COMPORTAMENTUL POLIŢISTULUI ÎN FAMILIE ŞI SOCIETATE

A. INTRODUCERE
In mod traditional, poliţistul este considerat de către comunitate un simbol al legalităţii şi
al ordinii, întreaga lui muncă fiind guvernată de un set de norme şi principii de etică şi
deontologie, care trebuie să se reflecte atât în viaţa profesională, cât şi în cea personală.
Tema aleasă nu este deloc întâmplătoare sau străină pentru noi. Politiştii sunt printre cei
mai expusi la tipuri de manifestări negative în societate, de la formele cele mai agresive, precum
crime terifiante, bătăi, violuri, furturi, distrugeri de bunuri, şi până la cele mai puţin şocante (dar
nu mai puţin vinovate), cum ar fi violenţele verbale. Astfel, comportamentul poliţistului se poate
afla într-o strânsă corelaţie cu emoţiile negative acumulate la serviciu sau pe parcursul zilei, iar
tipurile comportamentale cu care intră în contact îl pot determina să oscileze între sentimentul de
putere, de forţă şi sentimentul de îndoială, de descurajare, de scădere a stimei de sine. Pentru a se
apăra de aceste emoţii, poliţistul dezvoltă reacţii de provocare, de agresivitate, de opoziţie faţă de
familie şi societate.
În acest context, noţiunea de violenţă este discutată în relaţie cu cea de agresivitate.
Rădăcina latină a termenului violenţa este vis, care înseamnă „forţă” şi care trimite la ideea de
putere, de dominaţie, de utilizare a superiorităţii fizice, deci a forţei, asupra altuia. De aceea, în
primul rând, poliţistul trebuie să îşi menţină o conduită ireproşabilă, asumându-şi rolul de
protector al respectului între oameni, indiferent de rasă sau religie, precum şi a egalităţii între
sexe. Astfel, el va preveni actele de violenţă care ar putea avea loc din cauza acestor
discriminări, ce se pot manifesta sub diverse forme atât în familia sa, cât şi în societate.
Dintr-o altă perspectivă, caracterul dobândit al agresivităţii survine în funcţie de context
şi este un răspuns al poliţistului la condiţiile de mediu. În acest sens, cea mai cunoscută teorie
este cea formulată de cercetătorul american de la universitatea Yale, John Dollard, şi de
colaboratorii săi, care explică natura comportamentelor agresive prin ipoteza frustrare-agresiune.
Pentru ei, agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrării şi orice frustrare antrenează o
formă de agresivitate. Intensitatea răspunsului agresiv este direct proportională cu cea a frustrării.
Dacă răspunsul direct nu este posibil, reacţia poate îmbrăca trei forme: inhibiţia, redirecţionarea
(deplasarea) către o altă ţintă, catharsisul (descarcarea unei trăiri refulate). Chiar daca teoria lui
Dollard a fost supusă unor critici serioase insistându-se pe faptul că exagerează legătura
frustrare-agresivitate, frustrarea rămâne una dintre cele mai importante surse ale agresivităţii.
Mai mult decât atât, pentru poliţist, de multe ori locul de muncă şi mass-media constituie
cadre psihosociale de achiziţionare a unor scenarii de agresivitate, care se pot cristaliza încet-
încet în scenarii mental-comportamentale, şi care învăţate şi folosite frecvent, pot capata în timp
caracter automatizat, ca deprinderi. Din acest motiv, poliţistul trebuie sa fie mereu conştient
referitor la consecinţele acţiunilor sale, şi să nu se lase influenţat de factorii psihologici cu care
intră în contact zilnic. Prin urmare, în comportamentul său atât în familie, cât şi în societate,
poliţistul trebuie să se arate demn de consideraţia şi încrederea oamenilor din jur, impuse de
profesia exercitata. Potrivit Articolului 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
O.N.U.,1948, „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt
înzestrate cu raţiune şi conştiinţa şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul
fraternităţii.” Din acest motiv, comportamentul poliţistilor trebuie să fie în strânsă concordanţă
cu principiile ce stau la baza relaţiilor interumane, precum egalitatea, imparţialitatea şi
nediscriminarea, integritatea morală şi respectul. Astfel, indiferent de natura relaţiilor în care este
implicat, poliţistul trebuie să se comporte civilizat şi să dea dovadă de amabilitate şi solicitudine,
adoptând o atitudine politicoasă şi fermă.

