CREȘTINISMUL ÎN IMPERIUL ROMAN

Imperiul Roman cunoaște creștinismul ca pe o sectă ebraică, ceea ce și era,

dar nu îi recunoaște un statut juridic precis. Primele posibile indicii ale existenței
creștinilor par să fie cele din timpul primei jumătăți a secolului I, când evreii sunt
expulzați din Roma. Persecuții pe scară largă nu au avut loc în această perioadă,
fiind în general procese locale, care implicau grupuri mici, la care se adaugă și
cazurile izolate, precum cel al filosofului roman Iustin, și altele care ne-au rămas în
surse istorice sau în tradiții hagiografice, dar – până la domnia lui Decius – nu se
poate vorbi de o persecuție generală, ci mai degrabă de o discriminare politică. Cu
atât mai puțin putem vorbi de milioane de martiri, cum se poate auzi astăzi în
predicile unor prelați sau în cultura populară. Creștinismul atrăgea persoane din
toate păturile sociale, chiar și mari miniștri imperiali, intelectuali sau aristocrați din
toate provinciile. La jumătatea secolului al III-lea, odată cu prima persecuție
generalizată, concomitent cu aderarea crescândă la creștinism a păturilor înalte și
cu creșterea numărului martirilor, apar și unele probleme legate de apartenența la
comunitatea creștină și de elitismul tot mai afișat care își făcea loc și în modurile
de înmormântare. Familiile mari doreau să își conserve statusul și după moarte,
construind morminte mai bogate, adesea în camere separate sau sub arcuri care să
le scoată în evidență măreția, cu picturi tipice epocii lor și loc pentru comemorările
funebre ale familiei, ca la mormintele romane din aceleași vremuri. Şi deși creștinii
erau văzuți ca un corp extern dăunător civilizației romane, pentru că nu ardeau
tămâie la statuia împăratului, ei erau la fel de romani ca toți ceilalți, refuzau însă
luxul și plăcerile trupești tipice marilor serbări publice, acest refuz nu era doar al
creștinilor – în tradiția romană, luxul și beția nu erau privite cu ochi buni, mai ales
în epoca republicană.
Conviețuirea 
Exemple grăitoare ale conviețuirii pașnice a creștinilor cu religia politeistă
pot fi considerate hipogeul Aurelilor, săpat în anul 230 și folosit până la 250, în
care sunt înmormântați atât creștini, cât și păgâni, dar și catacomba numită Vibia,
în care erau înhumați discipoli ai lui Hristos, ai zeului iranian Mitra și ai zeului
frigian Sabatius. Descoperirea acestor situri i-a pus pe gânduri, în secolele XVI-
XVII, pe prelații catolici, pentru că nu se găseau explicații acestei conviețuiri
pașnice. La nivel cultural, creștinii au adecvat mesajul evanghelic realității romane,
ajungând să unească divinitatea mozaică a Vechiului Testament cu acel Logos al
filosofiei stoice cu care își începe Sf. Ioan evanghelia.