MODULUL 3

COMERŢ INTERNAŢIONAL ŞI POLITICI

COMERCIALE NETARIFARE

Obiective educaţionale
-cunoaşterea şi înţelegerea modului în Barierele netarifare au început să aibă o pondere
tot mai mare în politica economică a unui stat, cu atât mai mult cu cât s-a înregistrat o
eficienţă tot mai limitată a regimului vamal.

Cuvinte cheie:

Bariere netarifare
Contingente de import export
Licenţe de import export
Obstacole tehnice

Cuprinsul Modulului:
3.1 Politica comercială netarifară
3.1.1 Bariere netarifare care implica o limitare cantitativa a
importurilor - exporturilor
3.1.2 Bariere netarifare care implica limitarea indirecta prin
preţ a importurilorpolitica comercială netarifară
3.1.3 Bariere netarifare care decurg din intervenţionismul
administrativ şi obstacole tehnice

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

3.1 POLITICA COMERCIALĂ NETARIFARĂ

În condiţiile actuale în care se desfăşoară comerţul mondial, asistăm la
regresul relativ al protecţionismului tarifar şi la multiplicarea celui netarifar. În afara
barierelor tarifare, statele lumii recurg la un număr mare de instrumente şi măsuri cu
caracter netarifar, în scopul protejării producţiei interne de concurenţa străină.

Politica netarifară, ca o parte componentă a politicii comerciale a unui stat,

reprezintă ansamblul de măsuri şi reglementări publice şi private impuse cu scopul
de a împiedica, limita sau deforma fluxul internaţional de bunuri materiale şi
servicii, pentru a apăra piaţa naţională de concurenţa din străinătate şi pentru
echilibrarea balanţelor externe (comercială şi de plăţi). În general, se spune că
restricţiile netarifare sunt toate celelalte reglementări în afara celor vamale, prin care
statul îşi asigură controlul asupra importurilor şi exporturilor de mărfuri şi servicii.
Barierele netarifare au început să aibă o pondere tot mai mare în politica economică a
unui stat, cu atât mai mult cu cât s-a înregistrat o eficienţă tot mai limitată a
regimului vamal. Eficienţa barierelor netarifare este mai mare decât a taxelor vamale,
 ca urmare a particularităţilor pe care le au primele:

 instrumentele netarifare urmăresc mărfurile pe parcursul lor, de la exportator

până la consumatorul final, producând efecte protecţioniste mult mai
puternice
 se prezintă într-o mare diversitate, de la ţară la ţară, atât sub aspectul
gradului de protecţie oferit, cât şi al domeniilor concrete de aplicare
 instrumentele utilizate pot afecta atât volumul fizic al importurilor, cât şi
preţurile mărfurilor importate, mergând de la limitarea până la blocarea lor
 reglementările şi modul lor de folosire nu sunt întotdeauna publice, fiind mai
greu de cunoscut de către exportatori, astfel încât este mai dificil de
determinat gradul lor de protecţie (de multe ori ele nu se găsesc între
măsurile de politică comercială directă).

3.1.1 BARIERE NETARIFARE CARE IMPLICA O LIMITARE

CANTITATIVA A IMPORTURILOR - EXPORTURILOR

Aceste bariere netarifare, care se mai numesc şi restricţii cantitative îmbracă

următoarele forme: interdicţii sau prohibiţii, contingentele de import sau export,
licenţele de import sau export, limitările voluntare şi acordurile privind
comercializarea ordonată a produselor.

a) Interdicţia sau prohibiţia la import/export este forma cea mai radicală a limitărilor
cantitative, care constă în interzicerea totală sau parţială, pe o perioadă limitată sau
nelimitată a importurilor sau exporturilor unor produse în relaţiile comerciale cu o
anumită ţară sau un grup de ţări. Instituirea interdicţiei poate fi determinată de motive
economice (asigurarea unei protecţii foarte mari a produselor naţionale faţă de
concurenţa străină, echilibrarea balanţei de plăţi), de motive politice (când sunt
folosite în scopuri de discriminare comercială) sau din alte motive (protecţia fito-
sanitară, asigurarea stării de sănătate şi securitate a populaţiei). Interdicţiile se
materializează în refuzul statului în cauză de a elibera licenţe de import sau export
(mai rar) pentru produsele supuse interdicţiei.

