ca la țară?
– Cum nu, se poate! Dar trebuie să mai așteptați
puțin.
– Bine, așteptăm, că nu dau turcii. Dar până una-alta
să ne faci niște ochiuri moldovenești, iar la mămăliguță
să ne aduci niște brânză de vacă cu smântână și încă
ceva…
– O oca de vin?
– Da, și încă ceva!
Chelnerul stătea nedumerit, iar Creangă, nejenat de
nimeni, dădu să-i explice:
– D-ta mănânci mămăliguță?
– Cum nu! – răspunse chelnerul.
– Și cum o mănânci?
– Cu brânză, cu smântână.

225
 – Numai?
– Cu unt…
– Numai?
Chelnerul tăcu iar. Creangă, văzând că n-o scoate la
capăt, îi zise:
– O să te învăț eu acum și ai să știi cum să mănânci
mămăliga cu gust. Când mi-o vei aduce, să aduci și o
ceapă întreagă, necurățată.

Și când fu servit după comandă, Creangă, în văzul eli-

tei comesene, curăță ceapa, lovi cu pumnul în ea de ră-
sună toate farfuriile, zdrobi ceapa și-ncepu s-o mănânce
cu poftă, comandă încă una și pentru Ștefan Dascălu,
fără să-i pese de privirile și zâmbetele discrete ale bo-
ierimii…

„REȚETA” LUI CREANGĂ

Din amintirile duioase sau glumețe pe care bătrânii

ieșeni le păstrează despre acest mare prozator, o remi-
niscență hazlie:
E lucru știut că Creangă era mâncăcios de felul lui,
de aceea unii dintre prietenii săi îi ziceau „mâncău”, iar
la „Junimea” îi s-a zis „burduhănosul” și în urmă, – după
ce s-a răspopit! – „popa Smântână” de pântecos ce era.
Printre prietenii săi din Iași, Creangă îl avea și pe popu-
larul medic Bernhard Taussig, vestit diagnostician, care,
– medic primar în oraș – se bucurase de prietenia lui
Conta, Gh. Panu și a altor distinse personalități.
Într-o zi doctorul Taussig adresându-se… marelui
proprietar al… bojdeucei din Țicău, îl apostrofă amical
și medical:
– „Bine, măi Creangă, ce naiba faci tu că te îngrași așa,
ca un porc?”
Domol dar hâtru cum era, Creangă primi gluma ca să
226
răspundă c-o alta și mai și:

– Ce să fac, doctore dragă! Mai nimic! Duc o viață

destul de regulată. Dimineața când mă scol, mă spăl cu
apă rece, beau un ceai sau un pahar cu lapte, hrănesc
motanii și după ce mai deretec prin bojdeucă, îmi iau
toiagul și-o pornesc razna prin oraș, singur cu mine,
sau c-un tovarăș. Urc dealul Sărăriei, cobor pe Română,
trec prin centru, de mai văd vreun prieten, și-o pornesc
apoi agale spre Socola la Trei Sarmale ori spre Tătărași
la Grădina Plăcerilor, mai îmbuc vreun covrig sau
vreo chiflă, beau o săcărică și ospătez apoi bine. Uneori
când mă încurc cu cineva, iau și masa de sară în oraș,
stând la taclale ș-apoi când mă-ntorc acasă, sătul și os-
tenit, iau… hârtia pe care mi-ai prescris rețeta d-tale, dragă
doctore, ca să mă servesc și de ea… așa cum trebuie…

Această glumă a lui Creangă a provocat mare haz –

și cu drept cuvânt. Ea caracterizează de altfel umorul
sănătos al lui Creangă13.

EMINESCU ȘI CREANGĂ

Aceste două genii ale spiritualității române, atât de

distanțați prin temperament și cultură, au fost totuși cei
mai apropiați sufletește, armonizând între ei într-o prie-
tenie mai mult decât frățească.
Gh. Panu, cel dintâi, a meditat adânc asupra acestei
prietenii descriind-o judicios și impersonal în „aminti-
rile” sale și consacrându-le un capitol comun în care
arată că Creangă l-a captivat pe Eminescu fiindcă era
„tipul românului simplu, natural, nefalsificat de ideile și
cultura modernă”. Era cu alte cuvinte țăranul moldovan,
isteț și hâtru, cu umorul sănătos, cu inima bună și cuge-
tul senin. De aceea și legătura se stabili astfel, încât pe
urmă nimeni nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă și
227
pe Creangă fără Eminescu; amândoi veneau la „Juni-
mea”, amândoi ieșeau de la „Junimea”.
Înălțătoare și fermecătoare clipe!...
Urmărind această romantică amiciție, foarte firesc
Gh. Panu se întrebă:
Ce făceau ei? Unde se duceau? Ce vorbeau oare zile,
nopți întregi!
Ce făceau și unde se duceau știu. Plecau amândoi și
se înfundau pe la vreun crâșmar de prin Tătărași,
Păcurari sau Nicolina, adică prin părțile exterioare
orașului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea
sau cum se crede – căci mulți cred că aceasta ar fi rui-
nat sănătatea și a lui Eminescu și a lui Creangă – nu; ei
se puneau să trăiască o viață care le plăcea lor, viața
simplă și primitivă. Era o plăcere pentru ei ca să se
așeze într-o odaie din fundul unei crâșme, pe lăviți de
lemn, cu brațele rezemate de-o masă murdară, serviți
de un băițel naiv.
Se simțeau amândoi în largul lor, în intimitatea lor
sufletească, mult mai bine decât în mediul boierimei ju-
nimiste – unde de altfel erau priviți cu nemărginită
admirațiune.
Așa fiind, se înțelege lesne de ce Eminescu se simțea
și în largul său când îl vizita pe Creangă în fastuoasa sa…
„bojdeucă” din Țicău, bordei devenit istoric. Erau poate
cele mai fericite clipe pe care le-au trăit amândoi, în
acea sărăcie-lucie, prietenia lor curată și animatoare
fiind suprema lor avuție.
Iar cât de adâncă a fost mâhnirea lui Creangă după ple-
carea din Iași a poetului, aceasta o dovedește următoarea
scrisoare pe care el a adresat-o, la 1877, lui Eminescu:

BĂDIE MIHAI,

Ai plecat și mata din Iași lăsând în sufletul meu multă

scârbă și amăreală…
228
 Această epistolie ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea
ori am stat împreună 1) unde mata uitându-te pe cerul
plin de minunății îmi povestiai atâtea lucruri fru-
moase… frumoase…
Dar – coșcogemite om ca mine, gândindu-se la acele
vremuri a început să plângă…
Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoi-
năriam prin Ciric și Aroneanu 2) fără pic de gânduri
rele, dar în dragostea cea mare pentru Iașul nostru,
uitat și părăsit de toți!
Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviți
de aghiazma cea fără prihană și atât de iertătoare a
Tincă-i, care ne primia cu alai – parcă cine știe ce nele-
giuire am făcut și noi…
Ți-aș scrie mai multișor, însă a venit Enăchescu și tre-
buie să plec cu dânsul la tipografie.
Cu toată dragostea
IONICĂ.

*
* *

MOTANII LUI CREANGĂ

După plecarea lui Eminescu din Iași, Creangă legase

prietenie cu mai toți colaboratorii revistei „Contempo-
rane”. Între aceștia se afla și doctorul Țuranovici, care
mi-a istorisit reminiscențele următoare13bis:
Prietenii care ne adunam în cocioaba lui Creangă de
pe Scăricică – numele ulicioarei în care se află celebra
bojdeucă – îl găseam vara în căsuță, în mijlocul motani-
lor și a pisicilor lui favorite.
Când intram în bordei, Creangă avea obiceiul să-și
adune familia:
– „Marițo, Frosino, Motane, Vulpoi”.
Și de sub pat, de sub masă ori scaune, de după sobă
se iveau pisoii și pisicele care îndată săreau pe umerii
229
și pe capul lui Creangă care îi dezmerda drăgăstos reco-
mandându-i prietenilor noui veniți în căsuța lui.
Aveam printre noi un prieten „doctorul M.” – care a
murit de curând, în timpul războiului – și care imita de
minune lătratul câinilor. Când coboram de la Ion Nădejde
sau de la V. Morțun din Sărărie ne abăteam pe la „boj-
deucă”, îndemnat de Ed. Gruber, doctorul M., de la gard,
începea să latre, stârnind motănimea lui Creangă care
făcea mare haz.
A trăit Creangă ca și Sărmanul Dionis, cu motanii…

CREANGĂ ȘI BELDICEANU

Cu toată admirațiunea nemărginită pe care a avut-o

Creangă pentru Eminescu, el savură și producțiunile
celorlalți poeți care colaborau atunci la „Convorbiri
Literare” și la „Contemporanul”.
Astfel Creangă avea mare admirațiune pentru Nicolae
Beldiceanu ale cărui Doine le știa pe din afară.
Beldiceanu l-a impresionat pe Creangă cu următoa-
rea poesie intitulată Flori de gheață pe care Creangă în
momente de reverie o recita cu tristă melancolie:

Gerule, cumplit mai iești

Când tu, iarna, zugrăvești
Flori de gheață pe ferești.
Și tu, Moarte, ești o fiară
Când pe frunte de fecioară
Pui flori galbene de ceară…
…………………………………
Toate într-un fel sfârșesc:
Flori de gheață se topesc
Frunți de ceară putrezesc…
230
 PETROVICI – HEFȘTEIN

Se știe că Creangă era bine făcut, voluminos. La

„Junimea” i se zicea „Burduhănosul”. Avea un cap mare
de care el singur făcea haz.
Dar printre „prietenii” din vechea mișcare socialistă
strânși în jurul „Contemporanului” se afla și un oarecare
Petrovici care avea un cap colosal.
Tot pe atunci dădea niște reprezentații la Iași un
transformist, anume Hefștein, care în tipurile pe care le
prezenta apărea și într-unul cu un cap formidabil.
Creangă, care a făcut cunoștința lui Petrovici, l-a bo-
tezat Hefștein.
De atunci toată lumea îi spunea lui Petrovici:
„Petrovici Hefștein”, iar Creangă se consola că în ce
privește volumul capului, Petrovici-Hefștein acesta îl în-
trecuse mult de tot!

CUM A PĂCĂLIT CREANGĂ PE POGOR

Mi-a mai istorisit răposatul doctor Țurcanovici și ur-

mătoarea farsă de-a lui Creangă:
Regretatul Vasile Pogor, pe care nimeni dintre
junimiștii ieșeni nu-l întrecea în ghidușii și în pozne,
avea mare slăbiciune pentru Creangă care știa să poves-
tească multe anecdote picante, în stil țărănesc. Creangă
avea un dar deosebit de a fermeca prin graiul lui simplu
dar plin de poesie.
Într-o zi Creangă stând de vorbă cu V. Pogor, din una
în alta, ajung la următoarea prinsoare: că el, adică
Creangă, îl va face pe Pogor să spargă perja (pruna) fără
voia și fără știrea lui.
Pogor râdea dar nu știa ce drăcovenie umbla prin
capul lui Creangă. Acesta însă pândise momentul, care
231
se ivi fericit într-o seară de toamnă, când Petre Carp era
anunțat să vie la o ședință a „Junimii”.
Creangă în ziua aceea a cumpărat un testemel de
perje pe care le-a luat cu el la „Junimea”.
Ca să le poată aranja pe scaune – în chip nevăzut –
Creangă se înțelesese cu servitorii ca în odaia în care se
țineau ședințele, ei să facă curățenie în chiar seara în-
trunirii, astfel că cei prezenți au fost poftiți în camera
de alături. Curând servitorii terminară de grijit, și
Creangă de aranjat prunele pe scaune. Scaunul lui Pogor
era garnisit cu o deosebită atențiune…
Invitații intrară în camera de ședință. Petre Carp își
făcu și el apariția, având să facă o comunicare de ordin
politic.
Deodată Creangă se ridică din ungherul său și știind
că la „Junimea” anecdota primează, ceru voie asistenței
să spuie „Ce-a pățit popa de la Neamț, în noaptea Sfân-
tului Toma”.
Pogor, care avea pasiunea glumelor și slăbiciune
mare pentru picanteriile populare ale lui Creangă, ceru
imediat ca Creangă să spuie pățania popii.
Și Creangă, cu umorul lui neîntrecut, începu:
Era în noaptea Sfântului Toma. Popa de la Neamț
citea la o lumânărică din biserică, din viața sfinților pa-
triarhi, având pe dascăl lângă el.
Când Popa, în glasul lui nazal dar creștinesc, ajunse
la pasagiul: „Avraam care a născut pe Iaaacooov, carele
a născut pe Isaaaaac…” deodată lumânărica se stinse și
sfinția sa nu mai putea continua cu cetania din ceaslov.
Grăbit și enervat și destul de necăjit, sfinția sa strigă
repede către dascăl:
– „Dascăle, aprinde repede un chibrit ca să văd care…
a mai născut și pe Isac!”
În spațiul punctual Creangă, cu umorul lui natural și
ilariant, a întrebuințat… o enervare clasică care a pro-
232
dus un râs homeric printre junimiști.
Pogor, care de felul lui era neastâmpărat și care la
orice glumă se tăvălea de râs în locul în care se afla, la
auzul acestui… intermezzo neașteptat sărise de pe
scaun ca un diavol.
Deodată Creangă, întrerupându-și narațiunea – care
de altfel era terminată în mod tendențios – se apropie
de Pogor și luându-l deoparte îi spuse încetișor:
„– Coane Vasile! Ți-am făcut pozna. Ai spart perjele
cu… șezutul, cum ne-a fost vorba.”
Și luându-l pe Pogor încetinel îl duse la scaunul de
pe care a sărit și-l făcu să vadă că din perjele pe care le-a
așezat cu atâta îngrijire, a făcut o adevărată chisăliță
(compot).
A fost în seara aceea un râs homeric la „Junimea” iar
a doua zi pozna lui Creangă a fost cunoscută în tot Iașul.

CREANGĂ ȘI TOCILESCU

Grigore Tocilescu, fiind inspector general școlar, a in-

spectat într-un rând și școala primară „Brașovanu” (as-
tăzi școala „Asachi” din Iași). Intrând în clasa II-a el dădu
peste Ion Creangă care făcea lecții încordate cu
învățăceii săi.
Încântat de modul cum își făcea datoria de dascăl,
Tocilescu felicită pe Creangă cu tot entuziasmul. La ple-
care, Creangă îi făcu următoarea rugăminte:
– Domnule Inspector, am să vă fac o mare rugăminte!
– Cu dragă inimă. Anume?
– Vă rog să binevoiți a mă trece înapoi în clasa I-a,
unde am funcționat un șir de ani.
– Dar de ce? întrebă Tocilescu uimit.
– Pentru că atunci când eram la clasa I-a știam că tre-
buie să predau copiilor materia de clasa I-a. Dar de când
233
sunt la clasa II-a, fac cu ei nu numai materia de clasa II-
a, dar și de clasa I-a.
Absolut autentică. Sursa: C. Meissner.

TOT SCRISUL LUI CREANGĂ

Teodor D. Speranță care în tinerețea sa a funcționat

ca profesor și ca inspector de școală primară la Iași s-a
bucurat și el de prietenia lui Creangă, care uneori îi citea
din bucățile sale spre a-i cunoaște părerea.
Consultând pe Speranță, Creangă îi zise într-un rând:
„Apăi cum vrei să scrie un prost ca mine?”
Tot astfel s-a apreciat Creangă într-o scrisoare tri-
misă lui Maiorescu în care îi pomenea despre manualul
său didactic Povățuitorul de citire, scriindu-i textual:
„Ce-i dreptul prostișor lucru am făcut etc. etc.”.
Iar într-o scrisoare adresată la 25 mai 1883, cerând
lui Maiorescu să-l numească membru în consiliul gene-
ral de instrucție, el se califică din nou: „Cred în prostia
mea că cel ce cunoaște cât de puțin firul oricăror lu-
crări” etc. etc.
Așa… proastă idee avea Creangă despre dânsul. E
locul să spunem:
„Dă-ne Doamne măcar încă un prost de talia lui
Creangă”!

CREANGĂ LA ȘCOALA BRAȘOVANU

Câtă vreme mai sunt încă în viață puțini dintre con-

timporanii lui Creangă care l-au cunoscut, e bine să se
recurgă la amintirile lor și astfel se va putea completa
biografia marelui prozator. Căci viața lui plină de o tristă
realitate e învăluită totuși într-o caldă și fermecătoare
234
atmosferă de romantism.
Despre Creangă ca institutor ne relatează unul dintre
foștii săi elevi, I. Cohos, care a păstrat în sufletul său de
mic școlar ceva din duhul, farmecul și bunătatea dască-
lului său. Mi le-a povestit simplu, cu o deosebită mul-
țumire de a fi avut ca educator și profesor pe marele
povestitor humuleștean.
*
Până la încheierea carierei sale în învățământul pri-
mar, Ion Creangă a funcționat la școala primară No. 2
Păcurari, denumită astăzi „Gh. Asachi” – Creangă fiind
institutorul clasei a doua
După un examen de fine de an, învățătorul clasei
întâi, răposatul preot Vasile Pompilian, a eliberat unui
număr de școlari certificatele de promovare în chip
greșit: căci în loc să noteze promovat în „clasa doua”, a
scris în certificat promovat în „secția doua”, ceea ce echi-
vala, la reînscrierea în școală, cu repetarea clasei întâia.
La deschiderea noului an școlar, 15 August stil vechi,
un număr de opt școlari, deși promovați, având certifi-
catele astfel alcătuite, n-au fost primiți în clasa doua.
Conferința profesorilor a decis o nouă examinare, dele-
gând în acest scop pe învățătorul din clasa doua.
Zis și făcut. Creangă examină pe cei opt copilași cu
certificatele greșite, orânduindu-i după statură: mai
mărișori și mai mititei:
„– Acuma să vă văd ce carte știți voi!” zise el, plin de
blândețe, adresându-se copilașilor și cercetându-i pe
fiecare în parte cu privirea.
Și oprindu-se la cel mai mititel (la elevul Cohos care
relatează aceste reminiscențe) și apucându-l de umăr,
îi zise binevoitor să cetească „Momița și cele două mâțe”
din Învățătorul Copiilor și cerându-i să povestească
ce-a înțeles de pe urma acestei lecturi. În felul acesta
i-a examinat pe toți copilașii, după care a exclamat:
235
 „– Iacă, ați trecut cu toții clasa doua!” și conducându-i
în clasa lui, i-a orânduit prin bănci după statură.
*
Într-una din zile se anunță o inspecție școlară. Avea
să vie ministrul sau inspectorul, indiferent: grija n-o
aveau copiii, ci profesorii. Creangă trebuia să fi fost și el
îngrijorat, căci mereu spunea școlarilor săi să fie
cuminți, deștepți și să răspundă frumos la întrebări.
… Și iată-l că intră în clasa doua domnu’ Brașovanu,
directorul școlii, însoțit de un domn. Băeții se ridică în
picioare, și după un semn „stați jos” se așează la loc.
Creangă începe să pună întrebări, când unuia, când al-
tuia, dar copiii, stăpâniți de emoție, tac. Numai unul „mi-
titelul” Cohos răspunde satisfăcător.
După terminarea inspecției, Creangă își dojeni elevii,
cu blândeța și povața sa caracteristică și oprindu-se la
școlarul care i-a răspuns bine, îl întrebă cum îl cheamă,
îl căută în catalogul clasei, și-i zise:
„– Bine, mă băiete! Îți mulțumesc că ai scăpat clasa
de rușine și ai răspuns frumos. La vară – (scena s-a pe-
trecut prin noiembrie) – te voi lua la Zweck și-ți voi da
înghețată!”
*
Au trecut câteva luni de la această întâmplare.
Creangă făcea cu elevii săi lecții despre cetirea literelor
chirilice, școlarii având a transcrie cuvintele chirilice cu
litera nouă, latină, de curând introdusă în școli.
Și iată-l pe Creangă că-l scoate la „tablă” pe țingăul
Cohos căruia îi găsește câteva greșeli în transcriere, pe
caiet și la dictare. Creangă se înfurie:
„– Bine, măi băiete, eu te știam școlar silitor – dar văd
că te-ai lenevit și tu! Ia întinde mâna!”
Și Creangă îi trase „la palmă” vreo două-trei lovituri;
dar nu cu „linia” cum se obicinuia pe atunci, ci cu dege-
tul.
236
 „– V-am arătat de atâtea ori cum să citiți literile chi-
rilice și tot nu știi? Unde ți-a fost capul? Ai?
– N-am venit la școală patru zile, am fost bolnav!...
răspunse școlarul.
– Cum, măi băiete, n-ai fost ieri la școală?! mai în-
trebă el, ca nedumerit.
– Nu!”
Și în timp ce deschise catalogul ca să verifice
absența:
„– Atunci cum ai știut să-ți scrii lecția în caiet?.
– Am întrebat pe băieții care au fost și care îs
megieșii mei! răspunse micuțul.
Surprins de această sinceră și neașteptată lămurire
a copilului, Creangă zise:
– Măi, băiete, apoi ție ți se cuvine laudă și nu pe-
deapsă, dacă ai făcut așa!”
Și luându-l de mână, l-a dezmierdat ușor pe obraz.
*
Povestitor înzestrat cu aceste alese însușiri de Dum-
nezeu, Creangă avea o adevărată artă și metodă peda-
gogică: prin darul povestei și al basmului el explica
școlarilor diferite chestiuni care nu erau destul de lă-
murite prin manualele didactice.
La rugăciunea matinală, apăsa asupra cuvintelor:
„Luminează a noastră minte și de acum înainte…”.
Nu se mulțumea când școlarii îi răspundeau laconic
„da” sau „nu” ci trebuia să i se explice negația sau
afirmația. Îndemna copiii să nu se „franțuzească”, să nu
schimonosească cuvintele autohtone.
Într-o zi un fost școlar al său, elev de gimnaziu, i-a
adus un răvaș. Când să plece, el zise lui Creangă de altfel
destul de respectuos „bon-jour”. Creangă s-a înfuriat,
l-a întors de la ușă și i-a spus, supărat și răstit:
„– Bine, măi! Așa te-am învățat eu?! Bună ziua nu știi
să zici?”
237
 Când îi se părea că unii școlari nu sunt destul de
atenți, comanda sever:
„– Sculați! Dreapta! Stânga! Stați jos!”
Și ca prin minune copiii se înviorau și ascultau cu
drag istorisirile lui didactice sau povățuirile sale peda-
gogice.
Într-un rând Creangă a venit la școală cu un caiet ce-
tind băieților povestea lui Harap-Alb – probabil ca să
vadă ce efect va face basmul asupra lor. La această lec-
tură, care dezmierda fantezia copilașilor, au asistat și
câțiva elevi ai școalei preparandiste „Vasile Lupu” care
veneau în fiece vineri la școală, ca să asculte cursul lui
Creangă.
*
Odată, la „cetire” elevul Cohos ceti următoarea frază
din carte: „Cui să dau un ou roș?”
Creangă își arunca privirea asupra clasei și zise:
„– Ei, cui să dau? și adăogi imediat: Am să-i dau lui
Cohos un ou roș – când va veni Paștele.”
Veni Paștele și trecu. Trecu și vacanța, și în prima zi
de școală copiii se adunară în curtea școlii, de pe ulița
Săulescu, așteptând sunarea clopotului, ca să intre în
clasă.
Iată că sosește și „domnu Creangă”. Băieții îl încon-
joară și dau să-i sărute mâna. El îi dezmiardă pe rând,
dar când ajunge în fața elevului Cohos, Creangă, consec-
vent făgăduinței sale, scoate două ouă roșii, dându-i
unul lui și altul unui alt copil de evreu și adresându-se
clasei, zise:
„– Voi ați avut și acasă de sărbători!”
*
Iubind gluma și anecdota, el le spunea și școlarilor
săi, ca să-i distreze. Așa, într-un rând, având chef să glu-
mească cu băiețașii săi în clasă, le-a istorisit următoarea
anecdotă:
238
 „Un neamț grăbit se întâlnește cu un român căruia îi
spuse că nevastă-sa i-a născut un copil. Și ca să-l intri-
gheze, neamțul îi zise:
– Ia ghici, ce mi-a născut?
Românul răspunde:
– Băiat! Să-ți trăiască!
– Ba n-ai ghicit! răspunse neamțul.
– Atunci e fată! zise iar românul.
– Acum văd și eu că ești deștept! Și fiindcă ai ghicit
că nevasta mi-a născut o fată, hai să te cinstesc cu un
Țucherwasser! zise neamțul fericit.
Și Creangă încheie:
– Ei bine, copii! Ce era să spună românul nostru,
deșteptului de neamț? Dacă nu era băiat, ce alta putea
fi decât fată?”
Și râdea Creangă și râdeau prietenii săi buni și dragi,
învățăceii săi.
*
G. D. Scraba, cunoscutul profesor și autor, care a fre-
quentat școala primară de la Trei-Ierarhi, având ca in-
stitutor în clasa întâia pe preotul Enăchescu, a publicat
o serie de amintiri în care de asemenea vorbește de
Creangă.
Iată cum descrie d. Scraba aspectul Iașilor, din anul
1875, când era învățăcel la sus zisa școală:

În mijlocul Iașilor de pe atunci, pe o stradă îngustă,

încât dacă întindeai, din mijlocul ei, mâinile în dreapta
și stânga, aproape atingeai casele de pe cele două la-
turi ale ei – am cunoscut o cocioabă joasă, cu o singură
odăiță, care servea în același timp atât de locuința
învățătorului din ea, belferul – căci școala era evreiască
– cât și copiilor mici de evrei pe care belferul avea grija
ca în fiecare dimineață să-i aducă în spinare, câte vreo
doi deodată și să-i lase pe rogojinele de jos ale „heide-
rei” – așa se numea școala, grădina (?) de copii a lui.
239
 Și toată ziua ieșea din acea încăpere un zgomot de
glasuri, unul gros și celelalte pițăgăiate în învățătura
rugăciunilor pe care le turna belferul în sufletele dis-
cipolilor lui – dar cu aceeași tenacite și însuflețire, pi-
cătură cu picătură, zi de zi, fără să se obosească și fără
să se necăjească, pentru că scris este în cărțile
evreiești, că învățătura de la omul bătrân este ca vinul
vechi care nu spumează… iar că verigele pe care se
făurește, alcătuiesc lanțul puternic al neamului său, iar
nu al altora. Acolo este și puterea neamul evreiesc.

Cu această introducere G. D. Scraba trece la metoda…

pedagogică a lui Creangă:

Iașul s-a pomenit deodată și încă pe Ulița mare –

„Ștefan cel Mare” – cu un cârd de copii, înșirați doi câte
doi, cu Creangă pe margine, apucând-o în sus, spre gră-
dina Copou ca să aplice metoda lui Rousseau: copilul
să învețe în mijlocul naturii.
Ce-a fi făcut Creangă cu școlarii lui în dealul Copou-
lui, mi-a rămas necunoscut – pe atunci nefiind de
vreun interes pentru mine.
Dar ceata lui era privită de mulțime cu multă curio-
zitate și, cum se întâmplă, cu zâmbet ironic.
Creangă însă mergea cu capul în sus, plin de veselie,
oarecum sfidător la vorbele unora și altora. Astfel l-am
văzut pe Creangă pentru întâia oară pe ulițele Iașului,
prin fața Mitropoliei14.

Despre această metodă pedagogică a lui Creangă,

Properțiu a publicat în revista „Lumea Ilustrată” la
1891 câteva frumoase reminiscențe despre „Profesorul
Creangă” reproduse în parte și în volumul lui N.
Țimiraș.

240
 UN ACT „CAVALERESC” AL ȚĂRANULUI
DIN HUMULEȘTI

Se știe că Ion Creangă, ca institutor cu tragere de

inimă pentru acest apostolat – instruit fiind în școala
preparandială și pedagogică a lui Maiorescu – a „alcă-
tuit” o serie de „abecedare”, „cărți de cetire” și „metode”
pentru „uzul școlilor primare”.
Aceste manuale au fost introduse câteva decenii în
școli, tipărindu-se în mai multe ediții, mereu îmbu-
nătățite și sistematizate, cu care s-au instruit câteva
generații.
„Învățătorul Copiilor”, carte de cetire destinată școla-
rilor de clasa patra primară, a fost alcătuită de Creangă în
colaborare cu colegii săi, institutorii C. Grigorescu și
V. Receanu, din vechea pleiadă a marilor dascăli ieșeni.
În anul 1880 apărea a șasea ediție a „Învățătorului
Copiilor” de aceiași trei autori – Creangă având partea
literară, iar Grigorescu și Receanu restul materiilor.
După câtva timp, apare la Iași revista literară și știin-
țifică „Contemporanul” în care directorul ei, Ion Nădejde,
publică o recenzie critică sub proprie semnătură, relevă
și corectează o serie de erori științifice despre albine,
furnici, paseri, plante, fructe, oameni, animale și feno-
mene cerești, insistând și asupra unor traduceri ero-
nate, ca de pildă „huile de foie de morue” tradus „untură
de moron”.
Recunoscând greutatea enormă de a scrie o aseme-
nea carte didactică, Ion Nădejde opina că „bucățile
științifice trebuie să fie potrivite cu mintea și
cunoștințele școlarului, și adevărate”, adică să nu cu-
prindă erori. El polemiza numai cu Ion Creangă, igno-
rând pe colaboratorii acestuia și încheindu-și astfel
critica:
241
 În rezumat, autorul nu știe materia despre care se
apucă să scrie și grămădește monstruozități care de
care mai cornorate; nu știe regulele pedagogice și nu
urmează calea cuvenită pentru a da cunoștinți din is-
toria naturală și fizică.
Într-un cuvânt, partea științifică e peste măsură de rea
și face urâtă mutră alături cu bucăți literare ca Păcală,
Inul și cămașa, Acul și barosul, Jupânul greieruș etc.
„Învățătorul Copiilor” se poate asemăna cu un hoten-
tot gol, cu pălăria foarte bună și frumoasă în cap. Când
vom avea oare și noi o carte de cetire ca alte popoare?
(„Contemporanul” Anul I
pagina 205-211, 1881, Iași).

*
După cum observă Ion Nădejde – care prin „Contem-
poranul” a întreprins o adevărată prigoană împotriva
plagiatelor, pastișărilor și a tuturor „monstruozităților”,
punându-le „pe două coloane” – nu vorbește de cei trei
autori, ci numai de autorul manualului, Ion Creangă; ba
mai mult, el face o mențiune lăudabilă pentru partea li-
terară, având însă aerul de a-i atribui lui Creangă și par-
tea științifică.
Cum răspunde Creangă?
Suflet mare și ales, țăranul din Humulești se distinge
ca atare printr-un act într-adevăr cavaleresc. El își
asumă toată răspunderea și adresează lui Ion Nădejde
următoarea „Întâmpinare” apărută în numărul următor
al „Contemporanului”:

Felicităm cu plăcere voința în bine a domnului Ion

Nădejde cetind critica domniei-sale din „Contempora-
nul” No. 6, sub titlul „Partea științifică din Învățătorul
Copiilor”, întrucât curiozitatea sa nu cere altă mulță-
mire decât aceea de a-și colinda spiritul pe nesfârșitul
câmp al științei care-i surâde pe acest timp de secetă,
cu atâta bunăvoință.
242
 Însă toată furia ursului îndreptată asupra câtorva al-
bine?
E vorba despre o carte de cetire, căreia dacă-i
lipsește perfecțiunea, după însuși domnia-ta, credem
că nu i se poate tăgădui o valoare relativă distinctă,
cercetând cărțile ce figurau și poate mai figurează încă
în uzul învățământului primar. Și greu este, căci multe
sudori ne-au curs de pe frunte și multe nopți întregi
ne-a răpit cartea „Învățătorul Copiilor” până când am
adus-o în stare de a nu da științei decât foarte puțină
materie de criticat.
Credeam că merită o soartă mai dulce, o privire mai
blândă, o menajare cel puțin relativă, în locul pasiona-
telor rânduri cu care săgetați așa de aprig tendința
spre bine a unor oameni care de la 1864 și până astăzi
am sacrificat mult din puținul ce am putut câștiga pe
vremile acele, în folosul instrucțiunei de întâia cerință
sau școala pentru începători.
Adevărat „cu greu se alcătuiește o bună carte de ce-
tire”, după cum Dumneavoastră însuși mărturisiți,
„chiar când știe cineva singur foarte bine lucrurile des-
pre care vrea să scrie; și când nu posedă nici cunoș-
tințele trebuitoare, atunci face o faptă rea”.
Adică: făptuitori de rele, criminali suntem, pentru că
am îndrăznit a pricepe nevoia unei cărți începătoare
mai apropiată de cerințele pedagogice decât preceden-
tele, de ale căror vițioase cuprinsuri, Domnul meu, nu
se scandalizează speculantul, ci învățătorul conștiin-
cios; nu cel ce „n-a împuns odată cu sula” ci omul care-și
iubește meseria; și pentru aceasta, suntem de condam-
nat?!
Cu adevărat, sunt câteva greșele, care toate la un loc
nu alcătuiesc nicio pagină din întreaga carte. Dar drept
vorbind se poate pretinde unui institutor să posede
cunoștințele înalte ale unui profesor de liceu sau de fa-
cultate?! Negreșit că nu!
Ce am putut scrie de la noi, am scris; ceea ce nu
putem ști prin noi înșine, am cerut de la alții, extrăgând

243
 din cărți românești, în uzul școalelor secundare bucățile
științifice de care ne inculpați.
Orice om cu minte nu poate cere unui institutor lipsit
de mijloace și de timp a sta direct în curentul modifi-
cațiunilor și descoperirilor științifice; de aceea rugăm
pe criticul nepărtinitor și conștiincios să ne pue în ve-
dere îndreptările cuvenite spre a ține seamă de ele la
ediția viitoare.
Rugăm asemene pe domnul I. Nădejde să nu-și facă
așa de mare nălucă despre „morile de vânt”, nici să gră-
bească a se turci după cum se zice, căci și acolo dă de
„mâna lui Dumnezeu cea nevăzută” care, dacă nu
ne-ar fi găurit pielea în dreptul ochilor, nu ne-am putea
vedea greșalele unii altora.
Iași 1881, Octombrie 6.
I. CREANGĂ
(„Contemporanul” An. I, pag. 27879).

*
* *
Integru om de știință, „critic nepărtinitor și conști-
incios” cum îl califică I. Creangă în această a sa „Întâm-
pinare”, Ion Nădejde adnotează răspunsul lui Creangă
în paginile următoare ale revistei (280-282) insistând
asupra erorilor științifice din cartea celor trei autori,
fără a pune preț pe considerentele invocate, pe blajina
„întâmpinare” și pe prietenia ce o avea cu Creangă.
El continuă observațiunile sale critice:

… Păcat că d. Creangă, om cu talente admirabile pen-

tru povești și alte lucrări literare pline de spiritul po-
porului, s-a amestecat în societate cu oameni fără
știință și în același timp plini de pretenții. Numai de un
lucru ne mirăm, cum socoate d. Creangă când cere
indulgență pentru o carte didactică, d-sa care face
parte din „Junimea” și din colaboratorii la „Convorbiri
Literare”! A uitat d-sa loviturile înspăimântătoare și
244
 fără de milă date de această grupă producerilor mon-
struoase? A uitat d-sa, nu face nimic; noi ne privim ca
oameni formați sub această direcție de critică fără slă-
biciune și vom lovi în cei mai de aproape amici, îndată
ce vom avea probe că ar fi plagiat sau au scris mon-
struozități.
Prin urmare să fie știut odată pentru totdeauna, că
nici nu menajăm pe nimeni, nici nu voim să fim
menajați. Deviza noastră este: „Fais que dois, arrive que
pourra”. Adică pentru cei ce nu știu franțuzește. Fă ceea
ce ești dator să faci, întâmplă-se ce s-ar întâmpla!

Acest răspuns și mai energic al lui Ion Nădejde este

interesant și din alt punct de vedere:
După cum ca student fostul șef al socialiștilor a de-
butat ca naționalist, tot astfel în ceea ce privește direc-
tiva culturală Ion Nădejde a urmat-o la început – până
la criticele și polemicele lui Gherea – pe care aceea a
„Convorbirilor Literare”, căci în polemica cu Creangă el
declară: „noi ne privim ca oameni formați sub această
direcție de critică”, adică direcția lui Maiorescu, a „Juni-
mii” și a „Convorbirilor Literare”.
*
* *
Creangă n-a mai răspuns la a doua critică a lui I.
Nădejde; el i-a trimis însă o declarație arătând că este
solidar cu colegii și colaboratorii săi C. Grigorescu și V.
Receanu.
Sub titlul Generozitatea d-lui Creangă, directorul
„Contemporanului”, fără a înregistra cuprinsul acestei
„declarații”, inserează o notă în paginile următoare ale
revistei (pag. 399-340) în care între altele scrie:

Nu vom crede însă niciodată că iubitul autor al

poveștilor din „Convorbiri Literare” are vreo vină din
pricina monstruozităților strigătoare la cer din
245
 Învățătorul Copiilor nici că d-nii Receanu și Grigorescu
au contribuit la meritele părții literare nu vom crede.
Ca încheiere vom zice: Fie, d-le Creangă cum zici d-ta,
numai de n-ar fi cum știm noi.

Această polemică civilizată – ca în vechime! – nu a

stricat ci dimpotrivă a intensificat prietenia dintre
Creangă și Nădejde.

UNDE A MURIT CREANGĂ?

Doi junimiști de rasă au închis ochii în noaptea sfân-

tului Vasile: elenistul și filologul Ion Caragiani, iar cu pa-
truzeci de ani înaintea sa junimistul Ion Creangă.
Despre cel dintâi, generația de azi își mai poate
aminti câte ceva, căci mulți dintre ieșeni îl întâlneau
adesea, în frumoasele zile de primăvară și de toamnă,
preumblându-și bătrânețele pe străzile Iașilor, în pa-
puci, ca Empedocle…
Caragiani a fost unul dintre savurații anecdotiști ai
„Junimii” care a antrenat și amuzat ședințele faimosului
cenaclu literar… Cine își mai aduce oare aminte de anec-
dotele sale, cu sau fără perdea? Și cine păstrează oare
fișele și manuscrisele sale filologice la care a lucrat ani
de zile?
*
Ceea ce a rămas de pe urma fermecătorului țăran de
la Humulești, se cunoaște – mai puțin „anecdotele” sale.
În bună parte se cunoaște și biografia sa.
Există însă o controversă relativă la locul și casa în
care a decedat Ion Creangă.
Actul de deces al oficiului stării civile, No. 5, din
1890, arată, cu martori, că el a încetat din viață în strada
246
Golia No. 51 (astăzi strada Cuza Vodă).
Or, revista „Făt Frumos” din Suceava, de sub direcția
lui Leca Morariu, într-un număr apărut cu prilejul co-
memorărei de patruzeci de ani de la moartea lui
Creangă, contestă veracitatea actului oficial, susținând
că el a murit în bojdeuca sa din Țicău.
Am verificat din nou faptul la N. A. Bogdan, cunoscu-
tul istoriograf, prieten bun al lui Creangă și fost ofițer al
stării civile din Iași.
*
Ion Creangă a murit în ajunul Anului Nou, în casa din
strada Goliei 51, în care locuia fratele său Zacheu
Creangă, proprietarul unui debit de tutun în care se vin-
dea și Cartea de Cetire întocmită de Ion Creangă.
Primăria nu putea să elibereze un act greșit, cu atât
mai mult că după legea de atunci trebuia să se constate
moartea, atât de agentul primăriei, cât și de medicul de
despărțire.
Mai mult decât atât: La acea vreme Primăria Iași era
instalată în casele din fața Teatrului Național – deci în
imediata vecinătate cu debitul lui Zacheu Creangă din
strada Goliei 51, cum arată și actul stării civile, moartea
fiind constatată de medicul Gh. Iuliano, șeful stării fiind
ministrul de mai târziu D. A. Greceanu.
*
Că totuși cortegiul funerar a pornit de la căsuța sa
din Țicău, faptul se explică astfel:
Debitul lui Zacheu Creangă era instalat într-o
dugheniță care nu avea nicio anexă. Rafturile des-
părțeau dugheana în două: în față debitul și în dos își
avea Zacheu toată gospodăria…
Ion Creangă a murit în debitul lui Zacheu și a fost
transportat în urmă în „bojdeuca” sa din Țicău… Înmor-
mântarea a avut loc în ziua de 2 ianuarie 1890.
Despre boala de care a suferit Creangă Doctorul
247
Ygrec, elevul său în școala primară, a dat următoarele
lămuriri16:

L-am cunoscut personal pe genialul creator al lui

Harap Alb și al lui Nichifor Coțcarul. Am avut tristul
prilej să asist și la primul său atac de epilepsie și do-
resc să rectific un detaliu din notele d-lui Țimiraș.
Creangă n-a fost apucat de epilepsie în clipa când
voia să deschidă ușa clasei (cum spune d. Țimiraș) ci
atacul i-a venit pe când se afla încă pe catedră și preda
lecția copiilor.
Eu eram în clasa IV-a (școala „Brâncoveanu”-Iași).
Stam în bancă împreună cu ceilalți copii și deodată au-
zirăm țipete grozave venind din clasa II-a.
Împreună cu profesorul ne-am repezit spre clasa
unde veneau țipetele de spaimă. Când am intrat l-am
văzut pe Creangă pe catedră, cu ochii dați peste cap, cu
fața vânătă, cu spume la gură. În jurul catedrei erau co-
piii, speriați, plângând.
Sus pe catedră, alături de Creangă, Bașalama, un
școlar de vreo 9-10 ani, micuț, cocoșat, îi ținea degetul
mic de la mâna stângă în gură între dinți. Se vedea că
făcea eforturi mari ca să strângă degetul lui Creangă
cât mai tare.
Era un remediu popular întrebuințat contra epilep-
siei. Nu știu de unde l-o fi învățat Bașalama. Mai târziu,
când am studiat medicina, am aflat că pentru a opri
declanșarea unui acces, se recomandă o ligatură apli-
cată pe degetul de unde pornesc furnicăturile care pre-
ced uneori atacul.
Creangă se desmetici încet-încet, fie spontaneu, fie
în urma terapeuticii bașalamiene.
Când deschise bine ochii și i se povesti despre micul
Bașalama ca terapeut, izbucni în râs și parcă-l aud imi-
tându-l pe Bașalama: «oi vei, ghivlt, oi vei».

248
 ADNOTĂRI LA ION CREANGĂ

1. Scrisoarea și cartea de vizită se află în colecția C. Meissner,

Iași.
2. Vezi I. Negruzzi în Dicționarul Junimii.
3. Idem.
4-7. I. E. Torouțiu, Studii și Documente Literare.
7 bis. Gh. Panu, Amintiri de la Junimea.
8-10. I. E. Torouțiu, op. citat.
11. T. D. Speranță, Amintiri despre Creangă broșură tipărită
la „Viața Românească” Iași.
12. Idem.
13. Anecdota este narată și de N. Țimiraș în Viața lui Ion
Creangă editura „Bucovina” București.
13 bis. Publicate de mine în ziarul „Mișcarea” din Iași, Nr. 11.
Anul XVI din 15 ianuarie 1922.
14. G. D. Scraba Din amintirile mele publicată în revista con-
dusă de Florica D. Ionescu din Curtea de Argeș, „Revista
noastră pedagogică și culturală” No. 14, 1933.
15. Propecțiu, pseudonimul lui I. Popescu din Iași, fost cola-
borator al „Evenimentului Literar”.
16. Dr. Ygrec, în Carnetul Nostru din „Adevărul” sub titlul Des-
pre Ion Creangă, după conferința ținută la „Radio” de N.
Țimiraș.

249
.
VASILE CONTA
.
 Născut în Ghindoșani jud. Neamț în 15 noiembrie
1845. În Junimea de la 1873, filosof pozitivist. A scris
numai filosofie și scrierile sale au dat loc la multe
discuții în Junimea. E foarte stimat de redacțiune, fiind-
că scrierile sale ocupă mult spațiu în „Convorbiri”. Nu
se știe însă dacă și abonații, în special Duduca de la
Vaslui sunt tot așa de mulțumiți. Mort în Aprilie 1882
în București.