B. CUPRINS
1. Comportamentul poliţistului în familie
Fără îndoială, modernitatea şi condiţia urbană au generat noi forme de violenţa în familie,
şi au provocat schimbări la nivelul valorilor şi aspiraţiilor indivizilor. Conform legii nr.
217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, violenţa în familie reprezintă
orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de către un membru de familie împotriva
altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un
prejudiciu material. În viaţa privată a poliţistului, conflictele datorate frustrărilor pot genera
contexte nefericite în care violenţa devine un comportament tolerat, chiar acceptat, el fiind
învăţat de copii şi reprodus ca modalitate esenţială, frecvenţa şi „firească” de comportament
interpersonal.
În zilele noastre, familia este mult discutată, cercetătorii din ştiinţele sociale acceptând
ideea schimbării structurii şi valorilor ei, ca şi a degradării climatului de securitate şi refugiu cu
care este familia asociată în mod tradiţional. În viaţa personală a poliţistului, echilibrul familial
poate fi perturbat de numeroşi factori legaţi de manifestările negative din comunitate, cu care
acesta intră în contact la serviciu. Pe acest fundal apare neîncrederea în persoanele apropiate,
precum soţia, copiii, pietenii, vecinii, şi totodată teama că acele intenţii răufăcătoare întâlnite
peste zi s-ar putea regăsi şi la membrii familiei.
Totodată, insecuritatea se regăseşte şi în standardele mai ridicate impuse în educaţia
copiilor, astfel încât dezvoltarea personalităţii acestora are de suferit, prin prisma autorităţii şi
regulilor impuse. Principiile rigide provin din teama şi neîncrederea poliţistului, din dorinţa lui
de a promova propriul model, unicul după care poate fi educat copilul, singura „reţetă” pe care o
cunoaşte. De multe ori, prima dorinţa a poliţistului este aceea de a exercita o putere. Dând curs
acestei dorinţe inconştienţe, poliţistul poate influenţa negativ relaţia cu copilul, deoarece va căuta
să-l menţină într-o situaţie de dependenţă, de subordonare necondiţionată. Pentru aceasta,
poliţistul poate recurge la diferite modalităţi de coerciţie, descurajând astfel formarea unei
personalităţi autonome, independente. Prin urmare, în familie se acumulează tensiuni, frustrări,
ce determina comportamente agresive şi ostilităţi între membrii acesteia. Spre exemplu, din
dorinţa poliţistului de a promova propriul model, într-un sistem de educaţie rigid şi impregnat de
scheme, copilul creşte cu teama de a nu greşi, de a nu se ridica la înălţimea aşteptărilor, ceea ce îi
diminuează încrederea în sine şi capacitatea de a lua iniţiativa, acesta dezvoltându-şi o
personalitate introvertită, caracterizată de timiditate. Pe de altă parte, copilul poate deveni rebel,
agresiv, cu o personalitate de tip opoziţionist, ca formă de protest şi un refuz în a accepta mediul
rigid şi regulile care ii sunt impuse.
 Toate aceste standarde, la care se adaugă frustrările poliţistului acumulate în timpul zilei
la serviciu şi acasă, pot genera probleme care îi afectează profund pe copii, precum: violenţa
intrafamilială, consumul de alcool, abuzul, neglijenţa, şi importante carente educaţionale – lipsa
de dialog, de afecţiune, exagerare sau inconstantă în cerinţele formulate faţă de copil (treceri de
la o extremă la alta, de la o permisivitate exagerată la restricţii foarte dure), utilizarea mijloacelor
violente de sancţionare a copilului pe motiv că „bătaia este ruptă din rai”.
Relaţia de autoritate influenţează şi tipul de comunicare în familie. De cele mai multe ori
apare pericolul unei comunicări lateralizate, adică poliţistul este cel care emite şi care
monopolizează comunicarea, iar soţia şi copiii rămân doar un receptor pasiv, opiniile lor fiind
prea puţin luate în considerare. Nevoia de expresie şi de comunicare este o nevoie fundamentală
a oricărui individ, iar familia e un loc privilegiat de satisfacere a acestor nevoi. Nesatisfacerea lor
antrenează inevitabil o frustrare ce se va traduce prin comportamente agresive.