b) Contingentele reprezintă plafoane maxime, cantitative sau valorice, privind

 exportul sau importul unor mărfuri sau grupuri de mărfuri, plafoane care se instituie
pentru a proteja echilibrul pieţei interne, de obicei pe timp determinat. Totodată, ele
reprezintă o “garanţie” pe care guvernul o acordă producătorilor naţionali că vor avea
acces la o anumită piaţă internă în anul respectiv1.

Contingentele au fost împărţite în două mari categorii: contingente globale şi

contingente bilaterale (selective). Cele globale se stabilesc fără a se specifica
repartiţia pe ţări a exporturilor/importurilor (de exemplu: România va importa 10
milioane de tone de grâu, fără să se specifice ţările de unde va proveni acesta).
Contingentele selective sunt acelea în care guvernul ţării importatoare/exportatoare
repartizează cote cantitative diferitelor ţări ( de exemplu: România va importa 10
milioane tone de grâu, din care 3 milioane tone vor proveni din UE, 5 milioane din
Rusia, 2 milioane din SUA). Aceste contingente se negociază direct cu ţările
exportatoare/importatoare vizate, fiind înscrise în listele anexă la acordurile
comerciale. Principalul avantaj al contingentului global este acela că nu permite
apariţia favoritismelor sau discriminărilor faţă de ţările partenere, dar sunt mai
greoaie în ceea ce priveşte procedura de aplicare.

Acţiunea de limitare cantitativă a fluxului de mărfuri, adică contingentarea se face în

mod diferit pentru export şi pentru import.

Contingentul de import este dat de plafonul maxim, cantitativ sau valoric, admis la
importul anumitor produse sau grupe de produse, pe o perioadă determinată de timp,
de regulă un an. În general, contingentele sunt impuse în mod unilateral de o anumită
ţară, fără consultarea prealabilă a ţărilor partenere. Uneori, ele fac parte dintr-un set
mai amplu de măsuri, denumite de salvgardare, admise de OMC, măsuri adoptate de
naţiunile care se confruntă cu dificultăţi ca urmare a eliminării restricţiilor la import.
Invocarea clauzei de salvgardare impune, spre deosebire de simpla contingentare a
importurilor, o notificare prealabilă a partenerilor2.

Contingentele de export sunt utilizate în scopul limitării cantitative a exportului

anumitor mărfuri importante pentru economia naţională, fie pentru a preveni
epuizarea acestora, fie pentru a împiedica ieşirea lor din ţară, încurajând astfel

1
Daniels, John D; Radebaugh, Lee H. – International Business, 7th edition, Addison-Wesley Publishing Co.,
2015, p. 59
2
Burnette, Sorin – Comerţ internaţional-teorii, modele, politici, Ed. Economică, Bucureşti 2009, p. 166
valorificarea de către industria naţională a produselor respective (îndeosebi materii
prime şi materiale).

Contingentul de export pentru un produs se calculează ca şi diferenţă între producţia

internă şi consumul intern al produsului respectiv, iar pentru import ca diferenţă între
consumul intern şi producţia indigenă a mărfii în cauză.

c) Licenţele de import/export sunt autorizaţii pe care statul le acordă

importatorilor/exportatorilor pentru un anumit produs sau pentru o grupă de produse
pe o perioadă bine determinată de timp. În practică vom întâlni două tipuri de
licenţe: licenţe automate şi licenţe neautomate (selective).

Licenţele automate - sunt acordate pentru produse care nu sunt supuse unor
restricţii sau contingentări la import / export, cererea de licenţă fiind acceptată într-
un termen prestabilit. Ele sunt folosite mai mult pentru realizarea unor analize
statistice.