I. IV. Dicționarul Junimii

Viața tristă a filosofului Conta se aseamănă într-o

privință cu aceea a poetului filosof Eminescu. Ca și dân-
sul el a avut o copilărie și o primă tinerețe zbuciumată,
și ca și dânsul a fost în anii tineri un pribeag care a um-
blat prin țară într-o trupă de actori, fiind îndrăgostit de
o tânără actriță.
Născut în 1845, în satul Ghindăuani din județul în
care a văzut lumina zilei și Ion Creangă; cu clasele pri-
mare făcute la Tg. Neamț și cele secundare la Academia
Mihăileană, marele filosof a obținut trei diplome în
Belgia, la Anvers, Bruxelles și Gand, diplomele de
licențiat în drept, filosofie și economie politică; iar apoi,
la Bruxelles și-a luat doctoratul în drept, – însă toate
acestea în interval de trei ani, de la 1869-1872. Până la
1874, Conta a mai stat în străinătate, studiind în Anglia,
Italia și Germania. Întors la Iași îl găsim la „Junimea” și
în paginile „Convorbirilor Literare”.
253
 Conta a fost bursierul „Societății pentru trimiterea
junilor români la învățătură”, înființată la Iași sub
președinția doctorului Anastase Fătu și casieratul lui V.
Pogor. El a fost trimis de această societate să facă studii
comerciale și economice, dar cum am văzut s-a întors și
cu alte două titluri.
*
Spirit filosofic, om integru, caracter hotărât, Conta
și-a păstrat toată independența și libertatea de cugetare
la „Junimea”. De aceea, deși singurul filosof de rasă, el
nu s-a bucurat prea mult de considerațiunea marelui
pontif al societății, Maiorescu și nici de a celorlalți
junimiști de marcă, diletanți în ale filosofiei, deși
Maiorescu îl recunoaște a fi fost „viul cugetător Conta”.
Singurii care s-au apropiat de el cu toată căldura, au
fost: Eminescu, a cărui stare sufletească armoniza cu
aceea a filosofului; apoi filologul Alex. Lambrior și Gh.
Panu, adică cei „trei Români” care au fost la „Junimea”
tot atât de independenți ca și dânsul. Și juristul V. Tassu
i-a arătat multă prietenie.
Conta a publicat în „Convorbiri Literare” la 1875, pri-
mul studiu filosofic, despre „Teoria Fatalismului”1. Când
l-a cetit la „Junimea”, studiul acesta a fost găsit intere-
sant, dar nu s-a făcut nicio discuție despre el, contrar
obiceiului. Singur Eminescu a stăruit mai mult asupra
acestei primei sale lucrări filosofice, cerând ca într-o
ședință viitoare, Conta să citească urmarea.
De ce a rămas „Junimea” atât de glacială față de
Conta?
Mai întâi, pentru că societatea avea prea puțini filo-
sofi, iar aceia pe care îi avea, erau diletanți și nu admi-
teau decât filosofia lui Maiorescu; iar în al doilea rând
fiindcă – și acesta este lucru esențial – Conta aparținea
școalei filosofice materialiste și pozitiviste, pe când „Ju-
nimea”, prin Maiorescu, aparținea idealismului filosofic.
254
 *
Eminescu a urmărit cu interes studiile filosofice ale
lui Conta.
În „Curierul din Iași”, din 11 februarie 1877,
Eminescu, anunțând întâia prelegere a lui Conta, scrie:

D. Conta ca scriitor e din numărul celor puțini care

nu reproduc numai idei nerumegate din cărți străine,
ci gândesc mai cu seamă singuri; apoi d-sa mai are ta-
lentul de a expune foarte clar vederile cele mai grele,
fără ca prin această limpezime obiectul să piardă ceva
din însemnătatea sa. Aceste două calități, rare pretu-
tindeni, dar și mai rare în țara noastră, ne îndreptățesc
a crede că prelegerea sa va fi îndestul de interesantă2.

Iar după ce Conta ține prelegerea, tratând despre

„Ferișism”, Eminescu a scris o dare de seamă călduroasă.
Pentru cei care sunt bine inițiați asupra atmosferei
ce a dominat la „Junimea”, va fi lesne să înțeleagă că
fraza lui Eminescu din pasajul reprodus mai sus „d.
Conta ca scriitor e din numărul celor puțini care nu re-
produc numai idei nerumegate din cărți străine” este o
aluzie ironică la unii dintre junimiști care discutau di-
ferite probleme culturale, expunând păreri din cărțile
pe care le citeau…
*
Toată activitatea culturală și politică a lui V. Conta
s-a desfășurat într-un interval de cel mult opt ani, adică
de la 1874 până la 1882, anul morții sale.
În acest scurt răstimp el și-a scris toată opera filoso-
fică și a luat parte la viața politică, (deși n-avea pasiunea
politicii), alegându-se împotriva lui Ion Brătianu, depu-
tat de Iași. Tot în acest interval a fost profesor la facul-
tatea de drept din Iași, și timp de un an, ministru al
Instrucției publice, adus fiind în guvern de Ion Brătianu,
care-și schimbase sentimentele față de el. Ca ministru,
255
Conta a alcătuit proiectul pentru reorganizarea învă-
țământului. Demisionând din guvern, Conta a fost numit
consilier al Casației.
Toată această strălucită și multiformă activitate cul-
turală și politică desfășurată numai în acești câțiva ani.
*
Fiind încă pe băncile liceului, Conta a început să scrie
versuri; din acea epocă datează și acest Madrigal rămas
postum:
Aurora blondă din paturi de flori
În zadar ridică fruntea-i radioasă,
Luna se ascunde în zadar prin nori
Ca să arate și mai grațioasă.

În zadar zefirul varsă-n timp de noapte

Răpitoru-i cântec când prin frunze-aleargă:
Ale tale grații le-a-ntrecut pe toate
Când surâsu-ți face cât natura-ntreagă.

Iar când Domnitorul Carol I a vizitat Iașii, Conta,

rugat de profesorii săi, a scris aceste strofe, pentru
imnul omagial compus de Burada:
Ca pe-un soare de mărire
Națiunea te-a așteptat
S-o conduci mai cu grăbire
Către scopul luminat.

Carol, prinț de viță mare,

Fă iar mândri pe Români
Să nu stea în disperare
Tot privind la cei streini.

Tirania ce ne strânge
Jugul care-l suferim
Și dezastrul ce ne-ncinge
Fă ca să nu-l mai simțim.
256
 Evident, versuri ocazionale și primitive care au totuși
un interes istoric pentru cunoașterea epocii și a biogra-
fiei filosofului.
*
Și apropos de biografia sa.
Ana Conta Kernbach3, sora filosofului, arată că el nu
s-a născut la Cahul în Basarabia, ci în satul Ghindăoani
din ținutul Neamțului, unde a copilărit până la vârsta
școalei primare pe care a făcut-o în Târgu Neamț și de
unde a fost adus la liceu. Aici, în liceu, a avut colegi – în
clasa treia – pe Gh. Panu, Al. Lambrior, C. Dumitrescu-
Iași și C. Hogaș.
În liceu el se distingea la științele pozitive, matema-
ticele, limbile, precum și istoria și filosofia, iar în cursul
superior se lua la întrecere cu profesorii săi.
A întrerupt un an liceul peregrinând prin țară, ca și
Eminescu, cu trupa marelui actor Lupescu, și ajungând
cu turneul acestuia la Cahul, a organizat acolo repre-
zentații cu piese din repertoriul lui Alecsandri, Millo și
Costache Negruzzi.
După arătările profesorului W. Humpel, Conta avea
o voce bună și cânta impresionant diferite arii și
romanțe – chiar din acest repertor și, pasionat melo-
man, improviza diferite melodii.
Faptul că a jucat teatru românesc la Cahul, unde a
cules și o seamă de poesii și arii populare, a determinat
pe unii din biografi să creadă că Conta s-a născut la
Cahul. Adevărul l-a restabilit Ana Conta-Kernbach.
O colecție de poesii populare el le-a trimis prin doc-
torul Anastasie Fătu – unul din protectorii săi, în timpul
studenției sale – lui Eminescu.
În setea-i mare de cultură, în timpul cât a stat prin
străinătate, Conta a învățat franceza, germana, italiana,
flamanda și engleza.
Antisemit teoretic, Conta a luptat pentru menținerea
257
articolului 7 din Constituție. Aceasta nu l-a împiedicat
însă să aibă relații cu evreii; ba chiar relațiuni amicale.
El a fost prietenul intim al doctorului Taussig din Iași,
medicul său curant.
Conta a fost îndrăgostit și, după comunicarea surorei
sale Ana, el visa să se însoare cu o tânără belgiană – vis
ce nu s-a realizat.
El adora femeia, căreia îi cerea nu numai frumuseță,
dar omenie, ca să nu fie o simplă „păpușă”. De aceea
n-o simpatiza deloc pe Veronica Micle, care față de
Eminescu după părerea sa n-a fost decât o curtezană, și
dacă o respecta convențional, aceasta o făcea numai
pentru considerațiunea ce o avea pentru profesorul
Ștefan Micle, soțul ei.
Între cei care-l vizitau mai des, erau: Pogor, Culianu,
Pompiliu, Burlă, Panu, Tassu, Lambrior, Eminescu,
Creangă, Beldiceanum Gh. Roiu, Caragiale, Dospinescu,
C. D. Sthal, Bengescu-Dabija, I. Negruzzi, și în genere mai
toată „Junimea” afară de Carp și Maiorescu, strămutați
la București5.
Creangă venea adesea de-i citea povești, pe care le
citea apoi și la „Junimea”. Mai tot ce s-a publicat în „Con-
vorbiri Literare” a trecut mai întâi pe sub ochii lui Conta,
care-l încuraja pe țăranul din Humulești c-o totală ne-
încredere în talentul său viguros…
Într-o zi a fost vizitat de Eminescu. Cei din casă, su-
rorile, se jucau netulburate, neștiind cine e străinul, cu
toate că Ana fu izbită de privirea melancolică și de zâm-
betul dureros al poetului. După ce a plecat, Conta chemă
surorile și le spuse textual:
– „Știți voi cine a fost în casa noastră? A fost
Eminescu, cel mai mare poet român!...”6.
*
Prietenia sa cu Panu și Creangă a avut un epilog trist.
Cu Panu – fiindcă Conta i-a scris într-un rând o scri-
258
soare, pe când era ministru al Instrucțiunei, în care fă-
cându-i cunoscut că-i înlesnește apariția unei gazete, îi
dădea anumite directive. Această scrisoare, spre sur-
prinderea și amărăciunea filosofului, a apărut în între-
gime în ziarul „Timpul” redactat de Eminescu.
Conta cerându-i lămuriri, Gh. Panu (după cum afirmă
Ana Conta-Kernbach în broșura ei) i-a răspuns că
Eminescu i-a… furat răvașul din palton și l-a dat
publicității…
De aici ruperea prieteniei cu Panu și implicit cu
Eminescu…
Cu Creangă – fiindcă el a combătut cu înverșunare
proiectul lui Conta pentru organizarea învățământului,
ca unul care avea mare trecere printre institutori și pro-
fesori…
Conta s-a ales deputat de Iași, împotriva voinței lui
Ion Brătianu, care pentru combaterea înverșunată a
candidaturii sale a trimis la Iași pe vestitul prefect al Ca-
pitalei, Radu Mihai.
Când l-a auzit însă pe Conta vorbind în Cameră, Ion
Brătianu a exclamat:
– „Acuma îmi pare bine că s-a ales!”
Iar când i-a trimis o scrisoare în care-i scrie că
dorește să-l vadă, Conta i-a răspuns:
– „Locuiesc în strada cutare, numărul cutare…”.
Și Ion Brătianu s-a dus la Conta. Peste puțin filosoful
a făcut parte din cabinetul lui Brătianu.
*
Într-o noapte, Conta fu trezit de cineva în dormitorul
său… O umbră omenească se deslușea prin întuneric.
Ce era? Vreun răufăcător?
Nu! Era un oarecare Cantacuzino-Bașotă, o rudă
de-a lui. Gorciacoff, un aventurier risipitor rămas lipit
pământului, care venise să-i ceară filosofului – intrând
pe furiș – un ajutor bănesc.
259
 …Pe care Conta, cu toată spaima trasă, nu i l-a refu-
zat.
Tot din anii juniei sale, datează câteva versuri filoso-
fice. Prima poesie a apărut în „Convorbiri Literare” în
anul 1873 sub titlul „Viața”, poesie de inspirație filoso-
fică:

Cum torentu-i pe pământ

Simțim timpul cum se scurge
Tot răstoarnă și distruge.
Timpul curge
Viața fuge
Și cu-această suspinare
Ne târește la mormânt
O, Nimic, cât ești de mare!

Ultimul vers: „O, Nimic, cât ești de mare”, a devenit o

populară sentință filosofică.
Iată și un „catren” filosofic publicat de V. G. Morțun
laolaltă cu alte poesii postume în revista „Contempora-
nul” din Iași (1885):

Nu vezi stânca ascuțită

Cu abisul lângă ea,
Cum așteaptă să te-nghită?
Unde-alergi, inima mea?

Pe lângă alte versuri de iubire, Conta, filosoful, a scris

în anii tineri și aceste cugetări în versuri, intitulate
„Omul”:

A scăpat barca de funia ce-o ținea strânsă de mal

Și pe mare a pornit-o dusă fiind din val în val,
Stânca stăʼnainte-i neagră cu bizare cotituri
De ea barca se izbește și… se pierdeʼn sfărmături.

260
 Omu-i barca cea scăpată de necunoscutul mal
Ci pe-a lumii-ntinsă mare e purtat din val în val;
Stânca e nenorocirea, e fatalul lui sfârșit,
De ea omul se izbește și… se pierde-n infinit.

V. G. Morțun, publicând poesiile postume în „Con-

temporanul”, adaugă că a primit din partea Anei Conta-
Kernbach, sora filosofului, aceste stihuri populare
culese de V. Conta:

Ș-apoi ci-că frunză verde,

Vino puică-n codrul verde
Să-ți culeg pe sân o floare
Și să-ți dau o sărutare.
Vino puică, că te-așteaptă
Și florile cu covorul
Și frunzele cu șopronul
Și inima cu poclonul.

Conta a murit în ziua de 21 aprilie st. v. 1882, în vâr-

stă de 37 de ani. Necroloage au fost scrise de I. Negruzzi
în „Convorbiri Literare”, de Eminescu în „Timpul” și de
alții prin ziarele vremii.
Pe urma lui au rămas: Teoria fatalismului (tipărită și
în limba franceză la Bruxelles), Teoria ondulațiunii uni-
versale, Încercări de metafizică (și în limba franceză la
Bruxelles), Originea speciilor, Bazele metafizicei, Întâile
principii care alcătuiesc lumea. Unele din aceste opere
au apărut în „Bibliothéque de philosophie contempo-
raine”, astfel că Conta e bine cunoscut și în străinătate.
Opera sa tipărită în franțuzește a fost tradusă întâia
oară în limba română de către literatul A. Steuerman-
Rodion și publicată în „Colecția Șaraga”.
Discursurile sale parlamentare au fost tipărite în-
tr-un volum prefațat de B. Livianu (Iași, 1899).
Biografia lui Conta a fost scrisă de Rosetti-Tețcani în
261
„Convorbiri Literare”, anul 29, pagina 923; ea are nevoie
de completări.
Prof. I. A. Rădulescu a scris un studiu în limba ger-
mană. Ueber das Leben und die Philosophie Contaʼs (Des-
pre viața și filosofia lui Conta) 1902.
Marele filosof a fost înhumat la cimitirul Eternității
din Iași în ziua de 25 aprilie 1882. Admiratorii i-au ri-
dicat un monument, cu bustul său în bronz, pentru a-i
eterniza chipul.
*
Suflet de moldovean, cu dragoste pentru Ieși, Conta
în timpul scurt al ministeriatului său, a dat acestui oraș:
Școala Comercială, Școala secundară de fete (astăzi
„Oltea Doamna”), Școala normală superioară de fete și
vechea Școală normală de băieți, în urmă desființată
prin extensiunea învățământului universitar; de aseme-
nea sub ministeriatul său s-a reorganizat „Societatea
Dramatică”.
Țării însă i-a lăsat opera sa filosofică, cunoscută și
apreciată și în străinătate.

262
 ADNOTĂRI LA V. CONTA

1. Opera lui V. Conta a apărut, tradusă de literatul A.

Steuerman în „Colecții Savaje” apoi într-un volum edi-
tat de O. Minar și în ultimul timp editată complet la „Car-
tea Românească”.
2. M. Eminescu: Scrisori în proză, ediția „Minerva”.
3. Ana Conta-Kernbach.
4-8. Idem.

263
.
SAMSON BODNĂRESCU
.
 Numit și Samsune; născut la Gălănești (Bucovina) în
27 Ianuarie 1841; în Junimea de la 1866; autor liric și
dramatic (v. Epigrame). Acum director al școlii, Bașotă
de la Pomârla (v. Panteism). Mort 18 Februarie 1902.
I. Negruzzi (D. J.)

Unul dintre vechii junimiști de rasă, cu studii liceale

făcute în Bucovina și studii superioare de filosofie la
Berlin, stipendiat fiind de „Junimea” ca și Panu,
Lambrior și Xenopol, luându-și doctoratul în filosofie la
Giessen.
Poet, epigramist și dramaturg, Bodnărescu a fost mai
presus de toate un cugetător, un filosof apreciat ca atare
de Maiorescu și Eminescu. Sobru și meditativ, el era „o
fire blândă și pasivă”, o „natură foarte senzitivă deli-
cată”1 – cum afirmă Gh. Panu – ceea ce nu l-a împiedicat
însă de a fi în strânsă prietenie cu V. Pogor și I. Ianov,
temperamente absolut opuse prin spiritul, ironia, zefle-
melele și veșnic la dispoziția lor jovială.
Poeziile sale sentențioase, filosofice n-au prea fost…
înțelese de „caracudă”, care se știe că nu-l aprofunda nici
pe „Eminescu, Slavici și chiar pe Maiorescu”1. A colaborat
la „Convorbiri Literare” din primul an al aparițiunei și a
continuat această colaborare până la numirea sa ca di-
rector al Liceului „Bașotă” din Pomârla, fiindcă, profesor
maiorescan, a apreciat profesoratul ca un adevărat apos-
tolat, fiind pentru elevii săi „un adevărat părinte, bun și
blând și îngăduitor, dar mai presus de toate iubitor”3.
267
 *
Pentru activitatea sa de scriitor desfășurată la Juni-
mea, Gh. Panu îl citează de nenumărate ori în amintirile
sale. Pozitivist, Panu nu se împacă deloc cu scrierile fi-
losofice ale lui Bodnărescu și cu toate ironiile ușoare ce
le face vorbind de inspirațiunile sale, el recunoaște
totuși că Rienzi este o „lucrare capitală” și cea dintâi „lu-
crare fundamentală a Convorbirilor”4, afirmând că
opera este „conform tipului clasic al tragediei” tot așa
precum o apreciază Maiorescu și Negruzzi.
Ca și Eminescu, Creangă, Lambrior, Pompiliu, Pogor
– „el a rămas junimist până la moarte”5 – păstrând toate
tradițiile junimiste.
În ședințele „Junimii”, Bodnărescu a fost rău scărmă-
nat pentru epigramele sale filosofice – căci poanta sa
era întotdeauna filosofic-nebuloasă. „Cei nouă” în frunte
cu N. Gane precum și „caracuda” protestau adesea că
„nu înțeleg nimic” – dar Panu conchide în cele din urmă,
că „Junimea își formase gustul în sensul genului epigra-
matic al lui Bodnărescu”6.
Expus adesea ironiilor mușcătoare ale lui Pogor, din
cauza filosofiei sale nebuloase, Bodnărescu nu se supăra
deloc, ci își retrăgea manuscrisele de la lectură – care se
publicau cu toate acestea în „Convorbiri” – fără riposte,
fiindcă „era resignarea și pasivitatea personificate” și
„avea o cultură germană, avea chiar talent”7.
Malițiozitățile lui Pogor n-au avut nicio înrâurire
asupra sentimentelor de bună prietenie pe care i le-au
manifestat Bodnărescu în chip permanent. Ceea ce re-
zultă și din textul dedicației sale făcute lui Pogor în frun-
tea tragediei sale istorice, Lăpușneanu Vodă.
Prea stimate D-le Pogor,

Am văzut domul din Milano și l-aș asemăna cu o re-

publică populată de chipurile oamenilor însemnați în
268
 care au amuțit patimile – partea trecătoare a vieții – și
s-a întrupat frumosul de-a pururea tânăr.
Ași fi fericit să fi putut întemeia și eu o mică clădire
în această tragedie, întrupând patimile cu tipurile ei
mișcate de învălmășagul vieții – patimile în netrecă-
toarea lor parte – atunci fericit aș putea zice:
Iată-am intrat cu Tine alături în templul cel veșnic.
Prietenește spre el Tu mă-nșoțești și cu drag.

Samson Bodnărescu
În Decembrie 1883.

De unde se vede că V. Pogor, cu toate glumele sale și

cu toată cultura sa eminamente franceză, aprecia talen-
tul lui Bodnărescu și viața sa culturală germană – încă
un merit cultural al „Junimiei”.
Lui Maiorescu el i-a dedicat Rienzi cu următoarea în-
chinare tipărită în fruntea tragediei:

Arta – ea este acel univers de forme în care își de-

șartă omul inima plină de durere, izvorul din care bând
se otrăvește în el partea animalică și se deșteaptă cea
adevărată; – ea unica re-noiește legături slăbite sau și
rupte între diferiți indivizi ai societăței omenești. A
apăra forma frumosului a acestui tezaur contribuitor
la propășirea omenirii, a-i da direcțiunea adevărului
când se încumetă nechemați a o depărta din mijlocul
nostru prin gustul lor rătăcit, a fost, este și va fi un
merit deosebit. Și ar putea oarecine să zică că omul
este om deplin fără a fi fost umbrit de pomul con-
științei din paradisul reaflat?
Primiți Domnule, prin această dedicațiune, o slabă
recunoștință a acelui merit.
Iași, 28 Iunie 1868.

Cum a apreciat criticul „Junimii” tragedia lui

Bodnărescu?

269
 Bodnărescu s-a introdus în literatura noastră prin
tragedia Rienzi (publicată la 1868) apoi au urmat epi-
grame, câteva poesii lirice, mici excursiuni în proză etc.
Înaintea publicului celui mare aceste produceri par a
fi trecut fără nicio apreciere. Cu toate acestea nu încape
îndoială că lucrările lui Bodnărescu sunt demne de stu-
diat, deși stilul său, mai ales în tragedia Rienzi este
prea greoi. E drept să nu uităm că greutatea limbii se
strică în parte și prin greutatea materiei. Alta e trage-
dia, alta e balada sau poesia lirică. În această din urmă
vedem pe poetul nostru mult mai ușor și îndemânatic8.

conchide Maiorescu în critica sa asupra operelor lui

Bodnărescu, făcând aceste juste observațiuni și cuve-
nita distincțiune între genurile literare, cultivate de
Bodnărescu.
*
Pe când Bodnărescu își făcea studiile la Berlin,
subvenționat fiind prin cotizațiile junimiștilor, el
întreținea o bogată corespondență cu I. Negruzzi; o
parte dintre aceste scrisori se află în opera lui I. E.
Torouțiu9.
Iată una din scrisorile de răspuns, pe care I. Negruzzi
a trimis-o lui Bodnărescu și din care se poate vedea
rolul poetului bucovinean în societatea „Junimii” – scri-
soarea fiind inedită:

Iașii în 3/15 Ianuarie 1870.

Iubitul meu amic!

De când ești în Berlin eu nu ți-am scris încă. Sperez

însă că nu te-ai supărat de aceasta, știind prea bine cât
sunt de împovărat de trebi și că nu este nici uitare, nici
neglijență din partea mea.
Maiorescu pe care îl veți fi văzut, ți-o fi spus cât de
mare mulțumire a avut Junimea la cetirea micilor tale

270
excursiuni. Am primit și urmarea și aștept sfârșitul cu
nerăbdare. Nu-ți pot statornici încă în care număr ar-
ticolul tău va fi publicat, dar socotesc că ți-e destul de
indiferent dacă va apărea un număr mai înainte sau
mai pe urmă. Mult atârnă și de proporțiunile ce dorești
a-i da. De aceea își repetez că aștept sfârșitul, Mie îmi
place foarte mult. Cu toate acestea o mică observa-țiune.
Oare n-ai face bine ca pe lângă multele reflec-țiuni să
adaogi și mai multe întâmplări (Begebenheiten) care tot-
deauna fac scrierea mai interesantă (spannender)?
Goethe spune așa ceva, dacă țin bine minte, despre
orice intră în domeniul novelelor sau romanelor, și cu
drept cuvânt. Vei înțelege că aceasta este o idee a mea
care mi-a venit și nu pot ști până întrucât este dreaptă,
căci eu nu sunt critic.
Epigramele tale s-au publicat în numărul de alaltă-
ieri (de 1 Ian.). Însă vei primi jurnalul, care acum ți se
va trimite regulat, poate câteva zile după scrisoarea
aceasta. poesia Scrisori de la iubită a fost găsită foarte
frumoasă, asemenea a plăcut Flori în fereastră. Mai
puțin au plăcut celelalte două poesioare, în care des-
igur fără ca să știi, ai repetat oarecare idei ce se mai
spusese. În genere critica poesiei a luat proporțiuni
foarte mari în Junimea. S-a pus chestiunea pe tapet în
mod sistematic și au avut loc dezbateri și discuțiuni
lungi, serioase și interesante. Pe mine m-au cam des-
curajat acele discuțiuni de la lirica mea de până acuma
și nu numai că n-am mai făcut nicio poesie, dar nici am
de gând să mai scriu până ce sufletul nu m-ar sili, prin
o mișcare nouă ce acum îmi lipsește.
Aud că vrei să te apuci de Lăpușneanul. Noroc să dea
Dumnezeu, căci acea materie desigur nu va fi ingrată.
„Convorbirile” merg cum vezi. Afară de un nămol de
poesii și alte articole din toate părțile țării, din care ni-
ciuna n-a putut fi întrebuințată, precum te vei convinge
din corespondență, PopéFlorentin mi-a mai trimis
două nuvele din care una „ ” apare în numărul 1 Ianua-
rie, iar cealaltă Casa cea neagră cât mai curând.

271
 Acum s-a cam ales bobul de mazăre. Alecsandri,
Bodnărescu, Pop. Florentin, Maiorescu, Xenopol,
Negruzzi și poate și Vârgolici, iată tot ce a rămas.
Pentru mici poesii Pogor, Schellitti, Matilda-Cugler,
Șerbănescu. Acesta este întreg cercul în care ne învâr-
tim. Oare nu mai are să vie niciunul nou? Văd crescând
numărul amatorilor, dar al autorilor rămâne neschim-
bat. Capșa, Cornea, dispăruți. Leon și Gane cu novelele
lor, – dispăruți. M.Morțun etc., excluși. Pune pe lângă
aceasta că Alecsandri îmbătrânește și că Maiorescu se
lenește, și ce cerc restrâns rămâne!
Cu toate acestea eu nu prezic nimic, căci viitorul nu
se poate prevedea. Îmi pare bine că te simțești
mulțumit în Berlin, în cercul în care te afli. Spune din
partea mea complimente la Românii de acolo și în spe-
cial lui Xenopol și lui Gheorghe, fratele meu, căruia voi
scrie peste puțin.
Te salut. Aștept răspuns și urmarea excursiunilor.
Al tău amic sincer
I. Negruzzi

Nu mai puțin interesante sunt următoarele

particularități pe care I. Negruzzi le-a notat în Dicționa-
rul său.
Vorbind de Epigrame – și în specie de cele ale lui
Bodnărescu – el notează:

Epigrame în formă antică, compuse de Bodnărescu,

au dat loc la multe discuții în Junimea din cauza
obscurității lor, și la unele bătăi de joc din partea „Re-
vistei Contemporane” dar fără cuvânt, căci Maiorescu
le-a declarat clasice. Până astăzi ele n-au pătruns încă
în massa poporului10.

Și fiindcă era, ca și Pogor, panteist, I. Negruzzi

lămurește în același Dicționar înțelesul acestei…
credințe:
272
 Panteismul, religiunea Junimii, după cum afirmă
Pogor, în tot cazul teoria filosofică cea mai răspândită
în Junimea. Despre panteism au vorbit Pogor și
Xenopol, a scris și vorbit Conta în prelegeri publice.
Panteismul a dat loc la cele mai multe discuțiuni fi-
losofice în societate. Mult haz a făcut Junimea, când
într-o seară Bodnărescu a declarat foarte serios și cu
o naivă francheță că și el începe a se converti la teoriile
panteiste. Toți junimiștii l-au felicitat de-a rândul și cu
multă veselie au cântat în cor «Dignus est intrare in
nostro docto corpore». Vreun indiscret din „caracudă”
a povestit în afară de Junimea despre acea discuție,
ceea ce a dat loc la un articol din „Ștafeta”11 scris de D.
Gusti12 în care se acuză Junimea că a pus la vot
existența lui Dumnezeu, care ar fi căzut în unanimitate
fără un vot13.

Reiese chiar din această adnotare glumeață și cu

toată comica întâmplare relatată, că Bodnărescu a fost
apreciat bine și în cercul filosofic al Junimii.
„Revista Contemporană”, care a întreținut polemici
cu Junimea și cu „Convorbirile Literare” a glumit și ea
pe socoteala lui Bodnărescu. Așa poetul Mihail
Zamfirescu în satira sa Muza de la Borta Rece perin-
dând pe toți corifeii junimiști prin vestita cârciumă de
pe vremuri „Bolta Rece” îl introduce și pe Bodnărescu –
care nu era nicidecum un băutor de vinuri – și-l
poreclește Brutnărescu, prezentându-l prin următorul
certificat:

Act prin care subscrisul Minorescu

Constat în conștiință că domnul Bodnărescu
De n-ar avea o muză ar fi de el păcat
Căci ce-a scris pânʼacuma e bun de lepădat.
Precum subscrisul critic pretind a mă numi
Asemenea și dânsul poet voiește a fi.
Iar eu neștiind carte aice am semnat

273
 Prin punere de deget și treaz și nemâncat
Șʼapoi i-am dat la mână acest al meu răvaș
Făcut la 4 August în Capitala Iași14.

O versificare simplă, fără haz și fără poantă, din care

se vede însă că adversarii Junimii au apreciat pe
Bodnărescu ca poet în aceeași măsură în care l-au apre-
ciat pe Maiorescu critic.
*
Cum era obiceiul devenit tradiție, mai toți scriitorii
junimiști au scris versuri – versuri glumețe, șagalnice.
Aceasta mai cu seamă cu prilejul aniversărilor, când I.
Negruzzi cerea musai tuturor să aducă stihuri ocazio-
nale și glumețe pentru aceste banchete. Au glumit în
versuri sprintene până și prozatori ca I. Slavici, Miron
Pompiliu și Bodnărescu.
Iată o telegramă rimată pe care Bodnărescu a trimi-
s-o lui N. Gane la Iași:

N-ați dat știri mai luminate

De-ați fiert bine și de-ajuns
În vin apă și bucate,
Tot microbul cel ascuns
Cum pretinde-al nostru tată
Și-al lui Brachma preot mare.
Deci lipsesc de astă dată
De la dulcea înfruptare
Și fiindc-ați dat pricină,
Sănătate vă închin,
Ridicând o cupă plină
De vin fiert, de vin hain15.

Strofa se referă la o invitație adresată lui Bodnărescu

de a participa la o aniversare. „Al nostru tată” și „Brachma”
de care e vorba în această strofă, nu este altul decât
Maiorescu, considerat tatăl junimiștilor…
274
 Asemenea versuri glumețe se găsesc și-n postumele
lui Bodnărescu, în cuprinsul bogatei colecțiuni de ma-
nuscrise inedite păstrate de familia defunctului.
Aceste rime amintesc momentul când Bodnărescu a
fost scos de Petrovanu de la direcția Școalei Preparan-
diale. Tit este Maiorescu, iar Chiț este Chițu, fostul mi-
nistru al Instrucțiunei care a succedat lui Maiorescu la
ministerul Instrucțiunei Publice.
*
Fiind directorul „Bibliotecii Centrale” de pe lângă
Universitatea din Iași, Bodnărescu a depus o muncă de-
osebită pentru organizarea acestei biblioteci și un de-
osebit interes pentru mărirea ei. În acest scop el a
stăruit mereu și a obținut de la Gheorghi Hurmuzache
din Cernăuți donațiunea valoroasei biblioteci a lui
Constantin Hurmuzache, cu care a mărit volumele
prețioase ale bibliotecei din Iași. Aceasta rezultă și din
corespondența pe care Bodnărescu a avut-o cu
Gheorghi Hurmuzache și din care reproducem urmă-
toarele trei scrisori necunoscute până azi:

Dulcești, județul Roman 19 Aprilie/ 1 Mai 1872

Onorabile Domnule Bibliotecar,

Mai înainte de toate rog a mă scuza pentru întârzie-

rea răspunsului meu; dar am fost absent din Cernăuți
în săptămânile din urmă; acum mă grăbesc a vă scrie
după primirea epistolelor D-voastre, de aici de la
Dulcești, unde mă aflu în momentul de față.
Sunt fericit, Domnul meu, despre împărtășirea adre-
sei D-Voastre No. 22 a.c. și a amabilei D-Voastre epis-
tole de aceeași dată. Căci eu tulburat prin știrile
nefavorabile răspândite prin lume de către jurnalele
din România, mă așteptam la contrariul, și am fost pur-
ces deja spre Iași, pe la Dulcești, spre a mă afla acolo

275
la termenul de Sf. Gheorghe pentru a-mi lua îndărăt,
după o așteptare zadarnică de jumătate de an, biata bi-
bliotecă oferită de mine, dorită și cerută de urgență
crescândă din partea mai multor institute distinse,
naționale și străine, și respinsă de D-Voastre.
Cu atât mai mult m-am bucurat în urmă aflând din
scrisorile D-Voastre cum că în fine Domnul Ministru al
Instrucțiunei Publice ar fi binevoit a regula de a vi se
da în localitățile Bibliotecii Centrale din Iași încăperile
necesare pentru așezarea demnă și potrivită a biblio-
tecei răposatului meu frate Constantin Hurmuzache,
pe care v-am încredințat-o D-Voastre, Domnule Biblio-
tecar, astă toamnă la Iași ca depozit condiționat până
la Sf. Gheorghe a.c. 1872. Mă opresc deci aici și nu că-
lătoresc acum la Iași, ci mă întorc în Bucovina; având
deplină încredere în sinceritatea și bunăvoința, zelul
și loialitatea D-voastre care îmi dau tot dreptul a fi
liniștit despre soarta ulterioară a cărților donațiunei
promise. Mă mărginesc astăzi a o pune pe aceasta încă
odată sub vegherea afectuoasă și conștiincioasă a pa-
triotismului luminat și a pietăței D-voastre pentru me-
moria unui bărbat al națiunii.
Vă răspund deci prin această epistolă particulară:
cum că deoarece s-au împlinit, după cum îmi scrieți,
din partea Domniilor Voastre condițiunea depozitului
meu, apoi și eu împlinesc nestrămutat promisiunea
mea. Vă împuternicesc așadar, Domnul meu, a scoate
cărțile depozitului din lăzi și a le așeza în modul după
cum ați avut bunătatea a-mi scrie în încăperile cele noi.
Și după ce veți avea bunătatea a-mi trimite catalogul
revăzut și exact – pe care mai am acasă ocaziunea a-l

prima, vă voi înmâna, după cum sper, la Iași, actul for-

compara cu însemnări și condice vechi – și se va im-

mal de donațiune.
Sper cum că bravii și zeloșii colaboratori ai D-voas-
tre, domnul vice-bibliotecar și d-l custode, vă vor ajuta
în afacerea aceasta cu aceeași activitate lăudabilă care
am avut prilej a observa la D-lor. Eu mai stau aici la
soră-mea vreo săptămână și apoi mă întorc deocam-
dată la Cernăuți.
276
 Cine au sprijinit cauza bibliotecii la București, de au
răzbătut în fine după greutățile neprevăzute ce s-au
fost opus? Nu au fost cumva vreun deputat din Mol-
dova care ar fi sprijinit pașii D-voastre la minister? De
ar fi așa, binevoiți a mi-l numi, cine este?
Sora mea nu se bucură mai puțin decât mine, cum că
în urmă s-au pus la cale afacerea Donațiunei noastre,
așa precum am dorit-o, spre deplina noastră mulțu-
mire sufletească, și s-au așezat anume acolo și în ace-
lași oraș unde am dorit-o de la început și cu deosebire.
Iar meritul D-tale Domnule Bibliotecar, – care m-ai în-
demnat și m-ai încurajat mai ales a face donațiunea în
favorul Biblitecei Centrale, – în privința aceasta va fi
totdeauna strâns legat de biblioteca dăruită și de noi,
precum și de toți care vor cunoaște decursul trebii și
al greutăților iscate, a prețuit după toată greutatea sa.
Cu distinsă stimă și multe salutări, al D-Voastre,

Gheorghe Hurmuzache

Scrisoarea 2-a
Cernăuți 25 mai vechi, 1872.

Onorate Domnule Bibliotecar,

Vă rog să scuzați întârzierea răspnsului meu la ama-
bila epistolă a D-voastre de la începutul lunii curente,
prin care adeveriți primirea scrisorii mele anterioare
din Sulcești către D-voastre, dar o absentare repetită
din Cernăuți m-a oprit de a avea plăcerea a vă răs-
punde mai nainte. Mă bucur despre sincera, neintere-
sata, nobila satisfacțiune a D-voastre despre donațiunea
ce am făcut Bibliotecei Centrale din Iași, mă bucur că
mă înțeleg atât de bine cu D-voastre, că simțămintele
și vederile noastre sunt în privința aceasta în deplin
acord, care-mi garantează din partea D-tale o așezare
demnă și potrivită și o conservare pioasă a Bibliotecii
dăruite.
277
 Mi-ați scris cum că la reușita stăruințelor D-voastre
pe lângă minister, au contribuit în mare parte d.
Maiorescu în București. Vă poftesc deci să binevoiți a
arăta Domnului Maiorescu complimentele și călduroa-
sele mele mulțumiri, pe carele îmi rezerv a i le exprima
în persoană când voi fi în Iași.
În ultima scrisoare a D-Voastre îmi cereți „portretul”
răposatului meu frate Constantin. Nu am înțeles prea
bine. De-mi cereți o fotografie, – atunci bucuros v-o pot
da. De-mi cereți tablou pe pânză, apoi nu-l pot da, căci
nu mă pot despărți de el. De voiți a-mi mai scrie în
privința aceasta, apoi poftesc atunci îndată, pentru că
peste puține zile – în săptămâna viitoare – purced
iarăși la drum pe vreo câteva săptămâni la Viena.
Complimentele mele D-lui Vice-Bibliotecar și D-lui
Custode.
Sunt cu aleasă stimă, Domnule Bibliotecar, al D-Voas-
tre plecat serv
Gheorghe Hurmuzache

Alăturez două mici publicațiuni de aice pentru Bi-

blioteca Centrală (un protest de astă iarnă în contra
Dietei nelegale; și statutele unei societăți politice a
„Solidății autonomiștilor naționali” din Bucovina – for-
mată de noi.
Tocmai înainte de a expedia această scrisoare, pri-
mesc astăzi cea mai nouă epistolă a D-voastre, ce-
rându-mi scuze pentru întârzierea remiterii cataloa-
gelor promise. Mă rog, nu aveți trebuință de niciun fel
de scuze. Nu vă grăbiți, lucrați în toată liniștea și co-
moditatea; căci nu sunt nerăbdător nicidecum în sta-
diul definitiv în care au ajuns afacerea noastră; pot
aștepta încă vro câteva săptămâni; cât de multe veți
avea trebuință pentru o lucrare atât de obositoare mai
ales pe căldurile verii acesteia, și a cărui sfârșit, pentru
aceasta nici nu se poate hotărî mai înainte cu de-amă-
nuntul. Vă poftesc să-mi scrieți totodată acum, până
când veți rămânea astă vară în Iași, pentru că știu cum
278
că vă absentați câteodată în timpul vacanțelor, mer-
gând la călătorie, – spre a-mi putea regula și eu anume
și cu tipărirea catalogului.

Scrisoarea 3-a

Cernăuți în 7 Decembrie 1872.

Prea Onorate Domnule Bibliotecar,

Iertați-mă, vă rog, că tocmai astăzi vin a vă răspunde

la prea prețuita epistolă a D-voastre din luna trecută.
Nu v-am putut scrie mai înainte, fiindcă în timpul
acesta am avut un bolnav în familia mea, a cărui stare
mi-a cauzat multă neliniște. Mila Domnului, suntem
acum iarăși cu toții bine, și prin urmare mă grăbesc a
reveni la afacerea noastră, la treaba bibliotecei pe care
doresc și eu ca și D-voastre să o terminăm cât mai de-
grabă întocmai așa cum am convorbit amândoi la Iași
și ne-am înțeles pe deplin.
Eu m-am întors abia de o lună la Cernăuți, după o că-
lătorie de cinci luni la Holanda, etc. De aceea nu v-am
dat în timpul acesta niciun semn de viață. Când am
venit acasă am aflat catalogurile care ați avut bunăta-
tea a mi le trimite în absența mea, atât cel vechi și cel
nou, pentru care vă mulțumesc cu toată căldura. Acum
rămâne numai ca să-l imprimăm pe cel revăzut de
D-voastre fără întârziere, și atunci va urma nemijlocit
și actul necesar de donațiune. Nu mă iartă timpul a re-
vede și eu catalogul cum ați fost dorit, încredințat fiind
că v-ați aranjat fără îndoială cu toată precauțiunea des-
pre care ne-am fost înțeles amândoi la timp.
Acum vă poftesc să binevoiți a-mi scrie cât ține im-
primarea unei foi de hârtie cu tot, la Iași ca să mă pot
regula în privința aceasta, adică ca să înfăptuiesc im-
primarea acolo unde vor fi spezele mai scăzute, sau la
Cernăuți, sau la Iași. Cred că va fi de ajuns ca să scot
catalogul în zece exemplare. Cât despre un portret al

279
 răposatului meu frate Constantin despre care mi-ați
fost amintit, apoi sper așișdere cum că mai târziu voi
reuși poate a dobândi unul de pe o fotografie și un por-
tret pe jumătate nimerit. De va fi bun, vi-l voi da; de nu,
voi vedea ce voi mai face.
Cu salutară amicală și osebită stimă, al D-voastre ple-
cat
Gheorghi Hurmuzache

Bodnărescu a fost și a rămas junimist toată viața –

dar un junimist în sens cultural. El n-a făcut politică și
nici n-a militat în această arenă politică. Dar ca toți
junimiștii de marcă – N. Culianu, Pogor, Melik, Pompiliu
etc. – el a contribuit cu un singur lucru în viața politică:
cu votul său în alegerile generale, și această unică
contribuție numai după insistențele șefului, sau ale
fruntașilor partidului junimist.

280
 ADNOTĂRI LA SAMSON BODNĂRESCU

1. și 2. Gh. Panu în Amintiri de la Junimea vol. I, pag. 56 și 74.

3. V. Bogrea, în cuvântarea rostită la înmormântarea lui
Samson Bodnărescu publicată în volumul Clipe de Amin-
tiri cu prilejul comemorărei unui sfert de veac de la
moartea sa. Iași, 1927.
4. 5. și 6. Gh. Panu în Amintiri vol. I, pag. 149, 321 și 245.
7. Idem, vol. II, pag. 230.
8. T. Maiorescu, Critice vol. I, pag. 167, 169 ediția „Minerva”.
9. I. E. Torouțiu în Studii și Documentele Literare vol. II.
10. I. Negruzzi în „Convorbiri Literare” pe noiembrie 1924.
11. „Ștafeta” ziar ce a apărut la Iași.
12. D. Gusti, fost primar al Iașilor, autor de poesii ocazionale.
13. I. Negruzzi în „Convorbiri Literare” pe mai 1925.
14. Gh. Panu, Amintiri vol. II, pag. 255.
15. I. E. Torouțiu în Studii și Documente vol. III.