Ideea că familia reprezintă celula de bază a societăţii apare în mod implicit în dezvoltarea
măsurilor de protecţie în cazul violenţei în familie. Agresivitatea în cuplu conduce la stabilirea
unui raport de forţe. Când avem de-a face cu nişte cupluri egalitare, în care puterea de decizie
aparţine ambilor parteneri, dându-le sentimentul de satisfacţie, riscul de violenţă domestică este
foarte scăzut. În raporturile de dominare-supunere, violenta ia o forma primitivă. Cel care
domină se bucură de o judecată morală, imatură. În majoritatea cazurilor, raportul de putere îl
desemnează pe bărbat ca fiind pe poziţia dominantă, iar femeia supusă.
Din aceste considerente, poliţistul va trebui să se abţină de la orice formă de violenţă
domestică, întrucât limitele comportamentului social uman sunt impuse de regulile moralei.
Familia, ca grup social cu existenţă privată, este guvernată de valorile, normele şi tiparele
comportamentale ale adulţilor formând cuplul. Acest corp de judecăţi morale vor fi apoi, în
procesul educaţiei directe şi indirecte, prin imitaţie, inoculate copiilor. Regulile morale pe care
individul le achiziţionează în familie în primul rând, şi care fac parte din procesul numit
„naşterea psihică“ a copilului, sunt actul de identitate al individului în lume, în societate. Kant
cristaliza condiţiile necesare unei existente implinite şi armonioase ca fiind „cerul înstelat
deasupra capului şi legea morală în inima”.
2. Comportamentul politistului in societate
Omul nu trăieşte singur, izolat, el a devenit om atunci când, pentru a exista, a fost nevoit
să intre în relaţii cu alţii. El comunică cu semenii sai, îşi confruntă cu ei ideile, se dezvoltă
împreună cu alţii, într-un cuvânt: trăieşte într-o colectivitate socială căreia nu-i este indiferent
modul de comportare al fiecărui individ în parte. Deci, singura lui posibilitate de convieţuire în
societate este condiţionată de respectarea normelor şi principiilor etice şi morale care guvernează
respectiva societate. A respecta aceste norme înseamnă, practic, a răspunde aşteptărilor şi
cerinţelor colectivităţii în care trăieşte. Însă, şi acestea trebuie dezvoltate şi îmbogăţite prin
educaţie, învăţătură şi permanentă instruire.
Cu atât mai mult, poliţistul, care este considerat protectorul ordinii publice şi totodată un
model de conduită pentru ceilalţi, trebuie să aibă mereu o atitudine de integrare în societate şi de
respectare a normelor acesteia, dând dovadă de sinceritate, amabilitate, solicitudine şi respect
pentru cei din jur. Activitatea poliţiei constituie serviciul public specializat, care se realizează în
interesul persoanei şi comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului. Respectul unui
poliţist faţă de cetăţeni se manifestă atât prin utilizarea regulilor de politeţe moderată (fără
familiarisme), cât şi prin evitarea oricărei manifestari discriminatorii, legate de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, vârstă, origine
sau statut social. Comunitatea aşteaptă de la poliţist un comportament exemplar, adecvat
profesiei sale şi respectând el însuşi normele legale (nu trebuie să staţioneze cu vehiculul de
serviciu în locuri care incomodează circulaţia în afara cazurilor de interventie etc.) şi nefolosind
în mod abuziv prerogativele funcţiei sale (folosirea girofarului fără motiv legitim etc.).
Poliţistul trebuie să fie perceput, în primul rând, ca protector al comunităţii şi al
cetăţeanului. Este esenţial ca acesta să fie un bun comunicator şi mediator al conflictelor, cu o
autoritate personală construită şi recunoscută de opinia publică. De asemenea, poliţistul trebuie
să conştientizeze, în toate împrejurările, faptul că este plătit din bani publici şi se află în serviciul
cetăţenilor, situaţie ce impune un comportament adecvat în toate imprejurările. Indiferent de
ţinută, fie ea de serviciu sau civil, acesta trebuie să încurajeze în societate respectarea legii, să
susţină şi să implementeze măsurile care să impiedice manifestarea infracţionalităţii. Poliţistul
trebuie să fie disponibil şi să intervină oricând ia cunoştinţă despre atingerea adusă vreuneia
dintre valorile apărate de lege, indiferent de situaţie şi de momentul constatării acesteia; el
trebuie să aibă capacitatea de a asculta şi de a rezolva problemele celor aflaţi în dificultate, ori de
a îndruma către alte autorităţi cazurile care se situează în afara competenţei ori atribuţiilor sale.