Licenţele neautomate (licenţe pentru administrarea restricţiilor cantitative la import)

- sunt eliberate pentru produsele neliberalizate la import / export, fiind direct
corelate cu contingentele impuse la un anumit produs. Astfel, prin intermediul lor se
exercită un control riguros cu privire la respectarea contingentelor de import /
export. Acest tip de licenţe îmbracă două forme: licenţe globale (generale) şi licenţe
individuale (bilaterale).

Licenţele globale - sunt autorizaţii de export sau import eliberate de către stat pe
baza contingentelor globale, stabilind numai volumul de mărfuri care pot fi
importate sau exportate într-o anumită perioadă de timp.

Licenţele individuale - sunt folosite de către stat în legătură directă cu contingentele

bilaterale, precizând obligatoriu ţara de provenienţă a importului/exportului.

d) Limitările voluntare la export (restricţii voluntare la export) sunt înţelegeri

între diferite state, prin care ţara exportatoare la cererea sau la presiunea ţării
importatoare, se obligă să-şi limiteze volumul exportului, pentru anumit produs,
până la un anumit nivel. Ele au apărut la începutul anilor 80, când Statele Unite şi
UE le-au introdus în relaţiile comerciale cu Japonia (aceasta din urmă a fost
“invitată” să-şi limiteze exporturile anumitor produse pe piaţa occidentală:
automobile, produse electronice). Cu toate acestea, ele nu au avut efectul scontat
 (reechilibrarea balanţei comerciale cu Japonia) pentru că, concomitent cu
restrângerea exporturilor către SUA şi UE, Japonia şi-a redus substanţial importul de
produse din aceste ţări. Acest tip de instrument netarifar este inclus, de regulă, în
acorduri mai ample numite aranjamente privind comercializarea ordonată a
produselor. În funcţie de numărul statelor participante la astfel de înţelegeri,
limitările voluntare la export pot fi bilaterale sau multilaterale. Trebuie arătat că
folosirea unor asemenea măsuri determină modificări în reorientarea fluxurilor
comerciale la produsele vizate, şi de asemenea, facilitează formarea de carteluri între
ţările exportatoare în vederea repartizării cotelor de export. Experienţa a arătat că,
deşi aceste limitări s-au dorit a fi o măsură temporară, cu scopul de a ajuta ţările
importatoare să-şi modernizeze ramura respectivă pentru a deveni competitivă în
raport cu concurenţa, ele au început să capete un caracter permanent.

e) Acorduri privind comercializarea ordonată a produselor sunt înţelegeri,

acorduri, tratate realizate între mai multe ţări care au ca şi scop limitarea negociată şi
controlată a comerţului internaţional cu anumite produse (restricţia “convenită” prin
negocieri). De obicei, aceste acorduri sunt însoţite de limitările voluntare la export,
se negociază bi- sau multilateral şi se pun în aplicare de către ţara exportatoare. În
ultimul timp, aceste acorduri au început să fie considerate ca o modalitate de
împărţire a pieţelor între ţările dezvoltate.

3.1.2 BARIERE NETARIFARE CARE IMPLICA LIMITAREA

INDIRECTA PRIN PREŢ A IMPORTURILORPOLITICA
COMERCIALĂ NETARIFARĂ

Tot mai mulţi specialişti sunt de părere că cele mai eficiente bariere netarifare sunt
cele necantitative. Din grupa barierelor indirecte (care acţionează prin intermediul
preţurilor) amintim: prelevări variabile la import, preţuri minime şi maxime la
import, ajustări fiscale la frontieră, depunerile prealabile în valută la import.