281
.
N. NICOLEANU
.
 Născut în 9 Martie 1833, în Cernatul Săcelilor. Venea
în „Junimea” în 1864, când ședințele societății începu-
seră a fi regulate. Însă puțin timp după aceea plecă la
București. Poet liric. Poesiile sale au fost publicate în-
tr-o cărticică fără arătarea numelui autorului, ci numai
cu inițialele N. N.
Câțiva ani mai târziu o boală mintală îl făcu să intre
în spital, unde muri.
I. Negruzzi (Dicționarul Junimii)

Din scurtele și laconicele notițe biografice ce se gă-

sesc în manualele oficiale, nu prea se știe că poetul N.
Nicoleanu este ardelean prin naștere, după cum nu se
știe că a fost un distins și apreciat membru al „Junimii”,
deși numai un interval scurt – în timpul cât a stat prin
Iași, fiind directorul „Internatului Liceului”1 de la Aca-
demia Mihăileană.
Că a făcut parte din „Junimea” aceasta o certifică I.
Negruzzi prin „motto” de mai sus, care nu numai că
„este bun” dar totodată și exact, întrucât arată și locul
său de naștere, contrar lui Gh. Panu, care-l consideră
muntean, căci clasificând pe vechii junimiști după locul
lor de naștere, el zice:

Numai munteni nu erau; ba era un singur muntean,

regretatul poet N. Nicoleanu, un talent deosebit, mort
în floarea vârstei, sărmanul poet, care avea o vervă ne-
întrecută pe teme semi-satirice, semi-pesimiste”2.
285
 În „Junimea”, Nicoleanu a venit la 1864, odată cu poe-
tul N. Skeleti și cu N. Burghele, fiind al unsprezecelea
membru între junimiștii din prima serie, după cum
arată N. Gane în Albumul său3. Îl găsim într-adevăr între
cei dintăi junimiști care au contribuit la subvenționarea
tipografiei junimiste din Iași, înscris cu doi galbeni pe
lună pentru tipărirea „Convorbirilor Literare” – cum e
consemnat în procesul-verbal al ședinței ținută la 19
Octombrie 1865, redactat de A. D. Xenopol4; iar în
ședința din 26 Octombrie 1865, „Junimea” acceptă pro-
punerea sa „de a se imprima deîndată textul autorilor
latini cetiți în gimnaziu, cu o mică notiță biografică pen-
tru fiecare”, dovadă că această societate literară se inte-
resa și de educația didactică în școli, și în același timp
dovadă de cunoștințe și cultura lui N. Nicoleanu.
Biografia nefericitului poet este pe cât de intere-
santă, pe atâta de dureroasă.
Deși născut la Cernatul Săcelilor, lângă Brașov, N.
Nicoleanu a fost considerat multă vreme ca fiind un fiu
al Craiovei, unde a trăit câtva timp, educat în școală de
către profesorul său V. Caloianu; acolo, la Craiova, el a
avut între profesori și pe Ion Maiorescu.
A studiat și la Paris, unde a primit influența ro-
mantismului francez și în special, al lui Musset, Hugo
și Lamartine, fiind întreținut acolo de prieteni protec-
tori. În această privință I. Negruzzi reține în capitolul
„Ortografie”5 din amintirile sale – capitol în care pre-
zintă pe vechii junimiști – următoarele despre asul real
premergător al lui Eminescu:
Figura lui Nicoleanu era interesantă. Fiul natural nu
se știe al cui, Nicoleanu era născut în Transilvania și
crescut la Craiova. În anul 1859 dându-se în acest oraș
un mare banchet, spre a se serba îndoita alegere a lui
Cuza Vodă, unul din meseni ceti niște versuri bine

286
simțite asupra Unirii țărilor și toată lumea mișcată se
întreba de cine sunt compuse?
Aflându-se că autorul este un tânăr fără părinți și
sărac, unul din entuziaști propuse ca el să fie trimis la
Paris pentru completarea studiilor pe socoteala celor
prezenți. Propunerea se adoptă cu aclamații: o colectă
făcută chiar atuncea strânse destui bani pentru a
întreține pe Nicoleanu un an întreg la Paris; totodată
se iscăli un act prin care aceleași persoane se obligau
să mai contribuiască pe atât în anii următori. Dar en-
tuziasmul se răci în curând. Când trecu anul, Nicoleanu
se adresa fără a căpăta măcar vreun răspuns de la pro-
tectorii săi, și astfel el rămase lipsit de orice mijloace
de existență, pierdut în vasta capitală a Franței.
După ce trăi câtva timp în mare mizerie, compatrioții
săi, camarazi de școală, adunară la sfârșit, de la ei, banii
necesari pentru întoarcerea lui Nicoleanu în țară, fără
ca el să-și fi putut termina studiile începute. Revenit în
patrie el ocupă succesiv mai multe funcțiuni. Pe vre-
mea când frequenta întrunirile noastre literare, el era
ca director al liceului din Iași; altminteri raporturile
sale cu societatea noastră au fost de scurtă durată.
Neconvenindu-i postul ce ocupa în Iași, Nicoleanu
stărui să fie mutat la București, la Arhiva Statului.
Acolo îl găsi boala de care muri peste câțiva ani.
Cu Nicoleanu eu nu m-am putut împrieteni mai dea-
proape. Fața sa lungăreață, totdeauna serioasă și ochii
săi mari, căutătura lui stranie nu-mi puteau inspira
simpatie. Chiar și în privința meritelor sale literare, eu
mă deosebeam de părerea altora și în special de-a lui
Carp, care îl aprecia foarte mult. Recunoscând firea sa
poetică, pe care un amor nenorocit o pusese în miș-
care, cam des am dezaprobat la poesie, licența cea mare
în forme de care adesea se făcea vinovat și Nicoleanu.
Timid și având groază de orice critică, Nicoleanu n-a
îndrăznit să publice poesiile sale sub numele său scris
întreg, ci numai sub inițialele N. N.

287
 De unde se vede că P. P. Carp a fost cel dintâi care a
apreciat talentul nefericitului poet ale cărui inspirații I.
Negruzzi le-a publicat în volum „prefațându-l”.
*
Fost-a el într-adevăr un precursor al lui Eminescu?
Răspunsul ni-l dă opera sa poetică: versul său me-
lancolic și trist, uneori satiric, dar plin de amărăciune.
De aceea, însuși Eminescu îl consideră precursorul său.
Într-adevăr, genialul poet în scrisoarea adresată din
Viena lui Iacob Negruzzi (17 Junie 1870), el scrie între
altele6:

Poate că Epigonii să fie rău scris. Ideea fundamen-

tală e comparațiunea dintre lucrarea încrezută și naivă
a predecesorilor noștri și lucrarea noastră trezită dar
rece. Prin operele liricilor români tineri se manifestă
acel aer bolnav, deși dulce, pe care Germanii îl numesc
Weltschmerz. Așa Nicoleanu, așa Scheletti, așa Matilda
Cugler – e oarecum conștiința adevărului trist și scep-
tic, învins de către culorile și formele frumoase, e rup-
tura între lumea bulgărului și lumea ideii. Predecesorii
noștri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare cre-
dea în fantomele sale.

Așadar Eminescu, prin aceste comparații, recunoaște

în N. Nicoleanu pe predecesorul său. Aceasta este și con-
vingerea lui Gh. Panu, care în Amintirile sale, revine din
nou și scrie despre uitatul poet:

Nicoleanu era o natură mult mai profundă și sub en-

tuziasmul lui aparent se trăda un mare dezgust de
viață. Natură poetică în toată puterea cuvântului,
Nicoleanu s-a apropiat imediat de „Junimea”. Ne iubea în
felul lui brusc și foarte puțin comunicativ, dar ne iubea,
asta se vedea în tot felul de a vorbi cu noi. În volumul său
de poesii, astăzi uitat, se găsesc lucruri admirabile.
288
 Din această caracterizare a lui Panu, care subliniază
iubirea „bruscă” a poetului, putem aprecia tempera-
mentul său febril asemănător uneori cu cel al lui
Eminescu. De aceea a fost primit cu atâta căldură de
către „Junimea” în prima fază de dezvoltare a societății,
epocă în care nu se afirmase încă nimeni ca un adept al
școalei romantice franceze, Nicoleanu fiind cel dintâi re-
prezentant al acestei școli în acest cerc select, în care
predomina romantismul german și pesimismul scho-
penhauerian.
Primul volum de poesii al lui Nicoleanu a apărut cu
inițialele sale N. N. și cu o prefață semnată de I.
Negruzzi. La 1906, Bogdan-Duică, a tipărit volumul din
nou, cu care prilej d. prof. N. Iorga a făcut următoarele
aprecieri sub titlul Un poet din vremile nehotărâte…

În tipărirea ce a purtat-o el totdeauna a fost însă

aceea a literaturii franceze din anii 1850: o primise ce-
tind mult în țară și trăind între timp în mediul Parisu-
lui, de unde s-a întors așa cum era să rămâie toată
viața. A tradus ceva din Musset: în cutare bucată se
vede limpede imitația vestitului sonet al lui Arvers: e
și ceva din Lamartine, în unele bucăți ale lui mai senine
ca acelea pe care le închinase lui Câmpineanu sau
fraților Golești. Dar, Musset îl stăpânește mai mult și
anume prin partea de vehemență în aruncarea cuvin-
telor abstracte vijelioasă luptă cu entitățile metafizice.

Și în încheiere:
Când Nicoleanu își pierdu mințile, o întreagă viață
părea că i se deschide încă înainte și cine știe ce roade
de poesie ar fi putut el culege într-o maturitate de care
nu i-a fost dat să aibă parte7.

Nu e și în aceste rânduri, în acest final tragic al poe-

tului, un motiv de a-l compara cu Eminescu și de a-l con-
289
sidera și sub raportul biografic, un precursor al său?
Despre viața și opera aceluia care și-a tipărit frumoa-
sele inspirațiuni poetice, fără a le semna, au mai scris în
afară de I. Negruzzi și Bogdan-Duică: Ștefan Velescu și
Traian Demetrescu, precum și N. Iorga, Gh. Adamescu,
Ovid Densușianu, M. Dragomirescu și P. V. Haneș.
Parte din scrierile sale, și mai ales inspirațiile sati-
rice, se găsesc în colecția ziarului „Românul”, în revis-
tele: „Satyrul” și „Ghimpele” și altele în revista: „Ateneul
Român”.
Ar fi cu deosebire interesant a se reedita Satirile pe
care le-a publicat în revista lui Hașdău sub semnate cu
pseudonimul San Huang-Ki și Tschao-Wan-Ki.

290
 ADNOTĂRI LA N. NICOLEANU

1. A nu se confunda cu „Liceul Internat” din Iași.

2. Gh. Panu, Amintiri de la Junimea.
3. N. Gane, Albumul Junimii tipărit și în vol. IV Studii și Docu-
mente Literare” de I. E. Torouțiu.
4. Idem.
5. I. Negruzzi, Amintiri din Junimea.
6. Scrisoarea lui bună e publicată în vol. Studii și Documente
Literare de I. E. Torouțiu.
7. N. Iorga, Oameni care au fost.

291
.
IOAN IANOV
.
 Născut la Iași în 22 Iulie 1836. Veșnic vesel. În „Juni-
mea” de la 1865. Autori de cântece comice. Odinioară
scrisese și alte poesii, chiar religioase, din care una
vestită începea așa: „Cântă Vicleeme și tu Ierusalime!”.
Pe atuncea Ianov ducea regulat o lumânare la Sfânta
Paraschiva. Dar de atunci lucrurile s-au schimbat.
Fiind foarte succeptibil, nu-i place critica deloc. Într-o
seară mai ales se supărase, mai-mai de-a binelea, când
unei poesii ale sale i se contestase caracterul de „odă”.
Altfel Ianov, numit Ianovițchi, iubește grozav de mult
anecdotele corosive. Mort la 8 februarie 1903.
I. N. (Dicționarul Junimii)

Prietenia ce a existat între Vasile Alecsandri și Ioan

Ianov, înainte de înființarea societății „Junimea” se
datorește faptului că amândoi au fost unioniști
înflăcărați și partizani devotați ai lui Cuza Vodă. Și dacă
rolul covârșitor al bardului de la Mircești în această
epocă de mari frământări noaționale a intrat în Istorie,
cel al lui Ianov – ca și al multor oameni mari și buni ro-
mâni din acele vremuri – s-a contopit în sentimentul
național de care a fost animată strălucita generație de
la 1859.
Pentru dragostea sa către primul Domnitor al Prin-
cipatelor Unite și pentru acțiunea ce a desfășurat pentru
înfăptuirea celei dintâi uniri istorice, Ioan Ianov a fost
ales deputat de Ilfov, în timpul domniei lui Cuza Vodă,
„de cătră unul din guvernele de pe vremuri, deși absolut
295
nimeni nu-l cunoștea în capitala țărei”, cum notează C.
Bacalbașa1. Din această cauză, fiindcă Ilfovul a dat un
deputat necunoscut, un adevărat anonim pentru cole-
giul în care s-a ales, Ioan Ianov, a fost obiectul unei cam-
panii dusă împotriva guvernului care l-a scos din urnă,
iar guvernul acuzat și incriminat pentru ingerințe elec-
torale… Căci nu se prea știa că alegerea lui Ianov a fost
dorința expresă a Domnitorului, care pentru perfecta-
rea actului unirii Principatelor, ținuse ca noua lor capi-
tală – capitala țărilor românești – să aleagă un reprezen-
tant al fostei capitale moldovenești.
Cu câțiva ani mai târziu, la înființarea societății
„Junimea”, Ioan Ianov și-a cimentat și mai mult prietenia
sa pentru Alecsandri, admirându-i nu numai geniul poe-
tic, dar și veselele sale cânticele comice, al cărui gen l-a
cultivat și el, cu mai mult succes decât poesiile ocazio-
nale pe care le-a scris după școala marelui bard.
Fiindcă Ianov era un om vesel și mucalit, glumeț și
șagalnic care contribuia și el la animarea veselei
societăți – precum îl schițează și Iacob Negruzzi în
Dicționarul său, accentuând asupra originei sale slavone
și deci mistic și fanatic, și singurul bisericos dintre ve-
chii junimiști, tatăl său Evdochiu Ianov fiind de aseme-
nea un mare iubitor de muzică corală2.
*
Mic de statură, cu capul prea mare în contrast izbitor
cu arhitectura sa fizică, Ianov aducea, caricatural, cu
francezul Delpêche, vestitul jobenar al tinerimii bonju-
riste din Iași.
A fost într-adevăr o fire veselă și șugubeață cunoscut
ca atare în toate straturile sociale ale Iașilor.
Prieten al lui Lascar Catargiu, a fost senator de Iași
și membru stimat în organizația conservatoare din Iași
sub președinția de onoare a lui Alecu Mavrocordat și
cea activă a lui Dimitrie Sturza-Scheianu, secretarul
296
organizației fiind atuncia A. C. Cuza, – deci pe când toți
junimiștii erau, în politică conservatori, în anii 1894-
18953.
Ianov a intrat în „Junimea” odată cu N. Culianu, D.
Rosetti, Caragiani, Vărgolici, Pompiliu ș.a. A fost deci un
junimist de marcă și unul dintr-aceia care prin umorul
său a contribuit la animarea acestui cenaclu. Ca atare a
secondat cu brio pe marele animator V. Pogor, căruia îi
ținea isonul în anumite împrejurări, de evlavios ce era!
Așa, când într-o seară Nicolae Gane adusese la „Juni-
mea” prima sa „novelă” cu care a debutat în literatură,
„Fluierul lui Ștefan” spre a-i da cetire; neavând curajul
să înceapă lectura – a sărit V. Pogor rupând gheața cu
care fusese primit Gane și a început a intona preoțește:
– „Să ascultăm sfânta Evanghelie a lui Neculai cetire!”
Și îndată se auziră alte două glasuri evlavioase:
– „Să luăm aminte!”, intonă diaconește Mihai Corne.
– „Doamne miluiește, mlește, mlește, mlește!”4, ținu
isonul psalticesc și nazal, bisericosul Ianov, în entuzias-
mul general al cenaclului.
Altă dată însă a pățit-o cu bisericositatea sa, atunci
când a adus spre cetire imnul său religios „Saltă
Vicleeme și tu Ierusalime” căci – scrie I. Negruzzi – „au-
torul prinse abia a ceti când Pogor izbucni într-un hohot
de râs și se puse să repeteze întâile versuri cântând pe
nas ca un dascăl de biserică, iar după dânsul toată
«Junimea» în cor. Sărmanul Ianovițcki! în acea seară el
a fost lecuit pentru totdeauna de a mai scrie versuri în
lauda religiei creștine”5.
Nu era de mirare, el fiind singurul teist într-atâția
atei!
*
Picanterist de savoare, a produs mare haz pățania sa
pe care Ianov a istorisit-o de multe ori, la cerere, pentru
miezul ei anecdotic.
297
 Pe o iarnă grea având treburi la București, Ianov
dădu următoarea telegramă portarului hotelului Bou-
levard:
„Rog opriți o cameră șofată”.
Pasager statornic al hotelului, telegrama sa fu execu-
tată întocmai și când sosi la București, Ianov găsi o ca-
meră șʼo fată. Portarul se executase întocmai…
Când a istorisit această comică întâmplare la „Juni-
mea”, Pogor l-a întrebat, cu un aer de afectată nedume-
rire:
„– Bine, măi Ioane, tocmai la hotelul Boulevard ți-ai
găsit să tragi?”
Ceea ce, evident, a sporit și mai mult hazul acestei
corosive întâmplări.
*
Sub regimul conservator, în sesiunea parlamentară
din 1859, P. P. Carp, aducând în parlament legea minelor,
a ridicat împotriva sa nu numai opoziția liberală și pe
reprezentantul partidului socialist V. Gh. Morțun, dar și
pe conservatorii din majoritate. Singuri junimiștii și ra-
dicalul Gh. Panu îi susțineau proiectul.
Ianov, junimist, firește că era de partea lui Carp și
susținea proiectul făcând propagandă și argumentând
astfel în favoarea legii:
„Eu înțeleg așa legea lui Cc. Petrache: iată doi
însurăței de pildă. Conița e mina, iar conașul e proprie-
tarul ei. Dacă conașul nu-și poate exploata singur mina,
el o trece amantului, adică Statului, care o exploatează
dând proprietarului atâta și atâta la sută. Asta-i legea
lui Cc. Petrache!”.
Coroziv deci și în materie politică.
*
Cu toată firea sa veselă, exuberantă și glumeață,
Ianov s-a bucurat la „Junimea” de toată prețuirea până
și din partea elementelor celor mai ponderate, mai se-
298
rioase și grave.
În această privință e suficientă dovada prieteniei cu
care l-a onorat Alecsandri și considerațiunea deosebită
ce o avea din partea lui Carp, Rosetti, Gane etc. Există
de altfel și o dovadă scrisă: aceea a poetului Samson
Bodnărescu care i-a închinat volumul său Poesii tipărit
la 1884 la Cernăuți, la „Tipografia Arhiepiscopală” cu
următoarea dedicație: Lui Ion Ianov, prea stimatului
prietin, căruia i-a consacrat și prima poesie din volum
intitulată Iubite amice, poesie care ține loc de predoslo-
vie și care se încheie cu aceste versuri:

O da! I-ai dat frumosul cu dragele-i iscoade,

Mărgăritar șăgalnic ce ʼncăntă pe noroade
Ce de pe ochi ridică umbroasele perdele
Și linișteșteʼn suflet vârtejul de îndoele
Și inimii și minții el pace dă cu drag –
Uităm prin el durerea trecând al vieții prag.

O mărturie poetică care certifică considerațiunea de

care se bucură veselul „canțonetist” în elita cercului ju-
nimist.
*
Ce erau și ce valoare aveau canțonetele sale?
Ne-o spune un martor ocular al epocii, Gh. Panu, care
explică acest gen odinioară atât de obișnuit în teatrul
românesc și gustat nu numai de marele public, dar și de
pătura intelectuală:
„Convorbiri Literare” aveau doi șansoniști: unul ilus-
tru, al cărui talent viu nu disprețuia a se coborî și la ge-
nuri mai ușoare: Vasile Alecsandri – și celalt simpaticul
și veselul Ianov, mort de mult.
Acest gen literar consista în aceea că autorul lua un
tip, îl înfățișa pe scenă, făcându-l să-și istorisească per-
sonajul singur, întâmplări comico-nenorocite, sau își
expunea ideile sale politice și sociale, și toate acestea
299
 amestecate din când în când cu versuri. Nu era propriu
zis un monolog, autorul simțea că monoloagele prin
natura lor sunt monotone și oricât ar cuprinde ele lu-
cruri hazlii, tot obosesc publicul. Personajul care era
singur pe scenă vorbea cu toată lumea, se adresa pu-
blicului, îl întreba – nu-i vorbă că tot el răspundea –
dacă aceasta făcea diversiune. Câteodată se întorcea
înspre culise de apostrofa un inamic imaginar, altădată
un glas dintre culise îl speria și-l întrerupea.
Actorul Millo, pe care l-a cunoscut toată lumea, era
interpretul obișnuit al acestor creațiuni nostime și
ușoare6.

Ianov a excelat într-adevăr în acest gen în care

aproape că-l întrecea pe Alecsandri. El a scris între al-
tele următoarele canțonete: Eclisiarhul Colivărescu, Ad-
vocatul Cărciovărescu, Stosachi Cartoforul, Rugină
Șmecherescu, Pariatca, sau Asesorul Schiverniseală, O
sută lei pe lună, Alegătorul, Moș Ion Zurba – s-ar putea
spune un pandantiv al lui Moș Ioan Roată – precum și
faimosul cânticel „von Kalikenberg” în care a satirizat
pe Strussberg, vestitul concesionar al drumului de fier.
În toate aceste canțonete Ianov a creat tipuri carac-
teristice care ar trăi și astăzi pe scenele noastre – dacă
s-ar mai găsi actori clasici ca Millo, Burienescu, Vlă-
dicescu, Anestin, Hagiescu, Arceleanu și alții de talia lor.
Cânticelele comice ale lui Ianov – publicate în
„Convorbiri Literare” și în broșuri separate – sunt ade-
vărate pagini de satiră socială.
*
Prieten intim cu Samson Bodnărescu, Ianov a fost ca
și Pogor epitrop al liceului „Bașotă” din Pomărla. Uneori
venea în această calitate la școala din Pomărla unde pe-
trecea în intimitatea lui Bodnărescu.
Într-o vară participând la examenele de fine de an
ale elevilor, și după câteva zile de petrecere plecând de-a-
300
colo, el a trimis lui Bodnărescu următoarea telegramă:

Pentru-un ceas de veselie

Dintre voi eu am plecat,
El va fi pe veșnicie
De-al meu suflet neuitat.
La bătrâni doresc hodină
Și tinerilor chef și foc,
Căci toți faceți o grădină
Când vă strângeți la un loc.
Ianov
Dorohoi 12/7 ora 4,1900.

301
 ADNOTĂRI LA I. IVANOV

1. C. Bacalbașa, în Bucureștii de altă dată vol. I.

2. Gh. Poslușnicu în Istoria Muzicei la Români.
3. Condica de procese verbale ale partidului Conservator din
Iași, aflată în păstrarea ziaristului ieșean Rudolf Șuțu.
4. N. Gane în Zile Trăite.
5. I. Negruzzi în Amintiri din Junimea.
6. Gh. Panu în Amintiri de la Junimea.
7. Din corespondența păstrată de d-na Eugenia Bodnărescu.
8. Originalul se află în păstrarea mea.

302
A. D. XENOPOL
.
 Născut la Iași în 23 Martie 1847.
Intrat în Junimea în 1871, promitea mult la început,
fiind foarte studios și inteligent. De la o vreme zeea
Venera dându-i în cap, s-a ținut numai în parte de cu-
vânt. A scris grozav de mult despre toate cele, și scrie
încă. Mort Februarie 1920 în București1.
I. Negruzzi (D. J.)

Această laconică caracterizare cu care I. Negruzzi în-

sumează pe marele istoric – ieșit din sânul societății –
necesită unele lămuriri ce se vor semnala în paginile ce
urmează. Ceea ce trebuie reținut din capul locului e că
Alex. D. Xenopol, deși a intrat la „Junimea” în anul 1871
– odată cu Eminescu și Vărgolici – a colaborat cu mult
mai înainte la „Convorbiri Literare”, fiind trimis apoi de
către „Junimea” să-și continue studiile superioare la
Berlin unde a stat în anii 1868-1871, în care timp a
întreținut o bogată și studioasă corespondență cu I.
Negruzzi2. Din schimbul de scrisori urmate între el și
„secretarul perpetuu” se poate observa mai întâi strânsa
prietenie ce a existat între ei, precum și încrederea, s-ar
putea zice, oarbă, pe care o avea I. Negruzzi în opiniunile
lui Xenopol, pe care îl consulta și-l informa despre toată
activitatea societății, despre dezbaterile ce urmau în
sânul ei, precum și asupra tuturor producțiilor, proză
sau versuri, ce se publicau sau nu în revistă. Cu toate
acestea, cu ani mai târziu, se va vedea motivul – această
prietenie s-a transformat într-o cumplită adversitate,
305
într-o adevărată ură, manifestată nu numai prin atitu-
dinea sa, dar chiar și prin scris, din partea lui I.
Negruzzi, care în „Amintirile” sale n-a vorbit de rău de
niciun membru al societății, așa cum l-a descris pe
Xenopol.
În „Junimea” Xenopol a desfășurat o fecundă activi-
tate. A publicat în „Convorbiri” nu numai lucrări istorice,
dar și studii critice, note de artă, recenzii și multă vreme
a ținut în toată regula o condică în care a trecut și sem-
nat cu mâna sa procesele verbale despre ședințele
„Junimii”, datând din anii 1865/66 și 1871/74, – deci cu
mult mai înainte de a fi devenit membru oficial al
societății. Condica acestor procese verbale se află în
păstrarea soției sale, Coralia Xenopol, ele fiind publicate
în întregime, cu adnotările necesare, în opera consa-
crată „Junimii” de cătră I. E. Torouțiu3.
*
Xenopol a fost și el elev al școalei de la Trei-Sfetite,
în anii 1861, având între alți ca profesor de școală pri-
mară și eminent educator pe marele dascăl I. A. Darzău.
Trecând în clasa V-a liceală, el a frequentat Academia
Mihăileană. De atunci începe interesul său deosebit
pentru studiul Istoriei și în acest scop el a alcătuit un
cerc de conșcolari numit „Societatea studioasă” – admi-
rabilă dovadă de preocupările tinerimii școlare de pe
acele frumoase vremuri! În această societate de elevi
Xenopol a cetit prima sa lucrare despre Importanța și
utilitatea Istoriei. În clasa VI-a el a trecut la „Institutul
Academic” înființat de profesorii din „Junimea” împre-
ună cu savantul profesor și fost ministru Petru Poni. La
vârsta de 20 de ani Xenopol și-a luat bacalaureatul fiind
trimis de „Junimea” să-și continue studiile la Berlin,
pentru care junimiștii l-au susținut cu 150 galbeni pe an.
În capitala Germaniei el a urmat cursurile de istorie
universală având între alții pe profesorii Mommsen,
306
Droysen pentru istoria modernă, Curtius, Ranke, Jervinus
precum și cursurile de drept roman și după trei ani de
studii, la 1871, s-a întors în țară cu două doctorate ob-
ținute „magna cum laude”, fiind perfecționat în același
timp în studiile limbilor engleze și italiană precum și în
studii de piano făcute cu profesorul Radeke.
Cu aceste studii și titluri Xenopol a devenit membru
activ al societății „Junimea”, după ce mai întâi fusese co-
laboratorul „Convorbirilor”.
*
Preocupat mereu de studiile istorice Xenopol a
înființat o „societate istorică” – cum arată Gh, Panu4 –
din care au făcut parte Lambrior, Tassu, Panu și tânărul
bucovinean Cernescu. Făcând o „privire generală” asu-
pra scriitorilor din Junimea, Panu scrie:
„Xenopol este istoricul cunoscut în străinătate și ale
cărui lucrări sunt apreciate în toate centrele culturale
din Europa.”
Vasta sa operă istorică este într-adevăr apreciată de
specialiști, dar mai presus decât un istoric propriu zis
Xenopol a fost un filosof. Studiile sale Principiile funda-
mentale ale Istoriei și Teoria Istoriei au fost obiectul
preocupărilor savanților străini, iar în literatura noastră
cercetate de către M. N. Bagdasar precum și de criticul
literar al „Vieții Românești” conferențiarul universitar
Octav Botez, într-o lucrare științifică intitulată
Alexandru Xenopol teoretician și filosof al Istoriei.
În Introducere cu care prefațează lucrarea, Octav
Botez după ce relevă însemnătatea ideilor filosofice ale
lui Xenopol sub diversele lor aspecte și constată că ele
au fost analizate în Franța de Boutroux, Lacombe, Berr,
Richard, Arreàt, Parodi, Meyerson; în Germania de
Barth, Bernhein și Rickert și în Italia de Croce, con-
chide:
307
 Interpretarea criticismului kantian, ca un idealism
subiectiv Xenopol o datorește desigur lui Schopenhauer
a cărui înrâurire asupra celor mai mulți din intelectua-
lii „Junimii” a fost profundă5.

Și așezându-l pe Xenopol alături de Conta, ca filosof,

Octav Botez adaugă:

…filosofia lui Conta prezintă ceva din claritatea, sim-

plitatea dar și superficialitatea pe care o întâlnim la
unii gânditori francezi, pe când aceea a lui Xenopol
amintește uneori cel puțin masivitatea, adâncimea, ne-
bulositatea germană6.

Iar I. Petrovici în Figuri Dispărute vorbind de

Maiorescu ca profesor de filosofie, dar nu ca filosof,
arată că despre autorul Direcției Noui nu se poate pre-
ciza că a fost un filosof, un creator de idei filosofice nici
chiar în măsura în care se vorbește despre opera filoso-
fică a compatrioților săi Vasile Conta sau A. D. Xenopol.
Deci Xenopol, din punctul de vedere al concepțiilor ori-
ginale în filosofie, apare superior lui Maiorescu7.
Se poate face aici o interesantă constatare: Schopenhauer,
filosofia, cultura germană în special – iată atâtea ele-
mente importante care au dominat, au predominat, în
Junimea; ceea ce ar însemna că Xenopol a fost înrâurit
nu numai de cultura apuseană, de civilizația franceză și
germană, dar și de atmosfera generală specifică
societății „Junimea”.
*
De dragul „Junimii” și al membrilor ei și desigur de
dragul înălțătoarei atmosfere culturale, Xenopol se
punea oricând la dispoziție pentru a servi societatea, re-
vista ei, sau chiar pe membrii respectivi.
Șăgalnicul Pogor care a onorat cu porecle caracteris-
tice pe toți corifeii societății, n-a găsit niciuna potrivită
308
pentru Xenopol; de aceea, pentru amabilitatea și socia-
bilitatea sa, el l-a caracterizat „bonne à tout faire”, fiindcă
nu era însărcinare sau treabă la care el să nu se ofere de
bună voie s-o facă”8.
Înzestrat cu o vastă cultură generală, Xenopol era
inițiat în muzică, pictură, sculptură și în materie de artă
dramatică. Avea și o mare preferință pentru literatura
națională cultă în aceeași măsură în care prefera litera-
tura noastră populară. Ba la o vârstă când poeții își
atârnă lira în cui, el a scris versuri pe care le-a publicat
în revista ieșană „Arhiva”, organul societății literare din
Iași prezidată de el, sub semnătura Laur și Rama.
Stilist eminent în primele sale scrieri, mai târziu,
când a început să fie absorbit de studiile istorice, de
știința și filosofia ei, Xenopol a început să-și neglijeze
stilul literar preocupat de obiectivul savant. Participa în
„Junimea” la toate desbaterile serioase și… o singură
dată a încercat o notă hazlie intervenind între discuțiile
și certurile filologilor printr-o satiră intitulată Rața lui
Burlă.
Cu o singură poreclă l-a onorat însă poetul M.
Zamfirescu în satira sa Muza de la Borta Rece numindu-l
„Jidopol” – aluzie la origina sa pe care Xenopol a des-
mințit-o în autobiografia sa Istoria Ideilor mele9.

Tatăl meu, Dimitrie Xenopol, din o veche familie

anglo-saxonă, după tată Brunswick, după mamă Smith.
El a rătăcit în tinerețe, în urma unei dureri sufletești,
prin Suedia, pe mare, până la Constantinopol de unde
venise la Galați. Aici fu botezat de colonelul Schelety,
tatăl generalului Carol Scheleti, care-i dădu numele de
Dimitrie și îi schimbă totodată și familia din Brunswick
în Xenopol, adică fiul străinului. Acest botez a trezit
ușor bănuiala familiei mele, mai ales a fratelui meu,
omul politic10, că noi am fi de origine Evrei. Tatăl meu
fusese într-adevăr botezat, însă nu ca Evreu, ci din pro-
309
 testant și întors la credința ortodoxă.
El se strămută la Iași unde fu mai mult timp drogo-
manul consulatului prusac de aici, încă o dovadă că el
nu era Evreu, deoarece pe atunci, Evreii nu erau
primiți în funcțiile prusiene. În Iași el se căsători cu
Maria Vasiliu, fiica unui fabricant de țigle din Păcurari,
cu care soție născu șase copii care trăiesc după majo-
ritate11.

Totuși „Revista Contimporană”, care persifla pe

junimiști a publicat satira de mai sus în care „Jidopol”
(Xenopol) e prezentat astfel, adresându-se servitorilor
cârciumei „Bolta rece” unde se desfășură acțiunea:

Băieți, gătiți o masă cu bere și cu vin

Fiindcă Agiamiii la cină astăzi vin
Și toți cu îngrijire să vă grăbiți la pas
Iar de vor cere supă, să dați din ce-a rămas.
(aparte)
Mă iau cu binișorul pe lângă Agiamii
Le dau vin și mâncare de morcovi și gulii
Din Crimia cea mare lui neica Cănanău
Ce noaptea pe furiș le iau întrʼun hărdău.
Și ei drept răsplătire admit în Convorbiri
Articolele mele, profunde în gândiri.
Prin ele sus și tare mereu am susținut
Că oricare dugheană cu vinuri de băut
Să fie de îndată închisă, iar a mea
Unica să rămâie… și sper a rămânea!
Articolul ce astăzi făcui, e minunat
Mă duc să-i pun un capăt, căci iată sʼaʼnoptat.12

Aceste versuri pe care Panu le numește „murdării” și

în totul lipsite de haz, prezintă totuși pe Xenopol „pro-
fund în gândiri” – fiindcă și adversarii i-au recunoscut
aceste alese însușiri.
310
 *
Iată acum și părerea lui Xenopol despre societatea
„Junimii” literare:

Era o societate care cu nedreptul a fost numită socie-

tate de admirare mutuală, fiindcă societate în care
membrii să se sfâșie mai mult unii pe alți prin critica
lucrărei lor de cât „Junimea”, nu cred ca să fi fost pe
lume, dar critica era suportabilă fiindcă niciodată nu
era făcută cu amărăciune, ci totdeauna din glume și cu
voie bună. De aceia și fiecare membru primia observă-
rile, dacă nu cu plăcere cel puțin fără revoltă. Cât de
mult mʼam folosit eu de critica „Junimii”, atât pentru a
mănui eu însumi acest gen, cât și la scrierile mele is-
torice, îmi aduc aminte că de la un timp hotărâsem
să-mi schimb stilul, să mă feresc de neologismele pe
care le întrebuințam prea des. Căzui bineînțeles în ex-
cesul potrivnic, așa că încercarea mea stârni în „Juni-
mea” o protestare și un râs unanim care mă învăță să
reduc excluderea neologismelor la o proporție mai
adevărată13.

Iată dară că însuși Xenopol mărturisește că a fost

mult înrâurit de „Junimea”.
Ce l-a îndepărtat însă de ea?
Politica!
Dacă „Junimea” n-a fost într-adevăr o societate de
admirație mutuală, ea a devenit însă – prin trecerea lui
Carp pe acest teren – o grupare politică care din punct
de vedere al tradiției culturale, s-ar putea spune că a
fost… sectaristă. Și aceasta din cauza șefului pe care ve-
chii junimiști l-au adorat și l-au ascultat orbește.
Xenopol, junimistul literar, a trecut și el în arena po-
litică, la liberali. De aici o răceală între el și „Junimea”:

Răceala lui Maiorescu pentru mine se văzu în curând.

În un articol înserat în „Convorbiri” intitulat Literatura
311
 Română și Străinătatea, Maiorescu amintește mai
multe scrieri istorice apărute în România: Șincai, Petru
Maiore, N. Bălcescu, Laurian și M. Kogălniceanu, până
la 1889, răstimpul tocmai în care apăruse cartea mea
Războaiele între Ruși și Turci pe care i-o dedicasem lui,
fără ca Maiorescu să pomenească în acel articol niciun
cuvânt despre scrierea mea14.

De atunci – o fi vina lui Xenopol sau a lui Maiorescu

– Xenopol a încetat a mai frequenta „Junimea”.
*
Iubitor de artă, Xenopol a strâns și el un grup de
scriitori și artiști în jurul Arhivei. În această publicațiune
el a relevat talentul nuvelistului Emil Gârleanu, al scrii-
torului Barbu Lăzăreanu, după cum de asemenea cu în-
alta sa autoritate în viața culturală a țării, a obținut ca
Regele Carol I să acorde o bursă pictorului Ștefan Popescu
și a convins pe ministrul Instrucțiunei de atunci, Take
Ionescu, să menție bursa acordată pictorului Octav
Băncilă pentru terminarea studiilor sale la München.
Xenopol a fost cel dintâi Român care a inaugurat
cursurile la Sorbona. Ca și Ștefan Vârgolici, a relevat și
el pe „studentul N. Iorga” al cărui profesor a fost, ca pe
un element de un extraordinar talent. Causeur foarte
gustat, el a continuat tradiția junimistă, ținând nume-
roase, interesante și mult audiate prelegeri populare în
aula vechii Universități din Iași. În amintirea luptelor
pentru unirea Principatelor și a tradiționalei hore pe
care unioniștii o jucau în fața caselor lui Petrea Bacalu,
Xenopol a stăruit cu persistență ca statuia Domnitorului
Cuza Vodă să fie așezată în acel loc, astăzi Piața Unirii
din Iași.
*
Ca încheiere, o caracterizare foarte fidelă datorată
unui excelent portretist:
312
 D-l Xenopol vorbește repede, în același ritm grăbit
ca și când dinții săi sclipitori n-ar avea altă preocupare
să-i macine gândirea, s-o zdruncine în părticele tot mai
neînsemnate. Simțeam o adevărată voluptate să pri-
vesc cum dinții săi mișcați ca de un minuscul electric-
motor, fărămițeau fără încetare ideile bătrânului
savant pregătindu-le parcʼ pentru a fi cât mai bine mis-
tuite.
Cum vorbește, așa clipește d. Xenopol: pripit. Și cum
clipește așa calcă d. Xenopol: mărunt, împedecat. De
aceea privirile d-lui Xenopol nu par raze, ci linii punc-
tate de lumină. Parcă între D-sa și restul lumii, sufletul
său vrea să puie mereu un semn de suspensie. De
aceea pasul său nu este larg și sigur. D-sa umblă ca un
om desculț care se plimbă printr-o odaie plină cu cio-
buri, sau ca un nemuritor a cărui pași au menire să
stârpească toată viața gângăni15.

Istoricul și filosoful Xenopol a înzestrat cultura ro-

mânească cu opere nepieritoare, asupra cărora nu s-a
spus încă cuvântul definitiv. La Arad, cum arată Gr.
Trancu-Iași16 se păstrează cu sfințenie în Palatul Cultu-
ral bogata bibliotecă rămasă în urma sa și donată de
către văduva sa, Coralia Xenopol.

313
 ADNOTĂRI LA A. D. XENOPOL

1. I. Negruzzi în „Convorbiri Literare” Decembrie 1925.

2. și 3. I. E. Torouțiu în Studii și documente literare.
4. Gh. Panu în Amintiri vol. I, pag. 45.
5. și 6. Octav Botez în Alexandru Xenopol teoretician și filosof
al Istoriei pag. 15.
7. I. Petrovici în Figuri Dispărute pag. 7.
8. Gh. Panu, op. cit., vol. I, pag. 224.
9. Istoria ideilor mele auto-biografia postumă a lui A. D.
Xenopol apărută în vol. IV al Studiilor și Documentelor
Literare de I. E. Torouțiu.
10. N. Xenopol, fost ministru.
11. și 12. Strofe citate de Gh. Panu în Amintiri vol. II.
13. Istoria ideilor mele citată la No. 9, de mai sus, paginile
388-89.
14. Idem paginile 390-91.
15. P. Locusteanu Tipuri Contemporane.
16. Gr. L. Trancu Amintiri Ieșene.

314
GH. PANU
.
 Născut în Iași în 9 Martie 1848. În „Junimea” la 1872,
odinioară făcând parte din cei trei Români. Istoric, cri-
tic și mare adversar al lui Hașdău și al lui Ureche. După
plecarea sa la Paris disprețui studiul istoriei și deveni
filosof pozitivist. Din cauza caracterului său numit rău-
tăciosul Panu. Acum profesor, judecător și jurnalist
roșu înfocat. În urmă (1884) dușmanul cel mai
înverșunat al „Junimii”. Mort 6 Noembrie 1910.