Astfel, chiar şi în viaţa privată, poliţistul trebuie să reacţioneze atunci când siguranţa cetăţenilor
este ameninţată în spaţiul public, fiindcă întotdeauna este mai bine să previi răul decât să repari
ulterior daunele provocate de acesta.
De cele mai multe ori, poliţistul este tratat de către cetăţenii obişnuiţi în mod diferit, în
sensul că îi sunt pretinse aşteptări ridicate în ceea ce priveste comportamentul moral şi codul de
onoare. Luând permanent contact cu diverse persoane – victime, martori, infractori, jurnalişti
etc., putem spune că poliţistul „munceşte în văzul tuturor”, şi se află deci mereu in atenţia
publicului. Este aşadar nevoie ca poliţistul să fie politicos, calm, hotărât, răbdător, conciliant şi
mai presus de toate, integru, mai ales în viaţa personală. Aceasta ultima valoare, integritatea, este
o valoare fundamentală care se bucură de o atenţie deosebită din partea cetăţenilor şi a
autorităţilor, constituind o măsură a succesului şi bunei funcţionări a poliţiei. De aceea, orice
încălcare a acestei valori în societate, orice comportament al poliţistilor care trece dincolo de
graniţele legilor (pe care de fapt trebuie să le aplice şi să le apere), aduce atingere credibilităţii
poliţiei, atât în plan intern, cât şi în plan extern, întrucât acţiunile poliţiştilor sunt văzute în orice
împrejurare, ca indicatori de comportament a întregii organizaţii. De aceea, devierile
comportamentale ale membrilor poliţiei – corupţia, folosirea excesivă a forţei, traficul de
droguri, consumul abuziv de alcool şi stările de ebrietate, abuzul etc., sunt văzute ca acţiuni
colective cu efecte devastatoare asupra imaginii întregii organizaţii, ducând la scăderea încrederii
cetăţenilor şi a autorităţilor în poliţie. Astfel, poliţistul trebuie să fie conştient că activitatea lui se
află sub atenta observare a publicului. Acesta este perceput ca fiinţă generatoare de atitudini, care
poate face bine sau rău, poate aproba sau dezaproba anumite situaţii şi, din aceste cauze, poate fi
căutat sau evitat.
Pe lângă integritate, poliţistul trebuie să manifeste sociabilitate în relaţiile cu ceilalţi,
precum şi politeţe, ca materializare în comportamentul şi atitudinile lui, a unui nivel de cultură şi
civilizaţie corespunzător (asa cum spunea La Bruyére, „politetea, chiar dacă nu inspiră
întotdeauna bunătate, echitate, toleranţă, recunoştinţă, produce cel puţin aparenţa tuturor acestora
şi face pe om să pară în afară aşa cum ar trebui să fie înăuntru”). Totodată, anumite însuşiri
caracteriale cum sunt: modestia, curajul şi fermitatea, spiritul de într-ajutorare, omenia, bună-
cuviinţa şi altele de acest fel, trebuie să se regăsească în trăsăturile de personalitate ale acestuia.
Nu trebuie uitat din vedere faptul că în viaţa personală, poliţistul nu trebuie să se izoleze
de prieteni, ba dimpotrivă, este normal ca acesta să participe la serate, petreceri şi alte activităţi
sociale. Totuşi, fiecare acţiune a lui în comunitate are consecinţe semnificative în percepţia
opiniei publice, motiv pentru care este recomandat ca poliţistul să nu frecventeze în mod regulat
localuri, baruri care nu funcţionează în conformitate cu legea sau unde se desfăşoară afaceri
ilegale. Mai mult decât atât, poliţistul trebuie să îţi selecteze prietenii cu atenţie, astfel încât, prin
contactele cu aceştia, reputaţia şi activitatea lui să nu îi fie compromise.
C. CONCLUZII
În opinia mea, principiile morale impun o anumită conduită, un cod de viaţă şi de
convieţuire. Respectarea acestora ar trebui să determine un comportament adecvat al poliţistului
în raport cu el însuşi şi cu ceilaltţi, iar respectul trebuie să pornească mai întâi de la el însuşi.