a) Prelevările variabile la import, cunoscute şi sub numele de taxe de prelevare,

au fost instituite în UE în cadrul politicii agricole. Ele îmbracă forma unor taxe
vamale suplimentare, se calculează ca diferenţă între preţul de import (numit şi preţ
de ecluză) şi preţul comunitar (preţ orientativ) la care se comercializează produsele
respective pe piaţa europeană, din care se scad cheltuielile de transport pe parcursul
comunitar. Preţul astfel rezultat (preţul prag) este mai mare decât preţul internaţional
(extra - comunitar) la produsul respectiv. Legat de mărimea acestor prelevări,
trebuie spus că, în măsura în care preţurile internaţionale (extra - comunitare) scad
faţă de preţurile comunitare, taxele de prelevare cresc şi invers; astfel, prelevările au
un rol protecţionist mai eficient decât o taxă vamală obişnuită.

b) Preţurile minime / maxime la import îmbracă forma impunerii unor preţuri

minime sau maxime la import, în funcţie de politica şi interesul statului în cauză,
fiind un important mijloc restrictiv.

Preţul minim la import apare în cazul în care produsele naţionale au costuri de

producţie mai mari decât preţurile practicate pe piaţa internaţională a bunului
respectiv. În această situaţie, pentru a proteja ramura respectivă, ţările importatoare
impun un preţ minim de import (cel puţin egal cu preţul de pe piaţa internă), fapt ce
va determina ca produsele importate să devină mai scumpe decât cele indigene (la
preţul minim de import se mai adaugă taxele vamale aferente produsului). De cele
mai multe ori, nerespectarea acestor preţuri minime atrage după sine anularea
licenţelor de import sau aplicarea unor măsuri antidumping.

Preţul maxim la export se foloseşte în situaţia în care o ţară încearcă să ridice,

în mod artificial, preţurile la anumite produse pe care le exportă, prin vânzarea lor
pe piaţa externă la un preţ foarte mare. Nivelul acestor preţuri maxime este egal cu
preţul produselor similare de pe piaţa internă. Această creştere artificială a preţurilor
poate avea loc doar dacă ţara respectivă deţine o pondere importantă în comerţul
internaţional al produsului în cauză, sau deţine chiar monopolul. Ca răspuns la o
asemenea încercare, ţara importatoare va stabili un preţ maxim la import la produsul
în cauză, care să nu depăşească preţurile produselor similare indigene.

c) Ajustările fiscale la frontieră pot îmbrăca o varietate de forme, prezentând

diferenţieri de la o ţară la alta şi de la o categorie de produse la alta, în scopul de a
acorda un regim fiscal favorabil exportului şi nefavorabil importului. Conform
principiilor internaţionale, ajustarea fiscală la frontieră este regimul fiscal potrivit
căruia produsele de export sunt scutite de impozite indirecte, iar produsele de import
sunt supuse la aceleaşi impozite ca şi cele indigene. Cu toate acestea, în practică,
mărfurile de import pot fi discriminate prin evaluarea diferenţiată a bazei de impunere şi
prin ordinea perceperii taxelor, aceste ajustări fiscale putând fi comparate ca efect cu
taxele vamale. De exemplu, pentru produsele indigene, impozitele se percep la preţurile
cu ridicata, în timp ce pentru mărfurile de import se calculează la preţul CIF, majorat cu
taxa vamală şi eventual cu alte taxe percepute la import. Dintre impozite care formează
ajustarea fiscală la frontieră amintim: taxa asupra valorii adăugate, taxe de acciză (sunt
taxe foarte mari, uneori peste 100%, percepute pentru produsele de lux sau pentru
produsele care constituie monopol de stat), taxe portuare (care se percep asupra valorii
documentelor de transport), sanitare (percepute cu ocazia controlului sanitar efectuat la
intrarea produsului în ţară), consulare (se percep de consulatul ţării importatoare din ţara
exportatoare pentru eliberarea unor documente aferente mărfii sau unor facturi
consulare) etc.