I. N. Dicționarul Junimii

Această imatriculare a „secretarului perpetuu” de-

notă că el a avut despre Gh. Panu două păreri: una bună,
alta rea. Bună pentru anii în care Panu a stat în „Juni-
mea”, rea după aceea când s-a retras definitiv din
această societate.
Cert este însă că Panu a fost cel dintâi care, cu mulți
ani mai înainte de I. Negruzzi, a atras atenția lumii noas-
tre literare asupra marii însemnătăți și asupra rolului
covârșitor pe care „Junimea” ieșeană le-a avut în țara
noastră, în ce privește atât cultura națională ca și cea
generală, căci el, cel dintâi, în revista sa „Săptămâna”
și-a publicat prea interesantele sale Amintiri de la Juni-
mea, reunite în două volume.
A debutat la „Junimea” în anii cei mai tineri, cu o
serie de sonete traduse din Petrarca, cu câteva prelegeri
publice, și în urmă cu valoroase studii istorice care au
convins pe Iacob Negruzzi că dacă Panu rămânea pe
317
acest teren, ar fi fost unul dintre cei mai mari istorici ai
noștri. Nedespărțit prieten al lui Alexandru Lambrior și
Vasile Tassu, ei au constituit la „Junimea” o trinitate de-
osebită cunoscută în analele societății sub denumirea
„Cei trei Români”, și niciunul din ei nu s-a bucurat de
vreo altă poreclă, caracteristic junimistă, tustrei rămâ-
nând sub această etichetă.
Spirit critic judicios, subtil analist și excelent logi-
cian, Panu n-a evocat „Junimea” scriind simple amintiri,
căci ele în totalitatea lor alcătuiesc o critică literară, și
dintr-un anumit punct de vedere științifică, din care ce-
titorul are posibilitatea de a afla lămurit ce a fost și ce a
creat această faimoasă societate; în reminiscențele sale
evocative, Panu a redat și un bogat material anecdotic,
caracterizând figurile proeminente, cât și caracudele și
figurinele societății.
Afirmațiunea lui Iacob Negruzzi că Panu „a fost cel
mai înverșunat dușman al Junimii” nu este întemeiată,
căci în marea sa admirație pentru această clasică socie-
tate, el a scris cu mult mai târziu – după plecarea sa din
„Junimea” – cele două volume amintite. De altfel Panu a
rămas un constant admirator al ansamblului cultural ju-
nimist, precum și al celor doi șefi: al lui Maiorescu, șeful
literar și al lui Carp, șeful politic. Și deși politicește
despărțit de ei, adversar combativ al concepțiilor lor po-
litice, el fiind șeful grupului radical, Panu a susținut pe
Carp în parlament în sesiunea anului 1895, când Carp,
aducând legea minelor, a fost combătut nu numai de
opoziția liberală dar și de propriii săi partizani, de
nuanță conservatoare.
În sesiunea parlamentară din 1888, fiind directorul
ziarului Lupta care domina spiritul public și lumea po-
litică, Panu a scris o serie de Tipuri Parlamentare apă-
rute și în volum, și care pe acea vreme constituiau o
adevărată inovație în publicistica noastră, ele fiind lip-
318
site de orice urmă politică.
Având o cultură superioară, Panu a scris nu numai
istorie, economie politică, studii sociale, dar a atacat di-
ferite chestiuni literare și teatrale și a scris chiar un
roman puțin cunoscut Din viața animalelor de o abso-
lută originalitate și de o adâncă intuiție psihică, poate
unică în acest gen la noi.
Trimis de Maiorescu să-și continue studiile în Franța,
el a întreținut în acest răstimp o interesantă cores-
pondență cu Maiorescu și Negruzzi.
La ședințele săptămânale ale „Junimii” a luat parte
activă la toate problemele mai importante aduse în
discuțiune, exprimând întotdeauna păreri sănătoase
care provocau discuții, dovadă că ele erau apreciate de
cenaclu.
Panu a fost un democrat în toată accepțiunea cuvân-
tului. Educat în școala democratică a lui C. A. Rosetti,
care ca ministru l-a luat șef de cabinet, Panu a fixat cele
mai importante revendicări democratice în programul
radical, care în multe privinți cuprindea revendicări pa-
ralele cu cele ale vechiului partid social-democrat de
sub șefia lui Ion Nădejde. Este de la sine înțeles că fiind
un democrat avansat, Panu nu putea fi pe placul conser-
vatorilor și mai ales pe placul unui conservator de
intransigența lui Iacob Negruzzi; de aceea „secretarul
perpetuu” îl califică „jurnalist roșu înfocat” – adică
revoluționar. Și a fost într-adevăr un revoluționar în sen-
sul concepțiunilor democrate, nu numai prin cultură și
temperament, dar și prin faptul coincidental că s-a năs-
cut în anul istoric revoluționar 1848.
Ca ziarist, Panu aproape nu are egal în presa română.
Ziarul lui „Lupta” marchează o epocă distinctă în istoria
presei românești. În jurul acestui cotidian, Panu a strâns
elemente gazetărești care au ilustrat publicistica între
care C. Mille, Const. Bacalbașa, I. Bacalbașa, Emil
319
Frunzescu, I. L. Caragiale, I. Suchianu și alții. A redactat
timp lung de nouă ani revista „Săptămâna”.
Tot la București, Panu a condus ziarul „Ziua”, la care
au colaborat distinse pene gazetărești.
Cu toate luptele și polemicele politice pe care le-a
dus în decursul anilor, Gh. Panu s-a bucurat de o distinsă
apreciere chiar din partea acelora pe care uneori i-a ata-
cat, fără cruțare.
Take Ionescu, împotriva căruia Panu a dus o luptă
acerbă, l-a apreciat astfel10:

Panu a fost una dintre cele mai frumoase inteligențe

pe care le-am întâlnit în România. Raționamentul lui
te strângea ca într-un clește și se poate califica drept o
gimnastică de logică. Oratoria lui Panu, deși el avea o
mare greutate de expresiune, producea o puternică
impresie, pentru că îți părea că asiști la însăși concep-
țiunea ideii. Foarte adesea paradoxal, ca toți acei în a
căror inteligență predomină logica verbală. Niciun ora-
tor în România, și niciun ziarist nu mânuia mai cumplit
decât Panu, ironia. Imaginile lui chiar, de altfel origi-
nale și foarte nimerite, procedează din ironie. Cu toate
marile defecte pe care le-am cunoscut și nu pot să le
tăgăduiesc, Panu ar fi jucat un rol mai mare într-o țară
de guvernământ popular; în oligarhia noastră lucrul
era imposibil.

Const. Dissescu îl prezintă precum urmează:

Pentru Panu, nicio chestiune nu era obiectivă. Solu-

țiile le da pe ipoteză. În darea lor se preocupa înainte
de toate, de stabilirea ipotezelor, dintre care pe aceea
care i se părea determinantă. Odată ipoteza găsită,
soluția mergea de la sine. Publicul cetitor, sau Parla-
mentul care-l asculta, fixat în ipoteză se persuada lesne
de soluția dată. Dacă de fapt soluția ce propunea nu
era admisă, nu este mai puțin adevărat că dădea im-
320
 presia unei puternice persuasiuni. Acest mare meș-
teșug totuși, în rezultantă totală, i-a împiedicat de
multe ori izbânda.
Pentru mine, Panu a fost mai mult un învins al vieții,
cu toate calitățile de inteligență și spirit critic, decât un
învingător. Desigur că dacă s-ar fi dat mai mult vieții
culturale, ar fi putut aduce mari servicii învățămân-
tului universitar.

Ca ministru de Instrucție, C. Dissescu a vrut să-l facă

pe Panu profesor universitar.
Admiratorii i-au ridicat lui Panu, în Cișmigiu, un bust
de bronz care eternizează și chipul și gândul simbolic.
Pe soclul său scrie: „Gh. Panu – sămănătorului de idei”.
A fost într-adevăr un mare semănător de idei, așa cum
l-a apreciat cel dintâi și criticul G. Ibrăileanu, care în ar-
ticolul funerar și evocativ, scris la moartea sa, l-a carac-
terizat ca atare3:

Gh. Panu a fost un creator și un sămănător de idei.

Nimeni la noi n-a avut o minte atât de bogată în
considerații asupra lumii. Pentru omul acesta vibrant,
cu ochii neliniștiți, nimic nu era banal. El vedea în orice
lucru aspectul nou și original.
Acei care l-au urmărit și care l-au admirat, se vor de-
prinde greu cu lipsa lui. De când țin minte eram
obișnuiți să ne întrebăm: „Ce va zice Panu”? ori de câte
ori se punea o problemă.
Dar mai presus de toate, Panu a fost un polemist.
După cum Eminescu a fost Poetul, Conta Filosoful
etc., așa Panu a fost Polemistul.

Și criticul ieșean, care în anul 1895, când Panu tre-

cuse cu gruparea sa radicală la conservatori, a polemi-
zat vehement cu el prin cotidianul socialist „Lumea
Nouă”, în același articol amintit, îl prezintă pe Panu ca
orator:
321
 Și Gh. Panu era oratorul nostru al tuturora, mândria
noastră, răzbunarea noastră, triumful nostru!
Pe atunci erau mulți oameni de seamă în cele două
partide istorice din Iași. Dar Panu le ținea piept tutu-
rora. El nu era dintre acei oratori care au nevoie de
aerul călduț al unui public amic. Din contra. Dușmănia
îl întărâta.
Mi-aduc aminte de o seară de pe atunci. Vorbeau în
sala „Pastia” oratorii „Ligii Moldovenești”. Noi ceream
să i se dea cuvântul lui Panu. După vreo două ceasuri
Panu a fost lăsat la tribună și a vorbit. Nu! Sunt lucruri
care nu se uită niciodată! Rupea omul acesta. Sfâșia.
Avea un așa talent de a reduce la absurd, de a ilustra
prin comparații fulgurante și de a ridiculiza prin umo-
rul său nesecat; dădea o așa impresie de sinceritate
prin vorbirea sa pasionantă și fără retorică: alcătuia un
așa de colosal monument grotesc din ideile adversari-
lor, încât entuziasmul nostru atingea delirul! Și pe
omul acesta, care n-avea nimic demagogic în suflet,
aplauzele și strigătele noastre îl impacientau.

Adulat de prieteni și de cunoscuți, Panu avea și darul

humorului și al anecdotei, al anecdotei moștenite de pe
timpul „Junimii”, de care era sufletește mândru că a
făcut parte din acest cerc.
În anii din urmă ai vieții sale, el a rămas solidar, sta-
tornic însă în credințele și aspirațiunile sale democra-
tice.
Panu a încetat din viță în seara de 6 noiembrie 1910.
La înmormântarea sa au rostit cuvinte funerare și elo-
gioase Ion I. C. Brătianu, în numele guvernului, I. G. Duca
în numele partidului liberal, I. Popescu în numele Sin-
dicatului Ziariștilor și avocatul Comșa.
I. G. Duca4, în discursul său a spus:

Genul său oratoric era unic și cu totul personal. El nu

entuziasma auditoriul. El îl minuna prin pătrunderea
322
 spiritului său de analiză, îl subjuga prin puterea logicei
sale implacabile și-l delecta prin ironia sa fără de pe-
reche. Ceea ce dădea elocinței sale o pecete deosebită
e că nu se mulțumea să afirme ideile lui, el arăta celor
ce-l ascultau, cum a ajuns la concluzia dată, te făcea să
urmărești raționamentul lui pas cu pas și să asiști la
elaborarea cugetărei sale veșnic luminoasă și veșnic
originală, așa încât ieșeai de acolo înălțat sufletește, fi-
indcă te învăluia într-o atmosferă de artă și intelectua-
litate.

Constantin Bacalbașa, care a fost atât de apropiat

sufletește și politicește de ideile democrate ale lui Gh.
Panu și al cărui elev se considera, mai ales în timpul
vieții sale (al lui Panu) îl definește astfel pe maestrul
său5:

Creier cu totul de elită, impresionabil până la nervo-

zisme, avea o mare putere de analiză, pătrundea fără
întârziere controversele, stăpânea o foarte serioasă
cultură. În viața intimă era unul din cei mai apropiați
oameni. Glumeț, camarad neasemănat, inimă de aur,
lipsit de darul răzbunătorului, dar slab în fața ispitelor
vieței.
Un intelectual și un boem, o activitate febrilă și un
apatic, un ațâțător de oameni și un ne-energic, un pro-
vocător la acțiune și un abstinent necurmat. O figură
superioară încheiată din contrast. O ambițiune do-
moală care aștepta să fie satisfăcută, fără ca el să aducă
prin lucrare personală realizarea satisfacției.
Totuși a fost un om mare al țării.

Gh. Panu, logicianul, a fost unul dintre cei mai mari

ziariști, poate cel mai mare ziarist al epocii sale. Ziaris-
tica sa colectată și selecționată pe materii ar oferi și as-
tăzi un bogat teren de cercetări și studii. Din ceea ce Gh.
Panu a publicat în timpul bogatei sale activități publi-
323
cistice, reținem:
În „Convorbiri Literare” studiu asupra atârnării sau
neatârnării politice a României în deosebite secole
(1872-1873) Istoria critică de Hașdău (1872), Studiul
Istoriei la Romani (1874), precum și patru frumoase so-
nete traduse din Petrarca. Acestea din urmă retipărite
și în Amintirile sale.
Cercetări asupra stărei țăranilor în veacurile trecute
(1910), O încercare de mistificare istorică, Amintiri de la
Junimea două volume (1908). Din viața animalelor, un
roman cu admirabile observații psihologice din viața
animalelor casnice, apărut și în volum în biblioteca
„Dimineața”, „Critica și Literatura”, un studiu apărut în
„Epoca Literară” (1896) și care a atras răspunsul lui
Gherea.
Scrieri politice: Programul partidului radical, Chesti-
unea Israelită (1887), Chestiunea Evreilor (1893), Ches-
tiuni politice (1893), Discursuri (1896), Portrete și tipuri
parlamentare (1888).
Gh. Panu a dirijat următoarele cotidiane: „Lupta”,
apărută la Iași la 1884 și transferată apoi la București:
„Ziua” apărută la București și revista „Săptămâna” apă-
rută aproape timp de nouă ani și scrisă în întregime de
dânsul, având ca secretar de redacție pe d. S. Paucker.
De asemenea a colaborat la ziarul „Părerea” din Iași, re-
dactată de defuncții dr. Emil Pușariu și I. Loebel, precum
și la revista „Viața Românească”.

GH. PANU ÎN ANECDOTĂ

În anul în care a închis ochii, la 6 noiembrie 1910,

prozatorul ieșean Constantin Hogaș a publicat câteva
amintiri despre Gh. Panu:din aceste amintiri aflăm că
acest „sămănător de idei” și-a făcut studiile la Iași, fiind
324
la Academia Mihăileană elevul lui Titu Maiorescu și
având între colegi de clasă pe Alexandru Lambrior, C.
Dimitrescu-Iași, Pangrati și alții.
Din acea epocă scolastică C. Hogaș păstrează portre-
tul din tinerețe al lui Gh. Panu precum reiese din urmă-
toarele creionări cu care-l zugrăvește pe conșcolarul
său6:

Bine măi Guță, îi ziceam eu, pe când barbele noastre

erau aproape cărunte, bine măi Guță cum se face că noi
toți care mai trăim, am păstrat fiecare câte ceva din pe-
cetea, pe care copilăria o pusese pe chipurile noastre
și numai tu singur, ca și cum ai lepăda o haină, te-ai
desbrăcat de înfățișarea pe care o aveai în Academie?
Mă uit la tine și nu te mai cunosc: uite eu te țin minte
cu picioarele drepte, țeapene și cu mult mai lungi decât
bustul: și așa de otova erai tu pe la spete, încât ar fi zis
cineva că ești bătut cu lopata. Cam ghebos, nu-i vorbă,
ești și astăzi, dar în școală, așa țineai tu capul de înde-
sat între umeri, așa de plecat mergeai înainte, încât
aveai aerul că vrai să dai năvală în fiece moment; și
dacă mai pui la socoteală fața ta verde, de palidă ce era,
privirile tale negre, ascuțite și veșnic cercetătoare ale
ochilor tăi neastâmpărați, nasul tău aruncat cu lopata,
și buzele tale groase veșnic umede și senzuale; dar mai
cu seamă părul tău albastru, de negru ce era, care
veșnic sta a război, deși veșnic căutai să-l pui la ascul-
tare cu mâna ta mare, groasă și cu degetele ascuțite la
vârf – apoi în zadar ar mai căuta cineva în Panu de as-
tăzi pe Guță Panu de acum patruzeci de ani.

Așa îl zugrăvește Hogaș pe Gh. Panu ca licean al Aca-

demiei Mihăilene, în acea epocă în care Vasile Conta stă-
pânea spiritualitatea tinerimii studioase. Iar cum
printre liceenii acelei epoci se dezbăteau și problemele
filosofice, ateismul sau nemurirea sufletului C. Hogaș
mai relatează în amintirile sale și următoarele:
325
 Lambrior era când pentru, când contra nemurirei su-
fletului, cât pentru existența lui Dumnezeu, Panu o
contesta cu desăvârșire destul că, dacă nu ne puteam
convinge unul pe altul, pe cale de argumente, apoi ne
convingeam, tot unul pe altul, prin păruială: și chiar
acest soi de convingere încă se schimba și el după îm-
prejurări; decumva isbutea Lambrior să te înșface de
mijloc în cleștele neînvins al mâinilor lui cioturoase și
lungi, apoi se sfârșia cu toate argumentele date și erai
silit să admiți numaidecât sau eternitatea sau nimici-
rea sufletului după moarte. Panu era mai slab, dar ca
chestie de prevedere își lăsa să-i crească unghiile ne-
măsurat de lungi: și când la unghiile lui mai adăoga și
iuțeala extraordinară pe care o avea în toate mișcările,
apoi trebuiai numaidecât să tăgăduești existența lui
Dumnezeu sau, cel puțin, să te duci la infirmerie la
baba Zoița, ca să te lecuiască cu ceva alifii de urmele
argumentărilor lui Panu: cât despre mine, eram tare în
general și numai când nu era alt chip de convingere,
numai atunci se puneau cu mine la argumentat pe tă-
râmul păruelei: decât, fie Lambrior, fie Panu, ieșeau din
mâinile mele cu părul vălvoi și cu spetele darabană.
Dimitrescu nu se amesteca niciodată în discuțiile noas-
tre, nu că n-ar fi putut să ne țină piept pe terenul pur
intelectual, dar, mic și slab cum era el, ce ar fi făcut
când treaba ar fi ajuns la păruială? De aceia păzea el
totdeauna o prudentă rezervă. Și doar știau pedagogii,
știa directorul de toate păruielile noastre, dar nu ne
pedepsea, fiindcă toate aveau la bază râvna salutară de
a ne lumina unul pe altul! De altfel Dimitrescu era cel
mai inteligent dintre noi, Lambrior cel mai temeinic în
cunoștinți, iar Panu cel mai destoinic în literatură.

Acesta este Panu ca elev al Academiei Mihăilene.

Într-o conferință ținută de C. D. Anghel despre Gh.
Panu ca semănător de idei, îl găsim pe acesta din urmă
în următoarea portretare:
326
 Ca înfățișare Panu era un om scund și îndesat, masiv.
Avea un chip plin și rotund, încununat de o chelie pre-
coce și încadrat de o barbă rară și scurtă, urmând ova-
lul figurii: gura era largă și buzele cărnoase, sub
mustața țepoasă. Nasul borcănat și ochii vii, scântee-
tori de inteligență și maliție. În total, capul lui părea
modelat cu neîndemânare de un ucenic de sculptor.
Când vorbea, gesturile-i erau scurte și stângace, mi-
mica plină de expresii. Prietenos și hazliu, nu era om
cu care să nu glumească.

„Prietenos și hazliu” – poate vechea influență a

societății „Junimea” din care a făcut parte și în care
gluma, zeflemeaua, spiritul abundau prin excelență. De
aceea, este oportun să-l prezentăm pe Gh. Panu în anec-
dotă.

O REPLICĂ A LUI CONU IORGU MÂRZESCU

Pe vremuri, sub regimul celor două partide istorice,

era obiceiul la Iași ca întrunirile publice să se țină în
contradictoriu. La o atare întrunire a luat cuvântul și Gh.
Panu, care la un moment dat fu întrerupt de marele
elector și fost ministru ieșean Ghiță Mârzescu:
„– De unde ai ieșit d-ta, d-le Panu ca să mă critici pe
mine, om oțelit în luptele politice?
– Asta-i bună! răspunse cineva din sală. D-l Panu a
ieșit de unde ai ieșit și d-ta!
Conu Ghiță Mârzescu a dat și el replica cuvenită:
– Așa-i. Dar între mine și d. Panu este o mare deose-
bire. Pe când eu am ieșit în chip normal, d. Panu a fost
scos cu forcepsul”7.
Gluma marelui elector ieșean a provocat ilaritate, dar
ea fiind prea puțin elegantă, Gh. Panu și-a continuat cu-
vântarea fără niciun răspuns.
327
 LA „JUNIMEA”

Într-o seară la o ședință a „Junimii”, profesorul de ro-

mână care se ocupa și cu speculațiuni filologice, buco-
vineanul Pavel Paicu – numit de Maiorescu „mărșăvitul
Paicu” – adresându-se lui Panu, i-a zis:
„– Măi Panule, tu ești permanent două negațiuni: Pax
și nu, și ai avea tot dreptul să pretinzi că ești o eternă
afirmațiune, fiindcă după regula generală se știe că două
negațiuni fac o afirmațiune!...”6
A fost singurul și cel mai reușit spirit a lui Pavel
Paicu.

GH. PANU ȘI ERNESTO ROSSI

Panu n-a făcut numai gazetărie politică. El a scris ar-

ticole literare: Studii critice, recenzii asupra operelor
apărute, cronici teatrale, plastice etc. Aceste producțiuni
ale lui Panu, aranjate pe capitole, ar forma interesante
volume care s-ar ceti și astăzi cu interes și folos. Era și
un mare amator de teatru, de adevărată literatură și artă
dramatică, având ca în toate un adânc spirit de
observație și o puternică doză de analiză critică. A fost
cu alte cuvinte un talentat eseist.
Uneori era atât de absorbit de desfășurarea piesei
sau de jocul marilor artiști, încât se simțea transportat
cu totul. Așa s-a întâmplat cazul caracteristic la Iași,
când pe scena teatrului „Sidoli” – după arderea tea-
trului Național de la Copou și înainte de inaugurarea
actualului Teatru Național – marele tragedian Ernesto
Rossi cu ansamblul său minunat a jucat tragedia
Othello.
În scena în care Rossi o ucide pe Desdemona, și
care era de un covârșitor efect dramatic, Gh. Panu care
328
se afla în sală, rămăsese atât de impresionat, încât la
un moment dat, uitând că-i la teatru, s-a ridicat invo-
luntar de pe fotoliul său exclamând în auzul spectato-
rilor:
„– Dobitocule! Ce faci?!”9

LA DURĂU

Locul de refugiu și de reculegere a lui Gh. Panu, a fost

la Durău, în munții Neamțului. Acolo își aduna Panu
prietenii cei mai intimi cu care făcea câte un chef mon-
stru și în care spuma nu numai vinul sau șampania dar
apropourile spirituale, glumele și anecdotele.
La Durău, Panu făcea drumul prin Piatra Neamț. Pe
când funcționa ca profesor de istorie la gimnaziul
Alexandru Cel Bun din Iași, Panu aflându-se la Durău
într-o vacanță, luă drumul spre București, chemat ur-
gent. Constantin Hogaș istorisește în amintirile sale ur-
mătoarele10:

Și îmi aduc aminte și acum, parcă ar fi fost ieri: stă-

team într-o zi de vară și mă jucam cu copiii mei mici în
cerdacul larg al caselor mele din Piatra, când văd pe ci-
neva intrând pe poartă cu un geamantan în mână. Era
Guță Panu.
– Da ce vânt, măi Guță?
– Merg la București, răspunse el punând geamanda-
nul jos în cerdac.
– Cum? asupra examenelor?– Panu era profesor.
– Ei, ia nu mă mai descoase și tu atâta: hai mai bine
în târg să-mi iau niște gulere, niște manșete, niște le-
gători de gât, niște colțuni, și o pereche de botine.
– Ce dracu, măi Guță, pleci la București, fără colțuni
și fără ciobote?
– Haide hai, nu mai lungi vorba, că n-am timp; ți-oi

329
 spune pe drum. Îmi luai pălăria și ieșii cu Panu.
– Ei, ce e măi Guță? Ce cauți tu la București?
– Ce să caut? O venit Brătianu în Iași, o trimis după
mine să mă cheme la dânsul și mi-o zis să-mi fac gea-
mandanul numaidecât și să plec cu el la București. Și
uite, am plecat, fără să-mi pot lua măcar cele trebuin-
cioase.
– Da ce, Brătianu, acum e în Piatra?
– Am venit cu el și peste două ceasuri plecăm.
Panu intra în lupta mare a vieții.

Dialogul sau mai exact dialectul este eminamente

moldovenesc. El arată însă că Gh. Panu a intrat în luptele
politice în timpul lui Ion Brătianu.

REGELE CAROL I ȘI PANU

Se știe că Panu a scris în „Lupta”, un fulminant articol

împotriva Regelui Carol I. Articolul intitulat Omul peri-
culos, apărut în aprilie 1877, i-a atras o condamnare a
tribunalului Ilfov: 2 ani închisoare și 5.000 lei amendă.
Panu însă a fugit la Paris de unde s-a întors după ce
fusese ales deputat și grațiat de Rege.
Când radicalii de sub șefia sa au fuzionat cu partidul
conservator și când la formarea guvernului, figura pe
listă și Gh. Panu, se zice că defunctul Rege Carol I nu l-a
acceptat să devie consilier al Tronului.
Înțeleptul Rege a explicat astfel acest refuz:
„– Nu-l accept pe Panu nu fiindcă m-a atacat, dar fiind-
că n-a respectat legile țării.”
Totuși, ulterior Carol I a primit într-o foarte afabilă
audiență pe Gh. Panu, cu care a conferit timp de trei
sferturi de oră, asupra problemelor la ordinea zilei.
330
 *
Gh. Panu pentru ideile sale progresiste a trecut prin
grele frământări politice, fără a abdica o singură dată de
la democratismul său. El a închis ochii mâhnit de
fluctuațiunile vieții politice dar hotărât de a se consacra
cu desăvârșire scrisului. Era decis să continue lucrarea
sa în polemică cu Radu Rosetti privitoare la Pământul și
sătenii și să continue apariția publicațiunei sale „Săptă-
mâna” proiectând chiar un nou cotidian. În ce măsură
l-a amărât politica și mai cu seamă oamenii politici,
aceasta ne-o arată Constantin Mille în care fostul direc-
tor al „Adevărului” notează pe data de 25 octombrie
1905 – deci cu câțiva ani înaintea morții sale:

Azi am întâlnit la Palatul de Justiție pe Gh. Panu, și

„conu Guță Panu” cum i se spune în intimitate. De mulți
ani noi avem un obicei: cine vede cel dintâi pe celălalt
îi strigă: „Salutare, celebrule bărbat de stat! Cel învins
trebuie să recunoască această victorie, pentru ca altă
dată el să fie victorios. De după o coloană zăresc ieșind
dintr-o secție pe directorul „Săptămânii”. Mă furișez cu
abilitate și îi ies în față strigându-i: „Te salut celebrule
bărbat de stat!”. Conu Guță se oprește însă în loc și mă
privește cu milă. Brațele, ca în timpuri agitate, i se
mișcă; dă din cap cu jale; buza i se umflă și continuă să
mă privească batjocoritor.
– Ce-i coane Guță, ce s-a întâmplat? îl întreb eu.
– Ce să fie, ce să fie!... Bine bre Mille, văd că tot copil
ai rămas…
Cum eu nu vreau să fac neplăcere celebrului bărbat
de stat iau și eu o atitudine tristă și dau din cap răs-
punzând:
– Așa este, coane Guță. Dar ce este vorba?
– Cum! De ce să fie vorba? Apoi la vârsta asta să nu-ți
vie mintea la cap! Să te apuci tu din nou de partide și
de grupări? Nu mai cunoști pe oameni nici acum?
Mișeii și lichelele se adună în jurul tău ca să te specu-
331
 leze, profită de numele tău, și când e vorba de treabă
dau bir cu fugiții. Ce? Parcă avem oameni în țara româ-
nească! Nu, nu, nu! Ești copil dacă mai crezi în așa
ceva…
Conu Guță era dispus, era în vervă și se pregătea să
continue pe această temă, când un mizerabil de client
veni să-l anunțe că-l strigă la proces11.

Nu se precizează la ce s-a gândit Panu în acel mo-

ment, când a exprimat cu tristețe reflexiile de mai sus.
În orice caz nu s-a putut plânge de vechii săi prieteni cu
care a format partidul radical și care l-au urmat fanatic
până la sfârșitul vieții sale.

332
 ADNOTĂRI LA GH. PANU

1. Extras din „Universul Literar” de sub direcția lui

Perpesicius.
2. Idem.
3. G. Ibrăileanu, „Viața Românească” 1910.
4. I. G. Duca, în discursul rostit la înmormântarea lui Gh.
Panu, în numele guvernului.
5. C. Bacalbașa, în „Universul Literar” citat mai sus.
6. C. Hogaș, în „Viața Românească” 1910.
7. C. D. Anghel, în revista „Libertatea”.
8. Gh. Panu, Amintiri de la Junimea vol. I.
9. C. Săteanu, în volumul său Carnaval Literar.
10. C. Hogaș, în „Viața Românească” 1910.
11. C. Mille, în Letopiseț vol. I.

333
.
 ALEX. LAMBRIOR
– Întemeietorul științei filologice –
.
 Așa e trecut în catastiful „Junimii” – căci a fost mem-
bru marcant al acestui cerc – Iacob Negruzzi l-a înma-
triculat astfel:

Lambrior Alexandru, născut la Soci (jud. Neamț) în

septembrie 1845. Profesor și filolog, vesel și pururi
bine dispus. Prin urmare e considerat ca om cu minte,
mai ales că cunoaște multe anectode corosive. Mort la
20 septembrie 1883, în Iași1.

A intrat la „Junimea” în anul 1872, odată cu bunul și

nedespărțitul său prieten de pe băncile școalei G. Panu,
și cu V. Tassu. Ei au format vestita trinitate din cercul ju-
nimist, denumită „Cei trei Români”.
Veneau de obicei tustrei la reuniunile săptămânale,
se așezau unul lângă altul, purtau „aceeași haină de șiac,
cusută de același croitor”, se însuflețeau adesea de
aceleași vederi în același simțăminte, având aceeași ati-
tudine și concepție în fața problemelor ce se dezbăteau,
deși fiecare în parte își avea specialitatea sa.
Prietenia sufletească dintre Panu și Lambrior, la
„Junimea” poate fi asemuită cu aceea dintre Eminescu și
Creangă, căci precum genialul poet era încântat de gra-
iul dulce și scrisul neaoș românesc, de mintea ascuțită
și de umorul sănătos al povestitorului din Humulești,
tot așa și Panu, în tinerețe pasionat istoric, avea o ne-
mărginită admirație pentru erudiția istorică și linguis-
tică, și pentru spiritul și cultura intensă a țăranului
intelectualizat de la Iași, Al. Lambrior. Panu i-a și consa-
337
crat lui Lambrior numeroase pagini, capitole întregi, în
Amintirile sale, în care-l prezintă în toate ipostazele:
țăran ager și isteț, om de cultură, istoric, spirit critic, și
mai ales neobosit cercetător și ca atare cunoscător al
trecutului poporului român.
Înainte de a fi intrat la „Junimea”, „cei trei Români”,
împreună cu Cernescu și A. D. Xenopol au întemeiat în
casa celui din urmă o „societate istorică”, ținând ședințe
săptămânale în care se dezbăteau chestiuni istorice, cu
preferință chestiuni din trecutul poporului Român, pen-
tru că pe atunci istoria Românilor se afla încă în faza di-
buirilor.
Seriozitatea cu care Al. Lambrior discernea atari pro-
bleme l-a impus de la început ca om de știință, apreciat
fiind și de Maiorescu, care ca ministru, l-a trimis să-și
continue studiile filologice în străinătate, unde
Lambrior a avut ca profesori pe Gaston Paris și pe
Darmsteter, la școala de „Înalte Studii din Paris”.

Ce alt om era răposatul Lambrior (scrie I. Negruzzi

în amintirile sale) cu fața sa blândă, caracterul său bun
și manierele sale amabile! Totdeauna vesel, tolerant
față cu toți, inteligent, scriitor harnic, în relațiile pri-
vate era așa de plăcut, încât se zicea de dânsul că este
o adevărată grădină. Lambrior făcea pe toți să petreacă
în „Junimea” și petrecea însuși ca un împărat. Mai ales
la aniversări era de o veselie nemărginită. Ce păcat că
un om care întrunea știința solidă cu forma plăcută a
trebuit să moară așa de tânăr.

Sau în stihuri, când vrea să fie sarcastic cu Gh. Panu,

afirmând că Panu recurge la spiritul critic și competența
lui Lambrior, în poesia „Invocațiune la Muza de la Bolta
Rece”:

În timp ce Eminescu poesii ne citeșe

Invidiosul Panu prin colțuri se muncește
338
 Să iscodească intrigi; cu mâna lui în taină
Pe Tassu, pe Verussi, îi trage ʼncet de haină;
Lui Lambrior de-alături, din cap îi face semne
Vroind la aprigi critici cu sila să-l îndemne.
*
În seara când Eminescu a cetit la „Junimea” roman-
tica și filosofica-i nuvelă Sărmanul Dionis, Lambrior a
surprins auditorul cu întemeiatele sale observațiuni, ar-
hitectonice: anume, el remarca faptul că întrucât
acțiunea se petrece în timpul lui Alexandru cel Bun, ca-
sele descrise de Eminescu nu puteau avea aspect orien-
tal, fiindcă pe acele vremuri poporul român nu venise
în contact cu turcii.
Ca filolog și istoric, el a debutat la „Junimea” și la
„Convorbiri Literare” prin viu grai și prin scris; pus de
Maiorescu să conferențieze, el a tratat în prima sa
„prelecțiune populară” despre Limba cronicarilor și
limba de azi iar în a doua despre Turci.
Întâia sa scriere tipărită în „Convorbiri Literare” tra-
tează despre Literatura populară, studiu în care inter-
calează prea frumoasa colecție de „pilde, povățuiri, în
cuvinte adevărate și povești adunate de dumnealui Vor-
nicul Iordachi Golescul, fiul răposatului banul Radul
Golescul”.
Era un manuscris găsit de V. Pogor în biblioteca
veche – moștenită de la părintele său evghenist – ma-
nuscris pe care Lambrior l-a cercetat și analizat cu sa-
voarea inerentă savantului și marelui iubitor al
poporului său.
Colecția vornicului Iordachi Golescul cuprinde o
seamă de istorisiri glumețe și picante, snoave, zicale și
proverbe populare de valoare și frumusețea Povestii
Vorbii a lui Anton Panu.
Lambrior n-a tipărit decât ceea ce putea să vadă lu-
mina tiparului, deși V. Pogor, ca să se amuze și să amuze
339
vesela societate, insista să se publice tot, spre a-l face
pe „pudicul Naum” să roșească și să sară de bucurie „iu-
bitorii de pornografii ca d-nii Caragiani, Paicu etc.” cum
notează Panu, iar I. Negruzzi să exclame cu duioșie:
– „Păcat că asemenea lucruri nu se pot publica – se
supără Duduca de la Vaslui!”
De asemenea a tipărit în „Convorbiri Literare” (No.
9 din 1 decembrie 1873) sub titlul Limba română vechie
și nouă o prea interesantă Tălmăcire românească a
scrierilor lui Oxenstiern și după un manuscris adus de
asemenea de V. Pogor.
Lambrior a fost acela care, povestitor și amator de
snoave, a stabilit dictonul utilizat și astăzi de inițiați, că
„anecdota primează” și tot el, apreciind nu numai cali-
tatea dar și cantitatea – și din respect pentru mulțime!
– a spus despre „caracudă”, ca și Vodă Lăpușneanu:
– „Proști, dar mulți!”.
Despre junimistul Petru Missir – care era foarte
vesel, viu, guraliv și combativ, și care mai cu seamă
râdea cu mare poftă – Lambrior a spus: „clocotește Mis-
sir”, probă evidentă că ilaritatea provocată de vreo anec-
dotă, farsă sau prostie, a atins culmile…
Gh. Panu afirmă, și pe bună dreptate, că cei „trei Ro-
mâni” adevărați, din sânul „Junimii” erau „Lambrior,
Eminescu, Creangă”, punând în capul lor, pe Lambrior,
ca unul care:

Pe un fond comun cu al lui Creangă, el se ridică prin

inteligența și cultura sa, la înălțimea omului de știință,
care își iubește profesiunea, dar mai ales materialul asu-
pra căruia experimentează, pentru că a iubit mult specia-
litatea sa filologică dar a iubit-o în mare parte și fiindcă îi
dădea ocazie zilnică de a se ocupa de trecutul acelui
popor, de limba populară în care găsea formele cele mai
curate, de limbă actuală pe care o disecă cu cruzime,
voind să triumfeze în contra curentelor nesănătoase4.
340
 Clasificat printre anecdotiști, Lambrior știa ca și
Creangă să istorisească fermecător, făcând pe toți să
râdă, el păstrându-și aceeași seriozitate. Era un
dicționar viu al graiului țărănesc, nealterat de dialectica
orășenească, cunoscător al datinilor, eresurilor, obice-
iurilor și tradițiilor străvechi ale poporului. Avea mare
admirație pentru Alecsandri, boierul, pentru cultul său
față de limba și literatura populară și „avea respect pen-
tru clasa boierească, căreia deși îi găsea defecte, dar tot-
deauna susținea cu mare înverșunare că dacă nu erau
boierii, țările noastre nʼar fi putut exista”5.
Între muzicienii și melomanii „Junimii” el manifesta
un deosebit entuziasm pentru muzica populară româ-
nească, pentru cântecele de jale și de bucurie ale țăra-
nului nostru, fără a disprețui pe Wagner, Beethowen și
Mozart, care provocau discuții aprinse între junimiști.
Ca și Eminescu, el îl iubea pe Creangă, pentru firea
lui de artist și pentru că grăia și scria în limba cea mai
curat românească, în limba țăranului moldovean. Ca și
Eminescu, el îl vizita cu drag pe Creangă, în bordeiul săi
din valea Țicăului, cum arată însuși Creangă în scrisoa-
rea sa din tomna anului 1887 adresată lui Maiorescu:

Răposatul Conta și Lambrior știau căsuța mea.

Pompiliu, d-l Nica și mai ales bietul Eminescu de ase-
menea.
În sfârșit vinerea trecută, 18 spre 19, m-am culcat
iarăși afară după obicei și pe la câte ore voi fi adormit,
nu știu, dar știu că am adormit gândindu-mă cu jale la
societatea „Junimea” ce mai este ea acum! La bietul
Eminescu și ce mai este el acum! la Gheorgie Scseletti,
Lambrior, Conta, și unde mai sunt ei acum!...6.

„Convorbirile Literare” publicând în întregime Ra-

portul asupra noului proiect de ortografia română pe
care Maiorescu l-a prezentat Academiei Române7. Al.
341
Lambrior face în același număr al revistei o serie de
observațiuni asupra acestui raport, ceea ce înseamnă că
era apreciat ca o autoritate indiscutabilă în această ma-
terie, de către autorul direcției noui. De aceea Maiorescu
îl și așează pe Lambrior între Odobescu și Strat, apreci-
indu-l ca om de știință în ale literaturii.
Consemnat într-o singură antologie literară – în
aceea a d-lor M. Dragomirescu, Gh. Adamescu și N. I.
Russu8 – Al. Lambrior a lăsat în urma sa un foarte
prețios material literar, care-l consacră întemeietor al
științei filologice, prin studiile sale apărute în „Convor-
biri Literare” și în „Revista pentru istorie, arheologie și
filosofie” și altele, în limba franceză, în revista „Ro-
mânia”.
Scrisorile sale au fost recent publicate în primul
volum al monumentalei opere pe care I. E. Torouțiu o
consacră „Junimii”, iar D. I. Siadbey a publicat în „Viața
Românească” (No. 1 și 2, 1927) un manuscris postum
al lui Lambrior în care sunt descrise, sub titlul Însemnări
din drum, localitățile pitorești din ținuturile Sucevei și
Neamț și altele din Transilvania și Basarabia.

342
 ADNOTĂRI LA ALEX. LAMBRIOR

1. I. Negruzzi, Dicționarul Junimii.

2. I. Negruzzi, Amintiri la Junimea.
3. Idem, idem.
4. Gh. Panu, Amintiri de la Junimea.
5. Idem.
6. Reprodusă și întregită, La Creangă de N. Timiraș (p. 81).
7. În „Convorbiri literare” de 1 mai 1880.
8. M. Dragomirescu, Gh. Adamescu, N. I. Russu „Literatura
Română”, vol. 2.

343
.
IOAN SLAVICI
.
 Născut în Șiria (Ungaria) la 5 ianuarie 1848. În
„Junimea” pe la 1874. Autor de nuvele, povestiri, cri-
tice și deosebite studii; descoperit de I. Negruzzi în
fundul Ungariei. Acum în București † 1925.

I. Negruzzi, Dicționarul Junimii

Ca și pe Eminescu, Iacob Negruzzi a fost acela care

l-a descoperit și pe Slavici, cu care a întreținut o foarte
bogată corespondență de interes cultural.
Dacă Iacob Negruzzi l-a descoperit, Eminescu a fost
acela care în anul 1874 l-a adus în cercul „Junimii” de la
Iași, după ce mai întâi Slavici colaborase, de la 1871, la
„Convorbiri Literare” cu studiul asupra maghiarilor și
cu comedia sa Fata de birou.
Pe Eminescu, Slavici l-a cunoscut la Viena, unde a pus
bazele vestitei societăți studențești „România Jună”, el
fiind ales președinte, iar Eminescu bibliotecar. Cu pri-
vire la raporturile sale prietenești cu marele poet,
Slavici a scris volumul Amintiri despre Eminescu, dar
dragostea sa neprețuită pentru Eminescu cu care a con-
lucrat la „Timpul”, reiese mai cu seamă din scrisorile pe
care i le adresa și din corespondența pe care a între-
ținut-o cu Iacob Negruzzi.
Astfel, la 14 aprilie 1874, Iacob Negruzzi primește de
la Slavici o scrisoare din care detașăm acest pasaj:1

347
 Mă bucur foarte primind știrea că Eminescu este în
Iași. Au trecut doi ani de zile de când i-am pierdut
urma. Pesemne a fost și el dus cu expediția polară! Îți
mărturisesc apoi că eu țin foarte tare la Eminescu, nu
numai pentru că el m-a introdus în lumea în care pe-
trec acum, făcându-mă cunoscut cu dv., dar și pentru
altele. Felul gândirei sale mă seduce și nu mai puțin mă
seduce forma în care s-a manifestat acest fel.

În anii pe care i-a trăit în tovărășia lui Eminescu, la

Viena, Slavici a fost obsedat de pesimismul schopenhau-
rian, ceea ce se observă din scrisoarea sa datată la 1874
în care se resimte o adâncă depresiune morală și un
profund scepticism, și pe care Maiorescu a calificat-o
„fantastică în disperarea ei”.
Slavici a fost apreciat și de Maiorescu din primele
sale scrieri și-l consideră ca aparținând „nouei direc-
țiuni”; de aceea i-a propus să vie la București pentru a
lua o catedră sau o funcție administrativă sub ministe-
riatul său școlar din anul 1874. În scrisoarea pe care
i-a trimis-o lui Slavici, Maiorescu mai adaugă și urmă-
toarele cuvinte de îmbărbătare2:
Răspunde, mă rog, și mai întâi de toate nu pierde cu-
rajul. Viața întreagă e prea săracă pentru a merita dis-
perarea unui cap ca al d-tale. Te rog să crezi în
interesul și afecțiunea ce ți-o păstrează cercul nostru
literar și îndeosebi
T. MAIORESCU

Din anii tineri, în Ardeal, ziarist, secretar de avocat

și secretar consistorial; apoi folclorist și povestitor,
autor de piese teatrale pe măsură ce începe a colabora
la „Convorbiri Literare” și secretar al comitetului care
a publicat importantele documente istorice ale lui
Eudoxiu Hurmuzache – comitet din care au făcut parte
Kogălniceanu, Hășdău, Odobescu, T. Rosetti și Dimitrie
348
A. Sturdza – Ioan Slavici a desfășurat o fecundă activi-
tate literară, scriind nu numai literatură, dar și articole
de viguroasă polemică, cu ecou puternic în străinătate,
pentru apărarea românilor transilvăneni.
Venit apoi în cercul „Junimii”, el a fost unul din cei
mai gustați adunători de povești populare, populari-
zând folclorul ardelenesc, basmul și poesia populară.
Dar ceea ce l-a impus pe Slavici în acest cerc literar,
au fost desigur nuvelele sale realiste din viața poporului
transilvănean, care a determinat pe P. P. Carp să afirme
că Slavici „nu este în stare decât să creeze oameni buni”
și pe unii din critici să-l considere astăzi drept cel mai
talentat precursor al poporanismului literar.
Din corespondența lui cu Negruzzi și cu Eminescu,
ca și din scrisorile sale cu Maiorescu, se poate reține in-
teresul deosebit cu care Slavici a urmărit toată pro-
ducțiunea culturală a „Convorbirilor Literare” și a
societății „Junimea”. Când Hășdău a făcut revistei a doua
sa celebră farsă cu poesia „La noi e putred mărul”, sem-
nată P. A. Călescu, Slavici a sărit ca ars și a trimis lui
Iacob Negruzzi, la 4 februarie 1886, următoarea scri-
soare:

Grăbesc a te înștiința că Hășdău iarăși ni-a făcut o

poznă proastă. Poesia La noi semnată Călescu e un ca-
raghiozlâc pe care l-a făcut el. Mă iartă, dar nu înțeleg
ușurința „Junimii”. Poesia este într-adevăr superlativul
gogomăniei. Ei bine! Nu e nimeni în „Junimea”, care să
cunoască Deșteaptă-te Române?3

Precum se vede, Slavici e scandalizat de farsa lui

Hășdău, dar în același timp izbucnește și împotriva „Ju-
nimii” care n-a fost destul de atentă.
Stipendiat de societatea literară de la Iași, Slavici a
fost întreținut la Viena, unde a cunoscut pe Eminescu,
cu care a organizat istorica serbare de la Putna. Datorită
349
intervențiilor speciale ale lui Maiorescu și V. A. Ureche,
i s-a prezentat pe scena Teatrului Național din
București, drama Gaspar Grațiani, în care rolurile
prime au fost create de Aristizza Romanescu, Grigore
Manolescu și de Constantin Nottara.
*
Slavici a dotat literatura națională cu basme și poesii
populare, nuvele și romane în care se oglindește mai cu
seamă viața țăranului ardelean, romane istorice, memo-
rii, studii diverse între care cele referitoare la problema
națională de peste munți, polemici istorice și culturale
etc.
A dirijat „Tribuna”, a colaborat la diferite ziare din
Ardeal și din București, precum și la revistele „Convor-
biri Literare”, „Luceafărul” și „Viața Românească”, după
cum de asemenea, în colaborare cu Caragiale și Coșbuc,
a condus doi ani revista „Vatra”, fiind și un fecund cola-
borator al „Adevărului Literar”.
E interesant a mai semnala că în colaborare cu
Odobescu a scris o Istorie Universală și în colaborare cu
I. Manliu o gramatică.
Deși cu câțiva ani înainte de a închide ochii, Slavici a fost
considerat „mort” în forul parlamentului român, totuși cel
mai intransigent istoric și cărturar în chestii naționale – e
vorba de profesorul N. Iorga – l-a reabilitat în literatura
națională prin studiul pe care i l-a consacrat în noua sa
operă Istoria Literaturii Românești Contimporane.
Domnul N. Iorga îi consacră câteva pagini în volumul
întâi, despre Crearea formei, făcându-i printre rânduri
biografia și așezându-l ca scriitor între Odobescu și
Creangă și caracterizându-l ca pe unul din scriitorii cu
fond popular.
Pagina pe care marele istoric o consacră acum scrii-
torului Ion Slavici, este o justă și binemeritată așezare
în galeria scriitorilor noștri clasici.
350
 *
În decursul anilor au scris despre Slavici și opera lui:
Maiorescu, Negruzzi, Nicu Xenopol; apoi N. Iorga
(Oameni care au fost), Adamescu, M. Dragomirescu,
M. Sadoveanu, G. Galaction, Octav Botez, T.
Braniște, Topîrceanu și Sc. Struțeanu (care i-a editat
opera).