Astfel, respectarea codurilor, a regulilor care definesc un grup sau o naţiune, în special de către
poliţist, este prima condiţie pentru funcţionarea în bune reguli a respectivului grup. Pornind de la
proverbul „Ca să fii respectat, trebuie să te respecţi pe tine însuţi, trebuie să respecţi principiile”,
consider că repectul de sine al unui poliţist porneste de la o privire aruncată spre interior, spre o
imagine a propriului eu şi transferată spre celălalt. Este normal să avem aşteptări de la ceilalţi,
abia după ce suntem mulţumiţi cu noi înşine, şi cu propriul nostru comportament.
În al doilea rand, prin comportamentul său, un poliţist trebuie să ofere celor din jur
aceeaşi consideraţie pe care o are pentru propriile fapte, înseamnă a-l respecta pe celălalt pentru
ceea ce este. Dacă îţi doreşti să menţii un echilibru între membrii grupului, a familiei sau a
societăţii în ansamblul ei, atunci nu poţi încălca regulile pe criterii pur subiective. De exemplu,
dacă un poliţist, care se ghidează după principiul egalităţii, al imparţialităţii şi al nediscriminării,
va ignora o încălcare a legii comisă de o cunoştinţă, acesta nu va mai avea aceeaşi credibilitate în
fata opiniei publice, fapt care va determina inevitabil scîderea prestigiului organelor de poliţie, în
ansamblul lor. Este aşadar nevoie să reflectăm asupra faptelor noastre, şi să fim obiectivi faţă de
ceilalti, şi faţă de noi înşine.
Totodată, cred că familia este cadrul în care poliţistul se redescoperă pe sine, refugiul
după contactul cu faptele antisociale întâlnite la serviciu, constituindu-se în ancora care îi oferă
suportul moral, atât de necesar unei vieţi echilibrate. Din acest motiv, poliţistul trebuie să
contribuie la menţinerea armoniei familiale, încercând să se detaşeze de problemele şi frustrările
acumulate la serviciu. Bunătatea, respectul, sinceritatea şi iubirea dintre soţi sunt valori ce
trebuie menţinute în familie, indiferent de obstacolele şi impedimentele provenite ca urmare a
contactului cu diverse categorii de persoane. Poliţistul trebuie asadar să evite violenţa domestică
sub orice formă, întrucât apariţia ei în relaţiile dintre membrii familiei reprezintă o breşă ce
treptat va îngădui forme şi manifestări tot mai ample, mai variate şi mai frecvente. O nevinovată
remarcă de genul „nu-mi place cum ţi-ai aranjat părul“ sau „nu-mi place cum te-ai îmbrăcat“ va
atrage dupa sine, în timp, consecinţe tot mai dramatice. Aceste remărci pot fi apreciate de cel
/cea căruia îi sunt adresate ca o manifestare negativă a interesului sau, altfel spus, a iubirii. În
realitate, consider că aici apare deja o arogare a dreptului de a impune celuilalt limitele existenţei
şi ale manifestărilor, dupa bunul plac al celui care se simte în poziţia dominantă. Cel supus nu
are dreptul la o existenţă proprie, la nevoi proprii. Existenţa şi nevoile lui se vor forma conform
principiilor şi îngrădirilor impuse, adeseori arbitrat, de către cel care domină, fapt care duce la
dezechilibre în familie.
În concluzie, poliţistul are datoria de a manifesta un comportament adecvat atât în viaţa
familială, cât şi în cea socială. El trebuie să lupte împotriva practicilor antisociale, să dovedească
stăpânire de sine în orice situatie, să îşi formeze şi poate cel mai important, să îşi menţină o
imagine care să îi facă cinste în societate.
D. BIBLIOGRAFIE
1. Art. 1, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, O.N.U., 19482.
2. Monitorul Oficial, Partea I, nr. 367 din 29 mai 2003, Legea nr. 217/2003 pentru
prevenirea şi combaterea violenţei în familie.
3. Art.3, alin (2) din H.G.R. nr. 991 din 25.08.2005 pentru aprobarea Codului de etică şi
deontologie al poliţistului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 813 din 7 septembrie
2005.
4. Constantin Târşolea, Poliţia şi societatea – Perspective socio-umane, Editura Eclipse,
Buzau, 1998, p. 118.