Taxele antidumping, ca şi componente ale restricţiilor netarifare au fost instituite iniţial

contra practicilor neloiale, pentru ca în prezent să capete o orientare pur protecţionistă.
Principala discriminare care apare este legată de faptul că, pot fi aplicate şi pentru cei ce
nu practică dumpingul (Art. 4 GATT). Aceste taxe au rolul de a aduce preţurile
produselor la nivelul iniţial (fără subvenţii). Baza de calcul a lor este dată de subvenţia
estimată şi de prejudiciul (dovedit) adus ţării importatoare. Acest tip de taxă este
considerat barieră netarifară deoarece pe parcursul anchetelor desfăşurate schimburile
comerciale între ţările respective pot fi sistate.

f) Depunerile prealabile în valută prevăd obligaţia importatorului de a depune

în contul organelor vamale ale ţării lor (importatoare), un procent în valută din
contravaloarea importului, cu cel puţin 6 luni înaintea efectuării acestuia. Caracterul
restrictiv vine din faptul că, pentru importator suma respectivă nu este purtătoare de
dobânzi. În această situaţie, importatorul va încerca să recupereze dobânda pierdută
prin creşterea preţului produsului respectiv, care va determina scăderea
competitivităţii acestuia pe piaţa internă. Cei mai mulţi specialişti sunt de părere că,
aceste depuneri pot fi considerate ca şi credite fără dobândă, pe termen scurt
acordate statului de către agenţii economici. Aceste instrumente netarifare pot fi
aplicate mai ales de ţările dezvoltate când au balanţa de plăţi deficitară sau când
rezervele valutare ale statului sunt slabe.
3.1.3 BARIERE NETARIFARE CARE DECURG DIN
INTERVENŢIONISMUL ADMINISTRATIV ŞI OBSTACOLE
TEHNICE

Principalele instrumente netarifare care fac parte din această categorie sunt:
formalităţile vamale şi administrative, obstacole tehnice şi participarea statului la
activitatea de comerţ exterior.

a) Formalităţile vamale şi administrative îmbracă forma: evaluării mărfurilor în

vamă şi documente şi formalităţi vamale suplimentare.

Evaluarea valorii în vamă (evaluarea vamală) se face conform metodologiei de

evaluare vamală din Acordul pentru Tarife şi Comerţ (GATT) – articolul 7, care
precizează faptul că evaluarea vamală se face pornind de la preţul facturat (CIF), cu
condiţia ca acesta să fie real, iar transformarea acestui preţ (care este exprimat în
valută) în moneda naţională a ţării importatoare se face la un curs agreat de FMI.
Această metodologie a fost complectată în cadrul Rundei Tokio (rundă GATT) cu un
Cod de conduită privind evaluarea vamală. Cu toate aceste eforturi făcute de GATT,
practica internaţională a dovedit că, majoritatea ţărilor încalcă aceste reglementări,
transformând, nu de puţine ori, evaluarea vamală într-o barieră în calea schimbului
internaţional.

Documentele şi formalităţile vamale suplimentare cerute la import / export sunt

folosite şi astăzi de multe ţări pentru a limita sau deforma fluxul comercial în direcţia
dorită de statul în cauză. Numărul mare de documente, regulile de complectare,
termenele impuse pentru fiecare operaţiune, penalităţile aplicate pentru întârzieri sau
greşeli în complectarea documentelor se constituie ca măsuri netarifare, care au uneori
un efect mult mai mare decât al altor instrumente.

b) Obstacolele tehnice, considerate ca acele bariere netarifare pe care un stat le

poate aplica într-un număr nelimitat; ele sunt standarde pe care un produs importat sau
exportat trebuie să le respecte. Aceste bariere sau obstacole tehnice, cuprind o serie de
norme şi reglementări cu privire la anumite caracteristici pe care trebuie să le aibă
mărfurile care fac obiectul comerţului exterior. Cele mai întâlnite măsuri de acest gen
sunt: normele sanitare şi fito-sanitare, norme de securitate şi norme privind ambalarea,
marcarea şi etichetarea.