351
 ADNOTĂRI LA I. SLAVICI

1. Apărută în Studii și Documente Literare vol. I de I. E.

Torouțiu.
2. I. Slavici în volumul său Închisorile mele, publicată în fac-
simil partea finală a scrisorii lui Maiorescu.
3. Scrisoarea e publicată în Studii și Documente Literare de I.
E. Torouțiu.
4. Opera a apărut în editura „Adevărul” 1934, în două volume
mari.

352
MIRON POMPILIU
.
 Născut în Stei (Crișana) în 20 iunie 1848. În Junimea
de la 1869. Odinioară Pompiliu Moise acum Miron,
profesor de fete, culegător de poesii populare, autor de
povești și de critice. Vestit din cauza insomniilor sale
și a metodei intuitive pentru care este în vecinică luptă
cu Lambrior. La aniversări trimite scrieri și poesii ano-
nime, grozav de corosive. Altfel bun băiat. Sinucis 19
noiembrie 1897 la Iași.
I. N. (Dicționarul Junimii)

În timpul tristei și zbuciumatei sale vieți, pe când ge-

niul său strălucea feeric în câmpul poesiei române,
Eminescu a avut mulți admiratori, prieteni buni și
devotați, dar niciunul nu i-a fost atât de bun și devotat
și atât de sufletește legat de toate visurile, năzuințele
decepțiile și suferințele sale, și mai cu seamă niciunul
nu i-a purtat atâta grijă permanentă, ca profesorul și
scriitorul bihorean Miron Pompiliu.
Acest literat, poet, filolog și folclorist, care în cercul
„Junimii” a adus avântul și însuflețirea unei tinereți en-
tuziaste și toată dragostea pentru limba, literatura, etica
și spiritul poporului transilvănean, ar fi fost în totul
nedreptățit, ca mulți alții, de vitrega și ingrata Zeiță a
uitării, dacă un om luminat și învățat, cu dragoste și cult
pentru istografia literară și pentru „oamenii care au
fost” cum spune N. Iorga, – profesorul și scriitorul d.
Const. Pavel – nu l-ar fi pomenit și evocat într-o lucrare
de liceu activând pe tărâmul culturii naționale.
355
 Cartea doctorului Const. Pavel, intitulată Miron
Pompiliu – 1847-1897, Viața și opera lui, este o
amănunțită istoriografie care luminează figura celui mai
sincer și mai devotat prieten al lui Eminescu.
*
Miron Pompiliu a jucat un rol important în viața in-
timă a lui Eminescu. Îndrăgostit ca și acesta de limba și
literatura poporului, l-a cunoscut pe genialul poet la
„Junimea” în care a intrat la 1869, deci cu doi ani mai
înainte decât Eminescu, devenind îndată un membru
apreciat și colaborator al „Convorbirilor Literare”, în pa-
ginile cărora a debutat mai întâi cu o serie de poesii
populare din Transilvania, volum editat de „Junimea”.
El a trimis „Convorbirilor” o scrisoare în cuprinsul
următor:

Dorind a da publicului iubitor de literatură națională

ocaziunea de a putea cunoaște în câtva și spiritul poe-
tic al fraților de peste Carpați, simțămintele, suvenirile,
afecțiunile și pornirile inimii lor, – m-am hotărât a ti-
pări în broșure manuscriptele ce posed.
Societatea „Junimea” din Iași a binevoit a se însărcina
cu editarea acestor creațiuni poetice populare. Înainte
de a ieși ele la lumină, am aflat de bine să comunic câ-
teva bucăți într-un ziar. Mă adresez dar către Dvs.,
d-le redactor și vă rog a primi în coloanele
„Convorbirilor” aici alăturatele balade, ca probă des-
pre valoarea intrinsecă a volumului ce se va tipări în
curând și care va conține numai balade.
Ele sunt așa precum le-a improvizat nemuritorul
geniu al poporului Român în momentele sale de
inspirațiune: cu prosodia lor silabică neschimbată; cu
rimele neatinse, cu limbajul lor provincial și local ne-
alterat; pe scurt cu păstrarea originalității în toată pu-
ritatea sa.
(„Convorbiri Literare” anul III
No. 17 din 1 noiembrie 1869)
356
 Deci apreciat de la început în cercul „Junimii” și de
revista societății, fiind editat între cei dintâi scriitori
junimiști – încă o dovadă că vechea boierime cultă avea
dragoste pentru limba și literatura poporului.
Deși adept al limbii și gramaticii lui Cipar, Laurian și
Massim și aparținând școalei latiniste ca mai toți tran-
silvănenii și bucovinenii din „Junimea”, Miron Pompiliu
a fost cel dintâi povestitor apreciat la „Junimea” până la
apariția lui Ion Creangă, și avea întâietatea față de
poveștile lui Slavici, fiindcă după cum arată Gh. Panu „el
se apropia mai mult de natură și de limba țăranului,
decât Slavici”.
Aceste însușiri alese ale sufletului său de bun și cult
român – deși a fost unul dintre popularizatorii literatu-
rilor străine – l-a atașat pe Eminescu, sufletește, de
Miron Pompiliu.
Dr. Const. Pavel în istoriografia sa indică anul nașterii
1847, arătând că Miron Pompiliu este al doilea fecior al
popei Nicolae Popovici și numai după ce a trecut
Carpații, stabilindu-se la Iași, a luat numele de Miron
Pompiliu.
Ca o dovadă de cât de mult a fost apreciat la „Juni-
mea” mai e și faptul caracteristic și tradițional pentru
orice membru de frunte al societății, că el s-a bucurat
de câteva porecle. I se zicea „Mirune” și „Keșkemet” ca
o aluzie la obârșia sa ardeleană și ceva mai mult, el a
fost onorat cu titlul de „președinte al caracudei”, în nu-
mele căreia vorbea cu toată autoritatea.
Pe lângă poesii populare și poesii originale a tradus
și publicat în „Familia” și „Convorbiri Literare” poesii
din lirica germană: Goethe, Heine, Platen, Kerner, Lenau,
Rückert, Geibel. Cu acest poet din urmă, Geibel, s-a făcut
o confuzie printr-o apropiere de nume sau o asociație
de idei, căci numai astfel Hășdău a izbutit să facă „Con-
vorbirilor Literare” amuzanta farsă publicându-i-se în
357
revistă faimoasa poesie El și Ea ca tradusă din Gablitz,
poet german inexistent, poesie care sună astfel:

Ca o liră fără sunet

Ca un fulger fără tunet,
Ca un râu fără murmur,
Ca o pasăre tăcută,
Ca o casă ce stă mută,
Și pustie împrejur –
Astfel sunt și eu, vai mie!
Formă fără melodie,
Pur spectacol fără idei
De când dânsa nu-i sub soare
Și puterea-mi cântătoare
A pierit cu moartea ei.

Iacob Negruzzi în Dicționarul său vorbind de această

farsă făcută în lipsa lui și a lui Maiorescu din Iași, con-
trazice pe Panu care susține că poesia inventatului
Gablitz a fost publicată de Miron Pompiliu și arată că
„Burlă care înlocuia pe redactor o aruncă în spatele lui
Luchi casierul tipografiei; acesta asupra lui Burlă, câțiva
asupra lui I. Scipione-Bădescu, toți asupra zețarului, iar
acesta nu știe decât că i s-a dat s-o zețuiască! Facă-se-
va vreodată lumină?”.
Deci în această farsă Miron Pompiliu e scos oficial
din cauză, și nici nu se putea altfel, știut fiind că era un
perfect cunoscător al literaturii germane, și nu cunoștea
un poet Gablitz.
Gramatic, linguist și folclorist pasionat, Miron
Pompiliu participa cu autoritate la ședințele „Junimii”
când se dezbăteau atari probleme. El a publicat în „Con-
vorbiri Literare” recenzii și aprecieri critice asupra gra-
maticelor alcătuite de Manliu, Strajan, Dogaru, și asupra
Cathechismului pentru învățământul religiei în școalele
primare tipărit de S. Popescu la Sibiu, la 1880.
358
 Maiorescu l-a apreciat cu deosebire ca emerit profe-
sor de limba română, pentru care a fost rugat să alcătu-
iască, împreună cu alții din sânul societății, o Carte de
lectură cerută insistent de Maiorescu pe când era mi-
nistru de instrucție.
Cartea nu a apărut, dar mai târziu Miron Pompiliu a
tipărit singur la 1885 o mult valoroasă Antologie
Română2 și diverse cărți didactice în colaborare cu C.
Meissner.
A publicat o serie de frumoase povești populare, a ti-
părit mai multe „Balade populare române”, a editat vo-
lumul Alcătuiri și Tălmăciri al lui Costache Negruzzi,
prefațat de prințul Vogoride și a scris diferite studii asu-
pra limbii și dialecticelor românești.
Ca și Eminescu, aducea și el pentru „Convorbiri Lite-
rare”, spre publicare, poesiile Veronicăi Micle.
Având o profundă cultură clasică, adora mitologia și
Olimpul găzduitor de muze și de aceea îl iubea pe
Caragiani susținând ca și el însemnătatea literaturii po-
pulare.
Patriot iubitor de țară, a fost un dinastic în sensul
profund al cuvântului. La proclamarea regatului el a
scris un Imn care a fost pus pe note de către compozi-
torul Humpel, cumnatul lui Maiorescu.
*
Cunoștințele sale vaste, romantismul său specific și
toată cultura ființei sale l-au apropiat tot mai mult de
Eminescu, cu al cărui suflet se înrudea. Poetul l-a iubit
și el, s-ar putea spune în aceeași măsură în care a iubit
pe Creangă, pentru că găsise și într-însul o nemărginită
dragoste de popor și de trecutul istoric. Îl considera
bineînțeles superior lui Creangă pentru cultura sa, evi-
dent mai mare decât a țăranului din Humulești, ca unul
care făcuse studii superioare. Dacă în Creangă palpita
viața și sufletul poporului moldovan, la Pompiliu bătea
359
inima caldă a Românului de peste Carpați și mai cu
seamă a țărănimii din Bihor. Cu drag și interes asculta
Eminescu cântecele și baladele populare spuse de
Pompiliu, care deseori îi vorbea despre valoarea este-
tică originală a acestei literaturi populare.
Dr. Const. Pavel în studiul amintit afirmă că poesia
lui Eminescu Ce te legeni, Codrule este influențată de ur-
mătorul cântec popular bihorean intitulat Bradul:

– Bradule, brăduț de jale

Ce te legeni așa tare,
Fără boare, fără vânt
Cu crengile la pământ?
– Dar cum nu m-oi legăna
Și cum vântul n-a sufla,
Când o veste mi-o sosit
Și spre mine s-o pornit.

Fermecat de frumusețea și tonalitatea versului și

cântului ardelean, Eminescu cânta și el „cântecul speci-
fic bihorean” al lui Dimitrie Sfurea:

Mai turnați-mi înc-o dată

Vin să beau, că sunt setos,
Dară nu-mi umpleți paharul
Numai de la miez în jos
Ca să-l umplu eu cu apă,
Cu apă rece de la râu
De la râu ce isvorește
Prin ochii triști din pieptul meu.

Cântecul acesta – accentuează dr. Const. Pavel – acor-

duri aproape bisericești, cu refrenuri energice, a încălzit
și pe Eminescu. Poetul îl intona cu ochii scânteietori, cu
atitudinea dramatică și cuprins de un adânc sentiment.
Asupra autorului acestei poesii favorite, Eminescu știa
atât că a scris-o „un biet tânăr transilvănean care avea
360
durere de inimă pentru nenorocitul său popor”.
Multe clipe duioase a petrecut Miron Pompiliu în sin-
gurătatea lui Eminescu și când melancolia punea stăpâ-
nire pe toată făptura poetului, Pompiliu se silea să i-o
alunge și să-l trezească la realitate – o realitate însă de
o adâncă tristețe și durere.
Uneori se cufundau amândoi în discuțiuni asupra
poesiei, și cum istorisește profesorul ardelean, junimist,
Ion Paul în lucrarea lui Dr. Const. Pavel, câteodată
Eminescu îl „mironiza” pe Pompiliu și în glumă îi spunea
că ardelenii sunt greoi…”. Iar Pompiliu îi răspundea ami-
cal:
– „Mihai, un cântec ce trebuie parafrazat nu-i cântec.
Gânduri noui, originale, adânci și atât de omenești, de
ce le strâmbi, de ce le închircești? Lasă-le Mihai, să cadă
calde pe inimă!
Și calde au căzut pe inima unui neam întreg”.
*
Cunoscând multe snoave populare și „corozive”,
Miron Pompiliu – de altfel fire melancolică și reținută –
întreținea uneori buna dispoziție în „Junimea” istori-
sindu-le pe șleau, după cum la banchetele aniversare
improviza versuri… nude care roșeau obrazul pudicilor
Naum, Gulianu, Vîrgolici, Melik etc.
În timpul din urmă, după ce Iacob Negruzzi a părăsit
definitiv Iașul, „Junimea” se mai adună în casa poetului
junimist N. Volenti, fost consilier la Curtea de Apel din
Iași.
Miron Pompiliu, ca șef al caracudei și ca junimist din
vechea gardă, avea acum o justificată întâietate.
A rămas celebră o snoavă populară, o anecdotă cla-
sică în felul ei, cu care Miron Pompiliu a întrerupt, în
casa lui Volenti, lectura unui studiu filosofic al profeso-
rului P. P. Negulescu, numit la Universitatea din Iași.
Ședința era foarte populară, căci se știa că un discipol
361
emerit al lui Maiorescu avea să citească o lucrare filoso-
fică. Erau prezenți toți junimiștii din vechea serie în
frunte cu N. Gane, A. D. Xenopol, V. Burlă, I. Caragiani,
Miron Pompiliu, Petru Missir și junimiștii mai tineri Ion
Paul, S. Mehedinți etc.
Tânărul profesor universitar își începuse studiul în
atenția încordată a întregii asistențe. Citea discipolul lui
Maiorescu încet și filosofal, citea mereu, până ce unii
dintre caracudiști, amatori de „ceaiuri, cafele și cioco-
lată” începură să se impacienteze așteptând savuroasele
gustări.
Deodată, prezidentul caracudei, Miron Pompiliu adu-
cându-și aminte că în tradiția „Junimii” „anecdota pri-
mează”, anunță spre satisfacția tuturor că va istorisi o
anecdotă… Din posomorâtă cum era, caracuda se înse-
ninase iar lectorul-filosof își întrerupse lectura, evident
fără prea multă plăcere.
Și Miron Pompiliu istorisi o anecdotă foarte veselă și
foarte corosivă despre o tânără vădană căreia lupii îi
furau porcii din coteț, cu un final rimat și foarte… popu-
lar, snoavă rămasă celebră în analele „Junimii”.
Tânărul profesor universitar, P. P. Negulescu, fire
sobră și pudică (care indirect era vizat prin poanta fi-
nală a anecdotei în care se istorisea că femeia cu pricina
ajunsese într-o stare foarte… surescitată), s-a supărat
grozav de mult de această intervertire neașteptată și
însoțit de prietenul și colegul său, profesorul S.
Mehedinți, au plecat amândoi de la ședință foarte
mâhniți și pentru foarte multă vreme foarte supărați.
*
… Călătorul care cutreieră cărările ce șerpuiesc între
stâncile pieptoase ale munților Bihorului, și trece Pădu-
rile Craiului pentru a coborî în vale, străbate pitoreștile
sătulețe care se înșiră ca un șirag de mărgele răzlețite
în câmpie.
362
 Trecând prin siliștele Negrului și ale Drăgăneștilor,
el intră în satul Șteiu din apropierea Beiușului, sat unde
printre căsuțele localnicilor se distinge una prin vechi-
mea și primitivitatea ei. E o căsuță în felul celeia de la
Humulești în care a copilărit Ion Creangă… E căsuța
popii Neculai Popovici, și casa părintească în care a co-
pilărit fiul său, Miron Pompiliu.
Și ca și sătenii din Șteiu, trecătorul se descoperă cu
evlavie în fața acestei case, pe al cărei perete se află o
lespede de marmură cu următoarea inscripție, pioasă
amintire înfăptuită de admiratorii lui Miron Pompiliu și
datorită profesorului Dr. Const. Pavel din Beiuș:

Aci
În această casă s-a născut
MIRON POMPILIU
1847-1897
Poet și prozator din Junimea
Folclorist al Bihorului

363
 ADNOTĂRI LA MIRON POMPILIU

1. În „Convorbiri Literare” noiembrie 1869.

2. Gh. Panu, Amintiri.
3. I. Negruzzi, Dicționarul Junimii.
4. Gh. Panu, op. citat.
5. Hașdău în Farsa finală, „Convorbiri Literare”.
6. Vezi în lucrarea de față scrisoarea lui Maiorescu cetită și
Vîrgolici Cipariu.
7. Dr. C. Pavel în lucrarea sa despre Miron Pompiliu, op. citat.
M. Pompiliu Poetul și Opera, 1848-1897.
8. Anecdota mi-a fost istorisită de C. Meissner.

364
PAVEL PAICU
.
 Născut în 27 iunie 1831. În Junimea de la 1865. Odi-
nioară vestit din cauza vițurilor sale corosive precum și
din cauza prospectului său gramatical în care excepțiile
erau mai numeroase decât regulele, mai ales acele în rie
și ție, precum hârie, pârie, dârie, mârâe, hârție, scârție,
sfârție, pârție etc. Acum s-a burghezit și n-a mai venit în
Junimea un șir de ani, până când în 1880 s-a trezit din
nou cu Paicu întinerit. Mort 22 aprilie 1898.
I. N. (Dicționarul Junimii)

Gramatician și linguist, calamburist și anecdotist,

timid și pornograf, latinist și antislavon, junimist și apo-
litic, fostul profesor și director al gimnaziului „Ștefan cel
Mare”, bucovineanul Pavel Paicu a fost unul dintre mem-
brii cei mai reprezentativi ai „Caracudei”.
Gimnaziul „Ștefan cel Mare” avea pe vremea aceea
un corp didactic într-adevăr select și de toate culorile.
Pe lângă „junimistul” Paicu, se afla socialistul liberalizat
Gh. G. Nădejde, literat, poetul socialist și totuși colabo-
rator al „Convorbirilor Literare” N. Beldiceanu, partici-
pant al tuturor acțiunilor democrate, „panistul” Guță
Gorovei, secretarul școalei și bun prieten al lui Eminescu,
și alții mai mult sau mai puțin de vază în lumea politică
sau culturală a Iașilor.
„Directorul” gimnaziului se bucura de o deosebită
autoritate între profesori, nu numai fiindcă altădată di-
rectoratul era considerat ca o superioritate față de în-
tregul corp didactic al școlii, dar fiindcă Pavel Paicu era
367
membru al „Junimii” și frequenta regulat reuniunile ei
săptămânale, deși era clasificat printre „caracudiști”.
Pavel Paicu a fost un „tip” caracteristic și original. Se-
rios, posac, grav, pornograf și totuși sfios, el era unul
dintre aceia care la „Junimea” cultiva anecdota și istori-
sirile indecente, fără a avea însă talentul celorlalți
anecdotiști ca V. Pogor, Caraiani, Creangă ș.c.l. Mutra lui
gravă – o, ce mutră! – era de un comic ilariant, cum îl
portretează și Gh. Panu: „subțire și înalt, cu un gât lung
pe care era așezat un cap mic cât pumnul. Paicu deși era
filolog, era vecinic dispus la glume – foarte nesărate de
altfel – iubind și calambururile”.
Când își făcea apariția la „Junimea” toată lumea iz-
bucnea în cor:
„– Prost e Paicu!”
Dar, vorba ceea: se afla și el în treabă, participând la
discuțiile „Junimii”, făcând filologie și calambururi sau
istorisind anecdote și snoave lipsite de haz…
Dintre toate calambururile sale a rămas unul foarte
reușit. Într-o seară, găsindu-l pe Gh. Panu la „Junimea” i
se adresă astfel:
„– Bună seara, Panule, tu ești întotdeauna afirmativ!”
Și cum nimeni nu-l înțelese, Paicu se lămuri:
”– Știți de ce-i Panu totdeauna afirmativ? Fiindcă nu-
mele lui e compus din două negațiuni: din pas fran-
țuzește și din nu românește, iar două negațiuni știți că
fac o afirmațiune!”
Deși cel mai reușit dintre calambururile sale, aceasta
n-a împiedicat pe junimiștii veseli să repete în cor:
„– Prost e Paicu!”
Abuzând de… arta sa calamburistică, Paicu a cam dat
greș cu filologia, susținând împotriva științei specia-
liștilor, că limba noastră n-a suferit nicio înrâurire sla-
vonă și că cuvintele slavone care par românizate au
primit influența latină…
368
 *
Paicu, deși pornograf, era un timid și un mare naiv…
El însuși a povestit o aventură din tinerețe, când îndră-
gostindu-se de o femeie elegant îmbrăcată, ajuns în fine
la țel, a implorat-o: „Te rog păstrează-ți măcar că-
mașa!”… de timid și stângaci ce era!...
Totuși el cultiva pornografia istorisind „anecdote
măscăricioase” ceea ce l-a dezgustat pe Mitită Sturdza
să mai frequenteze societatea „Junimii”, căci ascultându-l
într-o seară, a doua zi „supusul servitor” al Regelui Carol
I, întâlnindu-l pe Gh. Panu, i-a spus:
– „Societatea d-tră e foarte frumoasă și utilă, dar se
vorbesc acolo lucruri cam necuviincioase…”.
Paicu a fost și un mare naiv… Cei care l-au cunoscut
în intimitate rețin multe întâmplări ciudate sau comice
din viața lui.
Profesorul și contemporanul său, scriitorul Gheorghe
Nădejde – care i-a succedat la direcțiunea gimnaziului
– a istorisit următoarele năzdrăvănii de-ale lui Pavel
Paicu:
Într-o toamnă, când lumea se aprovizionează cu zar-
zavat pentru iarnă, Paicu veni furios în cancelaria școlii,
exprimându-și indignarea contra zarzavagiilor care vin-
deau varza cu preț exorbitant – fiind în acel an o recoltă
slabă de varză.
Ce-i trăsni lui Paicu prin cap? Ca să nu mai fie specu-
lat de negustorii din piață, având vie pe Socola, în apro-
piere de Iași, el își semănă tot terenul cu varză – ca să
aibă varză din belșug și să mai vândă și la alții, să se
aleagă și cu câștig.
Și dă Dumnezeu că în anul următor că se face o re-
coltă bună de varză care se vinde în piață mai pe de-
geaba. Crezând că e un truc negustoresc, Paicu refuză
prețul ce i se oferea de către negustori, și puse oamenii
de la vie să îngroape varza, ca s-o vândă la începutul pri-
369
măverii. Dar… alt ghinion. A fost o iarnă slabă și ploioasă
din care pricină i-a putrezit toată varza… Zerzavagiii,
care-i cunoșteau pățania, ca să-i facă sânge rău, de câte
ori îl vedeau în hală, îi spuneau:
„– Coane Pavăle, am trecut pe la via d-tră și nu știu
de ce, că tare mai… miroase urât pe-acolo!....”
Alta:
La via sa de pe Bucium, Paicu avea un iaz mare care
există și astăzi… Observând că din ce în ce i se rărește
peștele din baltă, și bănuind că oamenii din partea lo-
cului pescuiesc fără voie, el se hotărî să interzică intra-
rea străinilor.
Se duse la târg și cumpără o cantitate enormă de
sârmă, nouă și veche, și puse oamenii să-i îngrădească
iazul, – și nu numai atât, ci să-i facă un acoperiș de
sârmă, un soi de plasă, ca nimeni să nu mai poată intra
cu năvodul în apă. Dar cum oamenii nu erau atât de
proști… au tăiat sârma cu foarfeca continuând în voie
bună pescuirea caracudei junimistului-caracudă…
Și o altă ispravă a marii sale naivități.
Proiectând un voiaj la Berlin, Paicu se gândi să facă
și o afacere cu nemții, ca să-și scoată cheltuiala. Luă cu
dânsul porcii îngrășați la vie, ca să-i vândă cu preț mare.
Și într-adevăr ceru negustorilor prețuri foarte exage-
rate. Se târgui azi, se tocmi mâine, dar din preț nu lăsă…
în timp ce porcii slăbeau văzând cu ochii – dar nu cu
ochii lui Paicu – știut fiind că porcul se îngrașă cu încetul
și că slăbește repede…
În cele din urmă, de teamă să nu-i piardă, Paicu
vându porcii cu un preț mai mic decât cel care i se ofe-
rise la început. Iar când, reîntors la Iași, fu întrebat des-
pre afacerea încheiată la Berlin, el răspunse posac și
scandalizat:
„– Ai naibii porcari sunt nemții ăștia!...”
În „Junimea” veche Paicu figura totuși printre filologi.
370
 ANTON NAUM
Un poet junimist macedonean
.
 Născut în Iași în 17 ianuarie 1829. Intrat în „Juni-
mea” în 1872 după multă stânjenire, cugetare și codire,
dar devenit apoi unul din cei mai aprigi junimiști, chiar
unul din stâlpii societății. Poet liric și sprijinitor al cla-
sicismului pur. Adversar al corosivităților. În special al
lui Pogor, cu care din această cauză, se ceartă necon-
tenit. Numit juridic și pe nedrept acuzat de lipovenism.
Adversar al Caracudei care după timpuri și împrejurări
se clatină mult în credințele sale. Obiectul multor
ghimpi la aniversări, dar răspunzând și el cu mare rău-
tate. Numit și Naumescu, câteodată și „Regele Licrofon”
de Pogor, din cauza unei poesii ale sale unde figura un
personaj cu acest nume. Veșnic tânăr, dar de o vreme
încoace melancolic. Mort la 27 august 1917.

I. N. (Dicționarul Junimii)

Român macedonian după tată, născut în Iași, Anton

Naum, care timp de nouă ani a stat la Paris, unde și-a
făcut studiile superioare la Facultatea de Litere și la
Collège de France, a fost profesor mai întâi la Liceul Aca-
demic din Iași, la Școala militară, la Școala Normală Su-
perioară și în urmă profesor de limba și literatura
franceză la Universitatea ieșeană.
Clasic nu numai prin cultură și prin inspirații poetice,
dar și prin figura sa aristocratică, el a fost de o rară pu-
ritate sufletească, modest ca însăși Modestia, și cel mai
pudic dintre pudicii junimiști, având doar ca egal pe N.
Culianu.
373
 Cultura și literatura, înclinarea sa spre clasicismul
francez, noblețea sa sufletească și delicata sa sensibili-
tate l-au împiedicat pe Anton Naum de a se încadra în-
tr-un cenaclu, fie chiar literar și de aceea multă vreme a
stat pe gânduri și s-a „codit” – cum spune Iacob Negruzzi
– până s-a hotărât a intra în „Junimea”. Dar odată intrat
și cunoscând înalta atmosferă culturală precum și ab-
soluta independență spirituală a mediului, el a rămas
junimist până la moarte.
Anton Naum, ca și Ștefan Gh. Vârgolici, au fost aceia
care au reprezentat la „Junimea” și în revista ei spiritul
culturii latine și îndeosebi al celei franceze. A tradus ad-
mirabil versuri din Lamartine, Hugo, Musset și alții, poe-
tul său favorit fiind André Chenier, pentru care a și fost
poreclit cu acest nume. A tradus de asemeni numeroase
versuri ale poetului provensal Mistral cu care a fost în
corespondență, traduceri pentru care comitetul feli-
briștilor l-a premiat, conferindu-i o diplomă și un condei
de aur, – distincție pe care în vara anului 1882 Vasile
Alecsandri i le-a adus din Franța unde bardul de la
Mircești luase parte atunci, la serbările felibriștilor or-
ganizate de către „Ateneul Jocurilor Florale” din Forcal-
quier.
A luat parte activă la mai toate ședințele societății și
cu toată firea sa timidă, cu toată modestia sa exemplară,
cu toată rezerva inerentă omului de cultură superioară,
cuvântul său a avut întotdeauna răsunet și a fost respec-
tat.
Dintre toți ctitorii „Junimii”, respectând pe Carp și
adorând pe Maiorescu, el l-a iubit mai mult pe Iacob
Negruzzi, fiindcă vedea într-însul adevăratul nucleu al
cercului și al revistei, pe îndrăgostitul de frumos și de
artă și pe omul cu spiritul critic fin, însușiri pentru care
el i-a închinat poemul eroic-comic Povestea Vulpei cu ur-
mătoarea dedicație:
374
 Ție, pentru sfaturile ce mi-ai dat, pentru prieteșugul
și înfrumusețarea talentului moștenite de la părintele
tău, cu toată a mea dragoste, dedic această fabulă.

A avut o nemărginită admirațiune pentru Horațiu.

Iar când în „Junimea” i se făceau unele observațiuni că
inspirațiile sale originale ar semăna cu acele ale poetu-
lui antic, el răspundea – cum arată în scrisoarea către
Iacob Negruzzi din anul 1885:

Este cu neputință într-o elegie scrisă în stilul antic să

nu se întrebuințeze cuvinte și idei identice ca acele ale
autorului pe care îl luăm ca model. Imputarea imita-
țiunei s-a făcut poeților celor mari. La Fontaine cihăit
de critici striga adeseori: „Mon imitation nʼest pas un
esclavage”, iar Molière: „Je prends mon bien ou je le
trouve”1.

Avea oroare de politică, deși ca junimist a fost pus în

situațiunea de-a candida și a se alege la Iași, iar în anul
1892 într-o scrisoare adresată „secretarului perpetuu”,
el arată că acest an i-a rămas memorabil pentru că:

Am căzut la premiul Eliade Rădulescu! Am căzut la

Senat. Am căzut la Academie!

Totuși datorită nu numai culturii sale dar și

insistențelor lui Iacob Negruzzi, el a fost ales membru
activ al Academiei Române în locul rămas vacant prin
moartea scriitorului moldovean Gh. Sion. În discursul
său de recepție el a tratat chestiunea poesiei lirice de la
primele începuturi și până la curent precum și influența
ei asupra poesiei liricilor români în timpul regenerării
politice și culturale din țară.

375
 *
Anton Naum nu se împăca și aproape detesta spiri-
tele decoltate sau anecdotele corosive de la „Junimea”.
El roșea când se citea bunăoară vreo traducere din
Aristofan făcută de Caragiani, sau când se dădea lectură
manuscrisului pornografic al vornicului Iordache
Golescu. Acest soi de literatură îl plictisea și nu odată ar
fi părăsit ședințele dacă nu ar fi fost reținut cu de-a sila
de către prea șăgalnicul Pogor, care ținea musai de a
glumi cu orice chip pe socoteala pudicității și castității
sale.
Naum, în această privință, făcea o singură excepție:
Îl asculta cu drag pe Creangă de câte ori acesta istorisea
vreo anecdotă „corozivă” – așa cum știa numai Creangă
să istorisească – fiindcă admira nu numai umorul său
sănătos și original, dar și graiul dulce al țăranului isteț
din Humulești.
Într-un rând discutându-se la o ședință… „venerică”
ținută la Pogor o problemă în legătură cu civilizația din
antichitate și făcându-se mai multe digresiuni anecdo-
tice și corosive, unii dintre junimiști se întrebară între
ei:
„– Unde am ajuns?”
Naum, supărat foc că într-o societate literară se
poate ajunge la atari conversațiuni, s-a scandalizat și cu
un aer de mustrare și de moralizare a strigat, enervat:
„– Ați ajuns să vorbiți ca la hazna!”2
Acest protest neașteptat din partea unui membru,
tăcut din fire, cum era Naum, a provocat o veselie spon-
tană. Pogor jubila și nu mai găsea astâmpăr.
Altă dată Pogor i-a făcut farsa cu cele două artiste de
varieteu pe care le-a adus la un banchet aniversar și
care, în momentul când Naum citea niște inspirații ori-
ginale, au intrat și i s-au așezat pe genunchi dezmier-
dându-l, sărutându-l și vorbindu-i de… Ovidiu și
376
Boileau…3.
Tablou! Un tablou despre care s-a pomenit multă
vreme în cercul veselei societăți.
*
Iacob Negruzzi, care a avut un adevărat cult pentru
scormonirea trecutului nostru, a insistat multă vreme
pe lângă Naum să-și scrie amintirile. Bătrânul academi-
cian nu le-a scris, dar le-a notat fugitiv în scrisorile pe
care le-a trimis lui Iacob Negruzzi. Astfel în scrisoarea
datată 17 ianuarie 1913, Naum scrie:
Am apucat mai mai, domnia lui Ioniță Sturdza,
ocupația rusească, Regulamentul organic de tristă me-
morie, întreaga domnie a lacomului Mihai Sturdza,
anul 1848, domnia lui Grigore Ghika de patriotică adu-
cere aminte, ocupația austriacă, Căimăcăniile Balș,
Vogoridii, Ștefan Catargiu; am cunoscut în persoană
acea admirabilă pleiadă de oameni: V. Alecsandri,
Kogălniceanu, Negri, Panu, M. Iepureanu, Ralet, apoi
toată domnia lui Cuza și toată domnia până astăzi, în
urma emancipării noastre, a Regatului Carol I. Este
aceasta o longevitate invidiată? Un longi ceri spatium,
cum strigă Tacit! Și acum adunându-mi suvenirile de
la acea epocă depărtată a copilăriei mele și până astăzi,
câte bucurii am avut și câte suferinți, decepții, amiciții,
moarte, iluziuni pierdute, așteptări zadarnice, crude
realități și pierderi de prieteșuguri, iubiri cu sfâșieri
amare care înrăutățesc inima cea mai bună a unui om,
îmi pun întrebarea următoare: Dacă mi s-ar propune
o a doua existență în condițiunile celei dintâi exact, ai
primi-o? Nu, aș răspunde fără șovăială. Odată e de
ajuns4.

Iar în scrisoarea din 20 octombrie 1913, după ce

prietenul său intim I. Negruzzi îi cere să scrie ceva din
timpurile eroice ale anului 1848, el răspunde:
„Suvenirile mele de la 1848”? Acu câteva confuze, știu
377
 că era holeră și revoluție, știu că M. Sturdza arestase
tineretul boierimei la Copou în casa lui Mavrocordat.
Mi-aduc aminte de a fi asistat la fuga lui M. Sturdza din
Iași, și când a trecut trăsura pe sub balconul casei lui
Docan, o doamnă numită Harnav bătea un câine ca să
urle. Credeam că mai știu că M. Sturdza surgunise pe
Mitropolitul Veniamin la mânăstirea Soveja, dar nu știu
dacă nu confund datele: era Mitropolitul Veniamin sau
Meletie. În neștiința mea m-am adresat la vecinul meu
Bonciu care trebuie să aibă aproape suta și iată ce mi-a
spus „Pe cât îmi aduc aminte, ar fi murit de holeră, se
zicea în lume că ar fi fost otrăvit de domnitorul M.
Sturdza cu care Mitropolitul trăia foarte rău. Atâta îmi
aduc aminte”. Și Naum continuă în aceeași scrisoare:
„În privința otrăvirii Mitropolitului mi-a rămas în
minte o frază vestită a lui Kogălniceanu, prin care pro-
testa contra ororilor lui M. Sturdza: «Șʼapoi dă, mai
este și holera doar în țară»”, făcând aluzie la moartea
Mitropolitului5.

Acestea le comunica Anton Naum în anul 1913 când

avea vârsta de 84 de ani. După patru ani, el a închis
ochii, nonagenar ca toți vechii junimiști de rasă.
*
Ana Conta-Kernbach, care a schițat siluetele câtorva
personalități culturale și artistice, îl vede astfel pe
Naum:

Pasul măsurat și sigur, mânile înodate la spate, drept

sprijin, capul alb ca zăpada, privirea aspră.
Cu toată umbra ce-i așază pe ochi pălăria calabreză,
cu tot exotismul mantalelor mai mult sau mai puțin
spaniole ce-i flutură pe umeri, poetul nostru este tipul
răzășului român, mândru de cumpătarea lui și adânc
încredințat de marea valoare a seninătății și a vechii
sale vrednicii sufletești. Începuturile activității lui lite-
rare sunt în „Junimea” – acel roi, acel stup de cugetare,

378
 unic în mersul nostru cultural. Gândiri subtile de cu-
getare, semi-tonuri de culoare și de sentimentalitate,
senine toate și așezate într-o formă aleasă, cele mai de
multe ori colorate de o ironie zâmbitoare. Nicio slăbi-
ciune, niciun sentiment de înmlădiere și de scădere la
acest cântăreț al încordărilor sufletești, la acest drept
credincios al autocrației inteligenței…
Poetul este sol de bine6.

Silueta este cu atât mai interesantă, cu cât e datorită

unei scriitoare în sufletul căreia poesia a vibrat adesea
și a cărei ascuțită inteligență a fost îndeobște apreciată
în mediul cultural.
De pe urma lui Anton Naum rămân două volume:
Versuri cuprinzând numai o parte din producțiile sale
originale, altele nefiind strânse în volum și un mare
volum de Traduceri cuprinzând cea mai mare parte din
traducerile sale publicate în „Convorbiri Literare”. De
asemenea amintita poemă Povestea Vulpei și traducerea
operei lui Boileau Arta poetică.
Rămâșițele sale pământești, la vârsta de 89 ani, se
află înmormântate în cimitirul satului Cândești, de pe
proprietatea sa Vădurele, din județul Neamț.

379
 ADNOTĂRILE LA A. NAUM

1. Scrisoarea e publicată în Studii și Documente Literare ale

I. E. Torouțiu, vol. I.
2. Gh. Panu, în Amintiri de la Junimea.
3. Idem.
4. I. E. Torouțiu, op. citat.
5. Idem.
6. Ana Conta Kernback, volumul Boabe de Mărgean, editura
„Viața Românească” Iași, 1922, pagina 108.

380
AL. PHILIPPIDE
.
 Filippide Al. născut 1 mai 1859 la Bârlad (vezi Huru).
I. N. (Dicționarul Junimei)

În tabloul de fotografii pe care Iacob Negruzzi l-a alcă-

tuit în anul 1883 pentru a avea pe toți membrii „Junimii”,
găsim pe Al. Philippide la No. 69 în rândul al 9-lea, pe-
nultimul, așezat între Gheorghe Negruzzi1 și profesorul
C. Dimitrescu-Iași, fostul rector al Universității din ca-
pitala Moldovei și erudit în ale filosofiei și pedagogiei,
considerat la acea epocă un adversar de știință și egalul
lui Maiorescu.
Iacob Negruzzi, după ce îl înregistrează pe marele sa-
vant în aceste laconice rânduri, revine la litera H., în
dicționarul său pentru a da următoarea explicație po-
reclei cu care Al. Philippide a fost onorat la „Junimea”
unde i s-a zis „Huru”:
Poreclă dată lui Philippide de când a scris un articol
asupra cronicii lui Huru. El intră întotdeauna cu pași
repezi, ca o furtună, în „Junimea” și obișnuit, când se
aude vuietul pașilor săi, Junimea strigă în cor: Huru!
Huru! Huru!2

Porecla l-a făcut celebru și în rândul elevilor săi de

la Liceul Național din Iași, precum și printre studenții
care l-au avut profesor, poreclă care justifica vasta sa
știință în ce privește vechea literatură a cronicarilor
noștri.
383
 Când a intrat în „Junimea”?
În „Albumul societății Junimea” pe care N. Gane3 l-a
înființat în primăvara anului 1859, îl găsim astfel înre-
gistrat: „A. I. Philippide născut la 1 mai 1859 Bârlad. In-
trat la „Junimea” în anul 1880” odată cu Petre Missir,
Xenofon Gheorghiu și N. Mihalcea.
Încă de pe timpul profesoratului său la acest liceu,
elevii din cursul superior aveau o considerațiune
excepțională pentru profesorul lor, de a cărui autoritate
științifică și culturală, ca și de înalta sa moralitate, erau
pătrunși.
Profesor la această Academie istorică, Al. Philippide
infiltra elevilor săi nemărginita admirație pe care o avea
pentru Eminescu. Despre acest cult unul dintre elevii
săi de pe vremuri, Doctorul Ygrec4, într-o cronică scrisă
cu prilejul morții sale (12 august 1933, ora 6 p.m.) evocă
acel profesorat:
Cum sosea în clasă scotea din buzunar volumul de
poesii al lui Eminescu și începea a ceti. Grație citirilor
acestora, mulțumită relevării celor mai frumoase și
mai bogate în imagini și în cugetări adânci stihuri ale
marelui poet, el izbuti să ne pasioneze pentru frumo-
sul literar și artistic în genere, stârnind îndeosebi
admirația noastră pentru posibilitățile – nebănuite
atunci de noi – de expresie a tuturor nuanțelor de gân-
dire și de simțire prin limba română. Până la cursurile
lui Philippide nici nu auzisem de Eminescu.

Acest cult pentru geniul nemuritorului Eminescu, sa-

vantul profesor l-a păstrat până la moarte, precum arată
și fostul său elev profesorul universitar Iorgu Iordan în
conferința comemorativă tipărită de către Institutul de
Filologie Română de pe lângă Universitatea din Iași:
Printre poeții noștri admira în gradul cel mai înalt pe
Eminescu cu care se și cunoscuse de aproape. Știa pe
384
 de rost versuri multe și printre cele mai frumoase de
ale acestuia.

Iar unul dintre elevii săi din ultima serie a stu-

denților pe care i-a instruit, Petru Ciureanu6, în aceeași
lucrare comemorativă, îl portretează astfel:

Un bătrân mic și uscățiv, trecut de 70 de ani, îmbră-

cat în haine largi de modă veche. Purta totdeauna guler
larg și un minuscul papion negru care se armoniza ad-
mirabil cu începutul de zâmbet ironic pe care-l avea în
permanență mai ales când îl priveai din profil. Doi ochi
blânzi se vedeau sclipind de inteligență după sticlele
ochelarilor.
Cu servieta enormă și plină de cărți, cu nelipsita-i
umbrelă în mână, parcă-l văd făcându-și loc, încet și
greu, printre studenți, pe sala vechii Facultăți de Litere.
Își începea lecțiile cel dintâi, imediat după vacanțe, și
le făcea de trei ori pe săptămână. La ora 9 intra în sală
și dicta în picioare timp de două ceasuri. Cursul lui
avea ceva din simplicitatea epică și impunătoare a
antichității clasice.