Normele sanitare şi fito-sanitare cuprind o serie de reglementări care vizează

caracteristicile pe care trebuie să le aibă un produs, care este destinat consumului
oamenilor şi animalelor. În practica internaţională, aceste norme care vizează mai
ales produsele agro-alimentare au fost separate pe patru categorii: norme chimice,
norme microbiologice, norme legate de etichetaj şi norme legate de prezenţa
insectelor şi a rozătoarelor.

Normele de securitate sunt cele care prevăd îndeplinirea unor condiţii de

calitate, a unor prescripţii tehnice şi de securitate a muncii, cărora trebuie să le
corespundă produsele importate, ca şi cele indigene.

Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea vizează cerinţe de ordin

tehnic cu privire la ambalare, marcare şi etichetare şi care pot varia de la o ţară la
alta, în funcţie de legislaţia existentă.

c) Participarea statului la activitatea de comerţ exterior este considerată ca

măsură tarifară atât de ţările dezvoltate cât şi de cele mai puţin dezvoltate. Din această
grupă fac parte: achiziţii guvernamentale, comerţul de stat şi monopolul de stat asupra
importului anumitor produse. Achiziţiile guvernamentale reprezintă cumpărări de
bunuri şi servicii realizate de către stat (pentru dotarea instituţiilor publice, a
ministerelor etc.); caracteristica de bază este aceea că, în cadrul acestor cumpărări statul
va acorda prioritate mărfurilor naţionale în defavoarea celor străine, chiar dacă acestea
din urmă sunt mai ieftine sau mai bune calitativ. Motivaţia acestor operaţii este aceea că,
statul poate astfel să contribuie la protejarea produselor indigene faţă de concurenţa
străină. Întrucât această practică s-a generalizat la nivelul anilor 80, din iniţiativa GATT,
în cadrul Rundei Tokio a fost elaborat „Acordul cu privire la achiziţiile
guvernamentale” care prevede că, peste o anumită sumă achiziţiile guvernamentale
trebuie să se facă prin licitaţie la care să poată participa atât producători naţionali, cât şi
cei străini.

Comerţul de stat reprezintă operaţiunile de comerţ exterior efectuate de

întreprinderile de stat; el se constituie ca şi barieră netarifară numai în măsura în care
statul oferă o serie de facilităţi pentru firmele de stat în defavoarea celor private. Prin
această modalitate, statul transformă în mod artificial produsele firmelor de stat în
produse mult mai competitive decât cele ale firmelor particulare.

Monopolul de stat asupra importului unor produse dă posibilitatea statelor să

limiteze importul la produsele respective şi să stabilească un anumit preţ.

Indiferent de modalitatea pe care poate să o îmbrace o barieră netarifară, în

ultimele decenii asistăm, în paralel cu reducerea taxelor vamale, la o creştere
îngrijorătoare a numărului şi a formelor instrumentelor netarifare.

Intrebari de autoevaluare:
1. Care sunt efectele pe care le generează instituirea unor contingente de
import – export?

2. Licenţele de import – export – definiţie, efecte.

3. Care este corelatia dintre licenţa de import export şi instituirea unui

contingent la importul sau exportul marfurilor in cauză?

4. Prezentaţi ajusările fiscale pe care le poate impune un stat la frontiera

vamala.

5. Definiţi obstacolele tehnice.

 Rezumatul acestei sectiuni:
În general, se spune că restricţiile netarifare sunt toate celelalte reglementări în afara
celor vamale, prin care statul îşi asigură controlul asupra importurilor şi exporturilor de
mărfuri şi servicii. Barierele netarifare au început să aibă o pondere tot mai mare în
politica economică a unui stat, cu atât mai mult cu cât s-a înregistrat o eficienţă tot mai
limitată a regimului vamal; principalele instrumente sunt cele care acţionează asupra
cantitaţii, preţurilor, precum şi cele care decurg din intervenţionismul administrativ şi
obstacole tehnice