Această artă de a ține cursuri, atât la 1884 când a

venit la Academia Mihăileană la catedra de Română
ținută de Alexandru Lambrior, precum și la adânci
bătrânețe, în care timp acumulase atâta știință.
Dacă Alexandru Lambrior poate fi considerat înte-
meietorul filologiei, Alexandru Philippide este acela
care a ridicat această specialitate la gradul de știință
pură. Opera sa Originea Românilor ilustrează această
afirmațiune și ea rămâne unica ce s-a scris în literatura
noastră.
Ceea ce l-a atras la „Junimea” a fost desigur faptul că
această societate s-a ocupat cu deosebit interes de
știința filologică prin membrii săi specialiști ca
385
Lambrior, Burlă, Caragiani și Paicu. Dar niciunul n-a
ajuns la erudiția lui Alexandru Philippide, care, după ce
a părăsit „Junimea”, izolat de orice acțiune politică, a
perseverat savant în ramura filologiei, căreia pe lângă
știința propriu zisă i-a dat o elegantă formă literară în
limba cronicarilor, iar alteori în dulcea mlădiere a stilu-
lui lui Creangă.
De nu l-ar fi absorbit știința filologică care în opera
sa e îmbinată cu alte cunoștinți vaste de ordin istoric,
geografic, etic sau național, Al. Philippide ar fi scris stu-
dii literare, căci avea un rafinat spirit critic – ceea ce do-
vedesc diferitele sale studii și rapoarte, unele publicate
în „Convorbiri Literare”, altele în Analele Academiei Ro-
mâne și altele în revistele „Arhiva”, „Viața Românească”
sau în diferite publicațiuni străine.
Fin spirit critic și fin spirit literar, el s-a afirmat ca
atare și în valorosul său studiu asupra Limbii și Litera-
turii Române în a cărei „introducere” începe astfel:

Viața omului se manifestează în patru feluri: în fapte

pentru interesul public, în fapte pentru interesul pri-
vat, în producții artistice și în cunoștinți asupra natu-
rei.
În viața publică intră toate acele fapte pe care omul
le face pentru a satisface dorințele provocate în el de
natură, când faptele sunt astfel încât aduc un folos ime-
diat mai mult societăței decât individului care lu-
crează.
În viața privată se cuprind toate faptele pe care omul
le face pentru a satisface dorințele provocate în el de
natură, când faptele acele aduc un folos imediat mai
mult individului decât societăței.
La viața artistică se numără acele fapte omenești
prin care individul tot sub impulsiunea unor dorinți,
imitează, sculptând și boind, obiectele de la care a că-
pătat cunoștințe prin contractul său cu natura.

386
 La viața de cunoștinți sau intelectuală se cuprind
toate cunoștințele pe care mintea omului le capătă de
la natura exterioară și interioară cu ajutorul simțurilor
externe și al simțului intim3.

Iar pentru a demonstra în ce mod profund a conce-

put filologia, el a definit-o astfel:

Filologia cuprinde dar istoria vieței publice (istoria

politică așa numită de obicei istorie) privată (istoria
socială), artistică (istoria artelor) și intelectuală a
omului (istoria literară).
Viața intelectuală – adică istoria, știința, poesia, ma-
nifestată prin scris se numește literatură.

Ca membru marcant al „Junimii” din a doua serie, Al.

Philippide s-a impus prin erudiția sa luând parte vie la
toate dezbaterile literare și mai ales la cele filologice,
acestea din urmă întreținute de Caragiani, Lambrior și
Burlă; iar cu acesta din urmă a avut ascuțite polemici
linguistice și filologice din care a ieșit biruitor.
El a recunoscut și apreciat ca atare activitatea cultu-
rală a „Junimii” și rolul însemnat al „Convorbirilor Lite-
rare” nu numai în literatura propriu zisă, dar și în
chestiunile de domeniul gramaticii, al etimologiei și fo-
neticii și a consemnat acest merit în opera sa.
La „Junimea” din Iași, Philippide a propus un com-
promis între etimologism și fonetism, care a fost de la
început și a rămas până astăzi ortografia „Convorbirilor
Literare”. Cât de mult a apreciat „Junimea” ca cel mai im-
portant curent cultural din țară, aceasta se vede din ar-
ticolul său polemic cu Gherea intitulat „Idealul” publicat
în revista „Junimii”, studiul căruia criticul socialist a răs-
puns în revista sa „Literatură și Știință” cu un studiu in-
titulat Idealurile sociale și arta.
Pentru fermitatea cu care își susținea părerile lite-
387
rare sau linguistice, Maiorescu îl califică „Izbucnitorul
Philippide-Hurul”.
Ridicând filologia la o vastă și complicată știință, el
a muncit cu aceeași pasiune tinerească și cu același
idealism până la sfârșitul vieții sale, deci știa, încă din
anii tineri, când la 1888 a tipărit Istoria Limbii Române
că „pentru cărți de soiul acesta se găsesc puțini lectori
în țara noastră”, cum se exprimă în prefața lucrării sale.
Cultul său etern pentru Eminescu nu se datorește
numai poesiei și filosofiei genialului poet, ci și purității,
plasticității și frumuseții limbii sale. De aceea îl consi-
dera cel mai mare legiuitor al graiului românesc.

O poesie a lui Eminescu este în stare să răstoarne cea

mai puternică întemeiată dintre toate clădirile lam-
briorotiktiane, a scris el în ale sale principii de Istoria
Limbii (pag. 10), pentru a contesta astfel unele reguli
stabilite de filologii Lambrior și Tiktin.
Solitar, izolat de toată lumea el trăia numai în labo-
ratorul său cultural și radia numai de pe catedră între
studenții care îl venerau și adorau. Blând și îngăduitor,
dar foarte sever în ce privește cartea și studiul, el a în-
zestrat cultura românească cu o operă monumentală
Originea Românilor fiind astfel, cum îl califică profeso-
rul Traian Bratu, un titan al muncii științifice pusă în
slujba poporului său, un titan dârz, ursuz, inaccesibil
oricăror preocupări de altă natură, inaccesibil oricui
pe care nu-l cunoștea ca frate aservit aceluiași ideal.

Era Al. Philippide „dârz și ursuz”, dar cultiva umorul

și anecdota spirituală, ca orice junimist veritabil.
La serbările regale ce au avut loc la Iași cu prilejul inau-
gurării actualei Universități, ministrul instrucției Spiru
C. Haret, întrebându-l când termină opera Magnum Ety-
mologicum, la care lucrase un șir de ani, Philippide a
răspuns:
388
 „– Cred că peste vreo cinci ani, când va ajunge și pă-
rintele Răileanu arhiereu, ca să-mi binecuvânteze lucra-
rea”.
Era de față și preotul Răileanu, fostul rector al semi-
narului „Veniamin Costache” care a făcut haz de acest
răspuns.
Altă dată, profesor fiind la Liceul Național, Al.
Philippide fu inspectat la cursul său de limba română
de către un profesor universitar. Cum unul dintre elevii
clasei superioare răspunse vag la o întrebare,
Philippide, care nu prea avea o idee bună despre cel
care-l inspecta, zise elevului său:
„– Bine tinere, asta ți se pare o chestiune atât de
grea? Lucrurile acestea le știe și un profesor de univer-
sitate!”
Fiind decanul Facultății de Litere, un tânăr profesor
numit la această facultate veni să i se prezinte foarte
respectuos și ceremonios în cancelaria Decanului. Oa-
recum timid, tânărul profesor îl salută astfel:
„– Vă salut, maestre!”
Philippide, cufundat în lucrările sale, ridică privirea
spre noul său coleg de facultate și răspunse posac:
„– Maistru? Maistru? Hm! Maistru e cizmarul d-tale!
Eu sunt profesor!”
Când „Junimea” a pășit în arena politică, Philippide
a încetat a o mai frequenta, după cum din cauza absor-
birilor sale savante, n-a prea participat la ședințele Aca-
demiei Române al cărui membru era.
Ca și Eminescu, Philippide a nutrit un nemărginit
cult pentru cărturarii predecesori ca și pentru literatura
populară. El nu s-a acomodat condițiunilor noi de viață,
nici progresului rapid al electrificărilor mașinismului și
aeronauticii – din care cauză părea „dârz și ursuz”. Dar
contrar aparenței sale, el n-a fost un sceptic; dimpotrivă
a iubit viața așa cum a dăruit-o firea și a cultivat spiritul
389
și umorul, iubind gluma și anecdota. Maxima sa „Nu tot
ce-i nou este și bun” are adânci înțelesuri pentru vre-
murile noastre de astăzi.
Conferențiarul universității ieșene D. Gâzdaru a al-
cătuit întregul repertoriu bibliografic din care se va
putea studia marea operă culturală a lui Alexandru
Philippide.

390
 ADNOTĂRI LA AL. PHILIPPIDE

1. Negruzzi Gheorghe, fratele lui Iacob, junul apreciat.

2. Dicționarul Junimii tipărit în „Convorbiri Literare” în anii
1924-1925.
3. N. Gane, Albumul Junimii tipărit în vol. IV Studii și Docu-
mente Literare de I. E. Torouțiu.
4. Dr. Ygrec în ziarul „Adevărul”.
5. Iorgu I. Dan.
6. Idem.
7. C. Săteanu, în volumul Curierul Literar.

391
.
ȘTEFAN G. VÂRGOLICI
.
 Născut în Borlești (jud. Neamț) în 13 octombrie
1843. În Junimea din 1871. Profesor și autor de nume-
roase scrieri în versuri și proză, chiar și de studii asu-
pra literaturii spaniole, punct ce are comun cu V.
Alexandreescu-Urechia. Dar, pe cât se sperează, singu-
rul punct comun. Traducător de poesii franceze, en-
gleze, spaniole și germane. Autorul vestitei poeme Om
și Om. Numit și Io Spako. Buhuș zice că Vârgolici
îngroșindu-se, se burghezește din ce în ce mai mult.
Râsul său homeric deșteaptă multă critică și furie în
Junimea. Mort iulie 1897 la Iași.
I. N. (Dicționarul Junimii)

Poet, prozator, critic, istoric literar, filolog și polemist

– Ștefan Vârgolici face parte din grupul „profesorilor”
pe care „Junimea” i-a dat în prima serie, sub influența
hotărâtoare a artei profesorale și a nouei direcțiuni a lui
Maiorescu.
Dacă e să se ție seamă de grupul „pudicilor”, el poate
fi considerat al patrulea, după Culeanu, Naum și Melik…
întrucât, ca și aceștia, Vârgolici era hotărât pentru „pu-
dicitatea în literatură”1. Dar în vădit contrast cu aceștia
el lua parte febrilă la discuțiunile săptămânale și avea
tot curajul să-și susțină și uneori chiar să-și impună
punctele sale de vedere în diferitele chestiuni ce se dez-
băteau. Ca exemplu în această privință este credința sa
fermă că vestita baladă populară Miorița nu aparține
unui singur, ci mai multor poeți-țărani, care în decursul
395
vremurilor au modulat-o mereu până i-au dat forma de-
finitivă pe care o cunoaștem astăzi.
Ca și Anton Naum, Ștefan Vârgolici, fiu de țăran din
ținutul Neamțului, a reprezentat cu autoritate spiritul
culturii latine în societate, fiind și el trimis de „Junimea”
ca să-și continue studiile superioare la Paris și la Ma-
drid.
Apreciat de Maiorescu, acesta l-a numit profesor la
facultatea de litere din Iași în împrejurările relatate în
cuprinsul scrisorii postume a lui Maiorescu din acest
volum.
*
Ca o dovadă de rolul său preponderent în „Junimea”
este faptul că Ștefan Vârgolici s-a bucurat de două po-
recle: i se spunea „Cavenco negustor de porci” și „Om și
Om”.
„Negustor de porci” fiindcă era scurt și gros, puțin
ciupit de vărsat și deseori foarte aprins la față din
cauza grosimii și a grăsimii: de n-ar fi avut aceste
particularități care au inspirat prima poreclă, Șt.
Vârgolici – cum se vede și din fotografia sa – ar fi putut
fi luat drept Gheorghe Mârzescu, fostul ministru și pro-
fesor din Iași cu care aducea prin barbetele și portul
său elegant.
Porecla „Om și Om” i se trage dintr-o poesie a sa ori-
ginală cu acest titlu. În această privință Gh. Panu rela-
tează următoarele:

Într-o seară, Vârgolici vine la „Junimea” cu o poesie:

Om și Om. Subiectul era de un prozaism și de o naivi-
tate excepțională. Poetul punea în evidență faptul că,
oricare ar fi deosebirea de rang și de situație socială,
oamenii sunt tot una… când dorm. Așa, poesia începea
cu descrierea unui rege sau împărat, arătând cum îm-
păratul când nu doarme se deosebește de ceilalți oa-
meni, apoi adaugă următoarele:
396
 Însʼa lui putere, fală și mărire
Ține numai ziua, el deștept fiind
Dar vremea cât doarme nu-i deosebire
Între el ca rege și un om de rând.

Și pe această temă urmau încă vreo cinci-șase strofe.

Chiar caracuda și cei nouă care nu înțelegeau nicio-
dată nimic, s-au revoltat de banalitatea ei.
– Ce dracu, zise unul din ei, cum că Bodnărescu nu
este prea înțeles – lucru de care ne plângem – nu în-
seamnă ca Vârgolici să ne dea lucruri pe care și copiii
de cinci ani să le poată înțelege. Iar d-l Caragiani
adaugă:
– Frate, apoi eu știu o cimilitură care spune același
lucru ca și Om și Om, deși trivial dar nu banal.
De câte ori d. Caragiani lua cuvântul, iubitorii de
glume și de lucruri sărate deveneau atenți.
– Iată cimilitura, zise d. Caragiani: Cinel, cinel, ce ne-
voie face pe Împărat să se coboare de pe cal ca orice
om?
– Om și Om! răspunseră în cor cu toții.

Aceasta este sorgintea celei de a doua porecle cu care

„Junimea” l-a gratificat pe Ștefan Vârgolici.
Uneori el făcea parte din grupul celor care „nu pri-
cepeau nimic” fără însă a păstra tăcere și a se mulțumi
numai cu această protestare, căci avea întotdeauna ar-
gumentul polemic sau spiritul critic de observație.
*
Începuturile sale scriitoricești și colaborarea sa la
„Convorbiri Literare” încep de la 1868 după o prealabilă
corespondență întreținută cu I. Negruzzi, pe când își
făcea studiile în străinătate. Când a intrat în „Junimea”
a început să colaboreze la revistă și să ție „prelecțiuni
populare” conferențiind în vechea serie, și în ciclurile
stabilite de Maiorescu. În prima conferință el a tratat
despre Teatru iar în cele următoare despre Poloni,
397
Fanarioți – dovadă despre erudiția sa artistică și isto-
rică.
În afară de inspirațiunile sale originale, el a publicat
o serie de poesii traduse din poeții clasici ai Franței și
altele din Byron, Schiller și din Anacreon. A scris de ase-
meni un studiu asupra literaturii spaniole făcând cunos-
cut în țară pe Cervantes, Calderon, Lope de Vega și alții,
și traducând după textul original pe Don Quichotte pu-
blica în „Convorbiri Literare”.
A avut o nemărginită admirație pentru Eminescu, și
a fost adânc îndurerat de mizeria în care se afla poetul
în anii din urmă ai vieții sale tragice – ceea ce se vede
din pasajul unei scrisori trimisă în martie 1887 lui Iacob
Negruzzi:

Eminescu care e la Neamț e cu totul bine, dar dacă ar

veni în Iași n-ar avea cu ce trăi. Nu s-ar putea face ceva
pentru dânsul? Vreo rentă viageră, vreo recompensă
națională? Sau vreo pensiune de la vreun bogătaș de
pe acolo? E o adevărată rușine pentru țară ca un ase-
menea om să n-aibă cu ce trăi în viață, când numele lui
va trăi cât veacurile4.

Această mare admirație pentru Eminescu l-a îndem-

nat să poarte interes și Veronicăi Micle și să insiste ca
să i se publice versurile în „Convorbiri Literare”. Preve-
derea sa profetică că Eminescu „va trăi peste veacuri”
nu numai că se confirmă, dar ea denotă spiritul său cri-
tic și sensibilitatea sa artistică.
De altfel, acest spirit critic Ștefan Vârgolici l-a confir-
mat și printr-o altă profeție când în decembrie 1889 îi
scrie lui I. Negruzzi următoarele despre N. Iorga:

Odată cu scrisoarea mea pleacă la minister o petiție

a tânărului Neculai Iorga, care cere o suplinire la liceul
din Focșani, cursul superior, de limba română sau la-
398
 tină, suplinită actual de aceeași persoană.
Acest tânăr Iorga a trecut ieri licența în litere, secția
istorico-literară, cu un succes extraordinar de strălucit,
după ce a urmat fiind elev al școalei normale de aice
numai un an cu cursurile facultății noastre de litere. La
iunie trecut el a dat toate examinile anului I numai cu
bile albe și acum la începutul anului curent, căpătând
de la Consiliul facultății dispensa de inscripțiuni, a dat
restul examinilor de doi ani, și în sfârșit examenul ge-
neral de licență, fiind admis magna cum laude.
Este un băiat cu desăvârșire distins, cum n-am avut
și probabil mult timp nu vom avea în facultatea noas-
tră, un adevărat fenomen, și ca memorie, și ca putere
de judecată, și are numai 18½ ani. Este însă de o sănă-
tate delicată și ar vrea o suplinire (căci e sărac) în
așteptarea unui concurs sau a unei burse pentru străină-
tate, mai ales că e vacantă o bursă din fondul Niculescu,
pentru limba greacă, tocmai partea în care el s-a spe-
cializat. Știe foarte bine limbile clasice, cunoaște fran-
ceza, spaniola și italiana, mai puțin germana cu care
însă se ocupă. El a făcut admirația noastră a tuturor și
ar merita să se creeze o bursă anume pentru dânsul.
Solicitez recomandarea și ajutorul tău pentru acest
tânăr5.
Iată cum recomandă profesorul Vârgolici pe elevul
său, care stârnise admirație unanimă a universitarilor
ieșeni, și pe care, la vârsta de 18½ ani îl consideră un
fenomen. Această scrisoare a lui Șt. Vârgolici rămâne în
cultura românească cea mai interesantă descoperire și
contribuție pentru savantul istoric și cărturar N. Iorga,
la cea mai caracteristică parte a biografiei sale.
Este același spirit erudit cu care Vârgolici a apreciat
și pe Eminescu.
*
Precum am văzut, Ștefan Vârgolici era al patrulea
dintre „pudicii” junimiști. Un pudic care însă avea ri-
poste serioase și energice, când în dezbateri de pildă,
399
Pogor intervenea cu vreo șotie sau vreunul dintre
anecdotiști deplasa conversațiunea sau lectura prin-
tr-o snoavă sau vreo istorioară corosivă.
În „amintirile” sale, Gh. Panu relatează următoarea
scenă hazlie:
Multe îi făceau bietului Vârgolici – mai cu seamă
Lambrior și cu mine!
Vârgolici venea la „Junimea” și se așeza pe un scaun
liber, de exemplu lângă mine. Alături de mine era de
exemplu Lambrior, iar al treilea scaun îl ocupa Tassu.
Vârgolici începea a tuși. Desigur că nu era vina lui. Ce
n-ar fi dat omul să nu tușească?
Eu, la cel dintâi acces de tusă, îmi astupam urechea
din partea lui și făceam o figură enervată, zicându-i:
– Ce te-ai pus lângă mine ca să strici toate geamurile
de la Mitropolie?
După câteva minute omul iar tușea. Atunci eu mă ri-
dicam și mă duceam tocmai în fundul salonului, de-
parte.
Rămânea un fotoliu gol între Vârgolici și Lambrior,
prin urmare pe Lambrior nu putea să-l jeneze tusa
cum mă jenase pe mine.
Cu toate acestea după vreo zece minute, în urma unei
tuse stridente a lui Vârgolici, Lambrior ținându-se cu
mâinile de urechi, părăsea și el locul, refugiindu-se cu
ostentație într-altă parte.
Ceea ce era mai nostim, e că după vreo zece alte mi-
nute, Tassu care ocupa tocmai al treilea fotoliu, departe
de Vârgolici, făcea aceeași mimică și fugea și el, ceea
ce provoca râsul în „Junimea”, iar Vârgolici se mulțu-
mea să ne zică:
– Sunteți niște caraghioși!6

Iată dară că Vârgolici era un pudic dar nu un timid,

și răspundea prompt. Gluma lui Panu, Lambrior și
Tassu, cei trei români poate fi apreciată ca deplasată –
dacă nu ținem seamă că ea se petrecea în vesela socie-
400
tate și care asemenea ghidușii corespundeau acelei at-
mosfere.
*
Ca inspector general al învățământului secundar,
Vârgolici a fost foarte sever. Sever dar drept și obiectiv,
ca un magistrat.
Pentru severitatea sa absolută și mai ales pentru fap-
tul că el a încondeiat pe aceia dintre profesori care exer-
citau și o altă profesiune – ca avocatura de pildă. Al.
Vlahuță l-a executat în revista „Viața” (1893) iar spiri-
tualul doctor A. Ureche-Iodoform ironizând un raport
al său, l-a trimis la coș ca acest calambur:
„– Acest raport îi vâr… gol… ici!”
Firește, fiind o figură deosebită a „Junimii” el apare
și în revista „Muza de la Borta Rece” îndreptată îm-
potriva cenaclului de la Iași. Autorul revistei, M.
Zamfirescu, îi spune Vârcolaci prezentându-l în câteva
scene:

Vârcolaci
Protestez și cer cuvântul, să constat că eu nu fac
Versuri proaste, nesărate, ce la nimene nu plac.

De slavă și nădejde, osârdie și strună

Pieri-vor ca năluca de-a vremilor furtună,
Și scrierile mele în limba slavonească
Se vor uita cu totul în țara românească.

Lipsite de orice spirit și ironie, aceste rime recunosc

în poanta lor esențială, erudiția și cultura lui Ștefan Vâr-
golici, junimist până la moarte, și unul dintre discipolii
lui Maiorescu, care a educat câteva generații în școlile
și universitatea din Iași.

401
 ADNOTĂRI LA ȘTEFAN VÂRGOLICI

1. Gh. Panu în Amintiri de la Junimea.

2. Vezi capitolul Maiorescu și viața intelectuală a poporului
Român din prezenta lucrare pag. 33 și urm.
3. Gh. Panu, Vol. I, op. cit.
4. În vol. I Studii și Doc. Literare de I. E. Torouțiu. Propunerea
lui Șt. Vârgolici ca vreun „bogătaș” să asigure o pensiune
lui Eminescu, îndreptățește oarecum acreditarea că
junimiștii cu avere s-au dezinteresat de boala și de „să-
răcia-lucie” a poetului.
5. Idem, același prim volum.
6. Gh. Panu, Amintiri de la Junimea vol. II.

402
I. M. MELIK
.
 Născut în București în 15 august 1840. În Junimea
de la 1865. Odinioară junimist înfocat dar totdeauna
tăcut. A scris multe cărți, dar nimic în „Convorbiri”. La
început foarte întreprinzător în idei, căci propunea se-
rios ca Junimea să ia în întrepindere exploatarea unei
mine de sare. Însă propunerea s-a respins. A fost întâ-
iul administrator al tipografiei Junimii, dar pe scurtă
vreme. Apoi mulți ani a fost casierul Junimii la Aniver-
sări. În vremea faimosului proces al lui Maiorescu se
pasionase atâta, încât a provocat în duel pe răposatul
Cocuță Casimir, prezidentul Curții fiindcă nu vrea să-l
lase să intre în Curte, procesul fiind declarat secret. Se
zice că ar fi vorbit 23 cuvinte de la începutul Junimii
până la 1880, dar mulți contestă această cifră, găsin-
d-o exagerată. Mort în 20 ianuarie 1889.
I. N. (Dicționarul Junimii).

Faptul că I. M. Melik este înregistrat cu atâtea carac-

terizări în acest dicționar, și faptul că el s-a bucurat și
de câteva porecle – deși n-a fost decât un simplu mem-
bru rămas până la moarte junimist – arată că el a fost
privit în societate cu o deosebită considerațiune fiind
stimat de toți profesorii junimiști în frunte cu Maiorescu.
A fost poreclit „Mirmilic” și prin derivate „Irmilic”.
Această din urmă poreclă ca o aluzie la avariția sa și la
numele vechii noastre monede metalice: irmilicul. I s-a
mai spus și „Mindrigiu”, aluzie glumeață la originea sa,
mai toți mindrigii ieșeni de pe vremuri fiind armeni.
405
 Alăturea de N. Culianu și A. Naum, el a format trini-
tatea pudică în sânul societății, cu singura deosebire că
era mult mai tăcut și mai sobru. Îi repugnau glumele…
corosive dar, deși matematician și geometru, se interesa
de bunul mers al societății și avea o deosebită dragoste
pentru farmecul istorisirilor și glumelor lui Creangă.
La ședințele „Junimii”, prin atitudinea sa impasibilă,
balansa între grupa celor „cari nu înțelegeau nimic” și
între grupa compactă a „Caracudei”.
Era imun oricăror inspirații poetice și speculațiuni
filosofice și uneori, plictisit din această cauză, se enerva
în tăcere și își smulgea firele din mustața-i groasă cât
vrabia.
Iacob Negruzzi, făcând o anchetă discretă, a consta-
tat că dintre vechii membri ai cenaclului, numai Melik,
Culianu și Tassu n-au scris niciun vers. Ceea ce Melik a
ținut să dezmintă și să facă dovada că poate versifica.
Într-adevăr, după insistențele lui I. Negruzzi ca fiecare
membru să scrie ceva pentru Albumul junimist rămas
postum, Melik s-a grăbit să semneze următoarea
versificație:

Să scriu?
Ce?
Nimic!
Melik!

Astfel că el s-a afirmat nu numai ca un poet spontan,

dar și ca un om de duh1.
*
Profesor întemeietor și director al faimosului „Insti-
tut Academic” din Iași se afla în permanență la școală,
căci deși locuia în altă parte, venea cu noaptea-n cap la
institut pentru a supraveghea buna orânduială în școală,
orele de recreație, repertoriul, masa etc.
406
 Avea oroare de socialism și de tinerii care frequentau
„Casa din sărăcie” a lui Ion Nădejde, mai ales de când cu
revoluția și greva școlară a elevilor din „Institut” pusă
la cale de elevii Const. Mille și V. G. Morțun împotriva lui
M. Eminescu, profesor de limba germană2.
*
Pentru pudicitatea sa, Gh. Panu îl califică „fată mare”,
iar A. D. Xenopol, fost elev și în urmă profesor al „Insti-
tutului Academic” vorbind de Melik, arată că era un „om
de o desăvârșită și drămăluită exactitate, care nu învoia
profesorilor nici cea mai mică întârziere la cursuri, fără
a o nota reducând leafa în proporție cu orele și chiar mi-
nutele lipsite. La «Junimea» îl râdea spunându-i că era
Melik – Emindrigiul (era de origine armean) care coase
la absente”3.
N-a activat în politică și de aceea când junimismul
politic era în apogeu n-a putut fi decât inspector școlar,
iar cărțile sale de specialitate au putut fi introduse cu
mare greu în școli.
Interesant că „Junimea”, deși societate eminentă lite-
rară, l-a însărcinat pe Melik cu o „lucrare de aritmetică”
pentru gimnaziul inferior până la februarie 18664”, ceea
ce arată că de la primele începuturi această societate a
acordat o deosebită atențiune învățământului și lipsei
de bune cărți didactice.
Matematician erudit, Melik a publicat: Elemente de
geometrie, Elemente de aritmetică, Equerul grafometru
și Curs practic de geometrie fiind unul dintre profesorii
de mare autoritate ai Universității din Iași5.
A fost la început administratorul tipografiei Junimiste
și al „Convorbirilor Literare” în care n-a publicat nimic,
bucurându-se de stima tuturor membrilor societății, și
fiind în strânse raporturi de amiciție cu clasicul și acade-
micul Anton Naum, care, îndurerat de pierderea sa, îi scrie
lui Iacob Negruzzi, la 16 februarie 1889:
407
 Am pierdut pe bietul Melik în șapte zile din bun să-
nătos ce era. Mi-a lăsat un gol în inimă căci eram foarte
strâns cu el. A lăsat patru copii și este în casa ceia un
doliu nesfârșit. Doamna Melik m-a rugat să te întreb
dacă Ministrul a aprobat cărțile lui Melik. Te rog răs-
punde-mi. Ea sperează mult în amiciția prietenilor
bărbatului său.

Se vede și de aici, din scrisoarea poetului A. Naum,

rolul preponderent pe care-l avea Melik în vechea gardă
junimistă și autoritatea morală de care se bucura pentru
însușirile sale alese de eminent profesor.

408
 ADNOTĂRI LA I. M. MELIK

1. Vezi convorbirea dintre mine și C. Meissner, apărută în vo-

lumul meu Carnaval Literar.
2. Vezi C. Mille: Dinu Millian roman autobiografic.
3. A. D. Xenopol în Istoria ideilor mele tipărită în vol. IV Studii
și Documente Literare de I. E. Torouțiu.
4. Vezi registrul proceselor verbale ale „Junimii” redactate de
A. D. Xenopol și publicate în vol. IV a lui I. E. Torouțiu,
opt. cit.
5. Vezi vol. IV, I. E. Torouțiu, opt. cit.

409
.
C. DIMITRESCU-IAȘI
.
 Din inițiativa unui comitet de profesori în frunte cu
d. C. R. Motru, s-a tipărit un volum omagial închinat
vieții și operei lui C. Dimitrescu-Iași, fostul profesor uni-
versitar din Iași și București, și fost prețios colaborator
al lui Spiru C. Haret la marea reformă a învățământului.
Într-un articol pe care semnatarul acestor rânduri
l-a publicat în „Adevărul” s-a arătat rolul covârșitor pe
care l-a avut C. Dimitrescu-Iași în epoca sa de glorie –
când era apreciat ca un filosof de talia lui Maiorescu. Așa
îl apreciază și d. profesor I. Petrovici în Amintiri Univer-
sitare – în care îl compară cu Maiorescu – și tot astfel îl
valorifică și Iacob Negruzzi în Dicționarul Junimii vor-
bind de succesele mari ale „prelegerilor” sale, pe când
aparținea cenaclului junimist.
D. C. Meissner păstrează multe și interesante amin-
tiri de pe urma amiciției sale cu acest erudit uitat, care
a fost un artist și un boem, un causeur delicios, a cărui
societate o căuta cu predilecție și cu mare preferință
până și neîntrecutul causeur Caragiale.
C. Dimitrescu-Iași a stăpânit într-o vreme spiritul
culturii române. Îndeosebi în lumea universitară. De
aceea, deși liberal în politică, era apreciat și admirat în
tabăra adversă, în „Junimiea”, atât la Iași, cât și la
București.
Pentru a documenta această afirmațiune vom aduce
un fapt caracteristic, uitat de multă vreme, dar astăzi,
când cărturari autorizați îi evocă memoria, în plină ac-
tualitate:
În anul 1894, Alex. Vlăhuță și Doctorul A. Ureche, di-
413
rectorii revistei săptămânale „Viața” au organizat un
„concurs literar” în virtutea căruia urma să fie angajat
un redactor.
S-au prezentat în total 23 de concurenți, iar rezulta-
tul concursului a început să apară de la No. 13 al „Vieții”
(20 februarie 1894).
Între concurenți au fost: poetul I. Păun-Pincio, Ștefan
Scurtu, Grigri, Ion Gorun ș.a.
A fost proclamat reușit Ion Gorun (Al. Hodoș), care
a și rămas colaborator statornic al „Vieții”.
Concursul consta într-o poesie, o cronică literară, o
schiță sau nuveletă, și într-un portret literar al unei fi-
guri contemporane din cultura românească.
Poetul Pincio a schițat portretele lui O. Carp și
Gheorghe din Moldova, iar Grigri, pseudonimul lui
Grigore Tăușan (Petronius) a făcut următorul portret
lui C. Dimitrescu-Iași.

De vreo 40 ani, înfățișare maiestuoasă, capul foarte

dezvoltat, din prima vedere îți sugeră ideea că e cineva.
Om de cultură superioară, are multe cunoștințe bine
ordonate și solid stabilite; ține prelegerile sale la Uni-
versitatea din București, în fața unui public numeros.
Unul din cei mai eloquenți oameni, poate, ai timpu-
lui, frazele sale sunt de o corectitudine și o frumusețe
rară, deși vorbește repede. Câți n-ar vrea să scrie pe
îndelete tot așa de frumos cum vorbește curent
Dimitrescu. De multe ori rămâi înmărmurit de toren-
tul acesta de fraze alese, de cuvinte potrivite și ele-
gante, toate exprimări de gânduri adânci. Atunci când
o emoție îl stăpânește, însuflățește cuvântarea sa așa
de mult, că devine o melodie poetică, te transportă în
lumea frumosului. În el sunt unite subtilitatea omului
de știință cu sensibilitatea de artist.
Cam neglijent în micile lui afaceri, elegant și în vorbă
și în gesturi, îi place viața luxoasă.
Caracteristice: poartă veșnic o batistă colorată, care
414
 în timpul cât vorbește, n-o ascunde în buzunar; nu e
deloc spiritist și oricând i se prezintă ocazia face glume
– glume de om superior – intelectual – la adresa lui.

Este singura siluetă ce s-a scris despre acest intelec-

tual boem, filosof și rector – literatura noastră necunos-
când încă la acea epocă portretul literar, ci numai
„silueta”, așa precum a susținut-o și Vlăhuță în Albumul
său din „Viață”.
„Gluma” aceasta a lui „Coco Dimitrescu” cum îi spu-
neau intimii, era un deliciu și pentru Caragiale, unul din-
tre intimii săi prieteni, și această „glumă” a cunoscut-o
și prea severul D. A. Sturdza, pe care doară Spiru Haret
l-a putut convinge despre superioritatea filosofului evo-
cat acum.
Cei care l-au cinstit prin volumul omagial, au cinstit
însăși cultura românească și în această privință aportul
și pasiunea confratelui nostru d. Gr. Tăușan-Petronius
este demnă de admirațiune.
C. Dimitrescu-Iași a făcut și el parte din cenaclul
„Junimii”, în al cărui Dicționar secretarul perpetuu l-a
înregistrat astfel:
Dimitrie Constantin, născut în Iași 25 februarie
1849. În „Junimea” de la 1878. A făcut prelegeri popu-
lare lăudate, dar n-a scris nimic până acum, cu toate
îndemnurile redactorului. Mort în aprilie 1923 la
Severin.

În ramura filosofiei românești – până la acea epocă

– Maiorescu și C. Dimitrescu-Iași s-au bucurat de
aceeași înaltă reputație și străluceau amândoi în aceeași
aureolă „ca un vultur cu două capete, ca marcă a
secțiunei filosofice” în templul culturii noastre, așa cum
îi califică d. profesor I. Petrovici în ale domniei sale
Amintiri universitare dar care totuși face un fundamen-
415
tal distinguo între ele.
Dacă în realitate, ca om de știință, nu-l deosebea prea
mult erudiția sa, C. Dimitrescu-Iași contrasta cu marele
Pontif al „Junimii” și al criticii literare, prin simplicitatea
și sociabilitatea sa, prin spontaneitatea spiritului său
comunicativ și antrenant, prin temperamentul său de
autentic boem, prin naționalismul și democratismul
său, prin toată originalitatea și comportarea firii sale,
neavând ce-i dreptul, nimic din olimpica și aristocratica
ființă a lui Maiorescu.
Ca profesor era cu mult mai puțin ceremonial, medi-
tativ și sobru decât Maiorescu, neavând nici eleganța,
nici prestanța, nici nobleța și nici punctualitatea la ca-
tedră a acestuia – tocmai din cauza temperamentului
său de boem și artist. Și oricât l-ar distanța discipolii și
admiratorii lui Maiorescu de acesta, C. Dimitrescu-Iași
rămâne ceea ce a fost în viață și la catedră: un savant.
C. Dimitrescu-Iași, căruia în intimitate i se spunea
Coco, după ce și-a terminat studiile în țară a plecat în
Germania, unde și-a luat doctoratul în filosofie, tipărind
la Lipsca (1877) o teză în limba germană în care a tratat
despre Der Schönheitsbegriff (Concepția frumosului). Și
spre deosebire de Maiorescu, deși a studiat în Germania
cu profesorii de filosofie Ziller și Lazarus, continuatorii
lui Herbart, el n-a rămas numai în atmosfera filosofiei
germane, adică un herbartian, ci a primit apoi influența
filosofiei franceze și în special a doctrinelor lui Taine și
Gustave Le Bon. A avut totuși o concepție proprie, ori-
ginală, o doctrină a sa care ne îndreptățește a-l așeza în
fruntea cugetătorilor noștri, alături de Conta, ca un po-
zitivist. El n-a fost dară un simplu profesor numai cu o
materie didactică bine acumulată, ci un om de știință,
un savant care a dat concepției sale filosofice o valoare
științifică, doctrina sa fiind energetismul sau monismul
emergetic.
416
 C. Dimitrescu-Iași a lăsat în urmă lucrări de mare va-
loare. Între altele amintim cele Două morale, studiu care
a produs un deosebit interes științific în cercurile
specialiștilor, Apoi: Nevoia de ideal, Spiritul democratic
în literatură, artă și știință precum și valoroase studii
pedagogice ca Educația în familie, Tactul pedagogic și
alte diferite studii și cercetări filosofice și pedagogice
publicate în „Revista pedagogică” pe care a condus-o
timp de aproape opt ani (1891-1908) și în „Revista de
pedagogie și filosofie”.
De asemenea au rămas câteva lucrări postume și
anume câteva schițe despre Istoria filosofiei, Psihologie,
Morală și o schiță despre Sociologie.
Când a împlinit treizeci de ani de profesorat univer-
sitar a fost sărbătorit de colegii și admiratorii care i-au
închinat un volum omagial (1908).
C. Dimitrescu-Iași a funcționat la catedra sa până la
1920, când în vârstă de 70 ani s-a retras la pensie.
*
Fiind liberal, el a fost colaboratorul lui Sp. C. Haret la
marea reformă a învățământului. Raportul său asupra
proiectului de lege a învățământului prezentat Adunării
Deputaților în sesiunea din 1897-98 poate fi și astăzi
considerat ca o mare operă tehnică în materie didactică:
tot astfel și discursul său pe care l-a rostit în Cameră în
zilele de 6 și 7 februarie 1898 la discuțiunea asupra
marii reforme a lui Haret, precum și Raportul pentru res-
tabilirea legilor învățământului pe care l-a prezentat în
Cameră, în iunie 1901, și publicat apoi în volumul oma-
gial ce i-a fost închinat.
Domnul profesor I. Petrovici, care i-a fost elev, în
comparația ce o face între el și Maiorescu, îl consideră
ca profesor mult mai redus decât Maiorescu; dar dom-
nia-sa nu insistă prea mult asupra creațiunilor sale fi-
losofice și a principiilor sale proprii care i-au stabilit
417
valoarea științifică. De altfel d. Petrovici l-a avut profe-
sor cam pe la sfârșitul carierei, așa încât nu l-a putut
aprecia pe când era în apogeul profesoratului.
Ca reminiscență anecdotică, în ce privește pe
Maiorescu – care întotdeauna plana deasupra tuturor
profesorilor de aceeași materie – este de reținut scri-
soarea lui Maiorescu datată la 31 mai 1898 și adresată
lui Anghel Demetrescu (după cum relevă scriitorul Radu
D. Rosetti) scrisoare care începe astfel:
„Iubite domnule Anghel Demetrescu (și pun acel
Anghel păzitor înaintea d-tale ca să-l păzească de con-
fundarea cu prea umflatul Coco și cu prea golul Marin)”.
„Prea umflatul Coco” nu-i altul decât savantul profe-
sor universitar Coco Dimitrescu-Iași, iar celălalt, Marin
Dimitrescu. Despre cel dintâi nici într-un caz nu se
poate vorbi așa – chiar când vorbește Maiorescu!
Dar în aceeași scrisoare mai găsim alte aprecieri care
nu sunt demne de un Maiorescu.
Așa de pildă savantul istoric A. D. Xenopol este cali-
ficat „inconștientul poligraf” iar fostul prim-ministru D.
A. Sturdza, „orb-pasionatul Sturdza”.
*
Și fiindcă am atins o reminiscență anecdotică, vom
reține alte două, destul de caracteristice.
Înainte de toate o precizare asupra temperamentului
de boem nocturn al lui C. Dimitrescu-Iași:
În amintirile sale despre personalitățile culturale cu
care a venit mai des în contact, în timpul când, sub mi-
nisteriatul lui Haret, era singurul inspector general al
învățământului din vechiul Regat, d. C. Meissner, care a
cunoscut în intimitate pe filosoful pe care-l evocăm, pre-
cizează acest adevăr.

Coco Dimitrescu nu era subjugat de patima alcoolu-

lui cum credeau cei mai mulți. Causeur delicios, agrea
418
 palavrele de tot felul și de aceea își petrecea nopțile în
discuții prin diferite localuri, ducându-se acasă în zori
și dormind apoi până după prânz.

Această credință o avea și șeful politic al lui C.

Dimitrescu-Iași, D. A. Sturdza.
Din această cauză a avut loc o scenă spirituală între
D. A. Sturdza și C. Dimitrescu-Iași.
Într-un rând, având a-i face o comunicare sau o ru-
găminte, Coco Dimitrescu fiind în Cameră, se adresă lui
Cc. Mitiță, atunci prim-ministru, rugându-l să-i acorde
o audiență. Pentru a-l ironiza Cc. Mitiță îi răspunse:
„– Vino mâine la mine acasă, la ora 7 dimineața”, cre-
zând că această oră matinală ar fi o mare piedică pentru
nocturnul boem și filosof de a se prezenta punctual.
A doua zi, dimineața, cu câteva minute înainte de ora
fixată, Coco Dimitrescu se afla în biroul primului-minis-
tru. Când l-a văzut, Cc. Mitiță a făcut ochii mari, și uimit
l-a întrebat:
„– Cum? Te-ai putut scula așa dimineața?!”
„– Nu, domnule prim-ministru, nu m-am sculat, fiind-
că nici nu m-am culcat… în așteptarea acestei audiențe!”
a răspuns destul de ironic filosoful deputat.
Despre marele său succes pe care C. Dimitrescu-Iași
l-a obținut în Camera Deputaților ca raportor al refor-
mei lui Haret, o altă anecdotă povestită de d. C.
Meissner:
Marele ministru al școlilor, Haret, ținea să treacă cât
mai repede reforma școlară la care lucrase atâta vreme,
de aceea el a silit mereu pe raportorul legii să-și termine
cât mai repede raportul. C. Dimitrescu-Iași a lucrat câ-
teva zile și câteva nopți neîntrerupte și a încheiat rapor-
tul apreciat de toată lumea ca o operă de mare valoare.
Când l-a depus în Cameră a fost ovaționat, îmbrățișat și
felicitat atât de miniștri, cât și de întreaga Adunare.

419
 Ce se întâmplă însă?
A doua zi șeful stenografilor de la Cameră, Frunzescu,
ținu să facă o farsă unui profesor din București, un om
de o vastă cultură, pe care întâlnindu-l la „Colaro” i-a
spus:
„– Ai auzit de dezastrul de la Cameră? Coco Dimitrescu
s-a făcut de râs cu raportul său și a produs o adevărată
ilaritate!”
Fără a cerceta prea mult veracitatea acestei
invențiuni, profesorul care era un bun prieten al rapor-
torului, s-a dus acasă la Coco Dimitrescu ca să-l… con-
soleze.
Întâmplarea aceasta cunoscută în cercurile parla-
mentare și profesionale a circulat multă vreme, dând loc
la tot soiul de comentarii hazlii.
*
Profesorul universitar Dr. N. Leon, care a fost elevul
lui C. Dimitrescu-Iași, la liceul „Institutul Academic”, în
Amintirile sale, sub un capitol intitulat „evocarea unui
fermecător” îl caracterizează în aceste rânduri:
Dimitrescu-Iași era ceea ce Francezii numesc un
charmeur; avea darul conversațiunii datorit spiritului
de generalizare, improviza idei uneori originale, al-
teori paradoxale și vorbea mereu pentru plăcerea de
a se auzi vorbind.

În jurul lui C. Dimitrescu-Iași s-a format un grup de

cărturari și boemi care-l anturau tocmai spre a-i savura
aceste frumoase improvizațiuni, și ideile sale filosofice
în verbul său distinct: grupul îl formau I. Bogdan, D.
Onciul, Gr. Antipa, Aurel Popovici, M. Vlădescu, C.
Alimănișteanu, Dr. N. Leon, I. L. Caragiale, Emil
Frunzescu, C. Meissner, I. Bacalbașa ș.a.
În timpul când C. Dissescu, ministru de Instrucție, a
adus în Parlament proiectul de lege pentru reorganiza-
420
rea învățământului superior – proiect redactat de Al. A.
Bădărău, care și fusese desemnat raportor – C. Dimi-
trescu-Iași, care funcționa atunci ca rector al Uni-
versității din București în acord cu senatul universitar,
a închis cursurile universității „considerând ofensele
grave ce se aduc tuturor profesorilor universitari prin
raportul d-lui Bădărău”, cum scrie înștiințarea sa din 17
februarie 1907.
Proiectul a fost retras, fiindcă toți universitarii, fără
deosebire de culoare politică, au susținut punctul de ve-
dere al lui C. Dimitrescu-Iași, care a fost un adevărat teh-
nician în materie de învățământ.
*
Filosoful C. Rădulescu-Motru, care a avut profesori
atât pe Titu Maiorescu cât și pe C. Dimitrescu-Iași, îi
apreciază astfel în „Amintiri din vremea studiilor”:

C. Dimitrescu-Iași, profesorul de filosofie veche și

modernă, mergea ceva mai departe ca Tocilescu. El
avea ambiția nu numai să mijlocească, dar să și com-
pleteze știința apuseană. A creat un curs de sociologie
la București când un asemenea curs nu se găsea încă la
Paris. A organizat și seminarul de pedagogie după o
știință nouă.
Totuși Dimitrescu-Iași n-a egalat în strălucire pe Titu
Maiorescu, deși atitudinea acestuia a fost cu mult mai
modestă. Titu Maiorescu n-a ambiționat să deschidă
orizonturi noi filosofiei, cum a ambiționat într-o oare-
care măsură Dimitrescu-Iași. Titu Maiorescu stăpânea
auditorul, Dimitrescu-Iași îl captiva numai. Maiorescu
era magistrul înnăscut care transforma pe acel care îl
apropia, Dimitrescu-Iași era un fermecător partener
de discuție.
(Revista Fundațiilor Regale februarie 1934).
421
.
N. CULIANU
.
 Născut la 8 august 1832. În Junimea de la 1864. Tace
mult, nu scrie nimic. E totdeauna vesel și e în genere
foarte tolerant. Cuvintele cele mai aspre ce le-a
pronunțat vreodată și cu care își exprimă indignarea
sunt: „acestea-s prostii”, încet și cu blândețe rostite.
Chiar când e vorba de a califica un omor, o tâlhărie etc.
Culianu zice încet: „a fost o prostie”.
Pe de o parte din această cauză, pe de alta din cauza
aerului său venerabil, el a fost poreclit: „Papa”, după
unii încă din vremea când era student, după alții, după
invenția lui Vârgolici. Unii susțin că vorbele de indig-
nare: „acestea-s prostii”, au fost pronunțate de Culianu
numai de două ori: 1) când a fost arestat de Grigoriță
Sturdza, sub cuvânt că complotează ca să ucidă jidani;
2) când guvernul roș dădu în judecată criminală pe
Eminescu, Bodnărescu și alți amici sub acuzarea năs-
cocită de răposatul Petrino, că au furat cărți și manus-
cripte din biblioteca Universității. Mort 28 noiembrie
1915.
I. N. (Dicționarul Junimii).

Mai întâi cine este Papa Culianu?

A fost profesor de geodezie și astronomie la Univer-
sitatea din Iași și foarte multă vreme rectorul ei. A fost
al 6-lea membru întemeietor al societății „Junimea”, la
care a aderat de la primele începuturi, în anul 1864,
odată cu poetul N. Nicoleanu, cu juristul N. Mandrea cu
N. Scheletti și cu Gh. Racovitză.
De unde se vede că din anii cei mai tineri i s-a spus
425
lui Neculai Culianu „Papa”, pentru bunătatea, blândețea
și seninătatea sa, pentru delicateța, sociabilitatea și de-
mocratismul cu care se comporta în viață.
A fost cea mai patriarhală figură a Iașului cultural.
Neculai Culianu a fost singurul dintre vechii junimiști
de rasă, căruia nimeni nu a cutezat să-i agațe vreo po-
reclă – nici chiar specialistul iscoditor de porecle Vasile
Pogor – atât era de stimat și de iubit în toată societatea
de elită a Iașului: „Papa Culianu” îi spunea toată lumea,
cu adânc respect pentru marea sa autoritate morală și
pentru modul cum își îndeplinea misiunea de educator
al tinerimii universitare. A fost într-adevăr profesor
între profesori.
Om de știință – de știință rigidă – „Papa Culianu” a
iubit și prețuit literatura și a înnobilat societatea „Juni-
mea” prin prezența și autoritatea sa. Exprima rar vreo
părere critică, obiectivă, dar când se pronunța, conta
mult.
De aceea Creangă – care întotdeauna era stăpânit de
timiditate, când avea să întrețină „Junimea” cu lectura
scrierilor sale inedite – se ducea mai întâi de le citea lui
„Papa Culianu”, spre a obține binecuvântarea lui.
Evocând numele lui „Papa Culianu” – căruia elevii ve-
chiului „Institut Academic” îi ziceau „Moș Culei” – foarte
mulți dintre aceia care l-au avut profesor, la acest insti-
tut sau în Universitate, vor tresări desigur de plăcere în
amintirea acestei frumoase figuri culturale.
Documentul pe care-l încadrăm în notele de față ilus-
trează aceste caracterizări.
*
Titu Maiorescu avea o deosebită, o excepțională
considerațiune pentru Neculai Culianu, căruia și el îi
spunea „Papa”.
Criticul „Junimii” se știe, n-a fost propriu-zis un om
politic în sensul ce se atribuie oamenilor care se ocupă
426
de treburile publice. În politică el recunoștea superio-
ritatea lui P. P. Carp, pe care-l asculta ca șef, șeful juni-
mismului politic, și cerea prietenilor și partizanilor să
urmeze directiva politică a lui Carp. Dacă în ce privește
literatura nu se poate spune că „Junimea” a fost o socie-
tate de admirație mutuală (dovadă discuțiunile contra-
dictorii ce au urmat în această grupare), în politică
această admirațiune, acest devotament a atins fanatis-
mul.
„Papa Culianu” a făcut politică fără voia lui, din devo-
tament față de cercul junimist. S-a ales reprezentant al
Iașului în parlamentul țării, împotriva voinței lui. El n-a
militat, n-a avut o acțiune politică, dar a fost și a rămas
unul din fruntașii de elită ai cenaclului junimist. A parti-
cipat doar public la manifestațiunile naționale pentru în-
făptuirea Unirii de la 1859, luptând împotriva frac-
ționiștilor și jucând „hora unirii” în fața caselor lui Petrea
Bacalu (astăzi Piața Unirii), după cum a participat la toate
mitingurile organizate pe vremuri împotriva iridentei
maghiare și a asupririi românilor din Transilvania.
Într-un rând, refuzând a-și mai pune candidatura la
alegerea senatorială a Universității din Iași, Neculai
Culianu a fost silit să renunțe la această hotărâre. Silit
de Maiorescu, care ținea cu orice preț ca Universitatea
ieșeană să fie reprezentată în parlament de o figură de
autoritatea lui „Papa Culianu”. De aceea criticul „Junimii”
s-a grăbit să-l convertească pe patriarhul profesor de la
Iași trimițându-i următoarea scrisoare pe care o repro-
ducem în întregime1:

București, 29 sept. 1889

Iubite Culiene,

Aflu că la apropiata alegere tu nu vreai să-ți pui din

nou candidatura, ci renunți în favoarea d-rului Ciurea.
427
 Eu te rog și te invit în numele tuturor „Junimiștilor”
de aici să-ți pui tu cu toată stăruința candidatura ta.
Aici nu încape delicateță față de cumnatul tău sau
alte deasemenea, ci disciplină. Prin urmare, supune-te
și spune cumnatului tău necesitatea ce-ți este impusă.
Doctorul Ciurea este om cumsecade și din parte-mi
n-am nimic de zis în contra lui. Dar nici el nu se va mira
să afle că prin vechile relații întâmplătoare ale mai
multora din noi cu tine, tu să fii mai cunoscut întregu-
lui nostru cerc, și cine te cunoaște te și iubește și ține
anume la tine și nu vrea să te dea pe altul. Așa ești tu
făcut, Papa Culianu, că inspiri încredere oamenilor și-ți
atragi toate simpatiile.
Prin urmare „Poruncă!”
„Ascult”.
Al tău vechi prieten.
T. MAIORESCU

P. S. Situația politică a grupului nostru e din zi ce

merge mai bună. Nu știu ce bine ne-am putut face noi
înșine cât am stat la guvern. Dar știu că mare bine ne-au
făcut Catargiu-Vernescu de câteva luni încoace. Ce e
drept, și lui I. Brătianu. Alternativa este dar pusă: ce e
mai bine, noi sau colectiviștii? Și cred că pentru mai
mulți oameni cu minte, cumpăna se pleacă înspre noi.
De altminteri, plece-se unde va voi, noi să ne facem
datoria și să ți-o faci și tu.
*
În ce privește post-scriptum-ul din scrisoarea lui
Maiorescu, iată explicațiunea necesară:
Situația politică de atunci se prezenta astfel după re-
tragerea lui Ion Brătianu care își încheiase guvernarea
de 12 ani, la 1888:
Noul guvern format sub președinția lui Theodor
Rosetti, din care făceau parte și junimiștii P. P. Carp și T.
Maiorescu, n-a durat decât vreo cinci luni, după care a
venit un guvern prezidat de Lascar Catargi și Gh. Vernescu,
428
acesta din urmă la finanțe, fără niciun junimist din vechea
gardă de la Iași. Guvernul lui Lascar Catargi era foarte slab,
așa că implicit servea cauza și politica junimistă, precum
și guvernarea îndelungată a lui Ion Brătianu.
Maiorescu vedea în această slabă guvernare un suc-
ces pentru trecutul și viitorul politicii junimiste și în
acest sens el face aluzie și explicația necesară în scri-
soarea de mai sus adresată lui N. Culianu.
Într-adevăr, n-a trecut multă vreme și guvernul lui
Lascar Catargiu se retrage în același an, dând loc în no-
iembrie 1889, unui „minister concentrat” prezidat de
generalul G. Manu cu Teodor Rosetti, singurul junimist,
la justiție și interimar la culte.
Este de amintit aici că junimiștii au combătut pe față
ideea dării în judecată a guvernului lui Ion Brătianu.
De altfel, prevederea lui Maiorescu că „cumpăna se
pleacă înspre noi”, adică înspre politică junimistă, s-a
adeverit că junimismul politic a mers într-adevăr în
creștere, realizând fuziunea conservator-junimistă sub
președinția lui Lascar Catargi în anii următori, când ju-
nimismul politic a atins apogeul și a durat până la des-
compunerea partidului conservator.
N. Culianu, care a fost țintuit de o boală crudă, un șir
de ani, a încetat din viață într-o zi moinoasă și pustie de
noiembrie.
Nicu Gane, și el la adâncă bătrânețe, fiind bolnav, s-a
ridicat din pat spre a se duce la Mitropolie să salute pen-
tru cea din urmă oară pe colegul său de la „Junimea”. Za-
darnic familia insistă să nu riște drumul pe o așa vreme.
Fenomenalul poreclitor moldovean argumentă din
adâncul inimii:
„– Fie ce-o fi, la moartea lui Culianu trebuie să merg”2!
Dovadă de ce puternice legături sufletești au existat
între vechii junimiști în tot timpul vieții lor. Amintirile
de altă dată nu s-au șters între ei, dimpotrivă…
429
 ADNOTĂRI LA N. CULIANU

1. Originalul scrisorii se află în posesiunea D-lui Anibal

Ciurea din Iași, fiul doctorului Ciurea, fost membru al
„Junimii” care e pomenit și în scrisoare.
2. Aceste cuvinte mi le-a spus și mie N. Gane, în ziua înmor-
mântării lui N. Culianu, în catedrala Mitropoliei din Iași.

430
CONSTANTIN MEISSNER
.
 Incarnațiunea perfectului junimist de rasă.
De aceea Iacob Negruzzi, trecându-l în dicționarul
său, n-a știut care anume din multele calități sufletești
și noblețe de caracter a lui Constantin Meissner să
rețină, mulțumindu-se numai să înregistreze data in-
trării sale în „Junimea” 27 mai 1878, odată cu
junimiștii Teodor Burada, Ioan Caragiale, Gh. Scheletti
și alții.
Pentru a înțelege spiritul junimist în care și-a făcut
educația, reproducem următoarea scrisoare pe care
poetul și epigramistul A. C. Cuza i-a adresat-o la 27 mai
1934, când Iașul cultural și cu el toată țara au sărbăto-
rit la Universitatea Mihăileană cea de-a 80-a aniver-
sare a nașterii sale:

Scumpe amice Meissner1,

Reținut de împrejurări neprevăzute, regret că nu voi

putea lua parte la sărbătorirea ta din Aula Univer-
sitații. De departe, în suflet, sunt alături de toți acei
care s-au întrunit pentru a te sărbători, pot zice, cu
toată afecțiunea prietenească.
Ca membri „vechi” – dar nici într-un caz „bătrâni” –
ai scumpei noastre societăți „Junimea” de la Iași; îți tri-
met, cu acest prilej, salutul ei frățesc, în spiritul tuturor
acelora, care azi nu mai sunt. Căci știi, că din toți, am
rămas astăzi numai noi doi…
Cu toată dragostea, urându-ți încă mulți ani de viață
spornică, rămân al tău și cu omagii respectuoase pen-
tru Doamna Elena Meissner.
A. C. CUZA
433
 Tot cu acest prilej – pentru a întrevedea legătura lui
C. Meissner cu „Convorbirile Literare”, directorul acestei
reviste epocale, Al. Tzigara Samurcaș i-a adresat felici-
tare omagială:2
„În numele vechilor „Convorbiri” pe care le-ați ono-
rat cu a dv. colaborare și a numeroșilor admiratori și
amici din jurul revistei, luând cu sufletul parte la festi-
vitatea de azi, vă urăm toate fericirile pământești.
TZIGARA SAMURCAȘ”
*
Din multele convorbiri pe care le-am avut cu
Constantin Meissner rețin și acest episod interesant:

Un conflict junimist3

Fiind directorul școalei normale „Vasile Lupu” din

Iași care funcționa pe atunci în curtea bisericii Trei-Ie-
rarhi – vechea școală preparandială care fusese condusă
pe vremuri și de T. Maiorescu – d. C. Meissner s-a trezit
într-o bună zi cu prietenul său profesorul universitar C.
Dimitrescu-Iași (care a fost rectorul „școlii normale su-
perioare” din Iași, un soi de internat universitar), venit
să-l roage ca să-i pună la dispoziție, într-o zi liberă, când
nu se ține clas, localul școlii, în vederea unei consfătuiri
electorale numai cu dăscălimea din Iași: învățători, in-
stitutori, profesori secundari și universitari, de toate ca-
tegoriile și de toate culorile politice.
Ce se întâmplase?
C. Dimitrescu-Iași, membru marcant al partidului li-
beral, candida în alegeri pe lista acestui partid, având
contra-candidat pe junimistul Leon Negruzzi, fostul pri-
mar al Iașilor și fratele lui Iacob Negruzzi și care can-
dida pe lista partidului conservator-junimist.
Având a-și expune programul său în chestia reformei
învățământului, prof. C. Dimitrescu-Iași s-a gândit că cel
434
mai potrivit local pentru o atare consfătuire ar fi o
școală încăpătoare – și a recurs la buna amiciție a prie-
tenului său, d. C. Meissner.
Considerând politica școlară mai presus de orice altă
politică, d. C. Meissner – care la început ezita – n-a avut
încotro și a satisfăcut rugămintea prietenului său, ad-
versarul său… politic!
Și întrunirea s-a ținut. A fost o adunare absolut pro-
fesorală și localul a fost neîncăpător; până și cancelaria
directorului era ticsită de lume venită să cunoască pro-
iectele și reformele lui C. Dimitrescu-Iași, ovaționat de
toată „dăscălimea” care pe atunci cântărea greu în arena
civilizatelor lupte politice.
Veni în sfârșit și ziua alegerii care se efectua în ve-
chiul local al Primăriei, pe locul unde se află astăzi clă-
direa Teatrului Național.
În preajma localului de vot, delegații celor doi adver-
sari făceau cuvenita propagandă.
Iată că sosește și d. C. Meissner venit să-i dea votul.
Întâmpinat de un profesor „independent”, adică neînre-
gimentat în niciunul din cele două partide istorice, d. C.
Meissner îl întreabă, așa, într-o doară:
„– Ei, d-ta pe cine votezi?”
„– Să vedem”, răspunse profesorul, încă nehotărât.
„– Cred că-l vei vota pe C. Dimitrescu-Iași”, îi accentuă
d. Meissner, știind că aceasta era dorința aproape una-
nimă a profesorilor, după întrunirea de la școala nor-
mală de la Trei-Sfetite.
*
Întâmplarea a făcut ca cineva să audă acest dialog și
să comunice lui Leon Negruzzi, adversarul în acea ale-
gere a lui C. Dimitrescu-Iași, actul de… trădare al d-lui
C. Meissner.
Candidatul junimist-conservator se plânse îndată lui
Grigore Buicliu marele jurist, fost președintele Curții de
435
Casație, care pe atunci aparținea grupului junimist
ieșean și se bucura de o mare autoritate, fiind ascultat
orbește de P. P. Carp și chiar de Maiorescu.
Afectat de această întâmplare, Gr. Buicliu a comuni-
cat-o la timp pontifilor junimiști care au rămas incon-
solabili, cu atât mai mult cu cât nu Leon Negruzzi
candidatul lor, ci savantul profesor C. Dimitrescu-Iași a
fost ales cu majoritate de voturi.
*
A trecut o bucată de vreme și cele întâmplate s-au
uitat.
Iată însă că într-o zi, fiind ministrul Instrucției, T.
Maiorescu sosește la Iași și descinde în casa lui P. P. Carp
de pe strada Păcurari (existentă și astăzi, fosta proprie-
tate a doctorului Emil Riegler).
În timpul șederii sale la Iași a fost un adevărat pele-
rinaj: s-a perindat o lume imensă venită să solicite mi-
nistrului diferite audiențe. S-au perindat mai ales
profesorii cu care Maiorescu dezbătea diferite probleme
de școală și de învățământ.
Matematicianul I. M. Melik junimist și fostul casier al
societății și al „Convorbirilor Literare” întâlnindu-l pe
d. C. Meissner îi comunică confidențial știrea că a aflat
de la însuși Maiorescu că el – adică d-l Meissner – va fi
trimis în străinătate ca să-și ia doctoratul spre a fi numit
profesor la catedra de pedagogie și filosofie a uni-
versității din Iași (catedră la care a venit în urmă prof.
I. Găvănescu). Și-l îndemna Melik pe d. C. Meissner ca a
doua zi să se prezinte lui Maiorescu, spre a afla din gura
lui această hotărâre.
Firește că d. Meissner s-a dus. Și a așteptat o oră,
două, trei, patru – fără a-și pierde răbdarea, văzând că
deși anunțat cel dintâi, intrau la ministru alții înaintea
d-sale și nu dintre cei mai cu vază.
La urmă de tot, când a rămas singurul anti-camerist
436
în așteptare, a fost primit. Maiorescu văzându-l, în loc
să atingă chestiunea pe care în ajun i-o confiase profe-
sorului Melik, l-a întrebat pur și simplu:
„– Te-am chemat, d-le Meissner, să te întreb ce idee
ai despre profesorul V. Burlă?”
*
Așa s-a terminat această audiență, Maiorescu, hotă-
rât în ajun într-adevăr să-l trimită pe d. Meissner în stră-
inătate spre a-i încredința catedra universitară, a
revenit în seara din ajunul audienții. Grigore Buicliu i-a
reamintit lui Maiorescu… întrunirea profesorală de la
școala normală, scena de la Primărie și alegerea lui C.
Dimitrescu-Iași și căderea în alegeri a lui Leon Negruzzi.
Episodul este, credem, interesant și caracteristic
pentru trecutul cultural și politic și din acest punct de
vedere pentru marele dezavantaj pe care-l aduce poli-
tica când ea se amestecă în cultură. El învederează tot-
odată pe adevăratul om al școlii, pe pedagogul de rasă
d. C. Meissner, care a pus mai presus cultura decât poli-
tica.

Constantin Meissner a fost un mare pedagog. Iată îm-

prejurările în care Take Ionescu, fiind ministrul In-
strucțiunii, a venit anume la Iași să-i propună di-
rectoratul Școalei Normale „Vasile Lupu” unde a succe-
dat pe Maiorescu:
În vara anului 1892, fiind ministru de instrucție pu-
blică, Take Ionescu veni la Iași și – cunoscând activitatea
d-lui C. Meissner în chestii școlare și de învățământ –
întovărășit de prietenul său dr. Rizu se îndreptă cu o tră-
sură spre sediul școalei normale „Vasile Lupu”, instalată
în actualul local de la Copou, școală care se afla atunci
sub direcțiunea d-lui Meissner.
Era spre amurg, deci după orele de clas și directorul
ocupat cu de-ale gospodăriei școlare. Portarul care des-
437
chise poarta ca trăsura să intre, vesti pe director de so-
sirea celor „doi domni”.
D-l Meissner veni spre poartă să întâmpine musafirii
și nu mică i-a fost uimirea când se văzu în fața ministru-
lui de instrucție Take Ionescu. Pe loc lucrurile se lămu-
riră: ministrul nu venise într-o inspecție inopinată… ci
pentru a propune directorului școalei normale să ac-
cepte funcția de ispector școlar de circumscripție. Pe
vremea ceea erau în țară trei inspectori de circum-
scripție și un singur inspector general al învățământului
primar și primar-normal.
Take Ionescu care cunoștea bine că d. Meissner acti-
vase împreună cu Petru Poni pentru organizarea acestui
învățământ îi comunică pe loc directorului școalei nor-
male scopul acestei vizite:
„– D-le Meissner, am venit să-ți propun și să te rog să
primești postul de inspector de circumscripție ca să lu-
crezi cu noi în minister, împreună cu ceilalți doi inspec-
tori și cu Ștefan Mihăileanu inspectorul general”.
D. Meissner, suflet de moldovean și cu mare dragoste
de școală și învățăceii săi, surprins de această neaștep-
tată propunere, încercă cu toată fireasca-i amabilitate
să convingă pe ministru că-i vine greu să părăsească
Iașul, invocând argumente plauzibile.
Dar… în timpul în care, lângă poarta școalei urma
această convorbire între ministru și subalternul său,
iată că o droaie de elevi din cursul superior al școalei
veniră în goană mare din fundul grădinii și fără a ține
seamă de prezența celor două persoane necunoscute
lor, sărind de bucurie în fața directorului, ei izbucniră
în gura mare:
„– Domnule director… domnule director, veniți re-
pede, – gâfâiră băieții – veniți degrabă ca să nu dispară!”

438
 Directorul, deși în bunătatea lui părintească
împărtășea expansiunea elevilor, zise totuși:
– „Măi băieți, fiți cuminți și cuviincioși, așa cum
sunteți… În fața voastră se află d. ministru al școalelor!”
Evident că școlarii amuțiră brusc, orânduindu-se res-
pectuos în fața ministrului. Cu toții porniră înspre par-
tea locului, unde într-un tufiș se afla o pasăre necu-
noscută, o adevărată rara avis.
Modul cum directorul a convorbit atât de familiar cu
elevii săi și chipul în care le-a dat cuvenitele lămuriri a
încântat într-atâta pe Take Ionescu încât la plecare,
adresându-se d-lui Meissner, i-a spus categoric și impe-
rativ:
„Acum nu te mai rog… ci îți poruncesc să primești in-
spectoratul circumscripțial!”
*
Așa a intrat d. Meissner, după șase ani de directorat
la școala normală, în prima funcțiune administrativă la
Ministerul instrucției lucrând mai întâi sub ministeria-
tul lui Take Ionescu (1891-92). Sub același ministeriat
la 1894 a fost numit secretar general, apoi după cererea
proprie, inspector general – singurul pe țară – în locul
lui Ștefan Mihăileanu.
D-l Meissner a păstrat această demnitate sub minis-
teriatul lui Petru Poni (1895-96), apoi sub Spiru C. Haret
(1897-99), iar sub Take Ionescu (1899-1900), în urmă
sub ministeriatul doctorului C. Istrati la 1900.
În guvernarea conservatoare de la 1910, sub minis-
teriatul de instrucție al lui C. C. Arion, d. Meissner a fost
din nou secretar general al instrucției în care calitate,
între alte folositoare inovațiuni pentru școală, a organi-
zat șezătorile culturale ale „Societății Scriitorilor Ro-
mâni”.
Episodul semnalat în aceste rânduri îndrituiește
afirmațiunea ce facem că în materie de organizare a
439
învățământului și de îndrumare pedagogică, d. Meissner
a fost și rămâne ceea ce spune latinul: rara avis.
În ce măsură a pătruns însuși C. Meissner spiritul
creator al „Junimii”, aceasta se vede din următoarea sa
definiție4:

Sub astfel de aparențe ușuratice, care pe mulți i-au

și îndepărtat de ea, Junimea a adus nepieritoare servi-
cii culturii românești.
Veselia, râsetele, glumele, anecdotele, zeflemelele
n-au împiedicat întru nimic discuțiunile serioase, ata-
carea și lămurirea problemelor celor mai complexe și
mai variate de literatură, critică literară, metafizică,
artă, istorie, filosofie etc., etc.
Deoarece se izbeau curentele cele mai contrare în
sânul Junimii, era firesc ca dezbaterile să fie adeseori
foarte aprinse.
Aici se ciocneau doar adepții culturii germane – ca
Maiorescu, Carp, Eminescu, Rosetti, Negruzzi – cu acei
ai culturii franceze – ca Pogor, A. Naum, Șt. Vârgolici și
alții.
Aici se loveau unii de alții scotocitorii cu dragoste și
credință ai trecutului poporului românesc – ca
Eminescu, Lambrior, A. D. Xenopol, Philippide, G. Panu
– cu adversari, ca Pogor, care susținea cu îndărătnicie
că acest trecut, din punct de vedere cultural, nu are
nicio însemnătate.
Aici se certau filologii între dânșii – Lambrior,
Philippide, V. Burlă, – căci unde-s filologi, nu se poate
să nu fie ceartă!
Aici se dezbăteau probleme de filosofie, ai căror
reprezentanți autorizați erau, în primul rând,
Maiorescu și V. Conta.
Aici veneau în atingere spiritul larg umanitar al lui P.
Carp cu pasiunile înflăcărate ale antisemiților ca A. C.
Cuza și atâția alții. Cumpăna dintre direcțiunile ex-
treme o ținea mai întotdeauna obiectivul și calmul
Maiorescu, pontiful necontestat al societății.
440
 Asupra roadelor îmbelșugate de la „Junimea” pe tă-
râmul literaturii propriu zise, al criticii literare, al dez-
voltării criticii literare și a stabilirii ortografiei ro-
mânești, ar fi de prisos să stăruiesc, ele fiind de toată
lumea cunoscute și recunoscute.
Și astfel, glumind și râzând, lucruri de seamă au în-
făptuit „Junimiștii” și multe adevăruri au rostit, potrivit
vechii maxime: Ridendo dicere verum.

De n-ar fi teama de a nu fi acuzat de lipsă de modes-

tie aș putea compara neuitatele și savuroasele convor-
biri pe care le-am avut cu Constantin Meissner cu acelea
pe care Pavel Birukoff5 le-a avut cu Tolstoi. Fiindcă și C.
Meissner, ca și Tolstoi, este un mare pedagog al societății.
El este educatorul atâtor generații de învățători la
Școala Normală „Vasile Lupu” și de ofițeri superiori la
Liceul Militar din Iași.
Dar ceea ce-l învederează ca pedagog desăvârșit sunt
nu numai scrierile sale de specialitate dar interesul de-
osebit ce l-a pus pentru reeducarea copiilor răi crescuți,
întemeind la Iași o școală de corecție în acest scop.

441
 ADNOTĂRI LA C. MEISSNER

1. Vezi volumul Educația școlară și socială tipărit la Iași în

1935.
2. Idem.
3. Idem.
4. Vezi volumul Carnaval Literar de C. Săteanu, Iași 1930.
5. Pavel Birukoff, autorul memoriilor autobiografice ale lui
Tolstoi, dictate de apostolul din Iassnaia-Poliana.

442
ANIVERSĂRILE „JUNIMII”
– Un bogat material inedit –
.
 Din arhiva lui Iacob Negruzzi

Nici Gh. Panu și nici „secretarul perpetuu” Iacob

Negruzzi în Amintirile lor n-au întrebuințat tot materia-
lul hazliu ce s-a produs cu prilejul aniversărilor
„Junimii”. De aceea între manuscrisele rămase de pe
urma lui Iacob Negruzzi – aflate azi în păstrarea d-lui
Mihai Negruzzi – se găsesc mai toate invitațiile glumețe
și umoristice ce se lansau către toți membrii veselei
societăți de a participa la aceste tradiții anuale.
Iată de pildă textul unui bilet, format visit, cu care cel
invitat putea să intre la festivele aniversări:

SOCIETATEA ENCICLOPEDICĂ-
COOPERATIVĂ JUNIMEA
——————————————-
ANIVERSAREA XX-a
CARTE DE INTRARE
la
Congresul național economico-gastronomico
cooperativ Român
DUMINICĂ 7 NOEMBRIE
D-lui ………………………………………………………………...
Secretar,

Ora începerii desbaterilor congresului enciclopedic-co-

operativ 5 sara;
A congresului economico-gastronomico-cooperativ 6
sara, la Hotel Binder.

445
 O mai mare amploare a avut cea de a douăzecea ani-
versare când s-a dat sfoară în țară, invitându-se toți
membrii care și veniră în păr. Pentru acest banchet
excepțional s-a lansat următorul:

ANUNCIU IMPORTANT
Un Hoț
nu e numai acela care fură pe altul în virtutea art. 306 și
urm. Cod. Pen., ci mai ales acela care cu deplină conștiință
se fură pe sine însuși. Și n-ar fi oare un adevărat furt și o
adevărată tâlhărie când un Junimist s-ar absenta de la
a XXa ANIVERSARĂ
a Societăței JUNIMEA
unde cu prețul mai puțin decât minim și mai mult decât de-
risoriu de
Numai 30 LEI
poate bea, mânca și petrece fisicamente, intelectualmente și
moralmente
Două sări dearăndul?
În 5 Ianuarie 1884 la 8 oare sara vor fi ciaiuri, cozonaci, ca-
fele, ciocolăzi, amestecate cu literatură la Otelul Binder în
Iași, saloanele No. Ear a doua zi în 6 Ianuarie la 6½
oare sara tot la zisul hotel va avea loc un splendid și în
analele Junimii ne mai pomenit
BENCHET
cu măncările cele mai alese, vinațurile cele mai indigene și
cele mai străine înghețetele cele mai reci și cu cheful cel mai
tradițional.

Pentru care face poftă Secretarul cel mai

perpetuu știut și cunoscut

——————————
Iași – Tipografia Națională

446
 Traducerea din franțuzește este făcută cuvânt cu cu-
vânt, spre a se putea face și pe această cale aluzii amu-
zante.
Iată și textul invitațiilor trimise cu prilejul acestui
banchet:

SOCIETATEA JUNIMEA

Intră cine vrea Rămâne cine poate

Citațiune
Membrii tuturor triburilor societății Junimea: „fonda-
tori”, „lipoveni”, „caracudă” și „cei nouă” sunt citați ca în ziua
de 26 Octombrie curent să se afle la scaunul societății în Iași,
unde se va da cu mult chef și cu puține parale, în otelul Binder,
orele 6 seara, al 20-lea praznic tradițional. Mâncarea va fi fu-
dulie, iar băutura temelie. Spiritul nu este de rigoare.
Secretar perpetuu, I. N.

Textul lui I. Negruzzi arată în ce chip spiritual se

țineau aceste banchete anuale.
*
Și „Menu-ul” ales și preparat… în scris de Iacob
Negruzzi:

«JUNIMEA»
ANIVERSAREA a XX.

186¾
MENU
Diner du 3/14 Janvier 1884
Hors dʼOeuvres variés
Consommé petit pâtés
Mayonnaise de poisson
Filet de boeuf Godard
Pains de gibier truffés en belle-vue

447
 Asperges dʼArgenteuil et petits pois
Dindes farcies auz maron
Perdreaux truffés
Salades italiennes
Glaces panachées
Petits gâteaux
Piéces montées
Corbeilles de fruits
Fromages.
L. Michel. 188¾

MĂRUNȚUȘUL
Prânzului de la 3/14 Calendar 1882.
Afară-de-opuri-felurite
Papat cu mici plăcințele
Brăileancă de pește
Mușchiu de bou după Forcoș
Păni de vănat trufașe în frumoasă vedere
Sparangă de Argintoianca și mică mazere
Curcani umpluți cu Castano
Potârnichi cu trufie
Salată talienească
Înghețată cu moțoace
Mici prăzituri
Bucăți urcate
Panere de fructe
Brânzeturi.
L. Mihai.

La cel de al douăzecilea „Benchet” la care a domnit o

animație și un entuziasm de nedescris, I. Negruzzi a sa-
tirizat în versuri Noua Direcțiune glumind pe socoteala
celor mai de vază membri ai societății și chiar pe soco-
teala „Convorbirilor Literare”. Tot așa și ceilalți scriitori
în fruntea cărora se afla totdeauna șăgalnicul V. Pogor,
au scris versuri corosive și satirice… S-au produs până
și caracudiștii în frunte cu Miron Pompiliu care au glu-
448
mit pe socoteala junimiștilor, utilizând stihuri inde-
cente, păstrate în colecție la I. Negruzzi.
Între aceste manuscrise ocazionale, festive și pos-
tume se află o poesie mai lungă scrisă numai în cacofo-
nii, autorul ei fiind „secretarul cel mai perpetuu”.
Este interesant a se ști că poesia în care figurează
versetul pornografic și tachinător

Iar când este ca să fie

El… face… filosofie…

nu vizează pe „pudicul Naum” cum arată Gh. Panu în

Amintiri (vol. I, p. 191) ci pe însuși Eminescu a cărui me-
lancolie, junimiștii mai veseli o confundă cu pudicitatea.
Faptul acesta se restabilește prin poesia frivolă,
scrisă pare-se de V. Pogor și păstrată în manuscrisul ori-
ginal.
Asemenea inspirații vesele au scris și întunecatul și
de caracudiști neînțelesul poet-filosof S. Bodnărescu,
Ștefan C. Vârgolici, I. Creangă, Caragiani… ș… c… l… Un
adevărat concurs de întrecere! Unii, în stihurile lor, au
caracterizat „Convorbirile Literare” drept o… cocotă îm-
bătrânită sub exploatarea lui Iacob Negruzzi, care n-a
fost cruțat nici el de asemenea prietenești grațiozități.
Eminescu, spre a fi în vesela atmosferă a junimiștilor,
a scris și el o glumeață închinare pentru „Convorbiri” și
cenaclul lor.
Versul nu-i nici frivol, nici spiritual… Starea sufle-
tească a poetului, profund melancolică, îl stăpânea și în
cele mai vesele clipe ale vieții sale.
Dintr-un singur punct de vedere este interesant a ne
opri mai mult asupra acestui vers ocazional. El a fost
scris la a zecea aniversare, când junimiștii erau stabiliți
și pe terenul politic. Eminescu îi onorează în versul său,
cu epitetul de „gogomani”. Este el, sau P. P. Carp, autorul
449
acestei caracterizări?
Se știe că P. P. Carp își numea prietenii politici „gogo-
mani”. De când i-a onorat cu această emblemă amicală?
Înainte sau după Eminescu?
Iată ce vor avea să precizeze cercetătorii care vor
examina numeroasele manuscrise rămase de la I.
Negruzzi.
Cât de mult a prețuit și iubit I. Negruzzi pe iluștrii săi
contemporani de la „Junimea” și cât de entuziast a fost
pentru acea epocă, aceasta se observă și din modul, unic
în lume poate, cum a păstrat toate manuscrisele lite-
raților, bogata lor corespondență, scrisorile de la
abonații și cetitorii „Convorbirilor Literare” și tot ce s-a
petrecut la scumpul său cenaclu și la revista sa.

450
MOMENTE VESELE LA „JUNIMEA”
.
 Ca și Dante, care drept motto a scris pe frontispiciul
Infernului său prevenitoarele cuvinte: „Lăsați orice
speranță, voi care intrați”, tot astfel și Vasile Pogor, cu
spiritul său… infernal, a stabilit odată pentru totdeauna
filosofala-i deviză pentru toți frequentatorii celebrului
cenaclu junimist: „Intră cine vrea, rămâne cine poate!”.
La „Junimea” au venit mulți și au plecat puțini – doar
aceia care au fost imuni spiritelor, zeflemelelor, glume-
lor, poreclelor și „corozivităților”! De aceea deviza iro-
nică a lui Pogor a contribuit în felul ei la o adevărată
selecționare a membrilor și la armonizarea veselei at-
mosfere ce a dominat la „Junimea”.
De aici atâtea și atâtea obiceiuri, moravuri și năra-
vuri tradiționale, și atâtea tipuri și ticuri!
*
În primul rând înființarea și cultivarea „Dosarului” –
un dosar în care s-au colectat toate curiozitățile și cara-
ghioslâcurile stilistice de prin broșuri, ziare, reviste și
orice alte tipărituri. O distracție foarte animată cu preo-
cupări vesele în aparență, dar foarte serioase în reali-
tate, căci ea a contribuit la purificarea limbii literare și
la înnobilarea verbului românesc.
*
Nimeni nu avea dreptul să se supere dacă i se dădea
vreo poreclă, oricât de grotescă; dimpotrivă, un junimist
veritabil se simțea onorat când i se acorda o atare
distincțiune, care-l deosebea de toată „caraduca”. Ba chiar
și „caracudistul” era satisfăcut în felul lui, știindu-se cel

453
puțin clasificat deci distinct, față de cei care nu erau
deloc categorisiți…
Și nimeni nu se putea supăra dacă nitam-nisam, se
trezea cu câte una, două, sau mai multe perne și pernuțe
în cap, în cele mai serioase momente de discuții sau lec-
tură.
În primii ani ai societății lectorul ei a fost Maiorescu.
Un manuscris cetit de el era mai dinainte aprobat, chiar
dacă opera era supusă comentariilor, căci altfel criticul
junimist nu i-ar fi dat citire. Al doilea lector a fost
Eminescu, care cu muzicalitatea glasului său fermeca
auditoriul; al treilea a fost I. Negruzzi.
Autorul, supus tuturor criticilor, ironiilor și zefleme-
lelor, nu avea dreptul să intervină cu explicații, nici să se
apere. Acuzat, avea să se supună osândei: făcând even-
tuale retușări sau renunțând cu totul la producția sa.
Anecdota, precum se știe, avea întâietate. Anecdotis-
tul putea interveni oricând întrerupând orice lectură,
orice dezbateri, dar vai de el când anecdota sa nu era pe
placul ascultătorilor. Cazul anecdotistului pornograf lip-
sit de spirit și umor, profesorul și filologul P. Paicu,
rămas definitiv în „Junimea” așa cum l-a poreclit Pogor:
„Prostul Paicu”! Anecdotiștii savurați erau Caragiale,
Creangă, Lambrior, Gane, Iacob Negruzzi și uneori Gh.
Racoviță, care excela în anecdote și snoave țigănești.
*
Pe vremea când „Junimea” se întrunea în modesta
căsuță a lui Maiorescu din fundul ogrăzii bisericii Trei-
Sfetite, obiceiul ca după ridicarea șezătoarei, noaptea
târziu, toți cei prezenți să joace „Hora Unirii” în dreptul
caselor lui Petrea Bacalu, punct istoric consacrat pentru
asemenea manifestațiuni naționale.
După mutarea lui Maiorescu din curtea școalei pre-
parandiale în casele lui Dim. Rosetti, nu s-a mai jucat
hora unionistă decât la anumite mitinguri, dar s-a păs-
454
trat oarecum acest obicei, căci veselii junimiști, cum
arată I. Negruzzi, se orânduiau „în linie dreaptă, pentru
necesități neprevăzute”…
*
În preajma războiului pentru independență, junimiș-
tii s-au împărțit în două tabere: o parte susținea că vor
învinge Rușii, alta că vor birui Turcii. Discuțiunile și
profețiile au dus nu la adversități și dușmănii, ci la un…
rămășag. S-a dresat un proces-verbal semnat de toți
prin care s-a prevăzut că cei care vor pierde prinsoarea
se obligă a plăti câte 20 franci „în folosul unui chef
comun”.
Cine a câștigat pariul?
Ne-o spune I. Negruzzi:

După încheierea păcii de la St. Stefano, cei care sub-

scriseseră pentru Turci contestară că ei ar fi pierdut și
urmă o ședință ținută la Negruzzi, o mare judecată. Ju-
decători erau Tasu și Bejan, iar prezident N. Gane.
Advocați deoparte Carp și Pogor, de alta I. Negruzzi și
Conta. Toți erau îmbrăcați în haine de hârtie, potrivit
solemnității momentului. După încheierea dezbateri-
lor, tribunalul având în vedere că întâi Turcii au fost în-
vingători și că la urmă biruința Rușilor se datora în
mare parte oștirii române, a hotărât în unanimitate că
nimeni nu a câștigat.
Cu toată indignarea ce a provocat o așa nedreaptă
hotărâre, luni întregi nu s-a râs atâta de mult ca în
seara aceea.

Hotărârea, dreaptă sau nedreaptă în formă, a fost

însă foarte logică în fond, căci fără intervenția armatei
române…
Totuși adversarii n-au rămas adversari, ci și mai
legați între ei prin buna dispoziție cauzată de această
judecată a rămășagului lor. Aici s-ar putea spune că is-
455
toria nu s-a repetat – dacă ne gândim la adversitățile și
dușmăniile ce s-au născut între cei mai buni prieteni din
cauza și în timpul marelui război european...
*
La 1869 fostul ministru și profesor universitar Gh.
Mârzescu era prefectul județului Iași, numit fiind de M.
Kogălniceanu, care în cabinetul lui Dim. Ghica era mi-
nistru de Interne.
Ca prefect de județ și deci reprezentantul guvernului,
Gh. Mârzescu a condus campania electorală – de unde i
s-a tras faima binemeritată de „mare elector” – alegând
pe M. Kogălniceanu în locul lui Neculai Ionescu, vestitul
orator și tribun popular de pe vremea „fracționiștilor”.
Kogălniceanu satisfăcut de alegerea sa, a făcut de-
mersuri, prin ministrul de externe Vasile Boerescu, și-a
obținut de la Sultan decorarea lui G. Mârzescu cu ordi-
nul „Medjidia”.
Într-o seară Gh. Mârzescu apare în casa lui Pogor,
unde se aflau Maiorescu, Carp, I. Negruzzi, Mandrea,
Korne, N. Culianu, Melik ș.a. Și – scrie însuși G. Mârzescu
în corespondența sa cu M. Kogălniceanu:

Deodată se ridică Pogor în două picioare și-n ton ze-

flemist se adresează prefectului zicând:
– Ce ai făcut, Mârzescule, de te-a decorat Maiestatea
Sa Sultanul?
Eu, cu gravitatea lui Caton din Republica Română,
răspund:
Am călcat un mare principiu de esența regimului
parlamentar: principiul liberelor alegeri!
– Bravo! Bravo! strigară cu toții în cor în frunte cu
Carp căruia de pe atunci nu-i prea plăcea Constituția!

*
Un pictor fără talent, dar o adevărată pasăre rară pe
vremea ceea, Petru Verussi, reprezenta artele frumoase
456
la „Junimea”. Ba a și ținut și niște prelegeri despre artă.
Despre acest pictor-junimist o reminiscență anecdo-
tică:
Într-un rând Verussi a pictat o pastorală, un cioban
la păscutul oilor. Nemulțumit de reușită el a zugrăvit în
loc, pe aceeași pânză o mănăstire a cărei arhitectură a
ieșit… încovoiată! Necăjit, a tras iar cu penelul și a zu-
grăvit în loc – pe aceeași pânză! – o tânără țărăncuță.
După atâtea metamorfoze, Verussi păru de astă dată
mulțumit de arta sa. El și-a expus opera într-o vitrină
din centrul Iașilor, intitulând-o „Bucovina” simbol
național. Dar nu s-a ivit niciun amator. Și cum era tocmai
în timpul războiului de la 1877, Verussi și-a luat opera,
a plecat la București și-a expus-o acolo cu un alt nume
simbolic, „Basarabia”, spre a fi mai aproape de actuali-
tate. Datorită numai acestei inspirațiuni – adică noii de-
numiri – statul i-a cumpărat lucrarea.
La „Junimea” s-a făcut haz de această întâmplare și
de transformările picturale și simbolice ale lui Verussi.
Unii susțineau că dacă nici Basarabia nu s-ar fi vândut,
Verussi era gata să-i schimbe titlul în Dobrogea!...
Verussi, caracudă veritabilă, deși necategorisită, și-a
mai dat importanță, ca arbitru în ale plasticei, între-
ținând o vie campanie împotriva marelui sculptor fran-
cez Frémiet, care a executat minunata statuie ecvestră
a lui Ștefan cel Mare, ce se înalță falnic în fața Palatului
Domnesc din Iași. El a găsit că această capodoperă scul-
ptată este proastă, ignobilă și lipsită de orice valoare ar-
tistică – ceea ce provoca zâmbete ironice discrete, spre
a nu i se răni amorul propriu, ca suveran în materie…
*
Îndemnat de junimiștii-stâlpi, P. P. Carp a ținut o
„prelegere” în care a cetit în traducerea sa, după textul
original, tragedia Macbeth. Un auditoriu select venise să
asculte pe „Excelența sa” cum îi se spunea la „Junimea”
457
înainte de a fi fost „excelență”.
Ce s-a întâmplat la acea ședință publică.

Figurile publicului – notează I. Negruzzi – îndeosebi

a doamnei Sofia Carp și a D-lui Dumitrache Mileghi, se
luminase grozav chiar de la început, când apar vrăji-
toarele. De pe la actul al doilea câteva persoane din pu-
blic au început a se depărta pe furiș. La actul al treilea
era o mișcare nemaipomenită. Dar Carp a ținut-o până
la sfârșit, când era înconjurat numai de ceilalți patru
fondatori, amici solidari la bine și la rău.

Interesantă scenă… Citania unei grozave tragedii

shakespeariene făcută de Carp, al cărui glas strident
făcea impresia „că se sparg toate geamurile Palatului
Administrativ” cum îi reproșa Pogor – și un public de
elită plictisit de grozăviile tragediei, furișându-se rând
pe rând până ce traducătorul lector nu mai rămâne
decât cu cei „patru fondatori, amici solidari la bine și la
rău”…
*
Printre cei care au trecut pe la „Junimea” era și
Grigore Crețu, profesor la seminarul din Huși, și apoi
profesor de limba română la liceul „Matei Basarab” din
București. Natal din Tg. Neamț, intrase în societate în
anul 1874, odată cu nuvelistul I. Slavici și cu doctorul
Cristi Buicliu, cum arată N. Gane în Albumul Junimii.
Ortografist pasionat, el judeca totul din punctul de
vedere gramatical. Tăcut și serios, nu se prea acomoda
în mediul veselei societăți, până într-o seară, a izbucnit
exasperat de atâta resemnare:
„– Apoi cum văd eu. Dvs. nu sunteți oameni serioși!”
Iar altă dată într-o ședință plenară, a pus următoarea
problemă, o adevărată șaradă:
„– În ce parte a trupului se află simțirea?”
Întrebarea a produs o mare veselie… S-a făcut un haz
458
de nedescris, dar șarada a rămas nedezlegată. Din
această cauză profesorul Crețu „a plecat la Huși foarte
întristat de a nu putea duce un rezultat pozitiv amicilor
săi din seminar, și n-a mai dat pe la „Junimea”…”
*
Mult au fost gustate și anecdotele lui Caragiani, care
știa să le istorisească cu tâlc. A rămas vestită întâmpla-
rea istorisită de el despre un duel al profesorului Petre
Cernătescu cu un ofițer, care stând în dosul său, la tea-
tru, își ținea vârful picioarelor mai jos de spetele lui
Cernătescu.
Această hazlie scenă Caragiani a spus-o de nenumă-
rate ori, după cererea generală…
*
Ciudat obicei avea N. Mandrea, fost membru al Curții
de Casație. Venit la „Junimea” în anul 1864, a ținut și el
câteva prelegeri.
Când avea să-și țină conferința, Mandrea „făcea o
baie de aburi și venea roș ca pană” în fața auditorului.
Mai avea și un alt obicei: „strângea mâna în aer, îna-
inte de a o întinde cuiva” ori „saluta înainte de a des-
chide ușa odăii unde era să intre”, iar când discuta cu
cineva avea un tic: „pst, domnule, pst domnule!” și con-
chidea veșnic cu „ețetera, ețetera!”
*
Câteva particularități la Eminescu.
Silindu-se uneori a se adecva mediului și atmosferei
ce domina la „Junimea” – el, solitarul și melancolicul in-
adaptabil! – asculta și Eminescu anecdotele decoltate
pe care le considera „corozive” – ceea ce – în societate
echivala cu „obscur, porcos, porcărie”, cum notează I.
Negruzzi „din nămolul de adjective abstracte ce în-
trebuința” Eminescu în discuțiile de la „Junimea”.
După plecarea lui Maiorescu la București, Eminescu
459
a rămas cel mai fermecător lector. La această demnitate
au aspirat „Carp și Pogor care au dat cele mai proaste
specimene de lectură”, Bengescu, Bossie, Gheorghe
Negruzzi, cel de al treilea fiu al lui Costache Negruzzi,
jurist distins, mort în floarea vârstei, „toți susținând că
au fost excelenți”.
Glasul lui Eminescu, mai ales când citea versuri, era
nespus de melodios, iar inspirațiile sale proprii, poesiile
sale, pentru muzicalitate cu care le citea, erau apreciate
poesii cântabile și ele se puneau îndată pe muzică:
Câțiva membri compuneau orchestrul, alții formau
corul și cântarea generală urma cu vuiet, adesea spre
necazul lui Eminescu, dar totdeauna spre mare veselie
a „Junimii”…
Eminescu pronunța litera s pusă între două vocale,
drept z, ca la nemți. Mulți din „Junimea” l-au imitat,
pronunțând „conzolidare”, „conzervator”, „zenzibilizare”,
„ziztematizare” etc.
*
Când se citea vreo poesie care nu era destul de clară,
„Junimea” striga „Relegatur” așa că poesiile se citeau a
doua și a treia oară, ca să li se prinză înțelesul.
A. Naum, care mai întotdeauna avea cu sine câte o
poesie, era întâmpinat cu strigătele „Scoate-o! Scoate-o!”.
Între cei care au furnizat „Convorbirilor Literare”
poesii au fost doi frați Ștefăniu din Bucovina – ceea ce a
dat uneori loc de confuziuni. Unul dintre ei, într-o scri-
soare trimisă redacției, a ținut să se precizeze că el „nu
e I. V. Stefăniu, nici S. V. Ștefăniu, dar că S. V. Ștefăniu este
fratele lui T. V. Ștefăniu iar nu al lui I. V. Ștefăniu, iar nici-
unul I. V. Ștefăniu sau T. V. Ștefăniu” ceea ce a produs
destulă ilaritate…
*
Pe Nicu Xenopol junimiștii îl deosebeau de fratele
său, istoricul numindu-l „Xinipili tinili” după regula fi-
460
lologică a lui Caragiani, iar când citea ceva, se spunea că
citește atât de bine „încât se aud două glasuri deodată”.
Obicei curios avea Theodor Cerchez intrat în socie-
tate la 1866. Când se înfuria, tuna și fulgera împotriva…
„Împăratului Traian care ne-a adus prin părțile acestea!”
*
Dacă N. Gane a fost prezidentul „celor 9”, Vasile Pogor
ținea să fie capul „celor 13”.
Cine erau cei 13?
Pogor propusese „Junimii” înființarea „Societății
celor 13” după un roman al lui Balzac, „o societate de
sprijin mutual pentru satisfacerea tuturor pasiunilor
celor mari ale membrilor săi”. Dar nu s-au găsit decât 2-
3 aderenți, așa că societatea celor 13 n-a luat ființă. Nu
se știe cauza – zise I. Negruzzi – „din lipsa numărului 13
sau din lipsa pasiunilor mari?!”.
*
Între poeții tineri, lirici și sentimentali era și M.
Krone, faimosul jurisconsult, intrat în cenaclu la 1865,
odată cu N. Gane, fiind ca și acesta născut la Fălticeni.
Krone a publicat versuri în limba română, în „Con-
vorbiri Literare” și în volum versuri scrise în limba fran-
ceză. Când își citea poesiile „lacrimi duioase curgeau pe
obrajii săi”. Era poetul saloanelor.
Didița Mavrocordat, vestită pentru balurile și soare-
lele ce le organiza în somptuoasele ei saloane… nelite-
rare, invitându-l într-un rând pe d. Krone la o serată, și
știind că obișnuia să-și citească versurile la „Junimea”
i-a zis cu toată seriozitatea:
„– Vous savez, apportez vos papiers avec vous!”
De care s-a râs mult la „Junimea”.
*
Leon Negruzzi, care a colaborat cu niște nuvele la
„Convorbiri Literare” era cunoscut sub porecla „Tony”

461
după numele unui elefant dintr-un circ în trecere prin
Iași, fiindcă era înalt, gros și spătos.
Ca președinte al Curții de Apel, prezidând o ședință
publică, Vasile Pogor dădu cuvântul procurorului care
era Leon Negruzzi. Și în loc să spună cunoscuta formulă:
„d-l procuror are cuvântul”, Vasile Pogor i-a spus, ca la
„Junimea”:
„– Toni are cuvântul!”
Cu sau fără intenție, gluma a produs mare ilaritate la
Palatul Justiției.
*
Anunțându-se niște lupte cu un uriaș, atletul Scroggs,
„Junimea” după inspirația lui Pogor, a tipărit niște afișe
prin care înștiința că cel care va lupta cu acest Scroggs
va fi Scarlat Capșa.
Acesta, slab, pipernicit (a și murit de tânăr) era unul
dintre junimiștii din vechea gardă, poet delicat, venit în
societate în anul 1865, odată cu Alecsandri, Ianov,
Caragiani, Dim. Rosetti, Paicu, N. Cassu, Lascar-Ciure, M.
Krone ș.a.
Aceste afișe au fost distribuite în oraș – și chiar la
prefectură, unde Capșa era șef de serviciu, pe atunci
post înalt.
Uriașul atlet Scroggs în luptă cu prichindelul Scarlat
Capșa?!
Farsa a produs un haz general la Iași…

462
PORECLELE JUNIMIȘTILOR
.
 Din „Adevărul Literar și Artistic” Nr. 600
din 5 iunie 1932 (p. 1).

Cele mai disparate spirite s-au putut întâlni și s-au

putut însufleți în acest contact: veselul voltairian Pogor
cu sistematicul politic Carp, melancolicul Teodor Rosetti
cu (pe atunci) humoristicul Iacob Negruzzi, scriitorul
acestor rânduri cu militarul autodidact M. Cerchez, tra-
ducătorul lui Heine N. Schelitti cu franțuzitul M. Kroné,
închisul estetic Burghele cu vârtosul glumeț Creangă,
juristul Mandrea cu hazliul Paicu, agerul și recele
Buicliu cu sentimentalul Gane, spaniolul Vârgolici cu ob-
scurul german Bodnărescu, horațianul Ollănescu-
Ascanio cu liricul ofițer Șerbănescu, tăcutul Tasu cu
vorbărețul Ianov, viul-cugetător Conta cu poligraful
Xenopol, exactul Melic cu „volintirul” Chibici, amarul
critic Panu cu blândul Lambrior, anecdotistul Caraiani
cu teoreticul Misir, bunul „papa” Culianu cu epigrama-
ticul Cuza, izbucnitorul Philippide, „Hurul” cu blajinul
Miron Pompilie, super-gingașul Volenti cu filologul
Burlă, popularul Slavici cu rafinatul Naum, înaltul vi-
sător Eminescu cu nemilosul observator Caragiale, și
alții și alții în umbră și în penumbră, iar din când în
când în mijlocul lor intineritul Vasile Alecsandri cu far-
mecul povestirii lui.
Unde sunt aceste timpuri și unde sunt acești oameni!
T. Maiorescu Critici vol. III (1890).

Ceea ce a contribuit îndeosebi la animarea și entu-

ziasmul veselelor și spiritualelor ședințe și banchete
aniversare ale „Junimii”, pe lângă zeflemelele, șarjele,
poantele, snoavele și anecdotele care aveau prioritate
față de discuțiunile cele mai serioase, au fost și diferitele
epitete și porecle cu care membrii, glumind ei între ei,
465
pe socoteala lor, uneori fără cruțare și menajamente, se
cinsteau… cu poreclele în cea mai sinceră și priete-
nească bonhomie.
De asemenea calificări n-au scăpat nici iluștrii corifei
ai cenaclului, chiar dacă sentimentul de admirațiune a
fost unanim – cazul specific pentru Alecsandri, Carp,
Maiorescu, adorați și respectați, sau considerațiunea
distinctă pentru adânca melancolie a lui Eminescu…
Nici chiar dânșii n-au fost dispensați de asemenea ono-
ruri!
Iată un tablou general al acestor porecle și etichetări
ale membrilor societății:
*
ALECSANDRI, a cărui apariție în mijlocul juni-
miștilor-convorbiriști era privită cu drept cuvânt ca un
regal literar, a fost denumit de către Eminescu „Rege al
poesiei” și „bardul de la Mircești”.
P. P. CARP, apreciat ca cel mai important element po-
litic a fost „șef” cu toate că Maiorescu fusese ministru îna-
intea sa. I se zicea „Excelență” înainte de a fi ministru,
iar după ce a intrat în minister i s-a spus „Bismark-ul”
României.
T. MAIORESCU, pentru apariția sa elegantă și pentru
manierele sale alese, a fost victima unei urzeli din par-
tea adversarilor care i-au înscenat procesul unei aven-
turi la „Școala Centrală de fete”, unde a fost profesor; din
această cauză junimiștii i-au zis, strigând adesea în cor:
„Centrala”, nașul acestei porecle… corosive fiind poz…
nașul V. Pogor. Oficial însă i se spunea „Rege al gân-
dirii”și „maestrul maeștrilor” (C. Meissner) și „Hercule
al cugetării” (I. A. Bassarabescu). Pogor îi mai spunea și
„Tatăl Nebunilor”.
EMINESCU, pentru stângăcia cu care apărea în această
societate de elită, și pentru firea sa scăldată într-o adâncă
466
melancolie, a fost ironizat tot de V. Pogor, care l-a con-
siderat mai mult decât pudic și timid, închinându-i cu-
noscutul verset filosofal, ca o aluzie la… bărbăția sa:

Iar când este ca să fie

El… face… filosofie!

V. POGOR fu poreclit „Biblioteca Contemporană” fiind-

că era un fervent cetitor al acestei edituri franceze,
susținând întotdeauna părerea ultimului volum ce apă-
rea în această colecțiune. Pe seama lui V. Pogor circula
printre studenți și liceeni ca și în saloanele Iașului, o
poesie monorimă care se pare c-a fost compusă de Iacob
Negruzzi:

Eu Pogor
Cu onor
Mă pogor
Din pridvor
C-un sobor
C-un topor
Și dobor
Și omor
Un popor!

CREANGĂ: Bărdăhănosul. În anumite împrejurări i

se mai zicea și „popa Smântână”.
N. GANE, fiind apreciat în debuturile sale literare ca
un scriitor prea prozaic, a fost poreclit „Drăgănescu”,
după numele unui băcan de pe str. Ștefan cel Mare, unde
boierimea lua aperitive.
I. NEGRUZZI: „Carul cu minciunile”, fiindcă el aducea
la „Junimea” toate noutățile, toate cancanurile și tot ce
se petrecea în lumea mare. De asemenea i se mai zicea
și „Cămătarul”, fiindcă dădea bani cu dobândă și era iro-
nizat a fi cămătar. Fiind înrudit cu N. Gane li s-a spus
467
amândorora că fac parte din neamul Negruțigănesc (joc
de cuvânt îmbinat).
V. BURLĂ: Rață, după polemica filologică ce a avut cu
Hașdeu asupra acestui cuvânt, caricaturistul Jiquide-se-
nior prezentându-l astfel într-o admirabilă caricatură. I
se mai spune Hanina după controversa dusă de el și
Hașdeu asupra cuvântului roman, anima.
BENGESCU-DABIJA: „Pompierul” pentru figura sa înal-
tă și bățoasă, de militar.
P. PAICU: „Prostul”, pentru glumele sale nesărate și
uneori scatologice, care tocmai fiindcă lipseau de orice
spirit, provocau ilaritate.
N. CULIANU: „Papa!” pentru figura sa blajină și pa-
triarhală.
I. MELIK: Mirmilik, Irmilik și Mir.
I. CARAGIANI: „Bine-hrănitul”, figură într-adevăr
„bine nutrită” ce amintea un tip din scrierile lui Homer,
autorul său favorit și „Agamenno” după traducerea sa.
A. NAUM: „Pudicul” și „André Chenier” ca unul ce tra-
ducea cu predilecție pe acest poet al Franței, atunci la
modă. Naumescu și Regele Licofron.
MIRON POMPILIU: Keșkemet, fiindcă era transilvă-
nean de origine.
A. D. XENOPOL: „Factotum” („Bonne à tout faire”)
fiindcă se oferea oricând la orice și primea orice însăr-
cinare.
PANU, TASSU, LAMBRIOR: „Cei trei Români”.
ȘT. C. VÂRGOLICI: „Cavenco, negustor de porci” și „om
și om” aluzie la o poesie de a sa care a fost ridiculizată
la lectura ei.
*
Aceste porecle pe care le arată și Gh. Panu în Aminti-
rile sale, au fost augmentate de I. Negruzzi. Cităm parte
din ele:
I. IANOV: Ianovitzki, presupus a fi de origine slavonă.
468
 GR. BUICLIU, juristul: Buiuc, aluzie armeană.
T. T. BURADA, etnograful: Ghelburda, aluzie la călă-
toriile sale în Orient.
LEON NEGRUZZI, fratele lui Iacob, eminent jurist și
nuvelist: „Tonny” după numele unui elefant de circ, ca
unul care era un colos și prefectul „Junimii” fiindcă a fost
și prefect.
N. GANE: Drăgan (prescurtat din Drăgănescu),
președintele celor nouă gogomani și „primarul Junimii”
fiindcă a fost primar de Iași pe când era numai junimist,
„președintele celor nouă care nu înțelegeau nimic, mai
ales versurile nebuloase ale lui Samson Bodnărescu”.
P. PAICU: Picus della Mirandola.
AL. PHILIPPIDE: Hurul, după un studiu ce a scris asu-
pra Cronicii lui Huru, poreclă cunoscută multă vreme
printre liceeni și studenți.
LASCAR CIUREA: „Ciurilă-Burilă, cel mai mic Cocârlă,
Stan Beldiman, aldeviță pulpă, Constantin verior, Vlad
muștar, dar bătrânii ce mai fac?”, improvizare țigănească
datorită lui N. Gane.
P. P. CARP: Chirp
POGOR: Pighir
XENOPOL: Xinipili După o teorie filologică a lui
Caragiani care susținea că la popoarele în decadență vo-
calele a, o și u tind a se schimba în i.
I. NEGRUZZI: Don Ramiro, după poesia lui H. Heine,
tradusă de el.
GH. BEJAN: „Baioneta inteligentă”, fiindcă era căpitan
în garda națională.
S. BODNĂRESCU: Samsune în loc de Samson.
ABGAR BUICLIU: Murzoc.
N. BURGHELE: Bâr oiță, bâr. Eu cânt din clavir! –
fiindcă era un bun pianist.
AL. GR. ȘUȚU: „Herodot”, fiindcă a tradus pe acest
autor.
469
 C. LEONARDESCU, profesor de filosofie, „om învățat”
în ironie.
N. MANDREA, juristul de la Casație, „Mandrifinius”,
poreclă neexplicată nici de I. Negruzzi, care o notează
în Dicționarul său, și nici Gh. Panu.
N. SCHELETTI, poetul „Uhland al României”, fiindcă
a tradus versuri din acest poem german.
T. ROSETTI: Mutul, din cauza sucombării sale spon-
tane la o prelegere.
P. MISSIR: „clocotește Missir”, din cauza râsetelor sale
zgomotoase și clocotitoare.
I. L. CARAGIALE: june pesimist, sceptic și cinic.
TELEMAC CIUPERCESCU: „39 ani”, vârstă pe care
susținea că o are mereu, ca să nu treacă de 40.
LEON NEGRUZZI: „Don Prefect”.
SCARLAT CAPȘA: Scroggs, după numele unui vestit
atlet luptător de circ.
I. CARAGIANI: Agamemnon, fiindcă a tratat într-o
prelegere despre Iliada lui Homer.
I. P. FLORENTIN: „Decebal” după nuvela sa istorică
apărută în „Convorbiri Literare”.
CERNĂTESCU „om învățat” și filosof, eclectic și cu o
fire orientală.
„Proști dar mulți!”, cuvinte filosofice cu care Al.
Lambrior valorifica calitatea Caracudei.
Tot una-i! exclamație de indiferență (vezi Dicționarul
Junimii).
Se poate utiliza aiurea? (vezi Dicționarul).
Feresău (vezi Dicționarul).
Cârtitori; Clevetitori: Cei care la ședințe criticau între
ei și în fruntea cărora figura și Pogor „care strâmba din
nas când nu-i plăcea ceva”.
Dar seria nu e terminată, căci cu cât „Junimea” pro-
gresa, cu atât sporeau și poreclele. Manuscrisele decol-
470
tate datorite tuturor convorbiriștilor, în epoca de glorie
– sau „eroică” cum i se zicea atunci – păstrate de „secre-
tarul perpetuu” dețin poreclele picante care nu se pot
tipări, deși destul de interesante…
La a 19-a aniversare a „Junimii”, N. Gane și P. Missir
au aranjat o reprezentație de „păpuși” – jocul „păpu-
șarilor” fiind atunci în vogă la Iași în timpul carnavalu-
lui, când petrecerile se țineau lanț prin saloanele
boierești.
În sala banchetului aniversar, N. Gane și P. Missir au
improvizat o scenă mică pentru a desfășura jocul
păpușilor-junimiști. P. Missir dădu semnalul începând
să cânte ca păpușarii veritabili:
Păpuși de la Huși
Cu capul cât un căuș;
Păpușele boierești
Tot să stai să le privești!

Și începu prezentarea:
Mai întâi păpușa ce stătea picior peste picior, repre-
zentând pe „președintele celor nouă” care nu pricepeau
filosofia confuză din poesiile lui S. Bodnărescu, care apă-
rea îndată cu pletele lui mari. Apoi: păpușa cu barbișon
(Maiorescu) care-i numește pe ceilalți „analfabeți” și
„Kurzsichtige Philister” (filistini miopi); în urmă „pânte-
cosul” Creangă, care apare istorisind snoave; „pudicului
Naum”, care declamă versuri din Boileau; Pogor, care
poartă cu el o pernă, și care protestează că „nu se poate
face literatură românească cu Boileau”, vorbind însă și
perorând despre Schopenhauer și Nirvana.
Năvălesc apoi celelalte păpuși ale „Junimii”: I.
Negruzzi, trăgând în urma sa un car cu… minciuni, M.
Pompiliu „șeful” caracudei clefăitoare, Carp, chel à la
Bismark etc., etc… Acțiunea se intensifică în dialoguri
umoristice, parodiind ședințele „Junimii” până ce totul
471
deviază: Pogor aruncă perna în capul lui Bodnărescu,
Bodnărescu în capul lui Creangă, care fiind cel mai vo-
luminos, îi răpune pe toți! Firește că în decursul
desfășurării nu lipsesc nici epitetele originale.
*
Dar „Junimea” a avut și adversari, între care cel mai
temut a fost desigur Hășdeu, care a făcut convorbiriș-
tilor niște farse usturătoare.
Grupul scriitorilor în jurul „Revistei Contemporane”
ce apărea la București, a încercat un persiflaj la adresa
junimiștilor; poetul M. Zamfirescu, contemporanist, a
scris în acest scop un soi de revistă teatrală, bufonerie
lipsită de spirit caustic și fină ironie intitulată Muza de
la Borta-Rece tipărită și în broșură deși neterminată, din
cauza morții poetului, în care persifla cenaclul de la Iași.
Acțiunea se desfășura la „Borta Rece” – cunoscută
sub numele de „Bolta Rece” (vestita cârciumă a fraților
Amira din strada care poartă numele lui Eminescu) și
care a fost proprietatea, prin moștenire, a lui I. Gherea,
prof. Xenophon Gheorghiu și a lui P. Zarifopol, eruditul
critic. Poate cu excepția lui Eminescu și Creangă, care
preferau olitudinea, niciunul dintre corifeii junimiști nu
vizitau această cârciumă, fiindcă nu erau băutori.
„Borta Rece” era transformată, în revista lui Mihail
Zamfirescu, într-un Olimp… junimist, cu următoarele
personaje în acțiunea principală:
Minorescu-Magnus (Maiorescu), Neguta (I. Negruzzi),
Minunescu (Eminescu), Butnărescu (Bodnărescu), Pan-
Pan (Gh. Panu), Jidopol (A. D. Xenopol), Urlă (Burlă),
Vârcolaci (Șt. C. Vârgolici), Naut (A. Naum), Stoica
Prodănescu Gulie (N. Culianu) etc.
În masă junimiștii erau porecliți „ageamii”.
Scrisă în tirade versificate și în ieftine spirite epigra-
matice, personajele intrau în scenă, prezentându-se sin-

472
gure publicului, după vechiul și banalul tipic teatral. Iată
bunăoară cum se recomandă Minorescu-Magnus:

Filosofia
Menageria
Astronomia
Dreptul civil și dreptul roman,
Și poesia
Și psaltichia
Și spițeria,
Le țin în capu-mi ca-ntr-un borcan!
Ingineria
Zoologia
Scamatoria
Științe rare le știu pe de rost,
Altul ca mine
Să știe bine
Să se închine
Moftangeriei, nici n-a mai fost.
Pedagogia
Bucătăria
Și chirurgia
Numai eu singur le pot trata.
Autorlâcul
Advocatlâcul
Și cu Boclâcul
În România sunt partea mea!
Eu pe gramatici
Și numismatici
Și pe lunatici
Îi fac să înghețe când m-or vedea
Caligrafiștii
Unioniștii
Și publiciștii
Sunt ca o minge în mâna mea!

Fără ca versul poliritmic să fie spiritual, el vizează

mai întâi pe Maiorescu: filosof, avocat, om de știință,

473
autor etc. Apoi pe Caragiani, Lambrior, Burlă, Paicu și
ceilalți filologi porecliți „gramatici”; pe D. A. Sturdza,
care a publicat un studiu asupra numismaticei, poreclit
„numismat”; pe N. Gane și Xenopol porecliți „unioniști”
fiindcă au luat parte vie la acțiunea pentru unirea prin-
cipatelor; pe Verusi, pictor mediocru „caligraf” și în
sfârșit „caracuda” poreclită în revistă „lunatecii”.
O altă satiră în versuri a fost scrisă de A. Naum și in-
titulată Fotografia Junimii care de asemenea abundă în
epitete și porecle, după cum nu lipsesc în sumedeniile
de manuscrise… decoltate, păstrate în bogata colecție a
lui I. Negruzzi, tot soiul de caracterizări amuzante la
adresa junimiștilor. Și fiindcă ne aflăm la acest capitol,
care reclamă istoricului viitor o dezvoltare mai mare,
pentru o mai bună cunoaștere a epocii și a mediului, nu
putem ignora satira lui I. Negruzzi Electorale căreia Gh.
Panu i-a răspuns printr-o alta intitulată Boericale scrisă
tot în versuri.
*
Pentru a încheia tabloul, incomplet, al poreclelor –
căci cum am spus mai sunt și altele ce nu pot fi înșirate
– vom mai aminti câteva expresii consacrate în cercul
„Junimii”.
Cum se știe în faza ei de glorie, în primul deceniu de
la înființare, ședințele se țineau la început de două ori
pe săptămână: Miercurea și Vinerea, când la Maiorescu,
când la Pogor.
Primele erau calificate mercuriale și secundele vene-
rice, ceea ce firește, provoca mare haz.
Clefăitorii erau aceia dintre membri care nu așteptau
decât deschiderea „ușilor” spre a se repezi la masa
îmbelșugată și a devora toate bunătățile. Printre aceștia
se afla și Creangă, care se știe că era un mare mâncău.
Caracuda, poreclă iscodită de A. Naum, pentru acei
care se resemnau numai la prezența lor în societate,
474
mândri de a fi membrii ei și care aveau ca șef pe Miron
Pompiliu.
Nuvelistul Slavici, membru al societății, a caracteri-
zat „Caracuda” printr-o telegramă în versuri adresată,
din Sibiu, lui N. Gane la Iași:

Caracuda-i Caracudă
Și la Iași și la Sibiu,
Nu lucrează, nu asudă
Dar un lucru pot să știu
Că se pune-n fruntea mesei
Când e vorba de-nchinat
Pentru cei ce până acum
Multe bune au lucrat.

HOTEL erau „Convorbiri Literare”.

„ANECDOTA PRIMEAZĂ”, imperativul mucalitului și
neastâmpăratului Pogor, care a stabilit regula că snoa-
vele și anecdotele, decente sau nu, au prioritate față de
orice problemă adusă în dezbaterea societății și față de
orice operă literară adusă la lectură.
„FAUL” (putred) era cuvântul cu care se taxau glu-
mele lipsite de spirit.
„PORCO” (de la latinescul „porro”) era strigătul cu
care se cerea continuarea unei lecturi sau a unei
„discuțiuni”.
„ANAFORALE” au fost botezate aforismele lui
Maiorescu (Schopenhauer) și mai cu seamă filosofia
confuză a versurilor lui Bodnărescu.
LĂTRĂTURĂ POPULARĂ, termenii prin care Pogor
ironiza literatura populară, nu din aversiune împotriva
ei, ci mai mult din capriciul său de a provoca haz pe
orice chestiune, oricât de serioasă.
GOGOMANI; PORUMBEI: porecle cu care P. P. Carp și-a
cinstit partizanii politici de la „Junimea”.
475
 CÂRTITORI; CLEVETITORI: cei care criticau având
adesea în frunte pe Pogor care „strâmva din nas”.
Au mai fost și alte porecle iscodite de membrii
societății pe socoteala lor, porecle rămase în… colecția
de manuscrise… nepublicate, păstrate de I. Negruzzi.
ANECDOTA COROSIVĂ, care se istorisea după ce
junimiștii se „căptușeau bine cu cotnar alb sau roș, ori
cu amândouă culorile împreună” după cum arată N.
Gane. Atunci se „dădeau drumul anecdotelor corosive”,
adică acelor de care se înroșea „pudicul Naum” care tot-
deauna se exprima corect și nu aluneca pe tărâmuri
echivoce. Cei mai meșteri în istorisirea anecdotelor co-
rosive erau: Creangă, Ianov și „bine nutritul” Caraiani
cum îl numeam noi la „Junimea”.

476
 CUPRINS

Către cetitori ............................................................................ 5

TITU MAIORESCU
I. Profesoratul ……............................................................... 9
II. În baroul din Iași …..........................................................11
III. Duelul – Procesele …................................................... 14
IV. Maiorescu despre Creangă și Eminescu …........ 17
V. Maiorescu și tragedia lui Eminescu ….................... 19
În contra direcției nouă …............................................. 25
VI. În cercul Junimii ……..................................................... 30
VII. Persiflarea „Direcției nouă” …….............................. 31
VIII. Câteva reminiscențe vesele și triste …................ 33
IX. Maiorescu „antidinastic” …...................................... 35
X. Mâna lui Maiorescu …..................................................... 36
XI. Ion Brătianu și Maiorescu ….................................... 37
XII. Maiorescu muzician …............................................... 37
XIII. Două episoade triste ….......................................... 39
XIV. Între Carp și Maiorescu ….................................. 41
XV. Maiorescu în portrete …......................................... 43
XVI. Maiorescu și viața intelectuală
a poporului român …................................................... 46
XVII. O luptă cu Alecsandri …....................................... 53
O caracterizare ....................................................................... 55
Adnotări la T. Maiorescu ……............................................. 57
IACOB C. NEGRUZZI
Autoprezentare …........................................................... 61
Când s-a născut Costache Negruzzi …....................... 62
Iacob Negruzzi revuist și cupletist …............................ 79
O schiță autobiografică a lui Iacob Negruzzi ........... 83
Un nemuritor despre altul (Elogiul lui G. Enescu) .. 85
Negruțiganiada „Junimii” ….......................................... 87
Adnotări la I. Negruzzi …............................................ 95
P. P. CARP
P. P. Carp …............................................................................ 99
Spiritul și zeflemeaua lui Carp …............................... 104
Adnotări la P. P. Carp …................................................ 117

477
VASILE POGOR
Vasile Pogor (Teribilul copil al „Junimii”) …......... 121
Adnotări la V. Pogor …................................................ 136
THEODOR ROSETTI
Theodor Rosetti ….......................................................... 139
Adnotări la Th. Rosetti …................................................ 147
V. ALECSANDRI
Vasile Alecsandri ….......................................................... 151
Alecsandri la „Junimea” …............................................... 156
Alecsandri și strategia lui Mehmet Aga …............. 157
Alecsandri în intimitate, la Mircești …................. 166
Adnotări la V. Alecsandri …......................................... 173
M. EMINESCU
M. Eminescu …................................................................... 177
Eminescu în „Divanul Domnesc” …............................. 178
Eminescu „Contrabandist” ……...................................... 179
Conflictul Al. Lahovary – Eminescu …....................... 180
Melancolia lui Eminescu ….............................................. 183
Eminescu și generațiile tinere …................................. 185
Eminescu epigramist …................................................ 186
Umor și pesimism …......................................................... 187
Eminescu și Carmen Sylva ….......................................... 187
Spiritul latin al lui Eminescu …............................... 188
O pagină inedită din viața lui Eminescu …............. 192
Alecsandri și Eminescu ….......................................... 193
Ceva despre versul eminescian …...............................194
Figura poetului ….............................................................196
Boala poetului …............................................................. 197
Un „maus” la Bolta-Rece ….............................................. 198
Eminescu în arest …......................................................... 199
Tragedia finală …............................................................. 201
Încă ceva despre umorul lui Eminescu ….............. 202
Regele României despre Regele Poesiei …..............208
Adnotări la M. Eminescu ….............................................210
ION CREANGĂ
Ion Creangă …..................................................................... 213
Creangă și mama lui Moise …...................................... 223
Menu-ul lui Creangă …..................................................224
„Rețeta” lui Creangă ….....................................................226
478
 Eminescu și Creangă ….................................................... 227
Motanii lui Creangă …........................................................ 229
Creangă și Beldiceanu …................................................... 230
Petrovici-Hefștein …......................................................... 231
Cum a păcălit Creangă pe Pogor ….............................. 231
Creangă și Tocilescu …................................................... 233
Tot scrisul lui Creangă …............................................... 234
Creangă la Școala Brașovanu …....................................234
Un act „cavaleresc” al țăranului din Humulești …. 241
Unde a murit Creangă? …........................................... 246
Adnotări la Ion Creangă …................................................ 249
VASILE CONTA
Vasile Conta …....................................................................... 253
Adnotări la V. Conta …....................................................... 263
SAMSON BODNĂRESCU
Samson Bodnărescu …..................................................... 267
Adnotări la Samson Bodnărescu …...............................281
N. NICOLEANU
N. Nicoleanu .......................................................................... 287
Adnotări la N. Nicoleanu ….............................................. 291
IOAN IANOV
Ioan Ivanov ...................................................................... 295
Adnotări la I. Ianov ….................................................... 302
A. D. XENOPOL
A.D. Xenopol ........................................................................ 305
Adnotări la A. D. Xenopol …....................................... 314
GH. PANU
Gh. Panu …............................................................................. 317
Gh. Panu în Anecdotă ...................................................... 324
O replică a lui Conu Iorgu Mârzescu …....................... 327
La „Junimea” …....................................................................328
Gh. Panu și Ernesto Rossi …........................................... 328
La Durău ….............................................................................329
Regele Carol I și Panu …...................................................330
Adnotări la Gh. Panu …....................................................333
ALEX. LAMBRIOR
Alex. Lambrior …........................................................... 337
Adnotări la Alex. Lambrior …...................................... 343
479
IOAN SLAVICI
Ioan Slavici ............................................................................ 347
Adnotări la I. Slavici …..................................................... 352
MIRON POMPILIU
Miron Pompiliu …............................................................. 355
Adnotări la Miron Pompiliu …........................................ 364
PAVEL PAICU …................................................................................... 367
ANTON NAUM
Anton Naum …..................................................................... 373
Adnotările la A. Naum ….................................................. 380
AL. PHILIPPIDE
Al. Philippide ................................................................ 383
Adnotări la Al. Philippide …........................................... 391
ȘTEFAN G. VÂRGOLICI
Ștefan Vârgolici …................................................................ 395
Adnotări la Ștefan Vârgolici …........................................402
I. M. MELIK
I.M. Melik .........................................................................405
Adnotări la I. M. Melik …................................................ 409
C. DIMITRESCU-IAȘI
C. Dimitrescu-Iași …........................................................ 413
N. CULIANU
N. Culianu …........................................................................... 425
Adnotări la N. Culianu …..............................................430
CONSTANTIN MEISSNER
Constantin Meissner ….................................................. 433
Adnotări la C. Meissner …............................................442

ANIVERSĂRILE JUNIMII …................................................................. 443

MOMENTE VESELE LA JUNIMEA …............................................ 451
PORECLELE JUNIMIȘTILOR …....................................................... 465

480
 Cărți apărute la Editura Muzeelor Literare:

• Ion Creangă, Punguța cu doi bani

• Ion Creangă, Capra cu trei iezi
• Ion Creangă, Fata babei și fata moșului
• Mihai Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă
• G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu
• Ion Creangă, Amintiri. Povești. Povestiri
• I.L. Caragiale, D-l Goe
• Mihai Eminescu, Călin Nebunul
• I.L. Caragiale, Momente și schițe
• V. Alecsandri, Proză
• G. Ibrăileanu, Adela
• Ion Creangă, Dónde está mi saquito? (Punguța cu doi bani);
trad. Cătălina Iliescu Gheorghiu
• Ion Creangă, Los tres cabritillos (Capra cu trei iezi); trad.
Cătălina Iliescu Gheorghiu
• Ion Creangă, La hija de la vieja y la hija del viejo (Fata babei
și fata moșului); trad. Cătălina Iliescu Gheorghiu
• Poveștile de la Bojdeucă XV – Concursul Național de
Creație Literară „Ion Creangă” – Povești (Iași)
• Ion Creangă, L’histoire d’Esclave-Blanc (Harap-Alb); trad.
Iulia Tudos-Codré
• Ion Creangă, La fille du Vieux et la fille de la vieille (Fata
babei și fata moșului); trad. Iulia Tudos-Codré
• Ion Creangă, L’histoire de la chèvre et de ses trois biquets
(Capra cu trei iezi); trad. Iulia Tudos-Codré
• Veronica Micle, Poezii
• Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche
• Al.I. Odobescu, Pseudo-kynegetikos
• Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare
• Mite Kremnitz, Amintiri fugare despre Mihai Eminescu;
trad. Horst Fassel
• FILIT 2014 – Viorel Ilișoi, Necunoscutul Mihai Codreanu
• FILIT 2014 – Viorel Ilișoi, The Unknown Mihai Codreanu
• Mihai Eminescu, Proză
• Mihai Eminescu, Poezii
• Ion Creangă, On és el meu saquet? (Punguța cu doi bani); trad.
Rodrigo Andrés Toledo Vergara.
• Ion Creangă, Els tres gabrits (Capra cu trei iezi); trad. Rodrigo
Andrés Toledo Vergara.
• Ion Creangă, La filla de la vella i la filla del vell (Fata babei și
fata moșului); trad. Rodrigo Andrés Toledo Vergara
• Iacob Negruzzi, Jurnal; trad. din limba germană de Horst
Fassel

481
• Ion Creangă, Ivan Turbincă
• Mihai Eminescu, Калин Лудия (Călin Nebunul); trad. în
limba bulgară de Lora Nenkovska
• Mite Kremnitz, Radu
• Ion Creangă, Ivan Turbinka (Ivan Turbincă); trad. Iulia Tudos-
Codré
• Ion Creangă, Il sacchetto con due soldi (Punguța cu doi bani);
trad. Bruno Mazzoni
• Ion Creangă, Povestea unui om leneș
• Radu Părpăuță, Creanga prin Creangă
• Poveștile de la Bojdeucă (prezentate în cadrul Concursului
Național de Creație Literară „Ion Creangă”
• George Topîrceanu – Poezii
• Mite Kremnitz – Domnul Baby. O poveste despre un copil
• Vasile Pogor – Poezii
• Salonul de literatură „Junimea”. Antologie. Seria a III-a (2014-
2015)
• Mihai Codreanu – Statui. Sonete
• Ion Creangă – Povestea unui om leneș
• Ion Creangă – Stan Pățitul
• Ion Creangă – Povestea porcului
• Ion Creangă - L'histoire d'un homme paresseaux (Povestea
unui om leneș); trad. în limba franceză de Iulia Tudos-Codré
• Ion Creangă - L'histoire de pouceau (Povestea porcului); trad.
în limba franceză de Iulia Tudos-Codré
• Ion Creangă – Dănilă Prepeleac
• Mihai Eminescu – Könnyes szép-dalia (Făt-Frumos din la-
crimă); trad. în limba maghiară de Gabriella Koszta
• Mihai Eminescu – Principe Azul nacido de una lágrima (Făt-
Frumos din lacrimă); trad. în limba spaniolă de Cătălina Iliescu
Gheorghiu
• Mihai Emoinescu – Nouvelles (Nuvele: Archeus, Jean Vestimie,
Umbra mea); trad. în limba franceză de Fanny Chartres
• Ion Creangă – Prikazki (Povești: Punguța cu doi bani, Poves-
tea porcului, Soacra cu trei nurori); ; trad. în limba bulgară
de Vanina Bojikova
• Ion Creangă – Sakiewka y dwoma dukatami (Punguța cu doi
bani); trad. în limba poloneză de Joanna Kornaś-Warwas
• Ion Creangă – Beș Ekmek, Tilkinim Ayiyi Kandirmasi (Cinci
pâini, Ursul păcălit de vulpe); trad. în limba turcă de Leila
Ünal.

În pregătire pt tipar:
Otilia Cazimir – Poezii

482
 Editura Muzeelor Literare
Iași, str. V. Pogor, nr. 4, 700110
Tel. 0747.499.400; fax 0232.213.210
E-mail: edituramlriasi@yahoo.com
Redactor: Carmelia Leonte
Culegere: Roxana Drugescu
Copertă/Layout/ DTP: Anca Bîrliba